Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 26 mai 2009 in Cauza Societatea Comerciala Aledani - S.R.L. impotriva Romaniei
În Cauza Societatea Comercialã Aledani - S.R.L. împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 5 mai 2009, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 28.874/04) introdusã împotriva României şi în care o societate comercialã persoanã juridicã românã (reclamanta) a sesizat Curtea la data de 11 iulie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 4 septembrie 2006, preşedintele secţiei a treia a decis sã comunice Guvernului cererea. Conform art. 29 § 3 din Convenţie s-a mai decis ca, în acelaşi timp, camera sã se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamanta, Societatea comercialã cu rãspundere limitatã (S.R.L.) Aledani, este o societate comercialã românã cu sediul în Ploieşti. Ea este reprezentatã în faţa Curţii de directorul sãu, domnul A. Daniel. 5. Reclamanta a dobândit în cadrul procesului de privatizare o clãdire cu destinaţie tehnicã, amplasatã pe un teren de 575 m², delimitatã printr-un gard de zid, în vecinãtatea unui alt teren, care aparţine societãţii comerciale S. 6. Ca urmare a mai multor litigii între reclamantã şi societatea S. cu privire la dreptul de proprietate asupra clãdirii şi terenului menţionate mai sus, printr-o sentinţã rãmasã definitivã din 23 noiembrie 1998, Judecãtoria Sinaia a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra clãdirii şi a gardului de zid. Cu aceeaşi ocazie, judecãtoria a constatat cã reclamanta nu era proprietarul terenului pe care era amplasatã clãdirea, teren care aparţinea societãţii S., în virtutea unui titlu emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în anul 1995. 7. La 14 martie 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Ploieşti printr-o acţiune împotriva societãţii S. şi a Consiliului Local al Municipiului Sinaia, vizând anularea parţialã a titlului de proprietate eliberat lui S. asupra terenului pe care se afla clãdirea sa. 8. Printr-o decizie din 27 iunie 2000, Curtea de Apel a admis cererea sa, considerând-o întemeiatã. Curtea de Apel a respins în prealabil excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei din considerente de tardivitate, excepţie invocatã de pârâta S. 9. Prin Decizia definitivã din 25 octombrie 2002, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul introdus de S. împotriva hotãrârii Curţii de Apel, pe care a confirmat-o, arãtând cã primii judecãtori au considerat pe bunã dreptate cã acţiunea reclamantei nu era tardivã. În motivarea deciziei sale, Curtea Supremã de Justiţie s-a întemeiat pe Sentinţa din 23 noiembrie 1998, pentru a constata încã o datã cã reclamanta era proprietar doar al clãdirii şi al gardului zidit. 10. La 1 octombrie 2003, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotãrârilor judecãtoreşti din 27 iunie 2000 şi din 25 octombrie 2002, susţinând cã cererea introductivã de instanţã a reclamantei a fost tardivã şi cã, prin urmare, instanţele care au pronunţat respectivele hotãrâri respinseserã în mod eronat excepţia de inadmisibilitate ridicatã de societatea pârâtã S. 11. Prin Decizia definitivã din 15 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul procurorului general şi a respins cererea introductivã de instanţã a reclamantei ca fiind tardivã. 12. Prin Decizia definitivã din 17 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins o plângere penalã pentru înşelãciune introdusã de S. împotriva lui A.D. şi D.M., cei 2 reprezentanţi ai reclamantei. 13. Prin Decizia definitivã din 17 octombrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a admis o acţiune introdusã de S. şi a constatat cã reclamanta nu era proprietara terenului în litigiu. II. Dreptul şi practica interne pertinente 14. Articolele relevante din Codul de procedurã civilã în vigoare la momentul faptelor prevedeau: ARTICOLUL 330 "Procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive: 1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti; 2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond, ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã (...)." ARTICOLUL 330^1 "În cazurile prevãzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã." 15. Art. 330 şi 330^1 citate anterior au fost abrogate prin <>art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 195/2004 .
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie 16. Reclamanta se plânge de faptul cã anularea Hotãrârii definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 2002 prin Decizia din 15 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din Convenţia, care prevede: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." A. Asupra admisibilitãţii 17. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea a luat act de faptul cã acest capãt de cerere nu contravine niciunui alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, se decide a fi declarat admisibil. B. Asupra fondului 18. Referindu-se la cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (nr. 48.553/99, CEDO 2002-VII), Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), şi Riabykh împotriva Rusiei (nr. 52.854/99, CEDO 2003-IX), Guvernul recunoaşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, admiterea unei cãi extraordinare de recurs care pune în discuţie o hotãrâre definitivã printr-o procedurã de reanalizare şi rejudecare este consideratã o încãlcare a principiului securitãţii raporturilor juridice. 19. Guvernul constatã cã acest caz diferã de cauzele SC Maşinexportimport Industrial Group - SA împotriva României (nr. 22.687/03, Hotãrârea din 1 decembrie 2005) şi Brumãrescu, citatã anterior, deoarece în prezenta cauzã litigiul era între persoane fizice care au obţinut decizii favorabile şi unde recursul în anulare a fost iniţiat la cererea uneia dintre pãrţile la procedurã, şi nu de o autoritate de stat. 20. De asemenea, Guvernul susţine cã, în acest caz, recursul în anulare a urmãrit protecţia principiului securitãţii raporturilor juridice, deoarece acesta a fost introdus pentru a remedia omisiunea tribunalelor interne de a lua în considerare tardivitatea acţiunii reclamantei. 21. Reclamanta contestã punctul de vedere al Guvernului. 22. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 §1 din Convenţie, trebuie sã fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care defineşte supremaţia legii ca parte a patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care dispune, printre altele, ca o hotãrâre definitivã pronunţatã de un tribunal într-o cauzã sã nu mai fie repusã în discuţie (Brumãrescu, citatã anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu are dreptul sã solicite supervizarea unei hotãrâri definitive şi executorii numai în scopul unei revizuiri a cauzei şi a unei noi decizii cu privire la aceasta. Supervizarea nu ar trebui sã devinã o cale de atac deghizatã, iar simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere pe aceeaşi temã nu este un motiv suficient pentru a rejudeca un caz. Nu se poate deroga de la acest principiu decât pentru motive substanţiale şi imperative (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). 23. Curtea observã cã anularea hotãrârii judecãtoreşti definitive s-a bazat exclusiv pe presupusa necunoaştere a unui aspect de procedurã de cãtre instanţele judecãtoreşti ordinare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei decizii definitive, în ciuda faptului cã persoanele fizice au fost, de asemenea, pãrţi ale procedurii (a se vedea, printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, § 25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006). 24. Argumentele Guvernului nu sunt de naturã sã determine Curtea sã se îndepãrteze de la abordarea folositã în alte cazuri similare, situaţia de fapt fiind în esenţã aceeaşi (vezi în special SC Maşinexportimport lndustrial Group - SA, Raicu şi Popea, citate anterior). 25. Aceste elemente sunt suficiente pentru a permite Curţii sã ajungã la concluzia cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Hotãrârii definitive din 25 octombrie 2002 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, aducând, de asemenea, atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil. Prin urmare, a existat o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie. II. Pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 26. Reclamanta denunţã o încãlcare a dreptului sãu cu privire la bunurile sale, ca urmare a anulãrii Sentinţei definitive din 25 octombrie 2002 de cãtre Curtea Supremã de Justiţie. Ea invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede dupã cum urmeazã: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." 27. Guvernul a invocat o excepţie de inaplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, considerând cã reclamanta nu are niciun "bun" sau "speranţã legitimã" în legãturã cu terenul în litigiu. 28. Guvernul considerã cã Hotãrârea din 25 octombrie 2002 nu îi conferã reclamantei niciun drept, real sau de creanţã, asupra terenului în litigiu. Singurul efect al acestei hotãrâri este faptul cã terenul a revenit în patrimoniul Primãriei Sinaia. 29. Reclamanta obiecteazã faţã de acest argument. Ea pretinde cã procedura administrativã necesarã pentru a obţine un titlu de proprietate asupra terenului a devenit imposibilã ca urmare a atribuirii ilegale a terenului cãtre S., deoarece anularea titlului societãţii din urmã era o etapã prealabilã oricãrui alt demers. 30. Curtea observã cã dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu nu este dovedit prin niciun titlu şi nu a fost stabilit prin hotãrâri de cãtre instanţele care au soluţionat aceastã problemã. Din acest motiv şi estimând cã nu se poate specula cu privire la rezultatul unui eventual demers administrativ sau de altã naturã pe care reclamanta l-ar fi putut întreprinde în vederea obţinerii unui titlu de proprietate, Curtea considerã cã aceasta nu are un "bun", în sensul Convenţiei, cu privire la terenul în litigiu. 31. Prin urmare, capãtul de cerere examinat este considerat incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3, şi trebuie sã fie respins în conformitate cu art. 35 § 4. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 32. În conformitate cu art. 41 din Convenţie: "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 33. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta solicitã 41.062 EUR, suma reprezentând valoarea actualizatã a terenului, profitul aferent pierdut, precum şi rambursarea unor taxe notariale. Ea solicitã, de asemenea, 50.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei proceduri penale iniţiate împotriva lui A.D. şi D.M. 34. În ceea ce priveşte cererea privind daunele materiale, Guvernul îşi reitereazã susţinerile cu titlu de excepţie de inadmisibilitate ratione materiae. 35. Cu privire la cererea de daune morale, Guvernul susţine cã pretenţiile cu acest titlu au fost formulate în numele a douã persoane fizice şi cã reclamanta nu a solicitat nimic în nume propriu, prin urmare aceastã parte a cererii de pretenţii trebuie sã fie respinsã. 36. Curtea constatã cã, în acest caz, singurul temei de reţinut în acordarea unei satisfacţii echitabile constã în faptul cã o hotãrâre definitivã favorabilã reclamantei a fost revizuitã ca urmare a admiterii unei cãi extraordinare de atac, cu încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie. 37. În ceea ce priveşte pretinsele daune materiale, Curtea face trimitere la constatarea lipsei bunului litigios din patrimoniul reclamantei şi la excepţia ratione materiae, întemeiatã, invocatã de cãtre Guvern (§ 30 şi 31 de mai sus). Prin urmare, nu este cazul a acorda reclamantei o compensaţie financiarã. 38. Referitor la daunele morale, Curtea considerã cã reclamanta a suferit într-adevãr o frustrare, având în vedere recursul în anulare mai sus menţionat. 39. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi hotãrând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordã reclamantei suma de 2.000 EUR pentru daunele morale. B. Cheltuieli de judecatã 40. Reclamanta solicitã 2.123,94 EUR pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor judecãtoreşti naţionale, reprezentând cheltuieli de judecatã şi onorariile de avocat. Reclamanta prezintã documente doveditoare. 41. Guvernul nu se opune acordãrii cãtre reclamantã a unei sume reprezentând cheltuieli şi costuri aferente procedurilor judiciare naţionale şi în faţa Curţii, care sunt dovedite în mod suficient. Trebuie precizat cã o mare parte din costurile şi cheltuielile pretinse nu sunt legate de procedura în baza cãreia reclamanta a fãcut plângere. 42. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi costurilor sale decât în mãsura în care se constatã realitatea lor, necesitatea lor şi nivelul rezonabil al cuantumului acestora. În cazul de faţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 500 EUR, pe care o acordã reclamantei pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii 43. Curtea considerã cã este oportun sã fixeze rata dobânzilor moratorii pe baza dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, la care se adaugã 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilã în rest; 2. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a încãlcãrii principiului securitãţii raporturilor juridice; 3. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni de la data la care aceastã hotãrâre va deveni definitivã în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (douã mii euro) cu titlu de daune morale, şi 500 EUR (cinci sute euro), pentru cheltuielile de judecatã; b) ca sumele în cauzã sã fie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii, la care se vor adãuga sumele posibil datorate cu titlu de impozit; c) ca începând cu expirarea acestui termen şi pânã la platã aceastã sumã sã se majoreze cu o dobânda simplã la o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, aplicabilã pe perioada în cauzã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de satisfacţie echitabilã în rest. Întocmitã în limba francezã şi comunicatã ulterior în scris, la data de 26 mai 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
