Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 57.808/00)
În cauza Albina împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupandc, preşedinte, domnii L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 31 martie 2005,
pronunţã hotãrârea urmãtoare:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 57.808/00, introdusã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Mircea Alexandru Albina (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 5 februarie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental doamna Roxana Rizoiu.
3. Reclamantul se plânge, sub aspectul art. 6 alin. 1 din Convenţie, de caracterul inechitabil al procedurii de revendicare a unui imobil, încheiatã prin Hotãrârea definitivã a Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999. Pe de altã parte, reclamantul considerã cã modul de finalizare al acestei proceduri reprezintã o încãlcare a dreptului privind respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizatã Secţiei a II-a a Curţii [conform art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acestei secţii camera desemnatã sã examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã potrivit art. 26 alin. (1) din Regulament.
5. Prin Decizia din 3 februarie 2004, Camera a declarat cererea admisibilã.
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la temeinicia cauzei [conform art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare dintre pãrţi a prezentat comentarii cu privire la observaţiile celeilalte.
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Cererea a fost repartizatã Secţiei a III-a a Curţii, reorganizatã astfel [art. 52 alin. (1) din Regulament].
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a nãscut în 1935 şi are domiciliul în Bucureşti.
1. Acţiunea în despãgubire, formulatã în baza <>Legii nr. 112/1995
9. În 1996, reclamantul a solicitat Comisiei pentru aplicarea <>Legii nr. 112/1995 (Comisia) despãgubiri pentru un imobil naţionalizat în baza <>Decretului nr. 92/1950 , care aparţinuse pãrinţilor sãi, el fiind singurul lor moştenitor.
10. Printr-o decizie din 16 aprilie 1998, Comisia a admis parţial cererea sa, acordându-i despãgubiri pentru o parte a imobilului respectiv, mai precis pentru un teren de 441,80 metri pãtraţi şi pentru construcţia de pe acest teren.
Cu privire la restul imobilului, alcãtuit din 346,70 metri pãtraţi şi din construcţia de pe acest teren, Comisia a hotãrât cã acesta nu putea sã facã obiectul unor despãgubiri, apreciind, prin propriul raport de expertizã, cã respectivul imobil era un local comercial, mãsurile reparatorii prevãzute de <>Legea nr. 112/1995 nefiindu-i astfel aplicabile. Întemeindu-se pe <>art. 1 din Legea nr. 112/1995 , astfel cum a fost acesta completat şi modificat prin <>art. 1 şi 3 din hotãrârile Guvernului nr. 20/1996 şi nr. 11/1997, Comisia a sugerat reclamantului sã introducã o acţiune în revendicare în baza dreptului comun.
11. Cu toate cã era supusã cãilor de atac, decizia nu a fost contestatã de reclamant, devenind astfel definitivã.
2. Acţiunea în revendicare imobiliarã pentru partea din imobil cu destinaţie comercialã
12. În 1998, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare, la Judecãtoria Brãila, împotriva Consiliului local, a Direcţiei de administrare a pieţelor şi târgurilor, precum şi a Direcţiei serviciilor publice Brãila, având drept obiect partea din imobil pentru care comisia respinsese cererea sa de despãgubiri.
Reclamantul a susţinut cã aceastã parte a bunului fusese naţionalizatã în mod ilegal, având în vedere cã era spaţiu cu destinaţie comercialã la data naţionalizãrii şi cã, mai mult, tatãl şi mama erau excluşi de la aplicarea acestei mãsuri, fiind funcţionar, respectiv casnicã. Reclamantul îşi întemeia acţiunea pe <>art. 1 din Legea nr. 112/1995 , modificatã şi completatã de <>art. 1 şi 3 din hotãrârile Guvernului nr. 20/1996 şi nr. 11/1997.
13. Printr-o hotãrâre din 24 februarie 1999, judecãtoria i-a admis acţiunea. Instanţa a constatat mai întâi cã reclamantul şi-a dovedit calitatea de moştenitor al foştilor proprietari ai imobilului în litigiu şi cã acesta fusese un spaţiu comercial la momentul naţionalizãrii, aşa cum reieşea dintr-un act dotal transcris la 22 ianuarie 1930 la Tribunalul Brãila, cu ocazia cãsãtoriei pãrinţilor sãi.
Instanţa a mai constatat cã prin Decizia sa din 16 aprilie 1998 Comisia apreciase cã mãsurile reparatorii prevãzute de <>Legea nr. 112/1995 nu erau aplicabile acestei pãrţi din imobil, având în vedere cã servea drept spaţiu comercial la data naţionalizãrii.
În sfârşit, instanţa a apreciat cã naţionalizarea pãrţii din imobil revendicate de reclamant era nelegalã, având în vedere destinaţia imobilului la momentul naţionalizãrii, precum şi faptul cã tatãl reclamantului era la acel moment funcţionar, calitatea care îl excepta de la orice mãsurã de naţionalizare, conform <>art. 2 din Decretul nr. 92/1950 .
14. Pârâţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe.
15. La 22 iunie 1999, Tribunalul Brãila a admis apelul şi a respins acţiunea reclamantului, pe motivul cã ansamblul imobilului al cãrui moştenitor era - şi nu doar o parte din imobil, conform aprecierii fãcute în absenţa mijloacelor de probã de cãtre comisie şi de cãtre judecãtorie - a fost legal naţionalizat. În aceste condiţii, reclamantul ar fi putut beneficia, în baza <>Legii nr. 112/1995 , de o indemnizaţie incluzând partea din imobil revendicatã. Cu privire la acest aspect, tribunalul a susţinut cã reclamantul ar fi trebuit sã atace decizia comisiei, prin care i s-a respins cererea de despãgubiri pentru întregul imobil.
16. Reclamantul şi Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor Brãila au introdus recurs împotriva acestei soluţii. Astfel, reclamantul a susţinut cã pentru partea din imobil revendicatã nu a beneficiat de nici o despãgubire, <>Legea nr. 112/1995 nepermiţând decât proprietarilor imobilelor legal naţionalizate sã solicite restituirea în naturã sau acordarea unei despãgubiri. Or, naţionalizarea pãrţii din imobil fusese ilegalã, având în vedere cã la acel moment spaţiul avea destinaţie comercialã.
Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor Brãila a invocat faptul cã tribunalul nu a dispus ca reclamantul sã-i plãteascã cheltuielile pentru expertizã pe care le-a suportat în procedura în fond.
17. Prin Decizia sa din 8 septembrie 1999, Curtea de Apel Galaţi a rezumat mai întâi soluţiile adoptate în speţã de cãtre instanţele anterioare, precum şi motivele reţinute de cãtre acestea. Instanţa a respins recursul formulat de cãtre Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor, apreciind cã aceasta era obligatã sã plãteascã cheltuielile cu expertiza, având în vedere cã aceastã probã fusese administratã la cererea sa.
18. Cu privire la recursul introdus de cãtre reclamant, Curtea de apel l-a respins ca fiind vãdit neîntemeiat, fãrã a rãspunde motivelor prezentate de reclamant (paragraful 16).
19. Aceastã decizie era definitivã şi irevocabilã, neputând fi atacatã prin cãile de recurs ordinare.
3. Acţiunea în restituire a pãrţii din imobil cu destinaţie comercialã, formulatã în baza <>Legii nr. 10/2001
20. La 1 august 2001, dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamantul a transmis Consiliului Local Brãila o cerere de restituire în naturã a pãrţii din imobil pentru care Comisia i-a refuzat acordarea de despãgubiri la 16 aprilie 1998, mai precis pentru terenul de 346,70 metri pãtraţi şi pentru construcţia aflatã pe acest teren (paragraful 10).
21. Printr-o hotãrâre executorie din 25 februarie 2002, completatã la 31 mai 2002, primarul oraşului Brãila a admis parţial cererea şi a dispus restituirea în naturã a terenurilor şi a construcţiilor aflate pe acest teren, bunuri care erau deţinute de cãtre primãrie. Reclamantul a intrat în posesia unei pãrţi din aceste bunuri la 22 iulie 2002.
22. Reclamantul a indicat cã un teren de 180 metri pãtraţi şi o construcţie servind drept depozit, care fuseserã deţinute de cãtre Societatea Comercialã M., nu îi fuseserã restituite. Conform precizãrilor sale, aceste bunuri reprezentau în jur de 65% din partea de imobil pentru care comisia a refuzat la 16 aprilie 1998 acordarea unei indemnizaţii.
4. Acţiunea în revendicare pentru partea nerestituitã din imobil, formulatã împotriva Societãţii Comerciale M.
23. La 13 septembrie 2002, reclamantul a formulat în faţa Judecãtoriei Brãila o acţiune împotriva Societãţii Comerciale M., prin care revendica terenul de 180 metri pãtraţi şi depozitul aflat pe acest teren, deţinute de aceastã societate (paragraful 22). La o datã neprecizatã, Societatea Comercialã M. a solicitat introducerea în cauzã a Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca acesta sã îi acorde despãgubiri în cazul în care acţiunea reclamantului ar fi fost admisã. Societatea a susţinut în instanţã cã obţinuse imobilul litigios printr-un proces de privatizare a fostelor societãţi de stat, reorganizate în regii autonome şi în societãţi comerciale, în virtutea <>Legii nr. 15/1990 . Astfel, societatea a precizat cã statul - care în schimbul acţiunilor îi cedase bunuri, printre care şi imobilul revendicat de cãtre reclamant - era ţinut sã o despãgubeascã în caz de evicţiune.
24. În faţa judecãtoriei Brãila au avut loc numeroase şedinţe, în 2002, 2003 şi 2004. La 19 februarie 2004, aceasta şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Brãila. Din elementele de care dispune Curtea rezultã cã aceastã procedurã este în continuare pe rolul tribunalului.
II. Dreptul intern aplicabil
Dispoziţiile de drept intern aplicabil sunt urmãtoarele:
1. <>Decretul privind naţionalizarea nr. 92/1950
ARTICOLUL II
"Imobilele muncitorilor, ale funcţionarilor, ale micilor meşteşugari, ale intelectualilor şi ale pensionarilor nu sunt obiectul prezentului decret şi nu vor fi naţionalizate".
2. <>Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a imobilelor cu destinaţia de locuinţã, trecute în proprietatea statului (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995).
ARTICOLUL 1
"Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupã 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiazã de mãsurile reparatorii prevãzute de prezenta lege."
3. <>Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea <>Legii nr. 112/1995 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 23 ianuarie 1996)
ARTICOLUL 1
"(1) Beneficiazã de mãsurile reparatorii prevãzute de <>Legea nr. 112/1995 numai foştii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupã 6 martie 1945, cu titlu, (...), precum şi moştenitorii acestora (...).
(2) Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivã, cum ar fi: <>Decretul nr. 92/1950 (...)."
4. <>Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea <>Legii nr. 112/1995 , stabilite prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 4 februarie 1997)
ARTICOLUL 3
Articolul 1 se completeazã cu alineatele (4), (5) şi (6) cu urmãtorul cuprins:
"(4) Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivã sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementãri legale care sã reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fãrã titlu în posesia acestuia şi nu intrã sub incidenţa <>Legii nr. 112/1995 .
(5) Imobilele care nu intrã sub incidenţa <>Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu existã titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despãgubirilor, formulate de persoanele îndreptãţite pe cale judecãtoreascã, potrivit dreptului comun."
5. <>Legea nr. 10 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de cãtre stat între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
ARTICOLUL 1
"(1) Imobilele preluate în mod abuziv de cãtre stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza <>Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulã în naturã, în condiţiile prezentei legi.
(2) În cazurile în care restituirea în naturã nu este posibilã se vor stabili mãsuri reparatorii prin echivalent. Mãsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinãtor, cu acordul persoanei îndreptãţite, în acordare de acţiuni la societãţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominalã folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despãgubiri bãneşti."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. Reclamantul susţine cã acţiunea sa în revendicare imobiliarã, finalizatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999, nu a fost examinatã în mod echitabil, astfel cum cere art. 6 din Convenţie, ale cãrui dispoziţii pertinente prevãd urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...), de cãtre o instanţã independent şi imparţial (...) care va hotãrî (...) asupra drepturilor şi obligaţiior sale cu caracter civil (...)."
27. Guvernul susţine cã nu existã nici un motiv de îndoialã cã deciziile instanţelor judecãtoreşti interne în procedura de revendicare imobiliarã nu au fost conforme dispoziţiilor dreptului intern. Guvernul reaminteşte cã, pentru a stabili dacã exigenţele art. 6.1 au fost respectate, este necesar sã fie luat în considerare ansamblul procedurii şi cã aceastã dispoziţie nu trebuie interpretatã ca solicitând instanţelor judecãtoreşti un rãspuns detaliat fiecãrui argument invocat de cãtre pãrţi (Hotãrârea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303-A şi B, p. 12, paragraful 29 şi paginile 29-30, precum şi Hotãrârea Higgins şi alţii împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1998-I, p. 60, paragraful 42). Guvernul apreciazã faptul cã Hotãrârea din 8 septembrie 1999 nu a furnizat un rãspuns explicit tuturor susţinerilor reclamantului nu înseamnã cã cererea acestuia a fost examinatã într-un mod neechitabil, Curtea de apel întemeindu-se pe anumite argumente.
28. Guvernul mai considerã de asemenea cã motivele pentru care Curtea de apel a respins recursul reclamantului se regãsesc în hotãrârea definitivã anterior menţionatã, examinatã în ansamblul ei. În sfârşit, Guvernul susţine cã reclamantul a intrat în posesia bunului litigios, urmând indicaţiile instanţelor judecãtoreşti interne cu privire la continuarea procedurii administrative de restituire.
29. Reclamantul nu este de acord cu teza susţinutã de Guvern. Reclamantul susţine cã instanţele care au examinat cererea în apel şi în recurs - formulate împotriva hotãrârii primei instanţe -, prin care obţinuse câştig de cauzã, nu au luat în considerare mijloacele de probã prin care se stabilise cã imobilul revendicat fusese naţionalizat ilegal. Reclamantul subliniazã cã motivele pe care şi-a întemeiat Curtea de apel respingerea recursului nu sunt deloc succinte sau concise, aşa cum susţine Guvernul, ci sunt pur şi simplu absente. Reclamantul mai aratã cã, în ciuda procedurii administrative iniţiate în urma Hotãrârii definitive din 8 septembrie 1999, nu a intrat încã în posesia întregului sãu bun.
30. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul pãrţilor de a prezenta observaţiile pe care le considerã pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotãrârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacã aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adicã în mod corect examinate de cãtre instanţa sesizatã. Altfel spus, art. 6 implicã mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probã ale pãrţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotãrârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotãrârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
31. În speţã, Curtea observã cã în apel Tribunalul Brãila a respins acţiunea reclamantului, motivând cã întregul imobil pe care îl moştenise intrase în mod legal în patrimoniul statului, fãrã însã sã analizeze, spre deosebire de judecãtorie, probele depuse la dosar de cãtre reclamant sau sã respingã motivat, dacã era cazul, pe cele pe care le-ar fi apreciat drept nepertinente.
32. Este evident cã în general nu este în sarcina Curţii sã se pronunţe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de cãtre o instanţã internã [a se vedea printre altele Hotãrârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I], interpretarea legislaţiei revenind în primul rând autoritãţilor interne, mai ales instanţelor judecãtoreşti (Hotãrârea Perez, precitatã, paragraful 82; Hotãrârea Coeme şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, nr. 32.547/96, nr. 32.548/96, nr. 33.209/96 şi nr. 33.210/96, paragraful 115, CEDH 2000-VII). În cauza de faţã, cel mai frapant este faptul cã în apel Tribunalul Brãila a reproşat reclamantului cã nu a atacat decizia Comisiei, prin care aceasta refuzase sã îi acorde despãgubiri în baza <>Legii nr. 112/1995 . Fiind vorba de un spaţiu cu destinaţie comercialã, aşa cum reieşea din raportul de expertizã tehnicã al Comisiei, orice solicitare de despãgubiri prezentatã de o persoanã interesatã pare sortitã de la început eşecului, având în vedere cã mãsurile reparatorii prevãzute de lege privesc exclusiv imobile cu destinaţia de locuinţã ieşite legal din patrimoniul unei persoane (paragraful 25).
33. Mai mult, Curtea de Apel Galaţi nu a rãspuns în nici un fel argumentelor reclamantului în recurs, în care acesta fãcea referire la nelegalitatea naţionalizãrii şi deci la imposibilitatea de a beneficia de o reparaţie pecuniarã în baza <>Legii nr. 112/1995 . Dacã într-adevãr obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui rãspuns detaliat la fiecare argument (Hotãrârea Perez, precitatã, paragraful 81; Hotãrârea Van der Hurk, precitatã, p. 20, paragraful 61; Hotãrârea Ruiz Torija, precitatã, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX), este necesar a se constata cã, în speţã, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul formulat de cãtre reclamant împotriva hotãrârii pronunţate în apel, fãrã sã precizeze nici un motiv, şi aceasta printr-o hotãrâre definitivã şi irevocabilã.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţã internã care nu a motivat decât pe scurt hotãrârea sa sã fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar sã reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotãrârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.930, paragraful 60).
În cauza de faţã, simplul fapt cã instanţa de recurs - Curtea de Apel Galaţi - a reamintit hotãrârile adoptate în speţã de cãtre instanţele inferioare şi argumentele în baza cãrora acestea s-au întemeiat nu putea sã o scuteascã de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de cãtre reclamant (paragraful 16). Aceasta s-ar fi justificat cu atât mai mult cu cât instanţele inferioare ale cãror hotãrâri au fost rezumate de cãtre Curtea de Apel Galaţi ajunseserã la concluzii radical diferite, Curtea de Apel Galaţi fiind astfel la rândul sãu chematã sã hotãrascã în ultimã instanţã şi sã pronunţe o hotãrâre definitivã şi irevocabilã. În aceste condiţii, Curtea nu poate subscrie argumentului prezentat de Guvern, conform cãruia motivele pentru care curtea de apel a respins recursul reclamantului se regãseau în Hotãrârea din 8 septembrie 1999, analizatã în ansamblul sãu (paragraful 28).
În orice caz, trebuie subliniat cã instanţa de recurs - Curtea de Apel Galaţi - nu numai cã a omis sã rãspundã argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat cã şi-ar fi însuşit motivele prezentate de cãtre instanţele inferioare (a se vedea, per a contrario, Hotãrârea Helle, anterior citatã, paragraful 56). Nimic din hotãrârea curţii de apel nu conduce la concluzia cã aceasta şi-ar fi însuşit în mod real motivele pe care instanţa inferioarã, Tribunalul Brãila, şi-a întemeiat soluţia şi cã nu ar fi identificat vreun argument nou pentru a respinge aceastã motivare (a se vedea, per a contrario, Hotãrârea Helle, anterior citatã, paragraful 59).
35. În consecinţã, şi în ciuda faptului cã Guvernul susţine cã datoritã indicaţiilor date de cãtre instanţele interne reclamantului i-a fost restituit bunul, Curtea susţine cã dacã acesta şi-a putut recupera o parte din bunul litigios, acest fapt nu se datoreazã recomandãrilor Tribunalului Brãila - reluate de cãtre Curtea de Apel Galaţi - cu privire la modul de contestare a deciziei administrative adoptate în baza <>Legii nr. 112/1995 , ci faptului cã reclamantul a recurs la o nouã procedurã administrativã, instituitã prin <>Legea nr. 10/2001 .
36. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciazã cã reclamantul este îndreptãţit sã susţinã cã hotãrârea Curţii de Apel Galaţi nu era suficient motivatã şi cã cererea sa, în procedura de revendicare finalizatã prin aceastã hotãrâre, nu a fost examinatã în mod echitabil.
37. În concluzie, art. 6.1 din Convenţie a fost încãlcat.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
38. Reclamantul susţine cã modul de soluţionare a acţiunii sale în revendicare prin Hotãrârea definitivã a Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999 reprezintã o atingere adusã dreptului sãu la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune astfel:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
39. Guvernul considerã cã viciul de procedurã invocat de cãtre reclamant, mai precis absenţa motivãrii hotãrârii Curţii de Apel Galaţi, nu reprezintã în sine o atingere a dreptului sãu de proprietate şi cã, în general, nu a existat o ingerinţã în dreptul sãu privind respectarea bunurilor, instanţele care au hotãrât asupra apelului şi a recursului împotriva Hotãrârii din 24 februarie 1999 - prin care i se admisese acţiunea în revendicare - nefãcând altceva decât sã interpreteze dreptul intern.
40. Reclamantul contestã argumentele prezentate de Guvern. Acesta susţine cã mãsurile reparatorii prevãzute de <>Legea nr. 112/1995 nu priveau decât bunurile care ieşiserã în mod legal din patrimoniul unei persoane, ceea ce nu se aplica pãrţii din imobil cu destinaţie comercialã, obiectul acţiunii sale în revendicare imobiliarã. Reclamantul susţine cã astfel nu trebuie sã i se reproşeze, aşa cum a fãcut Tribunalul Brãila, cã nu a atacat decizia prin care Comisia a respins cererea lui de acordare de despãgubiri.
41. În observaţiile complementare (ulterioare datei de 3 februarie 2004, datã la care Camera a declarat cererea admisibilã) Guvernul a accentuat schimbãrile în situaţia de fapt, survenite în ceea ce priveşte acţiunea formulatã de reclamant în baza <>Legii nr. 10/2001 , şi aratã cã doar partea din imobil nerestituitã încã, obiectul unui litigiu încã pendinte în faţa instanţelor interne (paragrafele 22-24 anterioare), continuã sã reprezinte obiectul capãtului de cerere întemeiat pe art. 1 anterior menţionat. Guvernul menţioneazã cã naţionalizarea bunului litigios a avut loc înainte de 20 iunie 1994, data ratificãrii de cãtre România a Convenţiei şi cã, în consecinţã, reclamantul nu are un bun actual şi nici o speranţã legitimã, în sensul jurisprudenţei constante a Curţii [a se vedea printre altele cauzele Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei (decizie) (GC), nr. 39.794/98, paragraful 69, CEDH 2002-VII, şi Malhous împotriva Cehiei (decizie) (GC), nr. 33.071/96, CEDH 2000-XII]. Cu titlu subsidiar, Guvernul afirmã cã rãspunderea sa nu poate fi angajatã în baza art. 1 anterior menţionat, având în vedere cã partea nerestituitã din imobilul moştenit de cãtre reclamant este deţinutã de cãtre Societatea Comercialã M.
42. Curtea considerã cã aspectele prezentate de Guvern în observaţiile sale complementare ţin mai mult de o excepţie preliminarã privind incompatibilitatea ratione materiae şi ratione personae a acestui capãt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Fiind formulatã pentru prima oarã dupã decizia de admisibilitate a acestei cauze, o asemenea excepţie trebuie respinsã (a se vedea printre altele Ceteroni împotriva Italiei, Hotãrârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea 1996-V, paginile 1.755-1.756, paragraful 19).
43. În orice caz, Curtea apreciazã cã, ţinând cont de concluziile sale din paragrafele 36 şi 37 anterior menţionate, nu este necesar sã analizeze şi fondul acestui capãt de cerere [a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, cauzele Glod împotriva României, Cererea nr. 41.134/98, paragraful 46, 16 septembrie 2003, Laino împotriva Italiei (GC), Cererea nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDH 1999-I; Zanghi împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, Eglise catholique de La Canee împotriva Greciei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, p. 2.862, paragraful 50].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
44. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciu material şi moral
45. Reclamantul solicitã 53.720 dolari americani (USD), sumã care corespunde chiriilor pe care ar fi putut sã le încaseze pentru partea din imobil cu destinaţie comercialã între momentul respingerii acţiunii sale în revendicare prin hotãrârea definitivã a Curţii de Apel Galaţi şi data la care i s-a restituit o parte a bunului în cauzã, în baza <>Legii nr. 10/2001 . Solicitã de asemenea restituirea pãrţii din imobil care nu a fost încã recuperatã (paragraful 22), precum şi plata chiriilor pe care le-ar fi perceput dacã ar fi putut sã închirieze bunul începând cu data la care acţiunea sa în revendicare imobiliarã a fost respinsã de cãtre instanţele naţionale.
De asemenea, solicitã 8.000 euro (EUR), cu titlu de despãgubiri morale pentru neplãcerile şi frustrãrile cauzate de cãtre instanţele interne care au examinat acţiunea sa în revendicare imobiliarã, încãlcând drepturile sale la un proces echitabil şi la respectarea bunurilor sale.
46. Guvernul considerã cã reclamantului nu ar trebui sã i se acorde nici o sumã cu titlu de despãgubiri materiale, având în vedere cã nu a dovedit existenţa unui prejudiciu. Pe de altã parte, un litigiu opunând reclamantul unei societãţi private este pe rolul instanţelor interne, care trebuie sã determine cine este titularul dreptului de proprietate asupra pãrţii din bunul litigios a cãrui restituire a fost solicitatã de reclamant (paragraful 24).
Referitor la prejudiciul moral, Guvernul apreciazã cã suma solicitatã de reclamant este exageratã, mai ales având în vedere cã din 2002 reclamantul se bucurã din plin de dreptul sãu de proprietate asupra unei pãrţi din imobil. Din punctul sãu de vedere, o eventualã constatare a încãlcãrii art. 6.1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilã satisfãcãtoare.
47. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre prin care se constatã o încãlcare determinã pentru statul pârât obligaţia juridicã, cu privire la Convenţie, de a pune capãt acelei încãlcãri şi de a elimina consecinţele. Dacã dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie conferã Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea pãrţii vãtãmate prin actul sau prin omisiunea cu privire la care a fost constatatã o încãlcare a Convenţiei. Exercitându-şi aceastã competenţã, Curtea dispune de o anumitã marjã de apreciere, adjectivul "echitabil" şi fragmentul de frazã "dacã este cazul" dovedind acest aspect.
Printre elementele luate în considerare de cãtre Curte, atunci când se pronunţã în materie, se numãrã prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încãlcare, şi prejudiciul moral, care reprezintã repararea stãrii de angoasã, a neplãcerilor şi a incertitudinilor rezultând din aceastã încãlcare, precum şi din alte pagube nemateriale [a se vedea printre altele Ernestina Zullo, Cererea nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004].
48. De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se preteazã la un calcul exact sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizeazã mai greu, Curtea le poate examina împreunã (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, (GC), Cererea nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDH 2000-IV].
49. În speţã, singura bazã pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã în faptul cã reclamantul nu a beneficiat de o procedurã echitabilã pentru a revendica partea din imobil cu privire la care comisia respinsese cererea de despãgubiri. Curtea nu poate în nici un caz sã speculeze asupra modului în care ar fi fost finalizat procesul în caz contrar şi nici asupra finalizãrii litigiului actual aflat pe rolul instanţelor interne, în cadrul cãruia reclamantul solicitã recunoaşterea calitãţii de proprietar asupra pãrţii din imobilul în litigiu care nu i-a fost încã restituitã; cu toate acestea, Curtea nu considerã ca fiind nerezonabil sã susţinã cã, având în vedere absenţa echitãţii în cadrul procedurii în revendicare imobiliarã, finalizatã prin Hotãrârea definitivã din 8 septembrie 1999, reclamantul a suferit pierderea unei şanse reale [Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 25.444/94, paragraful 80, CEDH 1999-II, şi Crişan împotriva României, nr. 42.930/98, paragraful 36, 27 mai 2003]. Pronunţându-se în echitate, aşa cum se prevede în art. 41, Curtea acordã reclamantului suma globalã de 5.000 euro pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecatã
50. Reclamantul solicitã plata a 477,65 euro, sumã care i-a fost necesarã pentru a preveni şi pentru a repara pretinsele încãlcãri ale Convenţiei. Întemeindu-se pe un decont amãnunţit şi pe facturile corespunzãtoare, reclamantul detaliazã aceastã sumã astfel:
a) 39,67 euro pentru cheltuieli de transport legate de recuperarea imobilului;
b) 18,52 euro pentru cheltuieli legate de notificarea autoritãţilor administrative şi a Societãţii Comerciale M. cu privire la restituirea imobilului sãu;
c) 392,82 euro cu titlu de onorariu al avocaţilor care l-au reprezentat în faţa instanţelor interne;
d) 24,51 euro pentru cheltuieli legate de corespondenţa sa cu Curtea;
e) 2,13 euro pentru fotocopierea documentelor transmise Curţii.
51. Guvernul nu se opune la plata acestor cheltuieli.
52. Curtea observã cã aceste cheltuieli sunt justificate prin documente doveditoare. Analizând solicitarea reclamantului în lumina principiilor degajate din jurisprudenţa sa, Curtea considerã ca fiind rezonabil sã-i acorde reclamantului în întregime suma solicitatã, mai precis 477,65 euro.
C. Majorãrãri de întârziere
53. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã nu este cazul sã examineze capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1;
3. hotãrãşte cã:
a) statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul material şi moral, şi 477,65 euro (patru sute şaptezeci şi şapte euro şi şaizeci şi cinci de cenţi), cu titlu de cheltuieli de judecatã, sumã ce urmeazã a fi plãtitã în moneda naţionalã a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii;
b) începând de la data expirãrii termenului amintit şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale;
4. respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparaţii echitabile.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 28 aprilie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
