Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTARARE din 26 noiembrie 2002 definitiva la 26 februarie 2003, in Cauza Mosteanu si altii impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A DOUA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 710 din 18 august 2006
(Cererea nr. 33.176/1996)
În Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a doua), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 10 octombrie 2000 şi 5 noiembrie 2002,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 33.176/1996, introdusã împotriva României, prin care 4 cetãţeni ai acestui stat, doamnele Stella Moşteanu, Mihaela Moşteanu, Ileana Moşteanu şi Maria Mihaela Grigoriu (reclamantele) au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la 25 martie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). La 4 mai 1996, doamna Stella Moşteanu a decedat. În urma decesului, moştenitoarele sale, celelalte 3 reclamante, şi-au exprimat intenţia de a continua procesul. În urma cãsãtoriei din data de 6 iunie 1996, Ileana Moşteanu se numeşte Ileana Scarlat.
2. Reclamantele sunt reprezentate de domnul Adrian Vasiliu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. Reclamantele susţin cã refuzul instanţelor interne (Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti, prin Sentinţa din 9 februarie 1995, Tribunalul Bucureşti, prin Decizia din 30 mai 1995, şi Curtea de Apel Bucureşti, prin Hotãrârea din 23 octombrie 1995) de a recunoaşte instanţelor competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi lipsa lor de imparţialitate şi de independenţã faţã de Executiv sunt contrare art. 6 din Convenţie. În plus, reclamantele se plâng cã deciziile respective au adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisã Curţii Europene a Drepturilor Omului la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea a fost repartizatã primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul acestei secţii, camera desemnatã sã examineze cauza (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. Prin Decizia din 10 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilã.
7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizatã celei de a doua secţii, astfel reorganizatã (art. 52 alin. 1 din Regulament).
8. Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎNFAPT
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantele s-au nãscut, respectiv, în: 1920, 1945, 1972 şi 1967 şi îşi au domiciliul în Bucureşti.
10. Imobilul şi terenul aferent au fost cumpãrate în anul 1936 de Constantin Moşteanu, soţul Stellei Moşteanu, tatãl Mariei Mihaela Grigoriu şi al Mihaelei Moşteanu şi bunicul Ilenei Scarlat.
Imobilul este format din 5 apartamente; apartamentul nr. 1 a fost închiriat Mariei Mihaela Grigoriu.
11. În anul 1950, statul a preluat casa lui Constantin Moşteanu, prevalându-se de <>Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 . Nici motivele şi nici baza legalã a privãrii de proprietate nu i-au fost niciodatã notificate acestuia.
A. Prima acţiune în revendicare
12. În anul 1994, în calitate de moştenitoare, reclamantele au revendicat bunul mai sus menţionat printr-o acţiune civilã formulatã în faţa Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti. Acestea au arãtat cã, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 , bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate întrucât C.M. era funcţionar în momentul naţionalizãrii bunului sãu.
13. Într-un discurs rostit în iulie 1994, în oraşul Satu Mare, Preşedintele României a cerut administraţiei sã nu execute hotãrârile judecãtoreşti prin care instanţele constataserã nulitatea naţionalizãrilor bunurilor imobile în timpul regimului comunist.
14. La 2 februarie 1995, Curtea Supremã de Justiţie, întrunitã în Secţiile Reunite, a hotãrât, cu 25 de voturi contra 20, sã schimbe jurisprudenţa secţiei civile şi a decis cã instanţele "nu aveau competenţa sã cenzureze decretele şi sã dispunã restituirea imobilelor naţionalizate, în aplicarea <>Decretului nr. 92/1950 (...)".
15. Prin Sentinţa din 9 februarie 1995, Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti a respins acţiunea reclamantelor, considerând cã "dacã imobilul a devenit proprietatea statului în temeiul legii, numai prin lege se poate hotãrî asupra situaţiei juridice a bunurilor preluate de cãtre stat".
16. Reclamantele au exercitat calea de atac a apelului împotriva acestei sentinţe. Prin Decizia din 30 mai 1995, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamantelor, pe motivul cã instanţele nu erau competente sã examineze legalitatea aplicãrii <>Decretului nr. 92/1950 .
17. Reclamantele au formulat recurs care a fost respins, pentru aceleaşi motive, prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti.
B. A doua acţiune de revendicare
18. La 5 august 1997, reclamantele Maria Mihaela Grigoriu, Mihaela Moşteanu şi Ileana Scarlat au promovat o nouã acţiune în revendicare la Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti, împotriva Consiliului Local Bucureşti. Au fost invocate aceleaşi argumente pe care reclamantele le dezvoltaserã în prima acţiune în revendicare, din 1994 (nelegalitatea naţionalizãrii).
19. Prin Sentinţa din 30 octombrie 1997, judecãtoria a constatat cã naţionalizarea imobilului a fost nelegalã, cã imobilul devenise proprietatea statului fãrã titlu valabil şi a dispus restituirea sa în favoarea reclamantelor.
20. Având în vedere cã nu s-a exercitat recurs, sentinţa a rãmas definitivã şi irevocabilã.
21. Prin Decizia din 12 ianuarie 1998, Primãria Municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului în favoarea reclamantelor.
22. Prin procesul-verbal de restituire, redactat la 3 februarie 1998, Primãria Municipiului Bucureşti nu a restituit decât apartamentele nr. 1 şi 3 din imobil, întrucât celelalte 3 apartamente erau ocupate de chiriaşii statului G.M., B.T. şi T.C.
C. Vânzarea apartamentelor nr. 2, 4 şi 5 de cãtre stat în favoarea chiriaşilor imobilului şi acţiunile de anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare formulate de Primãria Municipiului Bucureşti
23. La 20 mai 1996, reclamantele i-au notificat pe chiriaşii imobilului sã nu cumpere apartamentele, întrucât orice eventual contract de vânzare privind respectivul imobil ar fi ulterior anulat.
24. În baza <>Legii nr. 112/1995 , S.C. AVL BERCENI - S.A., administrator al imobilelor statului, a vândut 3 apartamente din imobil unor terţi care locuiau acolo în calitate de chiriaşi: apartamentul nr. 4 a fost vândut la 24 septembrie 1996 lui B.T., apartamentul nr. 2 a fost vândut la 25 septembrie 1996 lui T.C. şi apartamentul nr. 5 a fost vândut la 10 decembrie 1996 lui G.M.
Apartamentele nr. 1 şi 3 erau închiriate Mariei Mihaela Grigoriu (una dintre reclamante) şi Mariei Constantin (terţã chiriaşã la stat).
25. În aprilie 1997, Primãria Municipiului Bucureşti formuleazã acţiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpãrare a apartamentelor anterior menţionate, pe motiv cã mandatarul sãu, adicã S.C. AVL BERCENI - S.A., acţionase cu rea-credinţã, vânzând apartamentele chiriaşilor, în condiţiile în care avea cunoştinţã de interdicţia vânzãrii, atât timp cât situaţia juridicã a acestora nu era încã sigurã.
În aceste litigii, reclamantele au fãcut cereri de intervenţie care au fost admise.
26. În privinţa apartamentului nr. 5, vândut de stat lui G.M., acţiunea în anularea contractului de vânzare, încheiat la 10 decembrie 1996, a fost admisã prin Sentinţa din 26 octombrie 1998 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul chiriaşului G.M. şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti.
27. Cu privire la apartamentul nr. 4, vândut de stat, la 24 septembrie 1996, lui B.T., acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpãrare a fost admisã prin Sentinţa din 26 octombrie 1998 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, apelurile chiriaşului şi ale S.C. AVL BERCENI S.A. au fost respinse ca neîntemeiate, instanţa constatând reaua-credinţã a apelanţilor. Prin Decizia din 15 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursurile pârâţilor şi a decis retrimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Prin Decizia din 26 mai 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins din nou apelurile pârâţilor ca neîntemeiate. Astfel, Sentinţa din 26 octombrie, dispunând nulitatea contractului de vânzare din 24 septembrie 1996 în favoarea lui B.T., a rãmas definitivã şi irevocabilã.
28. În privinţa apartamentului nr. 2, vândut de stat lui T.C., la 25 septembrie 1996, acţiunea în anularea contractului de vânzare a fost admisã prin Sentinţa din 26 octombrie 1998, Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti constatând nulitatea contractului respectiv de vânzare, din aceleaşi motive. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelurile pârâţilor şi a hotãrât retrimiterea cauzei la judecãtorie. Reclamantele (interveniente), Primãria Municipiului Bucureşti şi pârâţii formuleazã recurs împotriva deciziei. Prin Hotãrârea din 3 februarie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nulitatea recursului Primãriei Municipiului Bucureşti şi al reclamantelor (intervenientelor), a admis acţiunea pârâţilor şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, Tribunalul Municipiului Bucureşti. Dupã ce s-a pronunţat asupra fondului cauzei, la 19 noiembrie 2000, instanţa a respins apelurile pârâţilor ca neîntemeiate. Astfel, hotãrârea privind
anularea contractului de vânzare din 10 decembrie 1996 a rãmas definitivã şi irevocabilã.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
29. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotãrârea Brumãrescu împotriva României [MC], nr. 28.342/1995, paragrafele 31, 34-42, CEDO 1999-VII.
ÎNDREPT
I. Observaţie preliminarã
30. Curtea noteazã cã doamna Stella Moşteanu a decedat la data de 4 mai 1996, dar cã moştenitoarele sale şi-au exprimat, prin observaţiile din 7 februarie 2001, intenţia de a continua procesul în nume propriu şi în numele mamei şi bunicii lor.
31. Curtea considerã, având în vedere obiectul prezentei cauze şi ansamblul elementelor pe care le deţine, cã moştenitoarele primei reclamante pot pretinde cã au un interes suficient pentru a justifica continuarea examinãrii cererii şi le recunoaşte, în consecinţã, calitatea pentru a i se substitui în speţã (vezi, în special, hotãrârile Vocaturo împotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A, nr. 206-C, p. 29, paragraful 2, G. împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 228-F, p. 65, paragraful 2, şi Pandolfelli şi Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, paragraful 2).
PE FOND
A. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, referitoare la accesul la justiţie
32. Potrivit reclamantelor, Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...), de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...) care va hotãrî (...) asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)".
33. În memoriul lor, reclamantele considerã cã refuzul instanţelor interne (adicã Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti, prin Sentinţa din 9 februarie 1995, Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin Decizia din 30 mai 1995, şi Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia din 23 octombrie 1995) de a recunoaşte instanţelor competenţa de a se pronunţa cu privire la acţiunea în revendicare contravine dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate.
Acestea subliniazã cã dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie au fost încãlcate prin refuzul instanţelor de a le recunoaşte dreptul de a se adresa instanţelor civile pentru a soluţiona o acţiune privind drepturile lor civile.
Reclamantele considerã cã jurisprudenţa creatã prin cauza Brumãrescu citatã anterior, privind liberul acces la justiţie, este aplicabilã în speţã.
34. Guvernul nu contestã jurisprudenţa creatã prin cauza Brumãrescu, dar subliniazã cã interdicţia în cauzã a fost de scurtã duratã şi cã, în cadrul unei a doua acţiuni în revendicare, reclamantelor li s-au recunoscut drepturile asupra imobilului. În consecinţã, ingerinţa a fost temporarã şi liberul acces la justiţie a fost asigurat prin a doua acţiune în revendicare.
35. Aşadar, Curtea trebuie sã analizeze dacã Decizia din 23 octombrie 1995 a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
36. Curtea aminteşte cã în cauza Brumãrescu citatã anterior (paragraful 59), a ajuns la concluzia încãlcãrii art. 6 alin. 1 pe motiv cã refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a examina litigiile privind, ca în prezenta cauzã, o revendicare imobiliarã încalcã art. 6 alin. 1 din Convenţie.
În speţã, instanţele interne au respins la fiecare stadiu procesual acţiunea în revendicare a reclamantelor, invocând acelaşi motiv ca şi Curtea Supremã de Justiţie în cauza Brumãrescu.
Curtea considerã cã, în speţã, nu existã nicio deosebire, din acest punct de vedere, între prezenta cauzã şi cauza Brumãrescu.
37. În plus, excluderea de cãtre instanţele interne, în anul 1995, din sfera lor de competenţã a acţiunii în revendicare a reclamantelor este în sine contrarã dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
38. În consecinţã, s-a încãlcat art. 6 alin. 1 cu privire la acest punct.
B. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie privind imparţialitatea şi independenţa instanţelor interne
39. Reclamantele invocã faptul cã, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cauza lor nu a fost judecatã de un tribunal independent şi imparţial. Acestea remarcã, în primul rând, cã Preşedintele României declarase, într-un discurs pronunţat în oraşul Satu Mare, în iulie 1994, cã hotãrârile judecãtoreşti dispunând restituirea bunurilor naţionalizate nelegal nu trebuiau executate şi cã acest discurs determinase o schimbare de atitudine a judecãtorilor Curţii Supreme de Justiţie, care au admis recursurile în anulare împotriva hotãrârilor definitive prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al foştilor proprietari.
Acestea adaugã cã judecãtorii curţii de apel care s-au pronunţat asupra cauzei nu erau inamovibili în acea perioadã. În concluzie, reclamantele considerã cã judecãtorii au fost influenţaţi de "discursul direct şi agresiv care a fost adresat de Preşedinte".
40. Guvernul susţine cã nu poate fi invocatã în acest sens nicio încãlcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. El subliniazã cã decizia privind schimbarea jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie nu era obligatorie pentru instanţele inferioare. În al doilea rând, niciun element nu poate proba cã hotãrârea a fost influenţatã de discursul Preşedintelui României. Adaugã, de asemenea, cã dreptul român nu conţine nicio dispoziţie referitoare la obligaţia instanţelor inferioare de a da curs deciziilor Curţii Supreme de Justiţie pronunţate în Secţiile Reunite.
În ceea ce priveşte inamovibilitatea judecãtorilor care s-au pronunţat asupra cauzei, Guvernul precizeazã cã ceea ce este determinant, cu privire la acest punct, este dacã judecãtorii Curţii de Apel Bucureşti beneficiau de inamovibilitate în momentul în care au pronunţat Decizia din 23 octombrie 1995. Acesta aminteşte cã litigiul a fost soluţionat definitiv prin aceastã decizie. Or, conform Guvernului, cei 3 judecãtori care au pronunţat hotãrârea erau inamovibili din 1993, beneficiind aşadar de garanţiile instituţionale în mãsurã sã le asigure "independenţa efectivã".
În privinţa discursului Preşedintelui României, Guvernul considerã cã acesta reprezintã o luare de poziţie referitoare la o problemã de actualitate în acea perioadã în România şi cã nu are nicio valoare de constrângere pentru judecãtorii Curţii de Apel Bucureşti şi ai instanţelor inferioare.
În ceea ce priveşte noţiunea de "imparţialitate", Guvernul considerã cã imparţialitatea unei instanţe este contestatã atunci când unul sau mai mulţi membri şi-au asumat roluri diferite în cauza respectivã. Or, nu este nicidecum cazul în speţã, ceea ce conduce la concluzia conform cãreia Curtea de Apel Bucureşti poate fi consideratã un tribunal "independent şi imparţial" în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
41. Curtea noteazã cã acţiunea în revendicare a reclamantelor a fost soluţionatã definitiv prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, iar capãtul de cerere a reclamantelor cu privire la independenţa şi imparţialitatea instanţelor trebuie sã fie analizat în raport cu aceastã hotãrâre.
42. Curtea trebuie aşadar sã constate dacã Decizia din 23 octombrie 1995 a fost pronunţatã de un tribunal care poate fi considerat independent şi imparţial, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Curtea noteazã cã declaraţiile Preşedintelui României, fãrã îndoialã critice cu privire la puterea judecãtoreascã, se adresau în primul rând administraţiei responsabile cu executarea hotãrârilor judecãtoreşti, şi nu tribunalelor. Or, nimic nu-i îngãduie Curţii sã ajungã la concluzia cã, în speţã, aceste declaraţii i-ar fi influenţat pe judecãtorii Curţii de Apel Bucureşti care s-au pronunţat în cauza reclamantelor (Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/1995, Hotãrârea din 16 iulie 2002, paragraful 44).
Cu privire la obligaţia judecãtorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de Secţiile Reunite ale Curţii Supreme de Justiţie, Curtea aminteşte cã "reunirea camerelor sau secţiilor unei instanţe este menitã sã confere o autoritate specialã celor mai importante decizii de principiu pe care instanţa are datoria sã le pronunţe. Aceastã autoritate specialã - fiind vorba, ca în speţã, de o curte supremã - se impune secţiilor acestei instanţe în calitate de jurisdicţii inferioare, fãrã a aduce totuşi atingere dreptului şi datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenţiei" (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93).
În mãsura în care reclamanţii se plâng, de asemenea, cu privire la revirimentul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, Curtea considerã cã este vorba despre modalitãţile de aplicare a dreptului intern, care ies din competenţa sa (Decizia Kozlova şi Smirnova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.381/2000, ce urmeazã sã aparã în culegerea oficialã a Curţii).
43. Aşadar, nu a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la acest punct.
C. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
44. Reclamantele apreciazã cã refuzul instanţelor de a examina cererea de revendicare le-a privat de dreptul de proprietate, fãrã ca aceastã privare sã urmãreascã un scop de utilitate publicã şi fãrã ca ele sã primeascã despãgubiri. Ele invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
45. Guvernul subliniazã existenţa unei a doua acţiuni în revendicare soluţionate prin Sentinţa din 30 octombrie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti, care a dispus definitiv restituirea imobilului cãtre reclamante. Acesta aminteşte cã dreptul reclamantelor asupra imobilului a fost astfel irevocabil recunoscut.
46. Reclamantele nu sunt de acord cu privire la eventuala pierdere a calitãţii de victimã, în urma unei hotãrâri care dispune restituirea definitivã a imobilului. Ele considerã cã încãlcarea art. 6 alin. 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie "existã şi va persista atât timp cât încãlcarea drepturilor fundamentale ale reclamantelor s-a consumat prin pronunţarea Deciziei din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti".
47. Guvernul reitereazã excepţia de incompatibilitate ratione materiae a cererilor reclamantelor cu privire la încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, excepţie ridicatã în stadiul admisibilitãţii. Acesta susţine cã, pentru a putea beneficia de protecţia art. 1 citat anterior, reclamantele trebuie sã probeze existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei.
Guvernul invocã Hotãrârea Van der Mussele împotriva Belgiei (hotãrâre din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, p. 23, paragraful 48) privind noţiunea de "bun" şi aminteşte cã bunurile, în conformitate cu jurisprudenţa constantã a Convenţiei, pot reprezenta fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv creanţele pentru care reclamantul poate pretinde cã are cel puţin "o speranţã legitimã", ca în Hotãrârea Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei (hotãrâre din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 20, paragraful 31).
Guvernul aminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa Comisiei, nu este considerat "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivã (Comisia Europeanã a Drepturilor Omului, cererile nr. 7.655-7.657/1976, Decizia din 4 octombrie 1977, DR 12, p. 111).
De asemenea, a fost evidenţiat faptul cã naţionalizarea a avut loc înainte de 1994 şi cã acest act nu poate fi analizat sub autoritatea Convenţiei, care nu se aplicã pentru România decât pentru faptele intervenite dupã 1994, data ratificãrii Convenţiei de cãtre România.
Guvernul susţine, de asemenea, cã pentru a şti dacã reclamantele dispuneau sau nu de un "bun" în 1994, trebuie analizat dacã reclamantele aveau o hotãrâre definitivã şi irevocabilã pronunţatã în favoarea lor de instanţele române, hotãrâre care le-ar fi recunoscut dreptul asupra imobilului. El invocã decizia privind admisibilitatea în Cauza Moser împotriva României (Cererea nr. 37.578/1997, Decizia din 1 iulie 1998), în care, dupã ce a stabilit cã bunurile în litigiu fuseserã confiscate legal în 1985, Comisia a decis cã nu era competentã ratione temporis sã examineze plângerea referitoare la o lipsire de proprietate din 1985.
Conform Guvernului, aceastã situaţie este diferitã de cea existentã în cauza Brumãrescu întrucât, în speţã, dreptul reclamantelor nu era recunoscut prin nicio hotãrâre definitivã a instanţelor române, la data la care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia din 23 octombrie 1995.
Guvernul român afirmã cã reclamantele nu dispuneau de un "bun" în sensul Convenţiei, în momentul în care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotãrârea respectivã.
Invocând, de asemenea, hotãrârea în Cauza Vasilescu împotriva României (hotãrâre din 28 mai 1998, paragraful 48), prin care Curtea reţinuse aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în temeiul unei "încãlcãri continue a dreptului de proprietate al reclamantei" în absenţa unei baze legale pentru respectiva confiscare, Guvernul aminteşte cã, în speţã, naţionalizarea s-a fãcut în temeiul unui decret, statul "având cel puţin o aparenţã de titlu".
În consecinţã, Guvernul roagã Curtea sã se declare necompetentã ratione materiae şi sã respingã cererea, în conformitate cu art. 35 din Convenţie.
48. Reclamantele admit inaplicabilitatea ratione temporis a Convenţiei cu privire la faptele intervenite înainte de 1994, dar considerã cã este de datoria Curţii sã analizeze dacã instanţele române au aplicat legal dreptul intern şi dacã aplicarea legilor interne a avut consecinţe asupra drepturilor garantate de Convenţie.
În privinţa cauzei Moser citate anterior, reclamantele subliniazã cã în cauza respectivã Comisia a constatat cã reclamantele "nu au demonstrat caracterul arbitrar şi neîntemeiat al soluţiei la care au ajuns judecãtorii" şi cã a contrario, dacã se poate demonstra caracterul arbitrar al hotãrârii judecãtorilor, reclamantele, în speţã, pot invoca încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În plus, reclamantele invocã Sentinţa din 30 octombrie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti care, dupã ce s-a pronunţat pe fondul litigiului, a considerat cã naţionalizarea s-a fãcut "fãrã titlu". Ele considerã cã aceastã sentinţã a avut efect retroactiv, confirmând dreptul de proprietate al reclamantelor.
În ceea ce priveşte "aparenţa de titlu" în favoarea statului, reclamantele contestã acest mijloc de transfer de proprietate, întrucât aplicarea <>Decretului nr. 92/1950 nu poate constitui, în opinia lor, un transfer valabil de proprietate. În plus, titlul lui C.M. nu a fost anulat niciodatã şi a fost transcris în cartea funciarã în temeiul unui contract de vânzare încheiat în martie 1936 între C.M. şi Tutela Bisericii Flaminda.
49. În privinţa afirmaţiei reclamantelor, conform cãreia Hotãrârea din 23 octombrie a Curţii de Apel Bucureşti ar fi adus atingere dreptului lor protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Guvernul susţine cã este excesivã susţinerea potrivit cãreia simpla existenţã a unei hotãrâri judecãtoreşti poate, în sine, conduce la încãlcarea dreptului garantat de acest articol. Guvernul afirmã cã hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti nu ar putea pune probleme decât în mãsura în care efectele sale ar antrena o situaţie inacceptabilã privind un drept garantat de Convenţie. Dar, în speţã, efectele deciziei Curţii de Apel Bucureşti au fost radical modificate printr-o hotãrâre ulterioarã, care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor şi a deschis posibilitatea unei restituiri în naturã. În concluzie, imposibilitatea pentru reclamante de a beneficia de bunurile lor a fost reparatã în dreptul intern în urma Sentinţei din 30 octombrie 1997.
Guvernul subliniazã cã numai o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi irevocabilã, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantelor, ar putea fi consideratã ca un "bun" în sensul Convenţiei. În consecinţã, acesta considerã cã pretinsa ilegalitate a actului de naţionalizare ar trebui confirmatã printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi irevocabilã pronunţatã de instanţele române, ca în cauza Brumãrescu.
50. În consecinţã, reclamantele afirmã cã posesia imobilului exercitatã de stat s-a fãcut ilegal, inclusiv dupã 1994, ceea ce constituie o privare abuzivã de proprietate, echivalând cu încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În sfârşit, ele apreciazã cã încãlcarea este un fapt "consumat, care trebuie considerat independent de prejudiciul integral sau eventual diminuat, în urma intervenţiei unor fapte ulterioare".
51. Curtea noteazã cã cererea reclamantelor avea ca obiect acţiunea în revendicare care s-a încheiat prin aceastã hotãrâre din 23 octombrie a Curţii de Apel Bucureşti.
Ea trebuie aşadar sã constate dacã hotãrârea a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
52. Curtea trebuie sã analizeze dacã reclamantele aveau un "bun" în sensul acestui articol, în momentul hotãrârii Curţii de Apel Bucureşti.
Ea aminteşte cã în cauza Brumãrescu citatã anterior reclamantul, care beneficia de o decizie de restituire definitivã (şi "irevocabilã") a imobilului naţionalizat, a fost considerat titularul unui "bun" în sensul art. 1 citat anterior (vezi cauza Brumãrescu citatã anterior, paragrafele 70 şi 74).
Or, în speţã, reclamantele, în momentul pronunţãrii hotãrârii Curţii de Apel Bucureşti, nu beneficiau de nicio decizie de aceastã naturã, întrucât pânã la acea datã nicio instanţã nu le recunoscuse definitiv calitatea de proprietare.
53. Curtea observã, de asemenea, cã la 30 octombrie 1997, în a doua acţiune în revendicare formulatã de reclamante, instanţele au admis definitiv cererea lor (vezi mai sus paragrafele 18-21).
54. Curtea aminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa constantã a organelor Convenţiei, noţiunea "bunuri" se poate referi atât la "bunurile actuale", cât şi la valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivã nu poate fi consideratã un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, lucru valabil şi pentru o creanţã condiţionalã care se stinge prin nerealizarea condiţiei (vezi trecerea în revistã a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinţe, în special la jurisprudenţa Comisiei).
55. Curtea nu este aşadar competentã ratione temporis sã examineze circumstanţele naţionalizãrii sau efectele continue produse de aceasta pânã astãzi [vezi Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) citatã anterior şi jurisprudenţa Comisiei, de exemplu Cauza Mayer şi alţii împotriva Germaniei, cererile nr. 18.890/1991, 19.048/1991, 19.342/1992 şi 19.549/1992, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85, pp. 5-20)].
56. Curtea adaugã cã, în aceste condiţii, nu este nicidecum vorba de o încãlcare continuã a Convenţiei imputabilã statului român şi susceptibilã sã producã efecte asupra limitelor temporale ale conpetenţei Curţii (vezi în acest sens Cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Cererea nr. 42.527/1998, Decizia din 12 iulie 2001, paragrafele 81-87).
57. În aceste condiţii, deciziile instanţelor române (paragraful 33) nu pot fi considerate ca aducând atingere "bunurilor" reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În consecinţã, Curtea constatã cã nu a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
D. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
58. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
1. Prejudiciul material şi moral
59. Cu titlu principal, reclamantele solicitã restituirea bunului în litigiu. Ele solicitã, în caz de nerestituire, o sumã corespunzãtoare valorii actuale a bunului lor, şi anume, conform raportului de expertizã transmis Curţii, 200.000 dolari americani (USD), adicã 197.122 euro.
60. Guvernul nu a fãcut nicio observaţie la acest punct.
61. Curtea aminteşte cã reclamantele şi-au recãpãtat dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv în urma Sentinţei definitive din 30 octombrie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti. În urma celorlalte 3 hotãrâri definitive (vezi paragrafele 20, 21 şi 23) ele au reintrat în posesia apartamentelor locuite de chiriaşi. Astfel, ele beneficiazã de toate prerogativele dreptului de proprietate: fructus, usus et abusus.
Aşadar, cererile reclamantelor cu privire la acest punct nu pot fi admise.
62. Reclamantele solicitã, de asemenea, 100.000 USD, adicã 98.561 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin "suferinţa şi frustrarea" pe care le-a produs-o Curtea de Apel Bucureşti prin Hotãrârea din 23 octombrie 1995. În urma acestei hotãrâri, reclamantele şi-au petrecut timpul în diverse proceduri şi au suferit frustrarea şi suferinţa provocate de incertitudinea privind dreptul lor de proprietate. Una dintre reclamante, Stella Moşteanu, a decedat în timpul procedurii. În sfârşit, ele considerã cã aceste neplãceri decurg din refuzul instanţelor de a le recunoaşte "dreptul elementar de a se adresa justiţiei".
63. Guvernul nu a fãcut nicio observaţie cu privire la acest aspect.
64. Curtea susţine cã singura bazã care se poate reţine pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constã, în speţã, în faptul cã reclamantele nu au beneficiat de acces la instanţã în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Curtea nu poate specula asupra rezultatului posibil al procesului în caz contrar, dar nu considerã nerezonabilã ideea cã reclamantele au suferit o pierdere de şansã realã în procesul respectiv (conform Cauzei Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II).
Aşadar, cu titlu de prejudiciu moral, statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea considerã cã trebuie sã se aloce reclamantelor suma totalã de 4.000 euro. Suma urmeazã a fi plãtitã în moneda naţionalã a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii.*)
-------
*) Al doilea alineat al paragrafului 64 este redat în forma rectificatã la 4 februarie 2003.
2. Cheltuieli de judecatã
65. Reclamantele solicitã rambursarea tuturor cheltuielilor fãcute cu ocazia procedurii interne şi a celei în faţa Curţii. În ultima scrisoare, reclamantele au informat Grefa în legãturã cu cheltuielile pe care nu au reuşit sã le justifice, cu excepţia celor fãcute cu ocazia expertizei de evaluare a imobilului (700 USD, adicã 710 euro).
66. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor de judecatã în baza unor documente justificative.
67. Curtea observã cã reclamantele au prezentat documente justificative în valoare de 700 USD, adicã 710 euro (expertiza de evaluare a imobilului şi onorariile avocatului).
Curtea acordã reclamantelor 710 euro cu acest titlu.
3. Majorãri de întârziere
68. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului de acces la justiţie;
2. hotãrãşte cã nu a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul lipsei de independenţã şi de imparţialitate a instanţelor interne;
3. hotãrãşte cã nu a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotãrãşte cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantelor, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, urmãtoarele sume ce urmeazã a fi convertite în moneda naţionalã a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plãţii:
(i) 4.000 euro (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 710 euro (şapte sute zece euro) cu titlu de cheltuieli;
5. hotãrãşte cã, începând de la data expirãrii termenului amintit pânã la momentul efectuãrii plãţii, sumele menţionate la pct. 4 vor fi majorate cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale;
6. respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparaţii echitabile.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 26 noiembrie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
J.-P. Costa, T.L. Early,
preşedinte grefier adjunct
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
