Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTARARE din 26 noiembrie 2002 din 26 noiembrie 2002, definitiva la 24 septembrie 2003, in Cauza Canciovici si altii impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 210 din 8 martie 2006
(Cererea nr. 32.926/1996)
În cauza Canciovici şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), întrunitã în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loukadies, C. Bîrsan, M. Ugrekahelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 5 noiembrie 2002,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 32.926/1996 introdusã împotriva României, prin care trei cetãţeni ai acestui stat, domnul Ilie Canciovici, domnul Mihai Alexandru Canciovici şi doamna Eliza Maria Petrescu (reclamanţii) au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 10 septembrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). În urma decesului, la data de 4 martie 2002, al domnului Ilie Canciovici, moştenitorul sãu, domnul Radu Marin Canciovici, şi-a exprimat, prin scrisoarea din 17 martie 2002, dorinţa de a continua procesul.
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Monica Macovei, avocatã la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Cristina Tarcea, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. Reclamanţii invocã, în special, faptul cã refuzul Curţii de Apel Bucureşti de a judeca pe fond acţiunea lor în revendicare, precum şi respingerea acesteia, la data de 11 martie 1996, pe motivul cã aceştia ar fi putut cere restituirea imobilului în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , sunt contrare art. 6 alin. 1 din Convenţie. În afarã de aceasta, reclamanţii se plâng cã hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti a adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11].
5. Cererea a fost transmisã primei secţii a Curţii Europene a Drepturilor Omului [art. 52 alin. (1) din Regulamentul Curţii]. În cadrul acesteia, camera desemnatã sã examineze cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizatã celei de-a doua secţii astfel reorganizate [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament].
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanţii s-au nãscut în 1967, 1944 şi, respectiv, 1931 şi îşi au domiciliul în Bucureşti.
9. În anul 1933, tatãl reclamanţilor construieşte o casã situatã în Bucureşti.
10. În anul 1950, statul preia casa şi terenul de la tatãl reclamanţilor, invocând <>Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 .
Motivele privãrii de proprietate nu au fost niciodatã notificate tatãlui reclamanţilor.
11. Conform informaţiilor reclamanţilor, prin Ordonanţa Guvernului nr. 313 din 1 iunie 1992, imobilul revendicat a devenit proprietatea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" (RAAPPS).
A. Prima acţiune de revendicare
12. În 1994, în calitate de moştenitori, reclamanţii au revendicat bunul mai sus menţionat printr-o acţiune civilã formulatã în faţa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. Aceştia au arãtat cã, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 , bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi cã tatãl lor era salariat în momentul naţionalizãrii bunului.
13. Prin Sentinţa din 7 martie 1995, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor şi le-a confirmat dreptul de proprietate, dispunând ca statul sã nu le mai îngrãdeascã acest drept. Judecãtoria dispune ca autoritãţile administrative, şi anume RAAPPS, administrator al statului, sã restituie casa reclamanţilor.
14. Apelul RAAPPS a fost respins ca nefondat prin Hotãrârea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucureşti.
15. Recursul RAAPPS împotriva Deciziei din 20 septembrie 1995 a fost admis prin Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din 11 martie 1996, care a respins acţiunea reclamanţilor, a desfiinţat hotãrârile precedente şi a admis apelul RAAPPS. Curtea a motivat hotãrârea prin existenţa posibilitãţii de a revendica imobilul, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, al cãrei articol 24 reglementeazã restituirea în naturã.
B. A doua acţiune în revendicare întemeiatã pe <>Legea nr. 112/1995
16. La o datã neprecizatã, reclamanţii depun o cerere de restituire la Comisia pentru aplicarea <>Legii nr. 112/1995 (comisia administrativã) din cadrul Primãriei Municipiului Bucureşti.
17. Prin Decizia din 3 martie 1999, Primãria Municipiului Bucureşti dispune restituirea cãtre reclamanţi a imobilului revendicat.
18. La 13 mai 1999, RAAPPS formuleazã contestaţie împotriva deciziei, pe motivul cã imobilul restituit de primãrie fãcea parte din patrimoniul public al statului, fiind destinat ministerelor, autoritãţilor şi instituţiilor publice, şi cã astfel de bunuri nu puteau fi revendicate.
19. Contestaţia RAAPPS este respinsã prin Sentinţa din 9 decembrie 1999 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe motivul lipsei calitãţii procesuale active a reclamantei.
20. Prin Decizia din 31 mai 2000, Tribunalul Bucureşti admite apelul RAAPPS, desfiinţeazã Sentinţa din 9 decembrie 1999 şi dispune retrimiterea cauzei.
21. Dupã ce a analizat cauza, prin Sentinţa din 7 noiembrie 2000, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti respinge din nou contestaţia RAAPPS, pe motivul cã imobilul trebuia considerat "liber", în sensul <>Legii nr. 112/1995 , şi cã, în consecinţã, trebuia restituit foştilor proprietari.
22. Prin Decizia din 21 mai 2001, Tribunalul Bucureşti admite apelul RAAPPS, desfiinţeazã Sentinţa din 7 noiembrie 2000, admite contestaţia RAAPPS şi anuleazã Decizia din 3 martie 1999 a Primãriei Municipiului Bucureşti.
23. Prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti respinge recursul reclamanţilor ca neîntemeiat. Instanţele respective se pronunţã în sensul cã bunul nu îndeplinea condiţiile cerute de <>Legea nr. 112/1995 (nefiind considerat "locuinţã"), pentru a fi restituit reclamanţilor.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
24. Anumite dispoziţii pertinente sunt descrise în Cauza Brumãrescu împotriva României [GC] (Cererea nr. 28.342/1995, paragrafele 34, 35, 40-42 şi 44 CEDO 1999-VII).
25. <>Art. 24 din Legea nr. 112/1995 dispune urmãtoarele:
"Rezolvarea cererilor privind restituirea în naturã sau despãgubirea pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul prevederilor prezentei legi.
Hotãrârile judecãtoreşti cu privire la imobilele prevãzute la art. 1 din prezenta lege, rãmase definitive şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 din Codul de procedurã civilã."
26. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedurã civilã dispun urmãtoarele:
Articolul 299
"Hotãrârile date fãrã drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevãzute de lege, hotãrârile altor organe cu activitate jurisdicţionalã sunt supuse recursului."
Articolul 311
"Hotãrârea casatã nu are nici o putere.
Actele de executare [...] fãcute în puterea unei asemenea hotãrâri sunt desfiinţate de drept, dacã instanţa de recurs nu dispune altfel."
Articolul 312
"Curţile de apel şi tribunalele, în caz de casare, vor judeca pricina în fond.
Cu toate acestea, în cazul în care instanţa, a cãrei hotãrâre este recuratã, a soluţionat procesul fãrã a intra în cercetarea fondului ori judecatã s-a fãcut în lipsa pãrţii care nu a fost regulat citatã la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, dupã casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotãrârea casatã sau altei instanţe de acelaşi grad. În cazul casãrii pentru lipsã de competenţã, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţionalã competent, potrivit legii.
Dacã instanţa de recurs constatã cã ea însãşi era competentã sã soluţioneze pricina în primã instanţã sau în apel, va casa hotãrârea recuratã şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale."
ÎN DREPT
I. Cu privire la admisibilitate
A. Excepţiile preliminare
1. Excepţia privind neepuizarea cãilor de atac interne
27. Conform Guvernului, cãile interne de recurs nu au fost epuizate, reclamanţii putând formula o altã acţiune în revendicare. El subliniazã cã, în urma adoptãrii <>Legii nr. 10 din 8 februarie 2001 , reclamanţii aveau posibilitatea sã formuleze o nouã acţiune în revendicare.
28. Reclamanţii invitã Curtea sã continue examinarea cauzei. Ei considerã cã jurisprudenţa creatã prin Cauza Brumãrescu împotriva României cu privire la epuizarea cãilor interne de atac este aplicabilã în cauzã. Ei amintesc cã au formulat o cerere de restituire, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , dar cã nu li s-a restabilit dreptul de proprietate asupra bunului (vezi paragraful 23).
Reclamanţii considerã cã <>Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilã în speţã, întrucât nu se referã decât la imobilele naţionalizate cu titlu, în timp ce bunul lor a fost naţionalizat fãrã titlu valabil. Ei considerã cã problema a fost recunoscutã de Guvernul însuşi, cu ocazia respingerii cererii lor de restituire pe calea administrativã în baza <>Legii nr. 112/1995 . În consecinţã, cer Curţii sã le recunoascã calitatea de victime şi sã respingã excepţia Guvernului.
29. Curtea aminteşte cã, în Cauza Brumãrescu, a arãtat cã Guvernul, responsabil de anularea unei hotãrâri definitive pronunţate în urma unei acţiuni în revendicare, nu putea invoca excepţia de neepuizare întemeiatã pe faptul cã reclamantul nu ar fi introdus o nouã acţiune de revendicare (ibidem, paragrafele 54-55).
Chiar dacã reclamanţii nu au o hotãrâre definitivã favorabilã, care sã fi fost anulatã în urma unui recurs în anulare, ei nu sunt obligaţi sã epuizeze o altã cale de atac. În plus, au formulat o altã cerere de restituire, de data aceasta întemeiatã pe <>Legea nr. 112/1995 , cale indicatã prin Hotãrârea din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti (vezi paragraful 15).
30. Prin urmare, excepţia Guvernului se respinge.
2. Excepţia de incompatibilitate ratione materiae privind pretinsa încãlcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie
31. Guvernul apreciazã cã deoarece nici o instanţã naţionalã nu a recunoscut vreodatã, printr-o hotãrâre definitivã şi irevocabilã, dreptul reclamanţilor asupra imobilului revendicat semnificã faptul cã reclamanţii nu au un "bun actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. El subliniazã cã "un astfel de demers iese din câmpul de aplicare a Convenţiei". În plus, conform opiniei sale, Convenţia nu garanteazã dreptul la restituirea proprietãţii. El aminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa constantã a Curţii, art. 1 din Primul Protocol la Convenţie nu garanteazã dreptul de a obţine un bun şi invocã hotãrârea Curţii în Cauza K.R. împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 3.109/1996, Decizia din 15 ianuarie 1997).
El afirmã cã "ilegalitatea naţionalizãrii imobilului nu a fost stabilitã juridic şi cã reclamanţii nu dispuneau de un bun în sensul Convenţiei, în momentul intrãrii în vigoare a Convenţiei, dat fiind faptul cã dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost recunoscut printr-o hotãrâre definitivã şi irevocabilã".
32. Guvernul susţine cã hotãrârile interne nu pot constitui un bun în sensul Convenţiei, în mãsura în care sunt supuse cãilor de atac.
Din aceste motive, Guvernul român roagã Curtea sã se declare necompetentã ratione materiae şi, în consecinţã, sã respingã cererea, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 din Convenţie.
33. Reclamanţii cer respingerea excepţiei. Ei considerã cã Hotãrârea din 7 martie 1995 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti şi cea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucureşti au dispus restituirea bunului în favoarea lor şi au stabilit astfel dreptul de proprietate asupra bunului menţionat. Ei subliniazã cã, în temeiul art. 377 alin. 2 din Codul român de procedurã civilã, deciziile pronunţate în apel sunt definitive şi executorii.
În ceea ce priveşte Decizia din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a desfiinţat cele douã hotãrâri anterioare, ei considerã cã drepturile lor astfel recunoscute prin deciziile precedente nu au fost afectate, întrucât curtea de apel şi-a motivat hotãrârea prin existenţa unei alte posibilitãţi de a revendica imobilul şi astfel nu s-a pronunţat pe fondul litigiului.
34. Ei precizeazã cã deosebirea între prezenta cerere şi hotãrârea în Cauza Brumãrescu nu este decât "formalã" şi cã ea se datoreazã schimbãrii jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie care, dupã ce a admis recursul în anulare în acţiuni similare şi a anulat hotãrâri definitive, a influenţat celelalte instanţe, în special curţile de apel.
Ei considerã cã motivarea prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicare prin posibilitatea de a cere restituirea pe calea administrativã prevãzutã de <>Legea nr. 112/1995 echivaleazã cu recunoaşterea existenţei unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
35. Curtea aminteşte, în primul rând, cã nu poate examina o cerere decât în mãsura în care se raporteazã la evenimente care s-au produs dupã intrarea în vigoare a Convenţiei, cu privire la partea contractantã respectivã. În speţã, bunul reclamanţilor a fost naţionalizat în 1950, adicã mult înainte de 20 iunie 1994, datã la care Convenţia a intrat în vigoare cu privire la România. Curtea nu este aşadar competentã ratione temporis sã examineze circumstanţele naţionalizãrii.
36. Ea aminteşte şi îşi confirmã jurisprudenţa bine stabilitã, conform cãreia privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creeazã o situaţie continuã de "privare de un drept" [vezi, de exemplu, Cauza Lupuleţ împotriva României, Cererea nr. 25.497/1994, Decizia Comisiei din 17 mai 1996, deciziile şi rapoartele (DR) 85-A, p. 126]. Plângerile reclamanţilor sunt aşadar incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei, în mãsura în care acestea criticã mãsurile adoptate în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 cu privire la bunul lor înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România.
37. Reclamanţii nu se pot plânge de încãlcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în mãsura în care procedurile pe care le incrimineazã se raportau la "bunuri" ai cãror titulari erau, în sensul acestei dispoziţii.
În speţã, reclamanţii au iniţiat o procedurã în faţa autoritãţilor naţionale competente, pentru a obţine restituirea imobilului tatãlui lor. Astfel, ei cãutau sã li se recunoascã un drept de proprietate asupra imobilului care aparţinuse tatãlui lor, dar care, în perioada cererii introductive de instanţã, nu mai era proprietatea tatãlui şi nici a reclamanţilor. În consecinţã, procedura nu se raporta la un "bun actual" al reclamanţilor (vezi decizia în Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [GC], Cererea nr. 33.071/1996, p. 17).
38. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamanţilor conform cãreia decizia pronunţatã în apel era "definitivã" şi astfel dreptul lor de proprietate a fost restabilit definitiv, Curtea observã cã, în conformitate cu art. 299 din Codul român de procedurã civilã, în vigoare în momentul faptelor, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de o analizã în recurs şi cã, în conformitate cu art. 311 din Codul de procedurã civilã, deciziile anulate în recurs nu au nici un efect juridic, iar toate actele de executare fãcute în temeiul unei atare decizii sunt anulate conform legii, dacã instanţa de recurs nu decide altfel. Curtea noteazã cã reclamanţii nu aveau o decizie "definitivã şi irevocabilã" şi cã dreptul obţinut în baza deciziilor pronunţate pe fond şi în apel era revocabil. În consecinţã, prezenta cauzã nu este similarã cu Cauza Brumãrescu cu privire la acest punct.
39. Curtea observã cã, deşi judecãtoria a recunoscut nelegalitatea naţionalizãrii, Hotãrârea definitivã şi "irevocabilã" din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti a desfiinţat hotãrârile anterioare.
În ceea ce priveşte procedura administrativã ulterioarã, Curtea noteazã cã printr-o hotãrâre definitivã şi "irevocabilã" s-a respins, de asemenea, cererea de restituire, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile cerute de <>Legea nr. 112/1995 . Instanţa respectivã a hotãrât cã <>Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât imobilelor "cu destinaţie de locuinţã" şi cã imobilul revendicat de reclamanţi nu fãcea parte din aceastã categorie. În consecinţã, procedura nu se referea la un "bun actual" al reclamanţilor.
40. Curtea aminteşte cã aprecierea situaţiei de fapt şi aplicarea dreptului intern revin, în primul rând, instanţelor naţionale. Curtea neputând specula asupra posibilelor soluţii în cadrul procedurii interne dacã instanţele interne s-ar fi pronunţat, rezultã cã reclamanţii nu au probat cã aveau o "speranţã legitimã" cu privire la proprietatea bunului revendicat.
41. În aceste condiţii, Curtea admite excepţia invocatã de Guvern şi decide cã plângerea formulatã în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie este incompatibilã ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. 3.
B. Referitor la caracterul vãdit nefondat al cererii
42. Curtea constatã cã plângerea fãcutã în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie privind lipsa de acces la instanţã nu este în mod vãdit nefondatã în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Prin urmare, acest capãt de cerere este admisibil.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie referitor la dreptul de acces la instanţã
43. Conform reclamanţilor, Hotãrârea din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã [...] care va hotãrî [...] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
44. În memoriul lor, reclamanţii subliniazã cã acţiunea lor a fost respinsã de Curtea de Apel Bucureşti pe motivul cã ei ar fi putut solicita imobilul pe calea administrativã prevãzutã de <>Legea nr. 112/1995 , refuzând astfel sã se pronunţe asupra fondului litigiului, ceea ce este contrar dreptului de acces la instanţã, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate. În afarã de aceasta, ei subliniazã cã <>Legea nr. 112/1995 nu exclude posibilitatea ca instanţele sã se pronunţe asupra litigiilor privind legalitatea naţionalizãrilor. Ei considerã cã instanţele judecãtoreşti de fond au hotãrât cã naţionalizarea nu era conformã cu <>Decretul nr. 92/1950 şi cã instanţa de recurs nu a anulat deciziile precedente din motive privind naţionalizarea, ci pentru existenţa unei alte cãi procedurale şi cã, în consecinţã, instanţa de recurs nu a statuat asupra legalitãţii naţionalizãrii.
45. Ei considerã cã deosebirea dintre cererea lor şi Cauza Brumãrescu nu este decât formalã, întrucât, în perioada acţiunii de revendicare formulate de domnul Brumãrescu, <>Legea nr. 112/1995 , precum şi Decizia nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, care a condus la schimbarea jurisprudenţei, nu existau. Ei precizeazã cã în perioada revendicãrii formulate de domnul Brumãrescu jurisprudenţa recunoştea foştilor proprietari dreptul de proprietate asupra imobilelor naţionalizate ilegal şi cã, dupã un discurs al preşedintelui României, Curtea Supremã de Justiţie, prin Hotãrârea din 2 februarie 1995, pronunţatã în şedinţa Secţiilor Unite, a decis cã instanţele nu mai erau competente sã analizeze legalitatea naţionalizãrii imobilelor naţionalizate. Dupã aceastã hotãrâre a Curţii Supreme de Justiţie şi dupã adoptarea <>Legii nr. 112/1995 , cea mai mare parte a curţilor de apel şi-a schimbat jurisprudenţa, respingând acţiunile foştilor proprietari.
Ei considerã cã cererea lor este similarã Cauzei Brumãrescu, întrucât, în Cauza Brumãrescu, Curtea Supremã de Justiţie a hotãrât cã instanţele nu erau competente sã controleze legalitatea aplicãrii decretelor de naţionalizare şi cã alte legi în materia restituirii urmau sã fie adoptate, precum şi cã, în speţã, Curtea de Apel Bucureşti a hotãrât cã, în urma a adoptãrii <>Legii nr. 112/1995 , instanţele nu mai erau competente sã se pronunţe asupra litigiilor privind restituirea imobilelor naţionalizate.
46. Guvernul roagã Curtea sã constate cã nu a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie. El considerã cã dreptul de acces la instanţã nu a fost încãlcat de Curtea de Apel Bucureşti, ci aceasta a analizat pe fond acţiunea de revendicare şi a hotãrât cã statul dispune de un titlu de proprietate valabil, întemeiat pe actul de naţionalizare.
47. Curtea trebuie aşadar sã analizeze dacã Hotãrârea din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
48. Curtea aminteşte cã, în Cauza Brumãrescu, citatã anterior (paragrafele 59, 63, 65), a concluzionat asupra încãlcãrii art. 6 alin. 1, pe motivul cã refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a examina litigii privind, ca în prezenta cauzã, o revedincare imobiliarã, încalcã art. 6 alin. 1 din Convenţie.
În acelaşi timp, în Cauza Vasilescu împotriva României, Curtea a hotãrât cã faptul de a respinge o cerere de restituire, pe motivul cã acţiunea nu ar fi de competenţa instanţelor civile şi cã numai un procuror ar fi putut examina respectiva cerere, aduce atingere dreptului de acces la instanţã, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Hotãrârea din 22 mai 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-III, p. 1.075-1.076, paragrafele 39-41).
49. Curtea noteazã cã Hotãrârea din 7 martie 1995, prin care reclamanţilor li s-a restituit bunul, a fost desfiinţatã de Curtea de Apel Bucureşti, pe motivul cã trebuia sã cearã restituirea bunului lor pe calea administrativã prevãzutã de <>Legea nr. 112/1995 . Curtea constatã, prin urmare, cã procedura în faţa curţii de apel nu a implicat o apreciere directã şi integralã a drepturilor cu caracter civil ale reclamanţilor în procedura de restituire (a se vedea mutatis mutandis, Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 33.071/1996, 12 iulie 2001, paragraful 62). Or, ea considerã cã refuzul curţii de apel de a se pronunţa asupra temeiului cererii reclamanţilor este contrar dreptului de acces la instanţã, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, şi, în situaţia datã, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie, acesta are aceleaşi consecinţe juridice ca hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie în Cauza Brumãrescu citatã anterior.
50. În aceste împrejurãri, excluderea de cãtre Curtea de Apel Bucureşti a acţiunii în revendicare a reclamanţilor de sub competenţa sa este în sine contrarã dreptului de acces la instanţã, astfel cum este garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
51. Astfel, s-a încãlcat art. 6 alin. 1 în acest punct.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
52. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciu material şi moral
53. Reclamanţii solicitã o sumã corespunzãtoare valorii actuale a bunului lor, şi anume, în conformitate cu raportul de expertizã supus Curţii, 455.960 dolari americani (USD), respectiv 468.853 EUR, dintre care 240.551 USD, respectiv 257.635 EUR, reprezentând valoarea casei, şi 215.409 USD, respectiv 221.500 EUR, valoarea terenului. Ei cer, de asemenea, suma corespunzãtoare lipsei de folosinţã, şi anume 319.000 USD, respectiv 328.020 EUR.
54. Guvernul nu împãrtãşeşte concluziile rezultate din raportul de expertizã prezentat de reclamanţi în faţa Curţii. Conform raportului de expertizã produs de acesta în faţa Curţii, valoarea de piaţã a imobilului revendicat este de 257.300 USD, respectiv 264.575 EUR, dintre care 97.743 USD, respectiv 98.450 EUR, pentru casã, şi 161.557 USD, respectiv 166.125 EUR, pentru teren.
55. Curtea aminteşte cã, în conformitate cu art. 29 alin. 1 din Convenţie, a hotãrât sã admitã excepţia ratione materiae a Guvernului privind plângerea fãcutã în baza art. 1 din Primul Protocol la Convenţie (vezi paragraful 41). Acest capãt de cerere va fi aşadar respins.
56. Reclamanţii solicitã, de asemenea, 210.000 USD, respectiv 215.938 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a stãrii de anxietate, frustrare şi suferinţã gravã pe care le-au cauzat instanţele interne în timpul procedurii în revendicare şi în timpul procedurii administrative. Ei afirmã cã Guvernul nu a fãcut nici un demers pentru a le restitui proprietatea, ba mai mult, a închiriat-o unor terţi.
57. Guvernul contestã acest capãt de cerere, considerând cã nu se poate reţine nici un prejudiciu moral. În plus, Guvernul susţine cã reclamanţii nu au dovedit o eventualã legãturã de cauzalitate între suferinţele fizice şi încãlcãrile constatate.
58. Curtea subliniazã cã singura bazã ce poate fi reţinutã pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã în speţã în faptul cã reclamanţii nu au beneficiat de acces la instanţã în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Sigur, Curtea nu ar putea specula asupra soluţiei care ar fi fost pronunţatã în caz contrar, dar nu considerã nerezonabil sã creadã cã interesaţii au suferit o pierdere de şansã realã în procesul respectiv (Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate, astfel cum este prevãzut de art. 41, Curtea acordã reclamanţilor suma de 6.000 EUR convertibili în lei româneşti, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plãţii.
B. Cheltuieli de judecatã
59. Reclamanţii solicitã rambursarea a 7.760 USD, respectiv 7.979 EUR, pe care îi repartizeazã dupã cum urmeazã:
a) 2.165 USD, respectiv 1.197 EUR, pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor interne vizând restabilirea dreptului de proprietate;
b) 6.595 USD, respectiv 6.781 EUR, cu titlul de onorarii pentru activitatea îndeplinitã de avocatul lor în procedura în faţa Curţii, atât pe fond, cât şi în chestiunea satisfacţiei echitabile, dintre care 210 USD, respectiv 215 EUR, cheltuieli pentru expert.
60. Guvernul noteazã cã reclamanţii au beneficiat de asistenţã judiciarã în faţa Curţii. El este de acord sã ramburseze reclamanţilor sumele probate ca efectiv achitate şi necesare şi lasã aceastã chestiune la latitudinea Curţii.
61. Referitor la cheltuielile ocazionate de procedura în faţa organelor Convenţiei, Curtea noteazã cã reclamanţii au beneficiat, la 29 ianuarie 2002, de asistenţã juridicã (725 EUR) pentru reprezentarea în cauzã, prezentarea unui memoriu, observaţii privind art. 41 din Convenţie şi cheltuieli de secretariat.
62. Curtea observã cã reclamanţii nu au despus nici un document justificativ privind cheltuielile ocazionate de procedurile interne şi de cele în faţa Curţii. În consecinţã, Curtea decide sã nu aloce reclamanţilor nici o sumã cu acest titlu (vezi Cauza Oprea împotriva României, Cererea nr. 33.358/1996, Hotãrârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).
C. Majorãri de întârziere
63. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. respinge excepţia preliminarã privind neepuizarea cãilor de atac interne, invocatã de Guvern;
2. admite excepţia ratione materiae a Guvernului referitoare la plângerea privind art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi declarã inadmisibil acest capãt de cerere;
3. declarã admisibil capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la lipsa de acces la instanţã;
4. hotãrãşte cã s-a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, în temeiul refuzului accesului la instanţã;
5. hotãrãşte cã statul pârât trebuie sã plãteascã împreunã reclamanţilor 6.000 EUR (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie. Suma respectivã va fi convertitã în moneda naţionalã a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plãţii;
6. hotãrãşte cã, de la data expirãrii termenului respectiv pânã la momentul plãţii, suma indicatã la pct. 5 va fi majoratã cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale;
7. respinge restul cererii de acordare a unei satisfacţii echitabile.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 26 noiembrie 2002, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulamentul Curţii.
J.-P. Costa,
preşedinte
T.L. Early,
grefier adjunct
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
