Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 26.212/04)
În Cauza Drãghici şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 4 mai 2010,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 26.212/04) îndreptatã împotriva României, prin care 3 cetãţeni ai acestui stat, doamnele Liliana Drãghici şi Ana Mazilu şi domnul Adrian Herşiu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 3 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţin în mod special o încãlcare a dreptului lor de acces la o instanţã, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii lor în revendicare pe motivul cã nu au epuizat procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deşi aceasta era, dupã pãrerea lor, ineficientã.
4. La data de 19 noiembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã îi comunice cererea de mai sus Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au nãscut în anul 1965, 1936 şi, respectiv, 1971 şi locuiesc în Râmnicu Vâlcea.
6. În anii 1977-1978, un teren în suprafaţã de 68.086,68 m², situat în Bãile Olãneşti şi care îi aparţinea lui D.B., a fost ocupat de partidul comunist, care a construit pe el o vilã.
7. Invocând <>Legea fondului funciar nr. 18/1991, I.D., moştenitorul lui D.B., a cerut restituirea terenului respectiv. Cererile sale au fost respinse.
8. Reclamanţii, moştenitorii lui I.D., decedat în anul 1997, au formulat noi cereri de restituire a terenului la Primãria Bãile Olãneşti, în temeiul <>Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997, însã şi de aceastã datã fãrã succes.
9. La data de 2 iulie 2001, invocând noua <>Lege nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului la Regia Autonomã "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" (Regia), care deţinea terenul.
10. La data de 29 mai 2002, pentru cã nu au primit rãspuns în termenul legal de 60 de zile prevãzut de <>art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au sesizat Tribunalul Vâlcea cu o acţiune în revendicare împotriva Regiei şi Ministerului Finanţelor.
11. Printr-o hotãrâre din data de 12 iunie 2003, tribunalul a admis parţial acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca pârâtele sã le restituie terenul. Totuşi, acesta a respins cererea reclamanţilor de a fi despãgubiţi pentru lipsa de folosinţã rezultatã din privarea de bunul lor. Pe baza probelor depuse la dosar, inclusiv a expertizei terenului, instanţa a apreciat cã reclamanţii aveau un drept recunoscut prin <>Legea nr. 10/2001 de a cere restituirea şi cã statul şi-a însuşit în mod abuziv terenul.
12. Prin Decizia din data de 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul pârâtelor şi a declarat acţiunea inadmisibilã pe motiv cã, dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001, reclamanţii ar fi trebuit sã opteze pentru procedura prevãzutã de aceastã lege, şi nu pentru acţiunea de drept comun în revendicare. Prin aceeaşi sentinţã, curtea a respins apelul reclamanţilor cu privire la cererea lor de despãgubire pentru lipsa de folosinţã.
13. Recursul formulat de reclamanţi a fost respins prin decizia definitivã şi irevocabilã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 noiembrie 2004.
14. Pânã în prezent, reclamanţii nu au primit rãspuns la cererea lor din data de 2 iulie 2001.
II. Dreptul şi practica pertinente
15. Prevederile legale, inclusiv cele din <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi jurisprudenţa internã relevate sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§15-17, 13 ianuarie 2009). Textele relevante ale Consiliului Europei sunt descrise în Hotãrârea Faimblat, menţionatã mai sus (§§ 18-19).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
16. Reclamanţii susţin cã respingerea acţiunii lor în revendicare ca inadmisibilã din cauzã cã nu au urmat procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 le-a încãlcat dreptul de acces la o instanţã, astfel cum este el prevãzut de art. 6 § 1 din Convenţie, în mãsura în care aceastã procedurã nu este eficientã.
Art. 6 § 1 prevede urmãtoarele în pãrţile sale relevante:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilitãţii
17. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
18. Guvernul susţine cã obligaţia unui justiţiabil de a urma o procedurã administrativã înainte de introducerea cererii sale în faţa instanţelor reprezintã una dintre limitãrile dreptului de acces la o instanţã admise de jurisprudenţa Curţii, în cazul în care decizia administrativã astfel datã poate fi supusã controlului efectiv al instanţelor.
19. Apoi, Guvernul face o descriere detaliatã a procedurilor administrative şi judiciare prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 şi susţine cã aceastã lege nu înlãturã orice control judiciar al deciziilor administrative.
20. De asemenea, Guvernul aratã cã acţiunea în revendicare introdusã de reclamanţi nu a fost respinsã decât dupã o analizã pe fond a pretenţiilor lor.
21. Reclamanţii se opun acestui argument şi insistã asupra faptului cã refuzul de a le analiza acţiunea în revendicare constituie o încãlcare a dreptului lor de acces la o instanţã.
22. De asemenea, aceştia considerã cã procedura pusã la dispoziţia lor prin <>Legea nr. 10/2001 nu este eficientã, dat fiind în special faptul cã organismul de plasament colectiv în valori mobiliare "Proprietatea" (Fondul Proprietatea) nu funcţioneazã încã într-un mod care sã poatã duce la o despãgubire efectivã.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile aplicabile
23. Curtea s-a mai pronunţat deja asupra unor cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţã.
24. Aceasta a ajuns la o constatare a încãlcãrii art. 6 § 1 în Cauza Faimblat menţionatã mai sus, apreciind şi cã nu este necesar sã analizeze cauza din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
25. În mod special, Curtea a stabilit deja cã pãrţilor interesate nu li se oferã nicio garanţie cu privire la durata sau la rezultatul procedurii în faţa Comisiei centrale pentru stabilirea despãgubirilor şi cã, în orice caz, Fondul "Proprietatea" nu funcţioneazã în prezent într-un mod apt sã conducã la o acordare efectivã a unei despãgubiri (a se vedea, printre altele, Viaşu împotriva României, nr. 75.951/01, 9 decembrie 2008, §§ 71-72; Faimblat menţionatã mai sus, §§ 37-38, şi Matache şi alţii împotriva României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006, § 42).
b) Aplicarea acestor principii în speţã
26. În speţã, Curtea observã cã acţiunea în revendicare introdusã de reclamanţi a fost respinsã în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de cãtre instanţele interne care au apreciat cã reclamanţii trebuiau sã urmeze procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001, deşi nicio decizie administrativã nu fusese datã în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii lor administrative. Modul în care instanţele, dupã mai mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins reclamanţilor acţiunea, fãrã a analiza comportamentul administraţiei şi respectarea de cãtre aceasta a procedurii prevãzute de <>Legea nr. 10/2001, pune la îndoialã eficienţa accesului la o instanţã, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în revendicare.
27. Curtea mai reţine şi cã, pânã în prezent, dosarul administrativ cu care reclamanţii au sesizat Regia la data de 2 iulie 2001 nu a fost soluţionat.
28. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sã poatã duce la o altã concluzie în cauza de faţã decât în cele anterioare.
29. Curtea considerã cã, în speţã, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţã nu a fost proporţionalã cu scopul urmãrit: faptul cã instanţele au invocat existenţa procedurii prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 a încãlcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţã în mãsura în care nici astãzi, dupã mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuţie, aceştia nu au primit încã nicio despãgubire şi nu au nicio garanţie cã o vor obţine în viitorul apropiat.
Prin urmare, în speţã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
30. Reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de faptul cã terenul lor naţionalizat abuziv nu le-a fost încã restituit.
31. Ţinând cont de constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 29 de mai sus), Curtea apreciazã cã acest capãt de cerere trebuie considerat admisibil, dar cã nu se impune analiza faptului dacã, în speţã, a avut loc încãlcarea acestei prevederi (a se vedea, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I; Zanghi împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23; Biserica catolicã din Chania împotriva Greciei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.862, § 50; Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003; şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
32. Reclamanţii mai considerã şi cã respingerea acţiunii lor în revendicare constituie o încãlcare a art. 13 din Convenţie.
33. Curtea observã cã acest capãt de cerere, deşi admisibil, vizeazã aceleaşi fapte ca şi cele analizate din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţã şi apreciazã cã nu este necesar sã le mai analizeze şi din perspectiva art. 13, în mãsura în care cerinţele art. 6 sunt mai stricte (conform Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 146, CEDO 2000-XI).
III. Asupra aplicãrii art. 46 din Convenţie
34. Art. 46 din Convenţie prevede urmãtoarele:
"1. Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã se conformeze hotãrârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt pãrţi.
2. Hotãrârea definitivã a Curţii este transmisã Comitetului Miniştrilor care supravegheazã executarea ei."
35. Concluzia încãlcãrii art. 6 din Convenţie relevã o problemã pe scarã largã rezultatã din deficienţele legislaţiei privind restituirea imobilelor naţionalizate ce au fost vândute de stat unor terţi. Prin urmare, Curtea apreciazã cã statul trebuie sã punã la punct în cel mai scurt timp procedura implementatã prin legile de reparaţie (în prezent <>Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente), astfel încât sã devinã cu adevãrat coerentã, accesibilã, rapidã şi previzibilã (a se vedea, mutatis mutandis, şi Katz împotriva României, nr. 29.739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009; Viaşu, §§ 82-83, şi Faimblat, §§ 53-54, hotãrâri menţionate mai sus).
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
36. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
37. Reclamanţii solicitã suma de 60.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care susţin cã l-au suferit.
38. Guvernul considerã cã nu a fost stabilitã nicio legãturã de cauzalitate între pretinsa încãlcare şi aşa-zisul prejudiciu suferit şi cã, în orice caz, o eventualã constatare a încãlcãrii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfãcãtoare a acestui prejudiciu.
39. Curtea apreciazã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil.
40. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea le acordã împreunã reclamanţilor suma de 9.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecatã
41. Reclamanţii mai solicitã şi rambursarea cheltuielilor de judecatã angajate, fãrã a specifica suma şi fãrã a prezenta documente justificative.
42. Guvernul observã cã reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a face dovada cheltuielilor de judecatã angajate. Acesta nu se opune rambursãrii cheltuielilor, cu condiţia sã fie dovedite, necesare şi sã aibã legãturã cu cauza.
43. Curtea reaminteşte faptul cã, în sensul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile care au fost cu adevãrat angajate, care au corespuns unei necesitãţi şi al cãror cuantum este rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).
44. Având în vedere faptul cã reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile de judecatã angajate, Curtea hotãrãşte sã nu le aloce nicio sumã în acest sens.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã nu se impune analizarea capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9.000 EUR (nouã mii euro), ca daune morale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, ce va fi convertitã în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 27 mai 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
