Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 27 ianuarie 2009 in Cauza Burghelea impotriva Romaniei
(Cererea nr. 26.985/03) În Cauza Burghelea împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6 ianuarie 2009, a adoptat urmãtoarea hotãrâre, pronunţatã la aceastã datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 26.985/03) împotriva României, prin care un cetãţean român, doamna Ilinca Burghelea (reclamanta), s-a adresat Curţii la 21 iulie 2003 în virtutea art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanta este reprezentatã de domnul I. Florescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 2 aprilie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Convenţie, a hotãrât de asemenea sã fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamanta s-a nãscut în anul 1952 şi domiciliazã în Bucureşti. A. Ocuparea terenului reclamantei pentru construirea unei hidrocentrale şi absenţa acordului privind vânzarea terenului cãtre autoritãţi 5. Prin Decretul nr. 326/1985 , Consiliul de Stat a autorizat construcţia unei hidrocentrale, "Cãlimãneşti", pe râul Siret. 6. În virtutea unei Hotãrâri din 17 septembrie 1991 a comisiei judeţene Galaţi pentru aplicarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 (comisia judeţeanã şi <>Legea nr. 18/1991 ), printr-o Hotãrâre din 21 decembrie 1992, comisia localã Nicoreşti a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei asupra a 0,48 ha de teren şi i-a eliberat o adeverinţã provizorie în acest sens, pânã la emiterea titlului de proprietate. 7. În urma studiilor realizate în 1993 şi 1994, autoritãţile au hotãrât, pentru motive tehnice referitoare la costul de investiţie, sã modifice proiectul iniţial şi sã ocupe o suprafaţã suplimentarã de aproximativ 126 ha de teren aparţinând satului Nicoreşti şi unor persoane particulare, cu valoare estimatã ca fiind relativ redusã. Prin urmare, în mai 1994 societatea publicã H. (societatea H.) afişeazã un anunţ la Primãria Nicoreşti (primãria) pentru a informa cetãţenii acestui sat despre intenţia de a cumpãra terenuri în cadrul proiectului hidrocentralei. 8. La 20 mai 1994, reclamanta a solicitat primãriei "sã autorizeze vânzarea terenului de 0,48 ha", adicã sã o punã în posesia acestui teren în perimetrul viitoarei hidrocentrale. În urma acestei cereri, primãria o pune în posesia terenului în perimetrul solicitat şi la 30 august 1994 comisia judeţeanã îi elibereazã titlul de proprietate aferent. 9. Rezultã din dosar cã, fiind în posesia listei persoanelor care fuseserã împroprietãrite cu teren în perimetrul în cauzã şi care doreau sã îl vândã, în iunie 1994 sau martie 1995 societatea H. a defrişat aceste terenuri şi le-a inundat. Întemeindu-se pe acordul de principiu al proprietarilor, societatea H. nu a mai procedat la întocmirea declaraţiei de utilitate publicã, conform procedurii de expropriere prevãzute de <>Legea nr. 33/1994 privind expropierea pentru cauzã de utilitate publicã, dar a avut în vedere achiziţia terenurilor dupã terminarea interdicţiei de vânzare de 10 ani prevãzute de <>Legea nr. 18/1991 şi plata între timp a unei chirii cãtre proprietari. 10. În cursul anului 1995, reclamanta - care nu locuia în satul Nicoreşti - a aflat de la locuitorii din Nicoreşti cã terenul sãu de 0,48 ha a fost defrişat şi inundat în cursul lucrãrilor realizate de societatea H. Printr-o scrisoare din 10 mai 1995, ea a informat societatea H. cã îşi retrage oferta de vânzare privind terenul sãu. Prin urmare, în august şi noiembrie 1996 şi în martie 1998 a cerut societãţii H. sã îi precizeze în ce temei a ocupat aceasta terenul şi a solicitat încheierea unui contract de vânzare. 11. Prin scrisorile din 29 august şi din 19 noiembrie 1996 societatea H. a informat-o pe reclamantã cã în urma cererii sale din 20 mai 1994 a fost înscrisã pe lista persoanelor "dispuse sã vândã" terenurile necesare construirii hidrocentralei. De asemenea, societatea H. a precizat cã vânzarea terenului se va încheia dupã exproprierea pentru cauzã de utilitate publicã a terenurilor avute în vedere de <>Legea nr. 33/1994 , cã dosarul de expropriere este în curs de constituire şi se va stabili o chirie fixã, de cãtre un expert, care va fi achitatã sãtenilor implicaţi, pe baza unui contract de închiriere, aşa cum se indicã în anunţul afişat la primãrie, chirie pe care reclamanta o refuzase în cursul unei discuţii telefonice. Prin scrisoarea din 9 martie 1998 societatea H. a indicat cã, terenurile necesare neputând fi ocupate dupã 1989 în temeiul Decretului nr. 326/1985 , solicitase acordul sãtenilor pentru a proceda la inundare, urmând sã încheie ulterior contracte de vânzare, "de îndatã ce legea o va permite". Ea a subliniat cã în acest timp li s-a plãtit locuitorilor o chirie negociatã. La 20 iulie 1999, societatea H. a informat reclamanta cu privire la apropiata achiziţie a terenurilor în cauzã, motiv pentru care nu se va mai achita chirie pentru anul 1999, şi a invitat-o sã participe la negocierile referitoare la preţul de vânzare. 12. Rezultã din dosar cã, la 29 septembrie 1999, 10 proprietari de terenuri inundate, printre care şi reclamanta, s-au întâlnit cu reprezentanţi ai societãţii H., dar negocierile privind preţul de vânzare a terenurilor au eşuat: conform procesului-verbal redactat de proprietari, aceştia ar fi cerut 12 dolari (USD) pe metru pãtrat [sau echivalentul în lei (ROL)], iar societatea H. ar fi refuzat sã plãteascã chiria pentru anul 1999 sau sã negocieze clauzele contractului lor tip. 13. Pe de altã parte, prin "procesele-verbale de negociere" din 6 august 1997, 2 iulie 1998 şi 21 ianuarie 2000, semnate de societatea H. şi de mai mulţi proprietari de terenuri inundate, pãrţile au cãzut de acord asupra chiriei anuale pentru aceste terenuri (1997-1999). La 21 ianuarie 2000, pentru un hectar de teren forestier chiria a fost stabilitã la 2.800.000 ROL şi preţul de vânzare la 17.000.000 ROL, pe baza unei note a unui expert tehnic. Rezultã din dosar cã reclamanta nu a fost invitatã personal sã participe la aceste întruniri. 14. La 1 septembrie 2000, reclamanta a solicitat societãţii H. încheierea unui contract de închiriere. Deşi printr-o scrisoare din 3 octombrie 2000 societatea H. şi-a exprimat acordul pentru încheierea acestui contract, pãrţile nu au luat mãsuri concrete în acest sens şi nu au ajuns la semnarea unui contract. B. Proceduri desfãşurate de reclamantã împotriva societãţii H. 1. Plângeri penale împotriva directorilor societãţii H. 15. La 5 octombrie 1999, reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie cu o plângere penalã împotriva lui N.E., directorul societãţii H., pentru tulburare de posesie, abuz în serviciu şi ocupare de terenuri agricole, infracţiuni sancţionate de art. 220 şi 247 din Codul penal (CP) şi de <>art. 108 din Legea nr. 18/1991 . La 30 mai 2000 şi 22 iulie 2002, Parchetul de pe lângã Tribunalul Tecuci a dispus neînceperea urmãririi penale în favoarea lui N.E. în ceea ce priveşte ultimele douã infracţiuni, cu motivarea în special cã N.E. nu era directorul societãţii la momentul faptelor. Pentru acelaşi motiv, printr-o sentinţã din 2 septembrie 2002, Judecãtoria Tecuci l-a achitat pe N.E. cu privire la infracţiunea de tulburare de posesie. În conformitate cu art. 346 alin. 3 din Codul de procedurã penalã (CPP), instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei, care s-a constituit parte civilã pentru chiria datoratã de societatea H. 16. Printr-o Hotãrâre definitivã din 15 noiembrie 2002, Tribunalul Galaţi, reţinând cã inundarea terenului a avut loc în martie 1995, a respins recursul formulat de reclamantã şi a menţinut Sentinţa din 2 septembrie 2002, anterior menţionatã. De asemenea, în urma unui scurt raţionament obiter dicta referitor la posibilitatea reclamantei de a obţine o despãgubire corespunzând preţului de vânzare şi chiriilor, raţionament pe care l-a calificat drept "strict teoretic", tribunalul a apreciat cã litigiul dintre pãrţi era de naturã civilã. Contestaţia în anulare formulatã de reclamantã împotriva acestei hotãrâri pe motivul ilegalitãţii citaţiei sale a fost respinsã, fãrã reexaminarea pe fond a dosarului, printr-o Hotãrâre din 6 februarie 2003 a Tribunalului Galaţi. 2. Acţiunea în revendicare împotriva societãţii H. 17. La 26 februarie 2002, în temeiul art. 481 şi 998-999 din Codul civil, reclamanta a sesizat judecãtoria cu o acţiune în revendicare a terenului de 0,48 ha împotriva societãţii H. De asemenea, a solicitat ca societatea H. sã fie obligatã la eliberarea terenului acesteia de construcţia pe care o ridicase ilegal, sub sancţiunea unor penalizãri pentru fiecare zi de întârziere. 18. Printr-o Sentinţã din 9 octombrie 2002, judecãtoria a respins acţiunea pe motiv cã, terenul fiind deja inundat, reclamanta nu avea drept decât la despãgubiri. Raportându-se la fapte pertinente şi la art. 481 citat, a considerat cã hidrocentrala era un obiectiv de interes naţional, deci de utilitate publicã conform acestui articol, şi cã absenţa plãţii prealabile de despãgubiri se explica prin oferta de vânzare care a fost fãcutã reclamantei. 19. În cãile de recurs împotriva acestei sentinţe, reclamanta a arãtat cã dupã 1989 nu se mai putea realiza nicio naţionalizare în baza unei hotãrâri administrative (Decretul nr. 326/1985 ) şi, cã, pentru ca scrisoarea sa din 20 mai 1994 sã poatã reprezenta o ofertã de vânzare valabilã, aceasta ar fi trebuit sã indice preţul de vânzare. Societatea H. a solicitat tribunalelor desemnarea unui expert pentru stabilirea preţului de vânzare. 20. Printr-o Hotãrâre definitivã din 7 octombrie 2003, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul formulat de reclamantã. Ea a menţinut sentinţa din 9 octombrie 2002 şi a adãugat cã vânzarea terenului nu s-a putut încheia din cauza lipsei unei legislaţii care sã o autorizeze. 21. Din informaţiile furnizate de societatea H. rezultã cã majoritatea proprietarilor au încheiat contracte de vânzare privind terenurile ocupate de hidrocentralã. În 2007 rãmãseserã aproximativ 22 de contracte de vânzare de semnat, printre care şi cel privind terenul reclamantei, majoritatea proprietarilor în cauzã nesemnând contractele, având în vedere necesitatea declanşãrii unor proceduri de partaj succesoral, al cãror cost ar fi depãşit preţul de vânzare oferit de societatea H. În devizele din 2007, chiria anualã pentru un hectar de teren forestier se ridica la 1.320 RON şi preţul de vânzare la 5.000 RON, adicã aproximativ 400 euro (EUR) şi, respectiv, 1.500 EUR. II. Dreptul şi practica interne pertinente 22. <>Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauzã de utilitate publicã (<>Legea nr. 33/1994 ), intratã în vigoare la 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia din 1991, care prevedea cã exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauzã de utilitate publicã, cu despãgubire prealabilã, pe baza unei hotãrâri a instanţelor. Pe de altã parte, <>art. 4 din Legea nr. 33/1994 precizeazã cã, dacã respectã condiţiile de fond şi de formã, pãrţile în cauzã pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi al sumei despãgubirilor fãrã a urma procedura prevãzutã de aceastã lege; în plus, în caz de acord asupra primului punct, ele pot sesiza tribunalul doar pentru a stabili despãgubirile. 23. Într-o Sentinţã definitivã din 30 martie 2007, Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în pretenţii întemeiatã pe <>Legea nr. 33/1994 . Observând cã autoritãţile însãrcinate cu construcţia unei autostrãzi ocupaserã în fapt terenul reclamantei, fãrã a urma procedura de expropriere, fãrã a-i plãti o indemnizaţie şi fãrã a obţine în prealabil hotãrârea definitivã impusã de lege, tribunalul a considerat cã reclamanta avea dreptul, în temeiul art. 481 din Codul civil şi al <>art. 4 din Legea nr. 33/1994 , de a primi o indemnizaţie stabilitã printr-un raport de expertizã. 24. Art. 480 şi 481 din Codul civil prevãd cã proprietatea este dreptul unui individ de a dispune şi de a se bucura de un bun în mod exclusiv şi absolut, în limitele stabilite de lege, şi cã orice lipsire de proprietate trebuie sã urmãreascã un scop de utilitate publicã şi sã fie însoţitã de despãgubiri juste prealabile. Art. 998 şi 999 din Codul civil indicã temeiul acţiunilor în rãspundere civilã delictualã, prevãzând obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat altcuiva, chiar prin neglijenţã sau imprudenţã. 25. Dispoziţiile relevante din <>Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivã a acţiunilor în pretenţii sunt descrise în Hotãrârea Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63.945/00, § 23, 24 mai 2006). În acest sens, în mai multe cauze, jurisdicţiile interne au considerat cã termenul de prescripţie de 3 ani este aplicabil în cazul acţiunilor în despãgubiri introduse de persoane ale cãror bunuri au fost expropriate fãrã indemnizaţie în virtutea unor decrete de dinainte de decembrie 1989 (hotãrâri definitive din 29 ianuarie, din 19, 23 şi 25 februarie şi din 17 octombrie 2003 ale Curţii Supreme de Justiţie). În Hotãrârea din 19 februarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a concluzionat cã, având în vedere imposibilitatea recunoscutã de pãrţi de a restitui în naturã terenul ce face obiectul litigiului, acţiunea mixtã în revendicare şi în despãgubiri trebuia sã fie calificatã ca o acţiune în despãgubire şi respinsã ca prescrisã. De asemenea, în Hotãrârea din 23 februarie 2003, Curtea Supremã a reiterat cã data de începere a termenului de prescripţie este cea la care persoana interesatã cunoştea existenţa prejudiciului şi persoana responsabilã pentru acest prejudiciu, chiar dacã valoarea prejudiciului nu a fost determinatã. 26. Art. 346 alin. 3 din CPP prevede cã instanţa penalã nu poate acorda despãgubiri dacã achitarea s-a pronunţat pe motiv cã faptele reproşate nu existau sau nu au fost comise de inculpat.
ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 27. Reclamanta susţine cã a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunurilor sale, pe motiv cã autoritãţile au achiziţionat ilegal terenul sãu, fãrã sã fi existat un acord asupra condiţiilor transferului de proprietate, în special asupra preţului. Ea invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." 28. Guvernul contestã aceastã tezã. A. Asupra admisibilitãţii 29. Guvernul invocã excepţia de neepuizare a cãilor de recurs interne de cãtre reclamantã. Susţine cã aceasta ar fi trebuit sã introducã o acţiune în despãgubiri împotriva autoritãţilor pe baza art. 481 din Codul civil sau a <>art. 4 din Legea nr. 33/1994 referitor la ipoteza în care autoritãţile nu au optat pentru declararea utilitãţii publice, ci pentru transferul de proprietate pe cale amiabilã. În acest sens, se bazeazã în special pe o Sentinţã definitivã din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti (paragraful 23 de mai sus). Guvernul considerã cã acţiunea în revendicare a reclamantei nu putea duce la obţinerea de despãgubiri şi reclamanta avea sarcina de a determina constatarea cã s-a realizat o expropriere şi de a solicita o indemnizaţie. 30. Reclamanta susţine cã a sesizat autoritãţile prin plângeri penale cu constituire de parte civilã, dându-le astfel ocazia de a examina şi latura civilã a dosarului. Adaugã cã societatea H. ar fi trebuit sã urmeze procedura de expropriere, cu plata prealabilã de despãgubiri. De asemenea, susţine cã acţiunea în revendicare demaratã nu a dus la niciun rezultat. 31. Curtea apreciazã cã excepţia Guvernului este strâns legatã de fondul cererii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cã o va uni cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio împotriva Italiei, nr. 176/04 § 53, 20 aprilie 2006). 32. De asemenea, Curtea constatã cã aceastã parte a cererii nu este în mod evident nefondatã, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, aratã cã nu existã niciun motiv de inadmisibilitate. În consecinţã, declarã cererea admisibilã. B. Asupra fondului 33. Guvernul contestã cã a existat o expropriere de fapt în speţã. Acesta aratã cã a existat o promisiune de vânzare din partea reclamantei, care avea valoare de antecontract de vânzare între reclamantã şi societatea H., şi cã societatea H. era dispusã sã plãteascã o chirie pânã la încheierea vânzãrii, interzisã la vremea respectivã prin <>Legea nr. 18/1991 . Conform Guvernului, o asemenea procedurã, întemeiatã pe încheierea de contracte de vânzare, are avantajul de a fi mai rapidã şi de a plasa pãrţile pe poziţii de egalitate. Presupunând chiar cã s-a produs exproprierea de fapt, susţine cã aceasta urmãrea un scop de utilitate publicã şi corespundea criteriului de proporţionalitate, având în vedere faptul cã societatea H. şi-a prezentat constant intenţia de a încheia vânzarea şi de a plãti, ca şi în cazul altor sãteni, un preţ bun pentru terenul în cauzã. 34. Reclamanta combate afirmaţiile Guvernului. Ea susţine cã, în conformitate cu Constituţia din 1991, Decretul nr. 326/1985 nu putea sã mai reprezinte o bazã legalã pentru exproprierea terenurilor în cauzã, care, de altfel, în urma modificãrii proiectului iniţial, se situau într-un perimetru diferit de cel prevãzut de decret. În plus, în opinia sa, cererea din 20 mai 1994 nu constituia o ofertã de vânzare valabilã, deoarece nu includea un element esenţial, preţul de vânzare. Reclamanta considerã deci cã nu a existat un acord între ea şi autoritãţi privind transferul dreptului de proprietate, închirierea terenului sau lucrãrile de realizat pe terenul sãu. În plus, subliniazã cã nu a fost invitatã sã participe la negocieri şi cã expertiza realizatã de societatea H. pentru a stabili preţul de închiriere şi de vânzare a terenurilor nu a fost contradictorie. 35. Curtea reitereazã cã, pentru a determina dacã a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai sã se examineze dacã s-a realizat deposedarea sau exproprierea formalã, dar şi sã priveascã dincolo de aparenţe şi sã analizeze realitatea situaţiei litigioase. Întrucât Convenţia vizeazã protejarea drepturilor "concrete şi efective", este important sã se analizeze dacã aceastã situaţie echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong şi Lţnnroth împotriva Suediei, Hotãrârea din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, § 63). 36. Curtea aminteşte în continuare cã art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi şi cu precãdere, ca o ingerinţã a autoritãţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor sã fie legalã: cea de-a doua tezã a primului alineat din acest articol nu autorizeazã privarea de proprietate decât "în condiţiile prevãzute de lege" [Iatridis împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 59, CEDO 1999-II]. De asemenea, principiul legalitãţii implicã existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotãrârea din 22 septembrie 1994, seria A, nr. 296-A, § 42). În plus, preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societãţi democratice, este inerentã tuturor articolelor Convenţiei. Rezultã cã necesitatea de a analiza dacã s-a pãstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunitãţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacã se dovedeşte cã ingerinţa litigioasã a respectat principiul legalitãţii şi nu era arbitrarã (Iatridis, ibidem). Prin urmare, Curtea nu apreciazã ca fiind oportun sã îşi întemeieze raţionamentul pe simpla constatare cã nu a existat reparaţie în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, Giacobbe şi alţii împotriva Italiei, nr. 16.041/02, § 88, 15 decembrie 2005, şi Janes Carratu împotriva Italiei, nr. 68.585/01, § 48, 3 august 2006). 37. În speţã, Curtea observã mai întâi cã reclamanta a pierdut dispoziţia asupra terenului sãu începând cu momentul ocupãrii de cãtre societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în martie 1995. Începând din acel moment, terenul a fost transformat în mod ireversibil, fiind defrişat şi inundat în cadrul lucrãrilor de construcţie a unei hidrocentrale. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform cãruia Declaraţia din 20 mai 1994 echivala cu un antecontract de vânzare a terenului între reclamantã şi societatea H., Curtea remarcã faptul cã nu era vorba decât de o declaraţie unilateralã adresatã primãriei şi retrasã ulterior şi nimic nu contestã faptul cã nu s-a încheiat niciun acord privind preţul de vânzare, element esenţial pentru încheierea unui asemenea contract. Astfel, Curtea constatã cã nu a existat un transfer de proprietate amiabil în virtutea <>art. 4 din Legea nr. 33/1994 , dupã cum susţine Guvernul, niciun element al dosarului nesusţinând teza conform cãreia terenul în cauzã a fost la un moment dat vândut efectiv sau cedat de reclamantã [a se vedea, mutatis mutandis, Fiore împotriva Italiei, nr. 63.864/00, § 96, 13 octombrie 2005, şi Maselli împotriva Italiei (nr. 2) nr. 61.211/00, § 37, 11 iulie 2006]. În plus, Curtea observã cã nici Guvernul, nici reclamanta nu au invocat faptul cã ocuparea terenului în cauzã s-a fãcut în virtutea Decretului nr. 326/1985 , care nu mai putea reprezenta bazã legalã pentru ocuparea terenurilor dupã Constituţia din 1991 (paragraful 11 de mai sus). 38. Pe de altã parte, Curtea observã cã, din moment ce vânzarea terenului în cauzã a fost interzisã de <>Legea nr. 18/1991 pentru durata de 10 ani şi în momentul inundãrii acestui teren <>Legea nr. 33/1994 era în vigoare, autoritãţile au preferat sã nu urmeze aceastã procedurã transparentã şi, fãrã excepţie, judiciarã, prevãzutã specific în acest sens; acestea au preferat sã se bazeze pe Declaraţia reclamantei din 20 mai 1994 pentru a ocupa în mod irevocabil terenul acesteia, fãrã a îi plãti în prealabil despãgubiri, şi - tot fãrã acordul conform şi prealabil al reclamantei - sã ia terenul cu chirie pânã la momentul în care vânzarea bunului va fi autorizatã de lege. În acest sens, trebuie notat cã dintre scrisorile prin care societatea H. a informat tardiv reclamanta despre ocuparea şi inundarea terenului prima se referea, într-o manierã cel puţin confuzã, la închirierea terenului în aşteptarea vânzãrii ce trebuia sã aibã loc dupã exproprierea, pretinsã a fi în curs, a terenului (paragraful 11 de mai sus). În plus, Curtea aratã cã autoritãţile nu au informat-o pe reclamantã, care nu locuia în satul Nicoreşti, despre şedinţele organizate de societatea H. pentru negocierea preţului de ocupare a terenurilor (închiriere) şi despre preţul lor de vânzare. În orice caz, cu privire la faptele pertinente şi la ocuparea prealabilã a terenului, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform cãruia mecanismul juridic ales de autoritãţi a fost mai rapid decât procedura de expropriere şi a plasat pãrţile pe poziţii de egalitate. 39. În temeiul acestor consideraţii, în absenţa unui act formal de expropriere, Curtea apreciazã cã situaţia reclamantei nu poate fi consideratã "previzibilã" şi corespunzãtoare cerinţei "principiului securitãţii juridice". Situaţia în cauzã a permis autoritãţilor sã tragã foloase din ocuparea terenului în cauzã, cu neglijarea regulilor ce guverneazã exproprierea (Constituţia din 1991 şi, în special, <>Legea nr. 33/1994 ), fãrã a pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio, citatã anterior, §§ 83-84, Janes Carratu, citatã anterior, § 51, şi Ucci împotriva Italiei, nr. 213/04, §§ 83-84, 22 iunie 2006). 40. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform cãruia reclamanta ar fi putut sã solicite în continuare tribunalelor interne reparaţia prejudiciului suferit, Curtea observã cã acesta nu a prezentat exemple de jurisprudenţã fondate pe dreptul comun şi cã singura sentinţã definitivã prezentatã (paragraful 23 de mai sus) s-a dat dupã aproximativ 12 ani de la data faptelor în cauzã. În plus, trebuie avute în vedere, de asemenea, dispoziţiile şi practica interne în materie de prescripţie (paragraful 25 de mai sus), care fac incertã modalitatea de soluţionare a unei asemenea acţiuni introduse la mulţi ani de la ocuparea terenului. În orice caz, având în vedere observaţiile de mai sus privind lipsa de "previzibilitate" în care reclamanta s-a aflat din vina autoritãţilor, Curtea nu îi poate reproşa acesteia cã nu a încercat, dupã o perioadã atât de îndelungatã, sã angajeze o procedurã de despãgubire, aşa cum nu estimeazã ca fiind oportun sã îşi bazeze raţionamentul pe constatarea absenţei de reparaţie în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, Janes Carratu, citatã anterior, § 48, De Sciscio, citatã anterior, § 72, şi Gautieri şi alţii împotriva Italiei, nr. 68.610/01, § 50, 19 octombrie 2006). 41. Prin prisma celor de mai sus, Curtea apreciazã cã ingerinţa litigioasã nu era compatibilã cu principiul legalitãţii şi, prin urmare, a încãlcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Aceastã concluzie scuteşte Curtea de a mai cerceta dacã s-a menţinut un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunitãţii şi imperativele de protecţie a drepturilor individuale. 42. Prin urmare, Curtea respinge excepţia neepuizãrii cãilor de recurs interne şi hotãrãşte cã s-a produs o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. II. Asupra celorlalte încãlcãri invocate 43. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge în esenţã de rezultatul plângerilor penale pe care le-a formulat şi, în observaţiile din 25 martie 2008, de durata pe care o estimeazã ca fiind excesivã a procedurilor angajate în privinţa terenului în cauzã. 44. Ţinând cont de ansamblul elementelor care se aflã la dispoziţia sa şi în mãsura în care este competentã pentru a analiza cererile formulate, Curtea nu distinge nicio aparenţã de încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultã cã aceastã parte a cererii este în mod vãdit nefondatã şi trebuie sã fie respinsã în temeiul art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie. III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 45. În termenii art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare imperfectã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã". A. Prejudiciu 46. Având în vedere cã terenul sãu nu îi mai poate fi restituit în naturã, reclamanta solicitã 190.724,70 EUR reprezentând valoarea - determinatã de un expert - a prejudiciului material suferit prin privarea de dreptul de proprietate. Din raportul de expertizã în cauzã rezultã cã reclamanta l-a împuternicit pe expert sã calculeze acest prejudiciu pe baza unei sume lunare de 0,10 USD/mp/lunã pentru perioada 1993-2008 şi terenul nu a fost considerat forestier, ci având o utilizare "hidroenergeticã". De asemenea, reclamanta solicitã 1.000 EUR pe an pentru perioada cuprinsã între 1994 şi 2008 cu titlu de daune morale. 47. Asupra cererii de despãgubire materialã, Guvernul contestã metoda de calcul a reclamantei, mai ales absenţa oricãrei justificãri a valorii de 0,10 USD menţionate. El susţine cã pentru a calcula pierderea de profit a reclamantei trebuie sã se ia în calcul faptul cã este vorba de un teren forestier, cu plopi, neproductiv sau cu productivitate forestierã redusã. Acesta face trimitere la informaţiile furnizate de regia naţionalã a pãdurilor, care prezintã 4 modalitãţi de calcul al prejudiciului în cauzã: prima, bazatã pe preţul plãtit celorlalţi sãteni; a doua, bazatã pe obligaţiile pecuniare legale ale autoritãţilor în caz de scoatere temporarã a terenului din fondul forestier (şi din patrimoniul proprietarului); a treia, bazatã pe obligaţiile pecuniare legale ale autoritãţilor în caz de scoatere definitivã a terenului din fondul forestier (şi din patrimoniul proprietarului); şi, în sfârşit, a patra, bazatã pe contravaloarea terenului în cauzã. Sumele menţionate variazã între o chirie anualã de 480.000 ROL la cursul din 1998, în primul caz, 25.572 RON, sumã la care se adaugã chiria anualã de la 8.513 pânã la 12.579 RON, în al doilea caz, şi 109.095 RON sau 149.335 RON, în funcţie de productivitatea terenului, în al treilea caz. În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul estimeazã cã suma solicitatã este excesivã şi o eventualã constatare a încãlcãrii ar reprezenta o reparaţie suficientã. 48. Curtea considerã cã singura bazã de luat în calcul pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constã în speţã în constatarea încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza ocupãrii ireversibile a terenului în litigiu de cãtre autoritãţi, cu nerespectarea principiului legalitãţii. Curtea ţine cont în acelaşi timp de imposibilitatea autoritãţilor de a restitui terenul reclamantei şi de modalitãţile de calculare a prejudiciului material prezentate de pãrţi, pe care este convenabil sã le examineze din ipoteza ocupãrii ireversibile a terenului. Bazându-se pe observaţiile pãrţilor şi hotãrând echitabil, conform art. 41 din Convenţie, Curtea atribuie reclamantei 40.000 EUR cu titlu de daune materiale. 49. În plus, Curtea estimeazã cã reclamanta a suferit un prejudiciu moral, generat în special de incertitudinea juridicã ce decurge din atingerea sus-menţionatã adusã dreptului la respectarea bunurilor, şi cã acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încãlcãrii. În aceste împrejurãri, având în vedere toate elementele pe care le deţine şi hotãrând echitabil, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordã 2.000 EUR reclamantei cu titlu de prejudiciu moral. B. taxe şi cheltuieli 50. Prezentând acte doveditoare pentru o parte din suma solicitatã, reclamanta solicitã 10.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã angajate în faţa instanţelor interne (onorarii de avocat etc.) şi în faţa Curţii (onorarii expert, cheltuieli de traducere şi corespondenţã etc.) 51. Guvernul observã cã reclamanta nu a furnizat acte doveditoare decât pentru aproximativ 3.151 EUR şi majoritatea (în special onorarii de avocat şi cheltuieli de traducere) nu sunt suficient de precise pentru a permite stabilirea unei legãturi de cauzalitate cu cheltuielile pertinente în speţã. De asemenea, Guvernul apreciazã cã valoarea onorariilor de expert de aproximativ 2.762 EUR, deşi justificatã cu un document, este excesivã în raport cu obiectul expertizei. 52. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor decât în mãsura în care se determinã realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În speţã, ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de criteriile sus-menţionate, Curtea estimeazã ca fiind rezonabilã suma de 1.500 EUR, incluzând toate cheltuielile, pe care o acordã reclamantei. C. Majorãri de întârziere 53. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere; 2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte: a) cã statul pârât trebuie sã îi achite reclamantei în termen de 3 luni de la data la care hotãrârea devine definitivã, în virtutea art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, care vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb de la data plãţii: (i) 40.000 EUR (patruzeci de mii euro) plus orice sumã care ar putea fi datoratã drept impozit, cu titlu de prejudiciu material; (ii) 2.000 EUR (douã mii euro) plus orice sumã care ar putea fi datoratã drept impozit, cu titlu de prejudiciu moral; (iii) 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) plus orice sumã care ar putea fi datoratã drept impozit de cãtre reclamantã, cu titlu de cheltuieli de judecatã; b) începând de la data expirãrii acestui termen şi pânã la momentul plãţii, aceste sume se vor majora cu o dobândã simplã, a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest. Redactatã în limba francezã, ulterior comunicatã în scris la data de 27 ianuarie 2009, în temeiul art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, preşedinte
Santiago Quesada, grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
