Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTARARE din 28 iunie 2005 definitiva la 28 septembrie 2005, in cauza Virgil Ionescu impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 396 din 8 mai 2006
(Cererea nr. 53.073/1999)
În cauza Virgil Ionescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, I. Cabral Barreto, C. Bârsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
dupã deliberarea în Camera de consiliu la data de 12 octombrie 2004 şi la data de 7 iunie 2005,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la ultima datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 53.037/1999, introdusã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Virgil Ionescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 18 martie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat iniţial de domnul B. Aurescu, agent guvernamental pe lângã Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, apoi de doamna R. Rizoiu, care îl înlocuieşte în funcţie.
3. Reclamantul invocã încãlcarea drepturilor la un proces echitabil şi de acces la justiţie, garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie, precum şi a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul respingerii arbitrare a acţiunii vizând reactualizarea creanţei sale rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a neexecutãrii sentinţei.
4. Cererea a fost repartizatã Secţiei a II-a a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament].
5. Prin Hotãrârea din 12 octombrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilã.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizatã Secţiei a II-a, astfel reorganizatã [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei [art. 52 alin. (1) din Regulament].
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a nãscut în 1929 şi are domiciliul în Bucureşti (România).
A. Procedura privind anularea unei amenzi contravenţionale şi a unei mãsuri de confiscare a bunurilor
9. În 1991, reclamantului, fost deţinut politic, care deschisese o micã afacere pentru a-şi completa veniturile rezultate din pensie, i s-a aplicat de cãtre Garda Financiarã a Ministerului de Finanţe o amendã contravenţionalã pentru sãvârşirea unei contravenţii privind nerespectarea dispoziţiilor legale privind vânzarea la tarabã. Produsele puse în vânzare au fost confiscate.
10. Prin sentinţa din 1 octombrie 1991, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, considerând sancţiunea ilegalã, a anulat-o şi a dispus restituirea cãtre reclamant a amenzii şi a bunurilor confiscate sau, în lipsa acestora, a contravalorii bunurilor, şi anume suma de 29.945 ROL, respectiv 440 EUR, în conformitate cu paritatea ROL/EUR de la acea datã. Sentinţa a intrat în puterea lucrului judecat şi a fost învestitã cu formulã executorie.
B. Prima procedurã de executare a sentinţei din 1 octombrie a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti
11. La data de 15 octombrie 1991, în temeiul refuzului Gãrzii Financiare de a executa sentinţa citatã anterior, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune vizând punerea sub sechestru a contului bancar al Gãrzii Financiare pentru valorificarea creanţei rezultate din sentinţã.
12. La data de 27 ianuarie 1992, instanţa a suspendat soluţionarea cauzei la cererea Gãrzii Financiare şi cu acordul reclamantului, pe motiv cã procurorul general intenţiona sã promoveze recurs în anulare împotriva Sentinţei din 1 octombrie 1991. La data de 24 iulie 1992, Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie l-a informat pe reclamant cã propunerea de recurs în anulare fusese respinsã, iar la data de 3 august 1992 a retrimis instanţei dosarul cauzei.
13. Reclamantul susţine cã în luna septembrie 1992 a solicitat judecãtoriei repunerea cauzei pe rol, dar afirmã cã cererea a fost respinsã verbal de un judecãtor de la Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti.
14. La data de 16 iunie 1993, Garda Financiarã i-a amintit reclamantului cã parchetul nu introdusese recurs în anulare şi i-a cerut sã se adreseze Direcţiei Generale a Finanţelor Publice din Bucureşti, pentru a obţine restituirea amenzii şi a contravalorii bunurilor confiscate şi sã anexeze la cerere o copie a Sentinţei din 1 octombrie 1991. Reclamantul a procedat în consecinţã - fãrã rezultat.
15. Prin Sentinţa din 15 decembrie 1993, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, în temeiul art. 248 din Codul de procedurã civilã, întrucât reclamantul nu ceruse reluarea examinãrii cauzei de peste un an, respectiv de la ultimul act de procedurã îndeplinit în dosarul de executare. Conform reclamantului, instanţa nu l-a citat la termenul de judecatã din 15 decembrie 1993 şi sentinţa citatã anterior nu i-a fost comunicatã, astfel încât nu a putut sã formuleze recurs împotriva acesteia.
16. În urma perimãrii primei proceduri de executare, în 1994, reclamantul a formulat douã acţiuni pentru executarea creanţei, micşoratã de inflaţia puternicã, pentru a obţine o sumã apropiatã de cea recunoscutã prin Sentinţa din 1 octombrie 1991: o acţiune pentru a obţine reactualizarea creanţei şi eliberarea unui titlu executoriu pentru valoarea reactualizatã (procedurã descrisã în partea C - în continuare) şi o alta vizând, din nou, punerea sub sechestru a contului bancar al Gãrzii Financiare (procedurã descrisã în partea D - în continuare).
C. Procedura în vederea obţinerii reactualizãrii creanţei rezultând din Sentinţa din 1 octombrie 1991
17. Prin cererea de chemare în judecatã din 30 septembrie 1994, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, solicitând obligarea Gãrzii Financiare la achitarea datoriei constatate prin Sentinţa din 1991, reactualizatã în funcţie de rata inflaţiei şi a profitului nerealizat prin neexecutarea sentinţei. Acesta a solicitat, de asemenea, sã se dispunã efectuarea unei expertize, pentru a stabili valoarea actualã a sumei ce-i era datoratã.
18. La data de 22 noiembrie 1994, la primul termen de judecatã, reclamantul a cerut judecãtoriei amânarea cauzei, invocând motive de sãnãtate şi necesitatea angajãrii unui avocat.
19. Conform reclamantului, avocatul sãu a cerut judecãtoriei, la aproape toate termenele de judecatã ce au urmat, sã dispunã efectuarea unei expertize contabile pentru reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991 şi pentru calcularea profitului nerealizat, dar instanţa nu a fãcut decât sã amâne cauza, pe motivul absenţei pãrţii pârâte, fãrã a dezbate problema probelor. Reclamantul a invocat faptul cã Garda Financiarã nu a trimis nici un reprezentant la nici o audiere în cursul procedurii.
20. În perioada dintre mai 1995 şi mai 1996 procedura a fost suspendatã la cererea reclamantului.
21. La termenul de judecatã din 2 decembrie 1997, în lipsa avocatului sãu şi a reprezentantului Gãrzii Financiare, reclamantul a cerut din nou, în scris, judecãtoriei sã dispunã efectuarea unei expertize, având drept obiective, pe de o parte, reevaluarea contravalorii bunurilor confiscate în 1991 şi, pe de altã parte, reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa din 1991. În temeiul art. 112, 115 şi 132 din Codul de procedurã civilã, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea ca fiind tardiv formulatã şi i-a acordat reclamantului cuvântul în dezbateri asupra fondului cauzei.
22. Prin Sentinţa din 5 decembrie 1997, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea reclamantului. Pe de o parte, a invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la capãtul de cerere vizând obligarea Gãrzii Financiare la plata creanţei stabilite în 1991, pe motiv cã aceeaşi chestiune fusese definitiv soluţionatã prin Sentinţa definitivã din 1 octombrie 1991, care constituia un titlu executoriu ce-i permitea reclamantului sã utilizeze cãile executorii. Pe de altã parte, i-a respins ca neîntemeiat capãtul de cerere privind reactualizarea creanţei rezultate din sentinţa citatã anterior, pe motiv cã reclamantul nu ceruse administrarea de probe în aceastã privinţã.
23. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei, invocând faptul cã ceruse o expertizã în sprijinul pretenţiilor sale de la momentul depunerii cererii de chemare în judecatã.
24. Prin Hotãrârea din 13 mai 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul, pe motiv cã cererea de a dispune efectuarea unei expertize nu fusese formulatã în prima zi de înfãţişare, fãrã a preciza care era termenul de judecatã pe care îl considera a fi prima zi de înfãţişare.
25. Reclamantul a fomulat recurs împotriva deciziei citate anterior, precizând cã solicitase în cererea de chemare în judecatã, în scris, efectuarea unei expertize contabile.
26. Prin Hotãrârea din 24 septembrie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiatã. Pasajul pertinent al hotãrârii prevede urmãtoarele:
"Cu privire la reactualizarea sumei solicitate, reclamantul nu a fãcut nici o probã în dovedirea afirmaţiilor sale, iar cererea de expertizã contabilã trebuia fãcutã la primul termen de înfãţişare, astfel cum corect au reţinut ambele instanţe."
D. A doua procedurã de executare a Sentinţei din 1 octombrie 1991
27. În 1994, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o nouã cerere vizând executarea sentinţei citate anterior, prin punerea sub sechestru a contului bancar al Gãrzii Financiare, pentru valorificarea creanţei rezultate din sentinţã.
28. Printr-o încheiere din 10 ianuarie 1997, instanţa a suspendat procedura la cererea reclamantului, pe motivul înscrierii pe rolul aceleiaşi instanţe a unei alte proceduri (procedura descrisã în partea C - anterioarã), care avea ca obiect reactualizarea creanţei ce urma sã fie executatã. Reclamantul cerea suspendarea în vederea executãrii ulterioare, în cadrul procedurii de executare, a creanţei reactualizate.
29. Printr-o încheiere din 10 martie 2000, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, constatând lipsa pãrţilor la audiere, a suspendat încã o datã procedura, care între timp fusese reluatã la cererea reclamantului.
30. Prin Sentinţa din 26 iunie 2001, devenitã definitivã în lipsa apelului pãrţilor în litigiu, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, reţinând cã nu se ceruse reluarea examinãrii cauzei timp de peste un an de la ultimul act de procedurã îndeplinit în dosarul de executare.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
A. Dreptul intern pertinent
31. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedurã civilã prevãd dupã cum urmeazã:
ARTICOLUL 112
"Cererea de chemare în judecatã va cuprinde: (...)
4. arãtarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiazã cererea;
5. arãtarea dovezilor pe care se sprijinã fiecare capãt de cerere (...)."
ARTICOLUL 115
"Întâmpinarea va cuprinde: (...)
3. dovezile cu care se apãrã împotriva fiecãrui capãt de cerere (...)."
ARTICOLUL 132
"La prima zi de înfãţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. (...)"
ARTICOLUL 134
"Este socotitã ca prima zi de înfãţişare aceea în care pãrţile, legal citate, pot pune concluzii."
ARTICOLUL 138
"Dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei (...)."
ARTICOLUL 371^2 (alin. 3)
Articolul 371^2 alin. 3 a fost introdus în Codul de procedurã civilã prin Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001:
"Dacã titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plãţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu."
32. <>Decretul nr. 167/1958 , care reglementa, în perioada faptelor, prescrierea dreptului de a cere executarea silitã, a fost republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960. Articolele pertinente ale decretului citat anterior prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 6
"Dreptul de a cere executarea silitã în temeiul oricãrui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani (...)."
ARTICOLUL 7
"Prescripţia începe sã curgã de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silitã (...)."
ARTICOLUL 14 alin. 2
"Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsã, cât timp nu are cine sã-i încuviinţeze actele."
ARTICOLUL 16
"Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cãrui acţiune se prescrie, fãcutã de cel în folosul cãruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecatã ori de arbitrare, chiar dacã cererea a fost introdusã la o instanţã judecãtoreascã, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începãtor de executare.
Prescripţia nu este întreruptã, dacã s-a pronunţat încetarea procesului, dacã cererea de chemare în judecatã sau executare a fost respinsã, anulatã sau dacã s-a perimat, ori dacã cel care a fãcut-o a renunţat la ea."
ARTICOLUL 17
"Întreruperea şterge prescripţia începutã înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
Dupã întrerupere începe sã curgã o nouã prescripţie.
În cazul când prescripţia a fost întreruptã printr-o cerere de chemare în judecatã ori de arbitrare sau printr-un act începãtor de executare, noua prescripţie nu începe sã curgã cât timp hotãrârea de admitere a cererii nu a rãmas definitivã sau, în cazul executãrii, pânã la îndeplinirea ultimului act de executare."
ARTICOLUL 18
"Instanţa judecãtoreascã şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, sã cerceteze, dacã dreptul la acţiune sau la executarea silitã este prescris."
33. Doctrina interpreteazã art. 112 alin. 5, art. 132 şi 138, citate anterior din Codul de procedurã civilã, în sensul cã "pãrţile pot propune mijloace de probã în prima zi de înfãţişare, dacã nu au fãcut-o în cererea de chemare în judecatã", regula aplicându-se şi în ceea ce priveşte cererea de efectuare a unei expertize (vezi, de exemplu, V.M. Ciobanu, decanul Facultãţii de Drept, Universitatea Bucureşti, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol. II, 1997, p. 158 şi 209).
B. Jurisprudenţa internã pertinentã privind reactualizarea unei creanţe stabilite prin titlu executoriu
34. Înaintea introducerii în 2001 a art. 371^2 din Codul de procedurã civilã, care atribuie executorului judecãtoresc competenţa de a reactualiza creanţele executorii, jurisprudenţa este cea care s-a pronunţat asupra chestiunii de a şti dacã reactualizarea unei creanţe trebuia cerutã în cadrul procedurii vizând executarea sau a unei acţiuni civile distincte.
35. Prin Decizia nr. 786/1999 Curtea de Apel Suceava a soluţionat o asemenea cerere în cadrul unei acţiuni civile distincte şi nu în cadrul procedurii de executare a titlului în cauzã (Culegere de jurisprudenţã, 1999, p. 94, nr. 55). Aceastã ultimã decizie este de altfel citatã de doctrinã, care considerã cã, înaintea introducerii art. 371^2 din Codul de procedurã civilã, o nouã cerere de chemare în judecatã trebuia sã fie prezentatã în faţa tribunalelor pentru a reactualiza o creanţã constatatã prin hotãrâre definitivã (S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu, Tratat de executare silitã, 2001, nota din subsolul paginii nr. 7, p. 146). Prin Hotãrârea nr. 191/1999 Curtea de Apel Bucureşti a respins pe fond, în cadrul unei acţiuni civile distincte, o cerere de reactualizare a unei sulte stabilite anterior prin sentinţã definitivã.
36. Prin Hotãrârea nr. 36/1999 Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de reactualizare a unei creanţe stabilite prin hotãrâre definitivã, cerere care fusese fãcutã în cadrul unei proceduri de executare, prin punerea sub sechestru a contului bancar al debitorului, pe motiv cã creditorul trebuie sã obţinã întâi un titlu executoriu - deci o altã sentinţã definitivã - pentru valoarea reactualizatã, înainte de a cere punerea sub sechestru a contului bancar (vezi Culegere de jurisprudenţã a Curţii de Apel Bucureşti în materie civilã, 1999, p. 322-324). Pasajul pertinent al hotãrârii citate anterior prevede urmãtoarele:
"Este adevãrat cã între data cererii de executare silitã prin poprirea contului bancar şi admiterea acestei cereri printr-o decizie definitivã, suma datoratã de cãtre debitor s-a redus datoritã inflaţiei. Cu toate acestea, pentru executarea silitã a sumelor ce reprezintã reactualizarea creanţei (constatatã printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi irevocabilã), creditorul nu posedã titlu executoriu pentru a solicita şi a obţine poprirea unui cont bancar al debitorului. În consecinţã (...), acţiunea (de reactualizare a creanţei) este respinsã ca neîntemeiatã."
37. Prin Decizia din 20 septembrie 2000, cu privire la cererea examinatã în vederea reactualizãrii despãgubirilor alocate în primul proces, Secţia penalã a Curţii de Apel Braşov se pronunţã în sensul cã "nu existã dispoziţii legale care sã permitã admiterea unei cereri de reactualizare a sumelor alocate cu titlu de despãgubiri, reactualizarea putând fi efectuatã, dacã este justificatã, fie în apel, fie printr-o acţiune civilã ulterioarã".
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
38. Reclamantul invocã o dublã încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie. El se plânge, pe de o parte, de caracterul inechitabil al procedurii de reactualizare a creanţei rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991, care s-a încheiat cu Hotãrârea din 24 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti. Reclamantul invocã, pe de altã parte, în substanţã, încãlcarea dreptului de acces la instanţã, pe baza neexecutãrii sentinţei definitive citate anterior. Art. 6 alin 1 din Convenţie, în partea sa pertinentã, prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Referitor la caracterul echitabil al procedurii de reactualizare a creanţei reclamantului
1. Susţinerile pãrţilor
39. Reclamantul se plânge de încãlcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţele române au respins în mod arbitrar ca neîntemeiatã acţiunea vizând reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa pronunţatã la 1 octombrie 1991 de cãtre Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti. În opinia sa, judecãtorii au ajuns la concluzia cã cererea de efectuare a unei expertize nu fusese introdusã decât la 2 decembrie 1997, fiind aşadar tardivã. Or, reclamantul susţine cã a cerut Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti sã dispunã efectuarea unei expertize, chiar de la momentul introducerii Cererii de chemare în judecatã din 30 septembrie 1994, pentru a-şi susţine acţiunea de reactualizare a creanţei, şi a adãugat cã avocatul sãu a continuat sã cearã expertiza la aproape toate termenele de judecatã, dar judecãtoria a amânat în mod constant chestiunea mijloacelor de probã pe motivul lipsei reprezentantului Gãrzii Financiare.
40. Guvernul recunoaşte cã reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize în cadrul cererii de chemare în judecatã, dar susţine cã acesta nu a precizat în continuare tipul de expertizã cerutã şi principalele obiective ale acesteia. Guvernul considerã cã, limitându-se la a solicita în mod general o expertizã, reclamantul nu a respectat cerinţele art. 112, 115 şi 132 din Codul de procedurã civilã.
41. Guvernul susţine cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu reglementeazã admisibilitatea sau aprecierea probelor, care sunt, în primul rând, de resortul dreptului şi al instanţelor interne şi cã nu Curtea este cea care trebuie sã decidã asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de instanţele interne, în afarã de cele care afecteazã unul dintre drepturile garantate prin Convenţie. Or, potrivit Guvernului, acesta nu este cazul în speţã, întrucât, oricum, instanţele interne nu au examinat problema datei la care a cerut expertiza reclamantul, deoarece instanţele au hotãrât sã respingã acţiunea acestuia din urmã pentru autoritatea de lucru judecat faţã de Sentinţa din 1 octombrie 1991.
Guvernul admite cã instanţele au ales sã facã o dublã analizã, respingând, pe de o parte, pentru autoritate de lucru judecat, capãtul de cerere privind restituirea amenzii şi a bunurilor confiscate şi, pe de altã parte, pentru netemeinicie, capãtul de cerere privind reactualizarea creanţei. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, eroarea pretins comisã de instanţe în aprecierea datei cererii de expertizã nu era esenţialã în cauzã, având în vedere cã excepţia autoritãţii lucrului judecat a împiedicat orice examinare a cauzei pe fond.
42. În concluzie, Guvernul considerã cã reclamantul a beneficiat de un proces echitabil şi cã un obstacol de procedurã major nu a permis instanţelor sã analizeze fondul cauzei, inclusiv chestiunea probelor.
2. Aprecierea Curţii
43. Curtea aminteşte cã revine în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internã, fiind vorba în special de reguli de naturã proceduralã, rolul sãu limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretãri (Cauza Tejedor Garcia împotriva Spaniei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, paragraful 31, p. 2.796). Cu toate acestea, având în vedere cã reglementarea privind formalitãţile şi termenele ce trebuie respectate este menitã sã asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securitãţii juridice, cei interesaţi trebuie sã se poatã aştepta ca aceste reguli sã fie puse în aplicare (Cauza Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003).
44. Cum Convenţia nu îşi propune sã garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotãrârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacã cererile şi observaţiile pãrţilor sunt într-adevãr "auzite", adicã examinate conform normelor de procedurã de cãtre tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune "tribunalului" obligaţia de a proceda la o examinare efectivã a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale pãrţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotãrârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, paragraful 59, şi Cauza Dulaurans împotriva Franţei, Hotãrârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33).
45. În speţã, Curtea noteazã cã, prin Cererea de chemare în judecatã din 30 septembrie 1994, reclamantul a solicitat o expertizã în sprijinul cererii de reactualizare a creanţei, respectând cerinţele art. 112 şi 138 din Codul român de procedurã civilã (vezi paragrafele 31 şi 33 anterioare). Cu toate acestea, toate instanţele au respins cererea de reactualizare a creanţei ca neîntemeiatã, pe motivul cã expertiza ar fi fost solicitatã dupã prima zi de înfãţişare, fãrã a preciza de altfel care era acea datã. În afarã de aceasta, Curtea observã cã instanţele s-au referit la data introducerii cererii de expertizã, fãrã a aminti lipsa de precizare a cererii.
46. Curtea constatã cã Guvernul nu a furnizat nici o fotocopie a unei încheieri anterioare celei din 2 decembrie 1997, prin care instanţa sã se fi pronunţat dupã dezbateri contradictorii asupra chestiunii probelor solicitate. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform cãruia excepţia de autoritate a lucrului judecat a împiedicat orice examinare pe fondul cauzei, ea noteazã cã numai capãtul de cerere al reclamantului vizând obligarea Gãrzii Financiare la plata creanţei stabilite prin Sentinţa din 1 octombrie 1991 fusese respins pentru autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, instanţele nu au examinat pe fond cererea de reactualizare a creanţei, ignorând faptul cã reclamantul solicitase o expertizã în termenul prevãzut de art. 112 din Codul de procedurã civilã.
47. În consecinţã, Curtea considerã cã respingerea ca neîntemeiat a capãtului de cerere al reclamantului vizând reactualizarea creanţei sale, pe motivul tardivitãţii cererii de expertizã, în timp ce aceasta fusese fãcutã în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedurã civilã, a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil (vezi mutatis mutandis, Cauza Tamminen împotriva Finlandei, Cererea nr. 40.847/1998, paragrafele 39-42, 15 iunie 2004).
În consecinţã, a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
B. Referitor la dreptul de acces la instanţã
1. Susţinerile pãrţilor
48. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge în substanţã de încãlcarea dreptului de acces la instanţã, datã fiind neexecutarea de cãtre Garda Financiarã a Sentinţei definitive pronunţate la 1 octombrie 1991 de Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti.
49. Reclamantul contestã faptul cã Sentinţa din 1 octombrie 1991 s-a prescris, susţinând cã termenul de prescripţie fusese suspendat, în timp ce prima procedurã de executare era ea însãşi suspendatã, în aşteptarea introducerii de cãtre Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a unui recurs în anulare. El invocã, de asemenea, drept cauzã de suspendare a termenului citat anterior, <>art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 , cu privire la prescripţia extinctivã, prezentând un certificat medico-legal din 23 martie 1994, care confirma cã era lipsit de discernãmânt şi cã trebuia sã angajeze o procedurã pentru a-l declara incapabil. Cererea a rãmas fãrã urmãri.
50. Guvernul invocã faptul cã Sentinţa din 1 octombrie 1991 s-a prescris prin împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevãzut de <>art. 6 din Decretul nr. 167/1958 . Acesta susţine cã statul nu era obligat sã plãteascã de bunãvoie datoria rezultatã din sentinţa citatã anterior, cã reclamantul nu a urmãrit a doua cerere de executare silitã a sentinţei respective şi cã statul nu poate fi obligat sã execute o sentinţã prescrisã.
2. Aprecierea Curţii
51. Curtea aminteşte cã executarea unei sentinţe sau hotãrâri trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi cã dreptul la instanţã ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi obligatorie sã rãmânã inoperantã în detrimentul unei pãrţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V).
52. Curtea constatã cã, în speţã, pãrţile au pãreri diferite cu privire la eventuala prescripţie în dreptul intern a dreptului reclamantului de a cere executarea silitã a Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. Ea aminteşte de la început cã instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie sã se pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivã în dreptul intern (vezi, mutatis mutandis, Cauza Yagtzilar împotriva Greciei, Cererea nr. 41.727/1998, paragraful 27, CEDO 2001-XII), cu atât mai mult cu cât, în speţã, rãspunsul la întrebare depinde de interpretarea motivelor de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei.
53. În aceastã privinţã, Curtea subliniazã în mod special faptul cã nici o instanţã internã nu s-a pronunţat asupra prescripţiei invocate şi cã acest motiv nu a fost invocat de Guvern decât numai şi direct în faţa Curţii. Ea considerã cã, sesizate în 1994 cu o procedurã de reactualizare a creanţei reclamantului şi cu o alta vizând executarea silitã a acesteia, instanţele interne ar fi avut ocazia sã ridice din oficiu, în temeiul <>art. 18 din Decretul nr. 167/1958 , acest fine de neprimire dacã l-ar fi considerat întemeiat [vezi, a contrario, Cauza Cucu împotriva României (decizie), Cererea nr. 47.966/1999, 6 iulie 2004]. Aşadar, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului în aceastã privinţã.
54. Curtea precizeazã cã reclamantul a formulat în 1994, în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, douã acţiuni în justiţie, respectiv în vederea reactualizãrii creanţei, puternic micşoratã de inflaţia din România în perioada aceea, şi a executãrii acesteia, astfel încât sã obţinã acoperirea creanţei la o valoare apropiatã de cea stabilitã prin Sentinţa din 1 octombrie 1991.
55. Curtea aminteşte: Convenţia nu vizeazã garantarea drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a drepturilor concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei citatã anterior, p. 16, paragraful 33). Aşadar considerã cã nu s-ar putea reproşa reclamantului cã nu a urmãrit executarea silitã a sentinţei citate anterior, dupã respingerea, prin Hotãrârea din 24 septembrie 1998, a cererii de reactualizare a creanţei, în condiţiile în care, din cauza inflaţiei puternice, aceasta nu mai valora decât 2,8 euro, respectiv de 157 de ori mai puţin decât în 1991.
56. Curtea concluzioneazã în sensul cã, refuzând pânã în prezent sã execute Sentinţa definitivã din 1 octombrie 1991, autoritãţile naţionale au lipsit dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie de orice efect util.
57. Aşadar, a fost încãlcat articolul respectiv cu privire la accesul la instanţã.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
58. Reclamantul invocã, în substanţã, cã i s-a adus atingere dreptului de proprietate, având în vedere imposibilitatea de a beneficia de creanţa care i-a fost recunoscutã prin Sentinţa definitivã a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti din 1 octombrie 1991. În aceastã privinţã, invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede dupã cum urmeazã:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
59. Referindu-se la Cauza Rafinãriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Guvernul susţine cã acea creanţã a reclamantului rezultatã din Sentinţa din 1 octombrie 1991 nu putea beneficia de executare silitã decât timp de 3 ani de la pronunţare. Potrivit Guvernului, datã fiind prescripţia extinctivã, reclamantul nu mai beneficia la împlinirea termenului de o creanţã exigibilã constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior.
60. Guvernul invocã faptul cã prima procedurã de executare a sentinţei citate anterior nu a întrerupt termenul de prescripţie de 3 ani, datã fiind perimarea procedurii, în conformitate cu <>art. 16 din Decretul nr. 167/1958 . Curtea concluzioneazã cã, datã fiind pasivitatea sa, reclamantul a pierdut dreptul de a cere executarea silitã a Sentinţei din 1 octombrie 1991.
61. Curtea subliniazã cã, referitor la plângere, pãrţile nu sunt de acord cu privire la aceeaşi chestiune, şi anume prescripţia dreptului reclamantului de a cere executarea silitã şi, în continuare, exigibilitatea creanţei (Cauza Rafinãriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Hotãrârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, paragraful 59).
62. Curtea trimite la observaţiile anterioare (paragraful 53) şi noteazã cã nici o instanţã internã nu a constatat prescrierea dreptului de executare silitã a creanţei în cauzã, în condiţiile în care trebuia sã ridice din oficiu acest fine de neprimire. Aşadar considerã, pe baza elementelor din dosar, cã reclamantul dispune de o "creanţã" suficient stabilitã pentru a fi exigibilã şi deci de un "bun", în sensul articolului citat anterior.
63. Curtea observã cã ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este prevãzut în prima tezã din primul alineat din art. 1 din Protocolul nr. 1, rezultã nu numai din refuzul statului de a executa sentinţa citatã anterior, dar şi din Hotãrârea din 24 septembrie 1998 în care, respingând fãrã analizã pe fond cererea de reactualizare a creanţei, a fãcut inutil orice demers ulterior în vederea executãrii sentinţei.
64. Neconformându-se Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, autoritãţile naţionale l-au împiedicat pe reclamant sã beneficieze de suma pe care, în mod rezonabil, se putea aştepta sã o obţinã în urma sentinţei. Curtea aminteşte cã a respins anterior argumentul bazat pe prescripţia creanţei reclamantului şi observã cã Guvernul nu a furnizat altã justificare pentru ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului.
65. În concluzie, a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la alte pretinse încãlcãri
66. În observaţiile pe fond din 13 decembrie 2004, reclamantul a formulat noi capete de cerere în faţa Curţii, invocând încãlcarea art. 1, 2, 3, 5, 13 şi 14 din Convenţie şi a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în principal pe baza aceloraşi fapte invocate anterior.
67. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la noile capete de cerere, considerând cã acestea se situeazã în afara cadrului stabilit prin decizia Curţii referitoare la admisibilitate.
68. Curtea noteazã cã aceste capete de cerere excedeazã cadrului trasat de decizia precedentã cu privire la admisibilitatea cauzei (vezi Cauza Chamaiev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, Cererea nr. 36.378/2002, inter alia paragrafele 409-412 şi 430, 12 aprilie 2005). Aşadar Curtea nu are competenţa sã se pronunţe asupra lor.
IV. Cu privire la aplicabilitatea art. 41 din Convenţie
69. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
70. Reclamantul invocã faptul cã beneficiul micii sale afaceri a fost de 1.046 dolari americani (USD) în timpul scurtei perioade precedând confiscarea ilegalã a bunurilor de cãtre Garda Financiarã în 1991 şi cere, în consecinţã, Curţii suma de 100.000.000 euro ca prejudiciu material pentru perioada scursã de atunci, cu titlu de beneficiu nerealizat, cauzat prin confiscare. Cere, de asemenea, 20.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
71. Guvernul considerã cã nu existã raport de cauzalitate între încãlcãrile invocate de reclamant şi sumele cerute cu titlu de prejudiciu material, reclamantul nedovedind în nici un fel cã acea confiscare a bunurilor din 1991 a avut drept consecinţã suprimarea dreptului de a-şi continua activitatea comercialã. Acesta considerã, de asemenea, cã în lipsa oricãrui document contabil în mãsurã sã probeze profitul obţinut înaintea confiscãrii bunurilor în 1991, câştigul nerealizat pe care reclamantul îl solicitã nu este determinabil.
72. Guvernul considerã cã suma de 29.945 ROL acordatã prin Sentinţa definitivã din 1 octombrie 1991 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, reactualizatã în funcţie de rata inflaţiei, constituie unicul criteriu pertinent pentru a aprecia prejudiciul material suferit de reclamant. În temeiul unei formule de calcul furnizate de Institutul Naţional de Statisticã într-o scrisoare adresatã Curţii, Guvernul considerã cã valoarea creanţei reclamantului astfel reactualizatã ar fi de 21.347.131,7 ROL*1) şi cã reclamantului nu trebuie sã i se acorde dobânzi la sumã, dat fiind cã respectiva creanţã nu mai este exigibilã dupã expirarea termenului de prescripţie de 3 ani.
___________
*1) Aproximativ 593 euro la ora actualã.
73. În privinţa sumei cerute de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul o considerã excesivã şi lipsitã de fundament, considerând cã nu a suferit prejudicii morale prin încãlcãrile invocate.
74. Curtea aminteşte cã a constatat, în speţã, încãlcarea drepturilor reclamantului, pe motivul, pe de o parte, al neexecutãrii, pânã astãzi, a unei sentinţe definitive din 1991 de cãtre autoritãţi şi, pe de altã parte, a nerecunoaşterii dreptului sãu la un proces echitabil în procedura reactualizãrii creanţei. Aşadar, admiţând susţinerea Guvernului cu privire la caracterul excesiv al sumelor cerute de reclamant, Curtea considerã cã acesta din urmã a suferit atât un prejudiciu material cauzat de neexecutarea menţionatã anterior, cât şi un prejudiciu moral datorat frustrãrii provocate de inechitatea procedurii de reactualizare a creanţei şi de refuzul constant al autoritãţilor de a executa sentinţa definitivã.
75. În aceste condiţii, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevãzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordã reclamantului 7.500 euro, reprezentând prejudiciile însumate.
B. Cheltuieli
76. Estimând la 11.000 euro cheltuielile cauzate de procedurile desfãşurate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reclamantul, admiţând cã nu dispune de înscrisuri doveditoare, nu cere nici o sumã cu acest titlu.
77. Guvernul considerã cã reclamantul nu a dovedit în nici un fel cheltuielile pretins expuse.
78. Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa constantã în materie de cheltuieli şi faptul cã reclamantul nu a formulat cerere de rambursare, Curtea decide sã nu-i aloce nici o sumã cu acest titlu.
C. Majorãri de întârziere
79. Curtea considerã necesar sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul echitãţii procedurii vizând reactualizarea creanţei reclamantului;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul încãlcãrii dreptului de acces la justiţie;
3. hotãrãşte cã s-a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotãrãşte cã nu are competenţa pentru a examina noile plângeri formulate de reclamant dupã decizia asupra admisibilitãţii;
5. hotãrãşte
a) cã statul pârât trebuie sã-i plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 7.500 euro (şapte mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral, sumã ce urmeazã a fi plãtitã în moneda naţionalã a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii;
b) cã începând de la data expirãrii termenului amintit şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, suma respectivã va fi majoratã cu o dobândã simplã, a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la data de 28 iunie 2005, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
J.-P. Costa, S. Dolle,
preşedinte grefier
________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
