Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂ?RÂRE din 26 mai 2009
în Cauza Amanalachioai împotriva României
EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ? A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 720 din 26 octombrie 2009
(Cererea nr. 4.023/04)
În Cauza Amanalachioai împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 5 mai 2009,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 4.023/04) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Valentin Amanalachioai (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 5 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special de imposibilitatea de a obţine înapoierea fiicei sale minore care locuieşte în prezent la bunicii sãi materni.
4. La data de 3 mai 2006, Curtea a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotãrât sã fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1968 şi locuieşte în Botoşani. Este sergent în poliţia de frontierã din Botoşani.
6. Reclamantul s-a cãsãtorit cu A.D. Cuplul a avut o fiicã, D., nãscutã la data de 28 august 1994. La data de 14 ianuarie 1999, A.D. a decedat în urma unei leucemii, iar copilul a rãmas cu tatãl sãu în Botoşani.
7. La data de 27 ianuarie 2001, reclamantul şi-a dat acordul pentru ca D. sã îşi petreacã vacanţa şcolarã la bunicii sãi materni, soţii D. (bunicii), în vârstã de 62 de ani la data respectivã, în satul Onceşti, comuna Bârsana, în judeţul Maramureş.
8. La data de 4 februarie 2001, bunicii l-au informat pe reclamant cã nu aveau de gând sã i-o mai înapoieze pe D.
9. La data de 5 februarie 2001, reclamantul a depus o plângere penalã la poliţia Bârsana împotriva bunicilor, acuzându-i cã o ţin pe D. fãrã drept.
10. La data de 6 februarie 2001, poliţia l-a informat pe reclamant cã, la o întrevedere cu bunicii, aceştia şi-au exprimat refuzul de a restitui copilul. Pe de altã parte, poliţia l-a sfãtuit pe reclamant sã depunã o cerere la Judecãtoria Sighetu Marmaţiei pentru ca aceasta sã stabileascã reşedinţa copilului.
11. La data de 24 noiembrie 2001, reclamantul s-a cãsãtorit cu B.I. Cuplul a avut un copil la data de 26 iunie 2002.
A. Cererea de ordonanţã preşedinţialã a reclamantului pentru a obţine înapoierea imediatã a copilului
12. La data de 7 februarie 2001, întemeindu-se pe art. 98 şi 103 din Codul familiei (CF), reclamantul a sesizat Judecãtoria Sighetu Marmaţiei cu o cerere de ordonanţã preşedinţialã în contradictoriu cu bunicii, prin care urmãrea restituirea imediatã a lui D. În subsidiar, el a cerut sã aibã contacte cu fiica sa şi un drept de vizitare în fiecare sãptãmânã. Bunicii au susţinut cã reclamantul consimţise sã le-o încredinţeze pe D. pentru o perioadã nedeterminatã şi au arãtat cã ei beneficiau de condiţii materiale mai bune pentru a creşte copilul.
13. Prin ordonanţa preşedinţialã din data de 1 martie 2001, judecãtoria a admis acţiunea reclamantului şi a dispus ca bunicii sã înapoieze copilul tatãlui sãu. Aceasta a constatat cã reclamantul îşi dãduse acordul numai pentru ca D. sã îşi petreacã vacanţa la bunici, cã ea frecventa grãdiniţa în Botoşani şi cã, în orice caz, aceştia nu au formulat o cerere reconvenţionalã pentru a obţine încredinţarea copilului. Instanţa a statuat cã din probele prezentate în speţã rezulta cã reclamantul îi putea asigura fiicei sale condiţii de viaţã normale, cã avea grijã de ea şi cã refuzul bunicilor de a-i restitui copilul se datora suferinţei cauzate de decesul fiicei lor.
14. Bunicii au introdus apel. Prin Decizia din data de 20 aprilie 2001, Tribunalul Maramureş, dupã ce a constatat cã reclamantul nu fusese niciodatã decãzut din drepturile sale pãrinteşti, a confirmat ordonanţa. Ordonanţa preşedinţialã din data de 1 martie 2001 a rãmas definitivã prin nerecurare.
15. La data de 1 martie 2001, reclamantul a solicitat unui executor judecãtoresc sã punã în executare ordonanţa preşedinţialã. La data de 7 martie 2001, executorul, însoţit de reclamant şi de agenţii de poliţie din Bârsana, s-a deplasat la grãdiniţa la care bunicii o înscriseserã pe D., însã aceasta era absentã. Mai mult, acesta nu a gãsit pe nimeni la domiciliul bunicilor. Executorul a amânat executarea pentru data de 19 martie 2001, însã la aceastã datã a refuzat sã continue executarea. La datele de 1 şi 20 aprilie 2001, reclamantul i-a solicitat executorului, fãrã succes, sã continue executarea.
16. La datele de 23 şi 24 mai 2001, cu ocazia unor noi încercãri de executare, executorul judecãtoresc a constatat refuzul bunicilor de a restitui copilul, pe motivul cã au sesizat Tribunalul Maramureş cu o acţiune privind încredinţarea copilului. La 19 şi 20 iulie 2001, executorul judecãtoresc s-a deplasat la domiciliul bunicilor, însã aceştia lipseau. La data de 3 august 2001, executorul judecãtoresc l-a informat pe reclamant cã ordonanţa preşedinţialã nu mai putea fi executatã pe motivul cã, prin Hotãrârea din data de 8 iunie 2001, instanţa i-a respins acţiunea privind înapoierea copilului (vezi paragraful 25 de mai jos).
17. La data de 28 august 2001, la aniversarea lui D., reclamantul s-a deplasat la domiciliul bunicilor. La insistenţele reclamantului, D. a ieşit din casã. Reclamantul a luat-o pe D. de mânã şi a vrut sã iasã în stradã. Bunicii s-au repezit asupra lui, au luat copilul de cealaltã mânã şi au început sã îl tragã înãuntru. I-au chemat pe vecini în ajutor. Reclamantul i-a dat drumul copilului şi a urcat într-un taxi care îl aştepta. Conform spuselor reclamantului, bunicul a continuat sã arunce pietre înspre maşinã.
18. Cu ocazia acestui incident, D. a suferit leziuni care au necesitat 17 zile de îngrijiri medicale. Reclamantul şi bunicii au depus plângeri penale, acuzându-se reciproc de lovituri şi leziuni asupra lui D. şi de insulte. La data de 15 ianuarie 2002, Parchetul Militar Oradea a dispus neînceperea urmãririi penale în favoarea reclamantului, cu motivarea cã bunicii şi-au retras plângerea penalã. Reclamantul şi-a retras, de asemenea, plângerea penalã împotriva bunicilor.
B. Acţiunea reclamantului împotriva bunicilor în vederea restituirii copilului
19. La data de 7 februarie 2001, întemeindu-se pe <>art. 98 şi <>103 din CF , reclamantul a sesizat Judecãtoria Sighetu Marmaţiei cu o acţiune având ca obiect înapoierea copilului, îndreptatã împotriva bunicilor.
1. Procedura în faţa instanţelor de drept comun
20. Prin Sentinţa din data de 1 martie 2001, judecãtoria a admis acţiunea reclamantului. Aceasta a luat notã cã reclamantul era funcţionar la Ministerul de Interne şi cã beneficia de resurse financiare suficiente pentru a îi oferi copilului condiţii de viaţã normale, atât pe plan material, cât şi afectiv. Pe de altã parte, instanţa a constatat cã reclamantul îşi dãduse acordul pentru ca fiica sa sã locuiascã la bunicii sãi materni numai în perioada vacanţei.
21. Bunicii au formulat apel.
22. La dosar a fost depus un raport ce rezulta dintr-o anchetã socialã efectuatã la data de 27 februarie 2001 la domiciliul bunicilor de secretarul Primãriei Bârsana, medicul comunei Bârsana şi şeful poliţiei Bârsana. Raportul descria familia bunicilor şi le enumera bunurile mobile şi imobile, precum şi resursele financiare. De asemenea, acesta menţiona cã bunicii nu sufereau de boli contagioase sau infecţioase. Raportul conchidea cã bunicii beneficiau de venituri suficiente pentru a îi asigura copilului un nivel de viaţã normal, precum şi o bunã educaţie şi propunea ca D. sã fie lãsatã sã locuiascã cu bunicii ei. În dosar nu existã nicio menţiune a persoanei sau a autoritãţii care a dispus aceastã anchetã.
23. La termenul de judecatã din data de 8 iunie 2001 au fost audiaţi: martorul G.I., propus de bunici, şi martorii M.R., directoarea grãdiniţei lui D. din Botoşani, şi B.I., soţia reclamantului, propuşi de acesta. Martorul G.I. a declarat cã reclamantul îşi dãduse acordul pentru ca copilul sã locuiascã la bunicii sãi, în timp ce martorii M.R. şi B.I. au declarat cã reclamantul îşi dãduse acordul ca minora sã petreacã numai perioada vacanţei la bunicii sãi.
24. Reclamantul a solicitat amânarea termenului de judecatã, pe motivul cã ancheta socialã efectuatã la domiciliul sãu nu fusese încã depusã la dosar. Acesta a solicitat şi audierea martorului A.V. Instanţa a respins aceste cereri fãrã a motiva şi a acordat cuvântul pe fond.
25. Prin decizia pronunţatã în aceeaşi zi, tribunalul a admis apelul bunicilor şi a respins acţiunea reclamantului. Dupã ce a înlãturat declaraţia lui B.I. pentru lipsã de imparţialitate, instanţa a reţinut cã reclamantul îşi dãduse acordul pentru ca D. sã locuiascã cu bunicii sãi şi cã, din acest motiv, aceştia nu o ţineau fãrã drept. Instanţa a statuat urmãtoarele:
"(...) interesul minorei (...) nu este acela de a se întoarce la tatãl sãu în Botoşani, în apartamentul cu douã camere închiriat de acesta, întrucât la aceastã vârstã nu se poate descurca singurã, atunci când tatãl lipseşte ziua sau noaptea de acasã, fiind plecat la serviciu. Intimatul nu a acţionat în interesul fiicei minore şi ca o persoanã responsabilã atunci când, la 21 decembrie 1999, a vândut apartamentul cu 4 camere (...) situat în Sighetu Marmaţiei (...) şi s-a mutat în Botoşani, fãrã mãcar sã cumpere un apartament (...) pentru asigurarea unor condiţii favorabile de locuit pentru copil şi pentru sine, preferând sã închirieze un apartament cu douã camere în acelaşi oraş şi sã îşi cheltuiascã banii cu plata chiriei."
26. Tribunalul a constatat cã reclamantul nu putea sã îi ofere fiicei sale aceleaşi condiţii materiale şi morale ca şi bunicii acesteia, de care D. era foarte ataşatã.
27. Întemeindu-se pe Decizia din 8 iunie 2001, bunica i-a solicitat Primãriei Bârsana sã o numeascã curatoarea lui D. Prin Decizia din 28 august 2001, primarul a numit-o curatoarea copilului. Reclamantul a contestat aceastã decizie în faţa autoritãţilor administrative judeţene care l-au informat cã nu sunt competente sã anuleze un astfel de act şi cã acesta trebuia sã sesizeze în acest sens instanţele naţionale.
28. Reclamantul a formulat recurs împotriva Deciziei din 8 iunie 2001, menţionatã mai sus. Acesta arãta cã, în temeiul art. 98 din Codul familiei, el avea dreptul sã îşi exercite drepturile pãrinteşti asupra copilului, dar cã era împiedicat prin reţinerea lui D. de cãtre bunicii ei.
29. Prin Decizia rãmasã definitivã din data de 23 octombrie 2001, Curtea de Apel Cluj i-a respins recursul. Curtea de apel a statuat cã D. locuia la bunicii ei din luna ianuarie 2001, cã aceasta se integrase în familia lor şi în viaţa socialã a satului în care aceştia locuiau şi cã ea a refuzat sã se întoarcã la tatãl sãu, aşa cum reieşea din procesul-verbal întocmit de executorul judecãtoresc cu ocazia încercãrilor de a asigura înapoierea copilului. Pe de altã parte, constatând cã între pãrţi se afla pe rol şi o altã procedurã referitoare la încredinţarea copilului (vezi paragrafele 37-40 de mai jos), curtea de apel a apreciat cã, "pentru moment", era în interesul copilului sã rãmânã sã locuiascã la bunicii sãi.
30. La cererea Direcţiei Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copilului Botoşani (DJPDC Botoşani), o asistentã socialã de la Direcţia Judeţeanã pentru Protecţia Drepturilor Copilului Maramureş (DJPDC Maramureş) s-a deplasat la data de 4 septembrie 2002 la domiciliul bunicilor şi a întocmit un raport cu privire la situaţia lui D. Asistenta a observat cã bunica dãdea dovadã de un mare interes pentru a o creşte şi educa pe D., care frecventa şcoala cu rezultate bune. În plus, din discuţiile avute cu copilul rezulta cã acesta avea reticenţe în privinţa tatãlui sãu, pe motivul cã acesta avusese un comportament violent în timpul vizitelor sale. În urma uneia dintre aceste altercaţii, copilul suferise un traumatism care a necesitat 17 zile de îngrijiri medicale, aşa cum rezultã dintr-un certificat medical (vezi paragrafele 17 şi 18 de mai sus). În ultimul rând, raportul menţiona situaţia financiarã a bunicilor care puteau sã îi ofere nepoatei lor condiţii de viaţã normale.
31. La data de 6 septembrie 2002, un asistent social şi un psiholog de la DJPDC Botoşani au efectuat o anchetã socialã la domiciliul reclamantului şi au estimat cã din punct de vedere material, moral şi social, condiţiile în care locuia cu familia sa erau satisfãcãtoare pentru a creşte un al doilea copil. Ei au notat cã interesul superior al copilului era sã locuiascã cu tatãl sãu şi au subliniat cã DJPDC Botoşani ceruse sprijinul DJPDC Maramureş, poliţiei şi Autoritãţii Tutelare Bârsana pentru a obţine înapoierea lui D., trimiţându-se o copie a Sentinţei definitive din 30 ianuarie 2002 a Judecãtoriei Botoşani (vezi paragraful 39 de mai jos). În lipsa unui rãspuns în termenul de 30 de zile prevãzut de lege, a fost depusã o nouã cerere la autoritãţile menţionate mai sus. Pânã la data redactãrii raportului, numai Autoritatea Tutelarã Bârsana a rãspuns, trimiţând o copie a Sentinţei din 22 mai 2002 a Judecãtoriei Sighetu Marmaţiei (vezi paragraful 41 de mai jos).
2. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie
32. La data de 23 octombrie 2002, procurorul general de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a admis cererea reclamantului de a formula un recurs în anulare împotriva Deciziei definitive din 23 octombrie 2001. El a arãtat cã instanţele comiseserã grave erori de drept, ajungând astfel la o soluţionare eronatã a litigiului. El a subliniat mai ales cã, în temeiul art. 98 şi art. 101 alin. 1 din CF, în caz de deces al unuia dintre pãrinţi, celãlalt pãrinte exercitã singur drepturile pãrinteşti şi cã reclamantul era cel care trebuie sã ia deciziile în privinţa copilului sãu şi sã aibã grijã de el. În plus, art. 103 din CF prevedea cã pãrinţii aveau dreptul de a solicita înapoierea copilului de la orice persoanã care îl reţinea fãrã drept. Pe de altã parte, reclamantul prezenta garanţii financiare şi morale pentru a îşi creşte fiica. S-a subliniat şi faptul cã, în temeiul art. 44 alin. 1 din Constituţie, creşterea copilului nu este numai o obligaţie, ci şi un drept al pãrintelui. Este în primul rând de datoria pãrintelui de a se îngriji de dezvoltarea psihicã şi de a se ocupa de educaţia copilului. De asemenea, s-a subliniat cã dreptul de a cere înapoierea copilului de la persoana care îl reţine fãrã drept este imprescriptibil şi cã, în speţã, interesul superior al copilului putea fi asigurat în acelaşi timp cu respectarea dreptului reclamantului de a îşi exercita drepturile pãrinteşti.
33. La data de 13 decembrie 2002, "colectivul de sprijin" al autoritãţii tutelare a Primãriei Bârsana (vezi paragraful 55 de mai jos) a efectuat o anchetã socialã la domiciliul bunicilor. În dosar nu existã nicio menţiune cu privire la persoana sau autoritatea care a dispus aceastã anchetã sau cu privire la alcãtuirea colectivului de sprijin. Din acest raport de anchetã, semnat de primar şi de secretarul primãriei, reieşea cã copilul era foarte ataşat de bunicii sãi, care îi asigurau condiţii de viaţã normale din punct de vedere material şi moral.
34. La data de 19 mai 2003, Parchetul de pe lângã Judecãtoria Sighetu Marmaţiei a ascultat-o pe D. Parchetul a reţinut cã D. era un copil "bine crescut, cu o stare de spirit pozitivã, comunicativ, spontan şi cu un vocabular foarte bogat pentru vârsta sa". D. a declarat cã, în timp ce locuia la tatãl sãu, petrecea foarte mult timp închisã în casã, cã nu putea avea mulţi prieteni, cã tatãl ei aducea femei în casã şi cã uneori era violent cu ea. Aceasta mai spunea şi cã cea mai fericitã zi din viaţa ei a fost aceea în care a plecat sã locuiascã cu bunicii ei, care o iubeau foarte mult.
35. La cererea reclamantului, la data de 21 ianuarie 2003, autoritatea tutelarã a Primãriei Botoşani a efectuat o anchetã socialã pentru a o depune la dosar în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Raportul a prezentat situaţia reclamantului la locul sãu de muncã şi menţiona cã, în anul 2000, acesta locuia cu fiica sa într-un apartament de douã camere cu chirie. Raportul a luat notã şi de faptul cã bunicii modificaserã numele copilului fãrã acordul tatãlui sãu, înscriindu-l la şcoalã cu propriul lor nume de familie. Dupã ce a constatat cã reclamantul s-a cãsãtorit şi cã a devenit proprietarul unui apartament cu 4 camere, autoritatea tutelarã a evaluat climatul psihosocial al noii sale familii şi a apreciat cã ea oferea condiţiile materiale şi afective necesare pentru a creşte copilul. Autoritatea tutelarã a concluzionat cã interesul superior al lui D. era sã locuiascã împreunã cu tatãl sãu.
36. Prin Decizia din data de 20 iunie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul în anulare. Aceasta a reţinut în primul rând complexitatea cauzei întemeiate pe art. 103 din CF, precum şi cã era incontestabil cã atât reclamantul, cât şi bunicii aveau un comportament social normal şi cã aveau o realã afecţiune pentru copil. Totuşi, interesul superior al copilului impunea ca acesta sã rãmânã sã locuiascã cu bunicii sãi. Pentru a îşi motiva decizia, Curtea Supremã a considerat cã reclamantul le ceruse bunicilor sã se ocupe de fiica sa fãrã sã precizeze pentru ce perioadã, cã, în încercãrile sale de a recupera copilul, reclamantul a avut un comportament violent faţã de bunici şi faţã de copil şi cã, dintr-un raport al DJPDC Maramureş, rezulta cã, într-o tentativã a tatãlui sãu de a îl recupera, copilul suferise leziuni ce au necesitat 15-17 zile de îngrijiri medicale (vezi paragraful 30 de mai sus). În plus, Curtea Supremã a constatat urmãtoarele:
"(...) În prezent, reclamantul s-a recãsãtorit, nu are în proprietate un imobil, ci locuieşte cu chirie împreunã cu actuala soţie, în vârstã de 23 de ani, cu care are un copil de 11 luni (...) În prezent aşadar, dacã s-ar admite punctul de vedere al recursului în anulare, minora ar fi crescutã, practic, în condiţiile în care, aşa cum s-a arãtat, reclamantul are un program extrem de încãrcat de tânãra lui soţie care mai are un copil (al ei, iar nu al altei femei) mult mai mic.
Absolut toate probatoriile administrate conduc la concluzia cã minora este îngrijitã în condiţii optime de cãtre bunicii materni, afecţiunea lor deosebitã fiind particularizatã şi de situaţia specialã în care se gãsesc, aceea de a îngriji copilul singurei lor fiice, moartã foarte tânãrã în împrejurãri dramatice.
Rezultã aşadar fãrã putinţã de tãgadã cã, cel puţin pentru moment, este în interesul minorei ca ea sã fie lãsatã în mediul familial, social şi şcolar în care s-a aflat în ultimii ani şi unde climatul în care creşte este propice pentru dezvoltarea ei."
C. Acţiunea bunicilor pentru a obţine încredinţarea copilului
37. În anul 2001, bunicii au sesizat Judecãtoria Botoşani cu o acţiune împotriva reclamantului, solicitând încredinţarea copilului şi plata unei alocaţii lunare.
38. Judecãtoria Botoşani a dispus anchete sociale la domiciliile celor douã pãrţi şi a delegat o comisie rogatorie la Judecãtoria Sighetu Marmaţiei pentru a audia martori. La data de 27 septembrie 2001, autoritatea tutelarã de pe lângã Primãria Botoşani a organizat o anchetã.
39. Prin Sentinţa din data de 30 ianuarie 2002, judecãtoria a respins acţiunea bunicilor. Aceasta a apreciat cã din declaraţiile martorilor şi din raportul de anchetã socialã reieşea cã reclamantul se ocupa foarte bine de copil. Instanţa a statuat cã din probe rezultã cã reclamantul consimţise ca fiica sa sã îşi petreacã doar vacanţa la bunici. De asemenea, aceasta a constatat cã la data de 28 august 2001 a avut loc o neînţelegere între pãrţi, atunci când şi-au disputat custodia şi când copilul a fost uşor vãtãmat. Totuşi, instanţa a constatat cã faptele nu putea fi stabilite cu claritate în mãsura în care martorii prezenţi erau susceptibili de parţialitate faţã de una sau cealaltã dintre pãrţi.
40. Instanţa s-a exprimat în felul urmãtor:
"Însã, aşa cum s-a statuat în practicã, oricât de puternic ar fi ataşamentul faţã de nepot, acest element nu constituie temei suficient pentru a fi înlãturat un pãrinte de la dreptul şi obligaţia sa legalã de a îl îngriji şi educa în mod direct (...).
Conform prevederilor <>art. 98 alin. 2 din CF , dacã unul din pãrinţi este mort, celãlalt pãrinte exercitã singur drepturile pãrinteşti.
Faţã de pârât nu s-a dispus decãderea din drepturile pãrinteşti şi din probele administrate în cauzã nu s-a constatat existenţa unor motive temeinice pentru a se dispune neîncredinţarea minorei, în mãsura în care nu este stabilit cã menţinerea copilului la tatãl sãu ar avea consecinţe dãunãtoare bunei dezvoltãri fizice, creşterii şi educãrii acesteia, pârâtul fiind o persoanã respectabilã, cãsãtorindu-se pe parcursul procesului cu martora B.I. (...), având un loc de muncã bine plãtit şi preocupându-se de toate aspectele ce o privesc pe fiica sa."
Aceastã sentinţã a rãmas definitivã la data de 19 aprilie 2002, prin neapelare de cãtre pãrţi.
D. Noua cerere de ordonanţã preşedinţialã a reclamantului pentru a obţine înapoierea copilului
41. La data de 8 aprilie 2002, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sighetu Marmaţiei cu o nouã cerere de ordonanţã preşedinţialã împotriva bunicilor pentru a obţine înapoierea imediatã a copilului. Prin Hotãrârea din 22 mai 2002, instanţa a declarat cererea inadmisibilã pe motivul cã condiţia de urgenţã nu era întrunitã în speţã din cauzã cã D. începuse cursurile şcolii primare.
E. Plângerea penalã împotriva bunicilor
42. Reclamantul a cerut de mai multe ori bunicilor sã execute ordonanţa preşedinţialã din data de 1 martie 2001, însã aceştia s-au opus.
43. La data de 8 martie 2001, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângã Judecãtoria Sighetu Marmaţiei cu o plângere penalã împotriva bunicilor pentru nerespectarea unei hotãrâri judecãtoreşti, şi anume ordonanţa preşedinţialã din data de 1 martie 2001. La o datã neprecizatã, parchetul a dispus neînceperea urmãririi penale în favoarea bunicilor, aplicându-le o sancţiune administrativã. Prin Decizia din 19 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Cluj a confirmat neînceperea urmãririi penale, cu motivarea cã minora refuza sã îşi pãrãseascã bunicii şi cã, în orice caz, acţiunea reclamantului în restituirea copilului fusese respinsã de instanţele naţionale la data de 23 octombrie 2001 (vezi paragraful 29 de mai sus).
F. Acţiunea bunicilor privind decãderea reclamantului din drepturile sale pãrinteşti
44. În anul 2004, bunicii au sesizat instanţele naţionale cu o acţiune prin care au solicitat decãderea reclamantului din drepturile sale pãrinteşti. Reclamantul a formulat o cerere reconvenţionalã, solicitând înapoierea imediatã a copilului, arãtând cã se aflã în imposibilitatea de a îşi exercita drepturile pãrinteşti şi, în mod special, dreptul de a creşte şi educa copilul într-un climat familial. El a subliniat cã are dreptul sã îşi creascã copilul în noua sa familie, având în vedere cã beneficia de un cadru potrivit în acest scop şi a insistat asupra faptului cã nu şi-a mai revãzut copilul de mai mulţi ani.
45. Prin încheierea de şedinţã din 26 noiembrie 2004, judecãtoria a luat act de renunţarea la judecatã a bunicilor. Recursul reclamantului împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia din 17 noiembrie 2005 care a trimis cauza spre rejudecare în faţa Tribunalului Botoşani.
46. La data de 28 februarie 2006, tribunalul a solicitat din partea DJPDC Botoşani o opinie asupra situaţiei reclamantului. La termenul de judecatã din 10 martie 2006, DJPDC Botoşani a informat instanţa cã îi era imposibil sã facã verificãrile impuse de lege motivat de faptul cã, deşi domiciliul legal al copilului era la tatãl sãu, copilul trãia în fapt la bunicii sãi, într-un alt departament. Aceasta a subliniat cã reclamantul se afla în imposibilitatea de a îşi exercita drepturile pãrinteşti şi cã bunicii refuzau cu rea-credinţã sã colaboreze cu instituţia pentru a asigura contacte între copil şi tatãl sãu.
47. Prin Sentinţa din 11 aprilie 2006, tribunalul a respins acţiunea bunicilor cu motivarea cã aceştia nu aveau calitate procesualã activã. În ceea ce priveşte cererea reconvenţionalã, instanţa şi-a declinat competenţa în favoarea Judecãtoriei Botoşani.
48. Aceastã instanţã a delegat o comisie rogatorie pentru a asigura ascultarea lui D. de cãtre Judecãtoria Sighetu Marmaţiei. La data de 11 octombrie 2006, D. a declarat cã doreşte sã rãmânã sã locuiascã cu bunicii sãi.
49. Prin Sentinţa din data de 26 octombrie 2006, judecãtoria a respins acţiunea reclamantului. Invocând <>art. 103 din CF , instanţa s-a exprimat în felul urmãtor:
"Chiar dacã atât pârâtul-reclamant, cât şi reclamanţii-pârâţi sunt persoane cu un comportament social corespunzãtor, iar afecţiunea lor pentru minorã este realã, cu toate acestea criteriul interesului copilului este în sensul ca fetiţa sã rãmânã în grija bunicilor materni. De altfel, în acelaşi sens stau chiar scrisorile înaintate instanţei de cãtre minorã prin care aceasta solicitã sã fie lãsatã în continuare la bunicii materni, pentru care are o afecţiune aparte.
Toate probele administrate duc la concluzia cã minora este îngrijitã în condiţii optime de cãtre bunicii materni, afecţiunea lor fiind particularizatã şi de situaţia specialã în care se gãsesc, respectiv aceea de a îngriji copilul singurei lor fiice, decedatã. Concluzionãm cã, deşi, cel puţin pentru moment, este în interesul minorei ca ea sã fie lãsatã în mediul familial, social şi şcolar în care s-a aflat în ultimii ani, climatul în care creşte fiind favorabil acesteia."
50. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe. Invocând <>art. 97 alin. 1 şi <>art. 98 alin. 2 din CF , acesta a subliniat cã drepturile copiilor trebuie asigurate de pãrinţii lor şi cã el trebuia sã îşi exercite singur drepturile pãrinteşti. Prin Decizia din 7 mai 2007, Tribunalul Botoşani i-a respins apelul, cu motivarea cã minora începuse sã locuiascã cu bunicii sãi cu acordul reclamantului şi cã nimeni nu era vinovat pentru faptul cã, odatã cu trecerea timpului, s-a dezvoltat un puternic ataşament între copil şi bunicii sãi. Analizând cauza în lumina prevederilor relevante din <>CF şi a <>Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, tribunalul a statuat cã, deşi reclamantul era capabil sã se ocupe de copil, trebuia acordatã prioritate interesului superior al copilului şi, în primul rând, voinţei sale. Tribunalul a reţinut, în fine, cã o rupturã brutalã a raporturilor dintre copil şi bunicii sãi ar putea avea "consecinţe dezastruoase asupra psihicului copilului".
51. Prin Decizia definitivã din data de 19 septembrie 2007, Curtea de Apel Suceava a respins recursul reclamantului.
G. Acţiunea bunicii împotriva reclamantului privind plata unei pensii alimentare
52. În anul 2007, bunica lui D. a sesizat Judecãtoria Sighetu Marmaţiei cu o acţiune împotriva reclamantului privind plata unei pensii alimentare pentru copil.
53. Prin Sentinţa din data de 11 aprilie 2007, instanţa a admis acţiunea şi l-a condamnat pe reclamant sã îi plãteascã suma de 190 lei româneşti (RON) pe lunã. La data de 17 aprilie 2007, jumãtate din salariul reclamantului a fost poprit pentru a asigura plata pensiei alimentare lunare pânã la noi ordine. Prin Decizia definitivã din data de 21 noiembrie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiat recursul reclamantului împotriva sentinţei menţionate mai sus.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
54. Prevederile relevante din CF sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 97 alin. 2
"Ei [pãrinţii] exercitã drepturile lor pãrinteşti numai în interesul copiilor."
ARTICOLUL 98
"Mãsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de cãtre pãrinţi, de comun acord.
Dacã unul dintre pãrinţi este mort (...), celãlalt pãrinte exercitã singur drepturile pãrinteşti."
ARTICOLUL 100 alin. 1 şi 3
"Copilul minor locuieşte la pãrinţii sãi (...).
În caz de neînţelegere între pãrinţi, instanţa judecãtoreascã, ascultând autoritatea tutelarã, precum şi pe copil, dacã acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului."
ARTICOLUL 103
"Pãrinţii au dreptul sã cearã înapoierea copilului de la orice persoanã care îl ţine fãrã drept.
Instanţa judecãtoreascã va respinge cererea, dacã înapoierea este contrarã intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacã a împlinit vârsta de 10 ani."
ARTICOLUL 108
"Autoritatea tutelarã este obligatã sã exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care pãrinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.
Delegaţii autoritãţii tutelare au dreptul sã viziteze copiii la locuinţa lor şi sã se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, în ceea ce priveşte sãnãtatea şi dezvoltarea lor fizicã, educarea lor (...); la nevoie, ei vor da îndrumãrile necesare."
55. Autoritatea tutelarã poate fi ajutatã în activitatea sa de cãtre colective de sprijin. Aceste colective sunt alcãtuite din deputaţi, cadre didactice, jurişti, responsabili ai crucii roşii etc. Colectivele de sprijin nu au putere de decizie, aceasta aparţinând autoritãţii tutelare; ele studiazã doar pe teren aplicarea prevederilor legale în materie sau anumite aspecte ale problemelor cu care se confruntã autoritatea tutelarã (I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a 5-a, 2000, p. 536). Dacã copilul nu locuieşte la domiciliul sãu, autoritatea tutelarã competentã este cea de la reşedinţa sa.
56. Direcţiile judeţene pentru protecţia drepturilor copiilor sunt instituţii publice la nivel judeţean, cu personalitate juridicã, aflate sub autoritatea consiliului judeţean. Rolul acestor instituţii este sã le asigure copiilor în dificultate protecţia şi asistenţa necesare pentru a beneficia de drepturile lor şi de a le oferi sprijin şi consiliere pentru a preveni situaţiile care pun în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.
57. Într-o Decizie cu nr. 2.435 din 1 noiembrie 1984, Curtea Supremã de Justiţie, sesizatã cu o cerere formulatã de bunici pentru a li se încredinţa un copil în urma divorţului pãrinţilor sãi, a statuat dupã cum urmeazã:
"În temeiul articolului 42 din Codul familiei, în caz de divorţ, copiii minori sunt preluaţi în îngrijire de unul dintre pãrinţi şi numai în mod excepţional de cãtre un terţ, atunci când preluarea de cãtre unul dintre pãrinţi este contrarã intereselor sale.
Simpla afecţiune ce existã între minor şi bunicii sãi nu este suficientã pentru a le acorda acestora custodia şi a le înlãtura astfel pãrinţilor obligaţia legalã de a creşte şi educa direct copilul, chiar dacã pãrinţii şi-au dat acordul pentru ca copilul sã fie ţinut de bunici. Acordul dat de pãrinţi nu leagã instanţa care trebuie sã judece ţinând cont de interesele copilului."
58. Prevederile Codului de procedurã civilã (CPC), în vigoare la data respectivã, referitoare la executarea unei hotãrâri judecãtoreşti, precum şi modificãrile ulterioare sunt descrise în Hotãrârea Lafargue împotriva României, (nr. 37.284/02, § 68, 13 iulie 2006). <>Art. 581 din CPC , care este şi el relevant în speţã, prevede urmãtoarele:
"Instanţa va putea sã ordone mãsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru pãstrarea unui drept care s-ar pãgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlãturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executãri (...)
Ordonanţa este vremelnicã şi executorie. Instanţa va putea hotãrî ca executarea sã se facã fãrã somaţie sau fãrã trecerea unui termen."
59. <>Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004. În temeiul <>art. 14 şi <>16 din aceastã lege, copilul, chiar despãrţit de pãrinţii sãi, are dreptul la un contact direct cu aceştia şi cu familia sa. Pentru a asigura relaţiile personale dintre copil şi pãrinte, legea prevede întâlniri cu pãrintele şi vizite la domiciliul acestuia, vizite prelungite, corespondenţã, precum şi transmiterea de informaţii copilului cu privire la pãrintele sãu (art. 15).
60. Conform <>art. 33 din aceastã lege, copilul nu poate fi despãrţit de pãrinţii sãi sau de unul dintre ei împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiilor prevãzute în mod expres de lege, sub rezerva unei hotãrâri judecãtoreşti şi numai dacã aceastã despãrţire este impusã de interesul superior al copilului. Orice despãrţire a copilului şi a pãrinţilor sãi trebuie precedatã de aplicarea de cãtre serviciul de asistenţã socialã a unui plan de servicii pentru informarea şi consilierea pãrinţilor, o terapie sau o mediere al cãrei scop este sã previnã despãrţirea copilului de pãrinţii sãi (<>art. 34 şi <>35 ). Dacã, dupã aplicarea planului, se constatã cã menţinerea copilului lângã pãrinţii sãi nu este posibilã, direcţia generalã de asistenţã socialã şi protecţie a copilului poate cere luarea unei "mãsuri de protecţie specialã" în favoarea copilului (<>art. 35 alin. 5 ).
61. Conform <>art. 39 din legea menţionatã mai sus, copiii care, temporar sau definitiv, nu beneficiazã de protecţia pãrinţilor lor pot beneficia de "protecţia alternativã", cum este tutela, mãsurile de protecţie specialã prevãzute de aceeaşi lege sau adopţia. Mãsurile de protecţie specialã sunt plasamentul, plasamentul în regim de urgenţã şi supravegherea specializatã. Pãrinţii pot contesta în justiţie mãsurile de protecţie specialã.
ÎN DREPT
I. Asupra obiectului litigiului
62. Invocând <>art. 8 din Convenţie , reclamantul susţine cã autoritãţile române nu au luat mãsurile adecvate pentru a asigura unitatea familialã prin înapoierea imediatã a lui D. şi exercitarea drepturilor sale pãrinteşti. Întemeindu-se pe <>art. 6 § 1 din Convenţie , acesta se plânge de soluţia şi de inechitatea procedurii finalizate prin Decizia din data de 20 iunie 2003 şi de neexecutarea Sentinţei din data de 1 martie 2001 a Judecãtoriei Sighetu Marmaţiei.
63. Astfel cum a fost formulat de reclamant şi în circumstanţele speţei, acest capãt de cerere necesitã o analizã numai din perspectiva <>art. 8 din Convenţie . Statuând asupra problemei principale ridicate cu privire la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea considerã cã nu este necesar sã se analizeze separat celelalte capete de cerere formulate în privinţa <>art. 6 din Convenţie (Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37.410/97, § 64, 10 mai 2007).
II. Asupra pretinsei încãlcãri a <>art. 8 din Convenţie
64. Reclamantul invocã <>art. 8 din Convenţie , care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
A. Asupra admisibilitãţii
65. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul <>art. 35 § 3 din Convenţie . Pe de altã parte, ea constatã cã nu existã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Reclamantul
66. Reclamantul apreciazã cã autoritãţile naţionale nu au luat mãsurile necesare pentru a asigura respectarea vieţii sale de familie. El subliniazã cã este titularul drepturilor pãrinteşti şi cã are custodia copilului, dar fãrã a putea sã îşi exercite efectiv aceste drepturi. El considerã cã bunicii îl reţin pe copil fãrã drept şi cã îl manipuleazã, influenţându-l cu privire la alegerea sa de a locui sau nu cu tatãl sãu.
67. El aratã cã prin neluarea mãsurilor necesare în vederea asigurãrii executãrii imediate a ordonanţei preşedinţiale din data de 1 martie 2001 ce dispunea înapoierea lui D. la el, autoritãţile naţionale i-au încãlcat grav drepturile pãrinteşti. Reclamantul subliniazã lipsa de relevanţã a motivelor reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza sã dispunã înapoierea copilului. De asemenea, el denunţã durata procedurii care a statuat pe fondul cererii sale de restituire a copilului, care, dupã pãrerea sa, a fost anormal de îndelungatã având în vedere obiectul litigiului, şi considerã cã instanţele naţionale şi-au întemeiat hotãrârile pe probe ce nu erau conforme cu realitatea. Reclamantul observã cã trecerea timpului din cauza lipsei de diligenţã a autoritãţilor l-a pus în faţa faptului împlinit şi cã, în prezent, copilul, crescut de mai mulţi ani sub influenţa bunicilor sãi, refuzã orice contact cu el.
68. Reclamantul constatã cã urgenţa unei mãsuri prin care sã se obţinã restituirea unui copil se apreciazã în raport cu calitatea terţului ce reţine copilul. Astfel, autoritãţile trebuie sã acţioneze cu şi mai multã diligenţã atunci când copilul este reţinut de cãtre un terţ, şi nu de cãtre celãlalt pãrinte.
b) Guvernul
69. Guvernul subliniazã cã procedura de ordonanţã preşedinţialã este o procedurã specialã şi excepţionalã prin care instanţele sesizate nu judecã fondul cauzei, ci dispun mãsuri cu caracter provizoriu dacã sunt întrunite condiţiile de urgenţã. Acesta observã cã, în speţã, ordonanţa preşedinţialã din 1 martie 2001 dispunea o mãsurã provizorie valabilã pânã în momentul în care instanţele naţionale vor soluţiona fondul cauzei. Prin urmare, dupã pãrerea sa, perioada ce trebuie luatã în considerare pentru a dezbate neexecutarea ordonanţei menţionate mai sus se încheie la data de 8 iunie 2001, datã la care instanţele naţionale au respins pe fond cererea reclamantului având ca obiect obţinerea înapoierii copilului.
70. Guvernul mai aratã cã, în virtutea dispoziţiilor legale interne, principalul criteriu de luat în considerare în cadrul mãsurilor luate pentru protecţia minorilor este interesul superior al copilului. Guvernul subliniazã cã orice schimbare în situaţia concretã a copilului poate duce la modificarea mãsurilor luate în interesul sãu. De asemenea, acesta aratã cã legislaţia şi jurisprudenţa francezã şi englezã acordã un rol important bunicilor, atenuând astfel "exclusivitatea" puterii pãrinteşti.
71. Guvernul observã cã neexecutarea ordonanţei preşedinţiale din 1 martie 2001 şi Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 iunie 2003 pot constitui o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. Totuşi, aceastã ingerinţã este prevãzutã de lege, şi anume de art. 581 din CPC care reglementeazã procedura ordonanţei preşedinţiale şi de <>art. 103 din CF . Ea urmãrea un scop legitim, şi anume interesul superior al copilului de a rãmâne cu bunicii sãi, de care era foarte ataşat şi care îi ofereau condiţii materiale, morale şi educative adecvate.
72. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul observã cã reclamantul beneficia de o singurã hotãrâre favorabilã care sã dispunã înapoierea lui D. la el, în timp ce bunicii dispuneau de 3 hotãrâri favorabile. Guvernul subliniazã cã Curtea Supremã de Justiţie a statuat cã interesul superior al lui D. era sã locuiascã la bunicii sãi, unde beneficia de condiţii optime pentru dezvoltarea sa. De asemenea, el remarcã faptul cã reclamantul avea uneori un comportament violent faţã de bunici şi de copil, aşa cum reiese dintr-un raport de expertizã realizat de DJPDC Maramureş (vezi paragraful 30 de mai sus).
2. Aprecierea Curţii
73. Curtea subliniazã în primul rând cã, în esenţã, legãtura dintre reclamant şi copilul sãu minor intrã în sfera vieţii de familie, în sensul art. 8 din Convenţie (vezi, în special, hotãrârile Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, p. 17-18, § 44, seria A nr. 290, Hokkanen împotriva Finlandei, Hotãrârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 19-20, §§ 54-55, şi Gnahore împotriva Franţei, nr. 40.031/98, § 49, CEDO 2000-IX). Pe de altã parte, Curtea constatã cã acest lucru nu este controversat. Prin urmare, are datoria de a stabili dacã, ţinând cont de principiile desprinse din jurisprudenţa sa (vezi, de exemplu, Elsholz împotriva Germaniei [MC], nr. 25.735/94, § 43, CEDO 2000-VIII, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/96, § 94, CEDO 2000-I, şi Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56.673/00, § 49, CEDO 2003-V), circumstanţele arãtate de reclamant dezvãluie o încãlcare a dreptului sãu la respectarea vieţii de familie.
a) Existenţa unei ingerinţe
74. Curtea observã cã reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine înapoierea copilului şi de a-şi exercita drepturile pãrinteşti asupra lui D. Curtea apreciazã cã sunt aplicabile atât obligaţiile "pozitive", cât şi cele "negative" ale autoritãţilor naţionale, dar cã nu este cazul sã insiste asupra acestei distincţii, care nu se preteazã în niciun caz unei definiţii exacte şi ale cãrei principii sunt comparabile cu cele reţinute de Curte anterior (Iglesias Gil şi A.U.I., menţionatã mai sus, § 48, şi Bianchi împotriva Elveţiei, nr. 7.548/04, § 88, 22 iunie 2006). Hotãrârile şi totalitatea procedurilor urmate de reclamant în urma refuzului bunicilor de a restitui copilul constituie o "ingerinţã" în sensul paragrafului 2 al art. 8 din Convenţie, în mãsura în care ele îl împiedicã pe reclamant sã se bucure de exercitarea autoritãţii sale pãrinteşti şi de dreptul de a-şi pãstra fiica (vezi Schmidt împotriva Franţei, nr. 35.109/02, § 58, 26 iulie 2007).
b) Asupra justificãrii ingerinţei
(i) "Prevãzutã de lege" şi "scop legitim"
75. În speţã, Curtea constatã cã Hotãrârea din 20 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie este întemeiatã pe <>art. 103 din CF , conform cãruia instanţa putea sã nu dispunã înapoierea unui copil la persoanele care au autoritatea pãrinteascã, invocând interesul superior al copilului.
76. Fãrã a se preocupa de "calitatea" acestei legi (vezi Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, § 27, seria A nr. 176A), Curtea observã totuşi cã <>art. 103 din CF le conferã instanţelor naţionale o putere de apreciere ale cãrei întindere şi modalitate în care este exercitatã nu sunt stabilite cu suficientã claritate şi precizie, având în vedere scopul legitim al mãsurii. Dacã este incontestabil faptul cã noţiunea de interes superior al copilului este deosebit de complexã, nu este mai puţin adevãrat cã textul acestui articol nu prevede, la luarea unei asemenea mãsuri, garanţii pentru protejarea drepturilor principalelor pãrţi în cauzã, şi anume ale pãrinţilor şi ale copilului, împotriva arbitrarului (a contrario, Schmidt, menţionatã mai sus, §§ 64-65).
77. Totuşi, Curtea reaminteşte cã a statuat deja cã circumstanţele ce sunt luate în calcul atunci când se hotãrãşte încredinţarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotãrâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera cã o lege poate sã prevadã toate cazurile posibile [Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, § 62, seria A nr. 130]. În consecinţã, Curtea va porni de la principiul cã ingerinţa în discuţie era "prevãzutã de lege". Totuşi, marja de apreciere a autoritãţilor interne, şi în mod deosebit cea a instanţelor, în interpretarea şi aplicarea legii, va fi luatã în considerare în analiza conformitãţii mãsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru.
78. Pe de altã parte, din conţinutul art. 103 menţionat mai sus, precum şi din motivele reţinute de instanţele naţionale rezultã clar cã aplicarea sa în speţã avea ca scop apãrarea intereselor lui D. Mãsura litigioasã urmãrea aşadar un scop legitim în raport cu al doilea paragraf al art. 8, şi anume protecţia drepturilor şi libertãţilor altora.
(ii) Necesitatea ingerinţei într-o societate democraticã
79. Pentru a aprecia "necesitatea" mãsurii litigioase "într-o societate democraticã", Curtea va analiza, în lumina întregii cauze, dacã justul echilibru ce trebuie sã existe între interesele concurente de faţã, cele ale copilului, cele ale tatãlui şi, în circumstanţele speţei, cele ale bunicilor, ţinând cont în acelaşi timp şi de respectarea ordinii publice, a fost pãstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucurã statele în materie (Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39.388/05, § 62, CEDO 2007-...). Ea nu are ca obligaţie sã se substituie autoritãţilor interne pentru a reglementa problemele privind încredinţarea, ci îi revine obligaţia de a aprecia din perspectiva Convenţiei hotãrârile pe care acestea le-au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen, menţionatã mai sus, § 55, şi Elsholz, menţionatã mai sus, § 48).
80. Dacã Curtea recunoaşte cã autoritãţile naţionale se bucurã de o mare marjã în aprecierea în special a necesitãţii de a încredinţa un copil unei alte persoane decât pãrinţilor sãi, în schimb ea trebuie sã exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare. Aceste restricţii prezintã riscul de a distruge relaţiile de familie dintre pãrinţi şi un copil mic (Gnahore, menţionatã mai sus, § 54, şi Sahin împotriva Germaniei [MC], nr. 30.943/96, § 65, CEDO 2003-VIII). Astfel de mãsuri trebuie sã se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului şi care au suficientã greutate şi soliditate (Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 148, CEDO 2000-VIII, şi Couillard Maugery împotriva Franţei, nr. 64.796/01, § 242, 1 iulie 2004).
81. Curtea reaminteşte cã, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie sã aibã prioritate faţã de orice alt considerent. Curtea subliniazã totuşi cã acest interes prezintã un dublu aspect (Gnahore, menţionatã mai sus, § 59): pe de o parte, sã le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sãnãtos; pe de altã parte, sã menţinã legãturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arãtat a fi nedemnã, deoarece distrugerea acestei legãturi determinã ruperea copilului de rãdãcinile sale (Maumousseau şi Washington, menţionatã mai sus, § 67). De aici rezultã cã interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale sã poatã duce la o rupturã a unei pãrţi a legãturii de familie şi ca sã se facã tot posibilul sã se pãstreze relaţiile personale şi, dacã este cazul, la momentul potrivit, "sã se reconstituie" familia (Schmidt, menţionatã mai sus, § 84).
82. Curtea va analiza în primul rând motivele avansate de instanţele naţionale pentru a justifica hotãrârea de a o plasa pe D. la bunici şi, în al doilea rând, dacã autoritãţile naţionale au dat dovadã de preocupare pentru a menţine o legãturã pãrinteascã între D. şi tatãl sãu.
f2α) Asupra motivelor hotãrârilor instanţelor naţionale pentru refuzul de înapoiere a copilului
83. Curtea observã încã de la început cã din dosar rezultã cã înainte de apariţia litigiului, încredinţându-şi copilul bunicilor sãi pe perioada vacanţei, reclamantul a avut un comportament normal ce putea fi considerat ca fiind în interesul copilului, în scopul de a întãri legãtura de familie dintre fiica sa şi pãrinţii mamei sale decedate. De asemenea, Curtea observã cã, dacã deplasarea lui D. la domiciliul bunicilor sãi s-a fãcut cu acordul reclamantului, neînapoierea copilului la domiciliul sãu înainte de data de 23 octombrie 2001, perioadã în care reclamantul îşi exercita drepturile pãrinteşti, poate îmbrãca un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât o ordonanţã preşedinţialã dispunea înapoierea sa imediatã la tatãl sãu.
84. Curtea observã cã, în speţã, instanţele naţionale au pronunţat soluţii contradictorii referitor la chestiunea dacã reclamantul îşi dãduse acordul pentru ca D. sã rãmânã sã locuiascã la bunicii sãi pentru o perioadã nedeterminatã (vezi paragrafele 13, 36 şi 40 de mai sus). Totuşi, afirmaţia reclamantului conform cãreia acesta îşi dãduse acordul pentru ca D. sã rãmânã la bunicii sãi numai pe perioada vacanţei este întãritã de atitudinea sa. Într-adevãr, acesta a început demersuri pentru a obţine înapoierea lui D. fãrã întârziere, dupã ce bunicii l-au informat despre refuzul lor de a o restitui. Pe de altã parte, referitor la aceastã chestiune Curtea constatã cã, dacã copilul ar fi fost încredinţat bunicilor pentru o perioadã nedeterminatã, aceştia nu ar mai fi avut nevoie sã facã acest demers. Aşadar, Curtea apreciazã cã prin aceasta cauza de faţã se diferenţiazã de cauzele Hokkanen, menţionatã mai sus, şi Nanning împotriva Germaniei (nr. 39.741/02, §§ 67-68, 12 iulie 2007), în care s-a stabilit cã pãrinţii îşi dãduserã acordul pentru copiii lor sã rãmânã sã locuiascã la bunici şi, respectiv, la pãrinţii adoptivi pentru perioade foarte lungi, fãrã sã facã demersuri sã obţinã înapoierea lor.
85. Curtea observã cu titlu introductiv cã toate instanţele naţionale au fost de acord cu faptul cã reclamantul era capabil sã îi ofere lui D. condiţii de viaţã normale şi cã afecţiunea sa pentru copil era sincerã. Totuşi, pentru a refuza sã dispunã înapoierea lui D. la reclamant, instanţele naţionale şi-au întemeiat hotãrârile pe condiţiile materiale şi comportamentul reclamantului, pe posibilele dificultãţi ale lui D. de a se integra în noua sa familie şi pe integrarea lui D. în mediul bunicilor pentru care ea avea un ataşament profund.
86. Curtea reaminteşte cã faptul cã un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea pãrinţilor sãi biologici (Wallova şi Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23.848/04, § 71, 26 octombrie 2006). În speţã, reclamantul, funcţionar, beneficia de o locuinţã stabilã şi de condiţii materiale normale, cum de altfel au şi constatat instanţele naţionale. Capacitãţile sale educative şi afective nu au fost aduse în discuţie [a contrario, Rampogna şi Murgia împotriva Italiei (dec.), nr. 40.753/98, 11 mai 1999, şi M.G. şi M.T.A. împotriva Italiei (dec.), nr. 17.421/02, 28 iunie 2005].
87. În ceea ce priveşte pretinsul comportament violent al reclamantului, Curtea observã cã toate hotãrârile fac referire doar la incidentul ce a avut loc la data de 28 august 2001 (vezi paragraful 17 de mai sus) care nu a dat naştere unei anchete penale (vezi paragrafele 18 şi 40 de mai sus) sau unei anchete specializate pentru a evalua comportamentul reclamantului. În acest sens, Curtea nu poate decât sã constate cã din dosar reiese cã, în niciun stadiu al procedurii şi în ciuda obiectului litigiului, instanţele naţionale nu au considerat necesar sã solicite un raport specializat referitor la starea psihologicã a tatãlui şi copilului, la raporturile existente între ei sau, ţinând cont de vârsta tânãrã a copilului, la influenţele pe care mediul în care trãia le putea exercita asupra sa.
88. Curtea admite cã noile condiţii de viaţã ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanţele naţionale. Totuşi, în mãsura în care raportul de expertizã realizat la domiciliul reclamantului a constatat cã noua familie a reclamantului oferea condiţii afective şi morale normale pentru a creşte un copil (vezi paragraful 35 de mai sus in fine), Curtea apreciazã cã era necesarã o motivaţie mai convingãtoare pentru a nu lua în considerare un astfel de raport.
89. Argumentul decisiv reţinut de instanţele naţionale pentru a respinge cererea reclamantului ce urmãrea înapoierea copilului a fost marele ataşament ce exista între D. şi bunicii sãi în ultimii ani; astfel, ele au apreciat cã era în interesul superior al lui D. sã rãmânã sã locuiascã temporar în mediul în care a trãit în ultima vreme şi în care s-a integrat. Un asemenea argument este de înţeles având în vedere capacitatea de adaptare a unui copil şi faptul cã D. locuieşte la bunicii sãi de la o vârstã foarte tânãrã. Totuşi, Curtea reitereazã principiul bine stabilit în jurisprudenţa sa conform cãruia scopul Convenţiei constã în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, Hotãrârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33). Conform acestei logici, ea considerã cã respectarea efectivã a vieţii de familie presupune ca relaţiile viitoare dintre pãrinte şi copil sã se stabileascã numai pe baza tuturor elementelor relevante, nu prin simpla trecere a timpului [Ignaccolo-Zenide, menţionatã mai sus, § 102, şi Pini şi alţii împotriva României, nr. 78.028/01 şi 78.030/01, § 175, CEDO 2004-V (extrase)].
90. Curtea apreciazã cã, în cauza de faţã, motivele reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza înapoierea lui D. la tatãl sãu nu corespund circumstanţelor "cu totul excepţionale" ce ar putea justifica o rupturã a legãturii de familie. Totuşi, ea este de acord cu faptul cã, din cauza trecerii timpului şi a integrãrii lui D. în familia bunicilor, instanţele naţionale au putut sã refuze "pentru moment", dupã cum ele însele menţioneazã, întoarcerea copilului. Totuşi, dacã Curtea admite cã o schimbare în situaţia de fapt poate justifica în mod excepţional o decizie referitoare la preluarea în grijã a copilului, ea trebuie sã se asigure cã schimbãrile esenţiale în cauzã nu sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a autoritãţilor statului (Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005, şi, mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003) şi cã autoritãţile competente au depus toate eforturile sã menţinã relaţiile personale şi, dacã este cazul, la momentul potrivit, "sã reconstituie" familia (Schmidt, menţionatã mai sus, § 84).
f2â) Asupra mãsurilor luate de autoritãţile naţionale pentru a asigura legãtura de familie dintre reclamant şi copilul sãu
91. Curtea apreciazã cã, în speţã, trebuie acordatã o importanţã deosebitã faptului cã nimeni nu contestã cã reclamantul are autoritatea pãrinteascã şi custodia lui D. Mai mult, instanţele naţionale sunt de aceeaşi pãrere, potrivit cãreia copilul îşi are domiciliul la tatãl sãu. Totuşi, reclamantul nu îşi poate exercita drepturile pãrinteşti.
92. Curtea reaminteşte în primul rând cã, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei mãsuri se judecã în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare [Ignaccolo-Zenide, menţionatã mai sus, § 102, Pini şi alţii împotriva României, nr. 78.028/01 şi 78.030/01, § 175, CEDO 2004-V (extrase), şi Monory, menţionatã mai sus, § 82].
93. Sub acest aspect trebuie menţionat cã, deşi reclamantul a formulat cererea de ordonanţã preşedinţialã la data de 7 ianuarie 2001, ea nu a fost analizatã de instanţe decât la 1 martie şi 20 aprilie 2001, adicã dupã 10 sãptãmâni de la refuzul bunicilor de a restitui copilul şi de la depunerea cererii reclamantului. Or, Curtea nu este convinsã cã un astfel de interval de timp este adecvat pentru esenţa unei astfel de acţiuni, care presupune urgenţã şi al cãrei scop este sã fereascã individul de orice prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla trecere a timpului (Ignaccolo-Zenide, menţionatã mai sus, § 102). Dacã din partea autoritãţilor se cere o diligenţã deosebitã atunci când în discuţie se aflã încredinţarea unui copil, Curtea este de pãrere cã aceastã cerinţã de celeritate este cu atât mai strictã în cazul în care, ca şi în speţã, un pãrinte cere înapoierea copilului sãu de la o persoanã care îl deţine fãrã a avea acest drept şi fãrã acordul sãu.
94. De asemenea, Curtea reaminteşte cã, în ceea ce priveşte executarea hotãrârilor referitoare la înapoierea unui copil, înţelegerea şi colaborarea tuturor persoanelor în cauzã reprezintã întotdeauna un factor important (Ignaccolo Zenide, menţionatã mai sus, § 94). În plus, atunci când apar dificultãţi, datorate în principal refuzului persoanei la care se aflã copilul de a se supune executãrii hotãrârii ce dispune înapoierea sa imediatã, autoritãţile competente au obligaţia sã ia mãsurile adecvate pentru a sancţiona aceastã lipsã de cooperare şi dacã, în principiu, în acest domeniu delicat nu sunt de dorit mãsuri coercitive în privinţa copiilor, recurgerea la sancţiuni nu poate fi înlãturatã în caz de comportament vãdit ilegal al persoanei cu care locuieşte copilul (Maumousseau şi Washington, menţionatã mai sus, § 83).
95. Curtea observã cã, în speţã, tentativele reclamantului de a-i constrânge pe bunici sã execute ordonanţa preşedinţialã cu ajutorul unui executor judecãtoresc şi urmând calea penalã s-au dovedit a fi în zadar, în special din cauza atitudinii prea puţin active a autoritãţilor competente (vezi paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Mai mult, autoritãţile penale au pronunţat hotãrârea lor definitivã dupã 2 ani şi jumãtate de la depunerea plângerii de cãtre reclamant împotriva bunicilor care refuzau sã execute o hotãrâre judecãtoreascã definitivã (vezi paragraful 43 de mai sus). În plus, autoritãţile specializate în protecţia drepturilor copilului nu au reuşit sã coopereze în mod fructuos (vezi paragraful 31 de mai sus). Prin urmare, Curtea apreciazã cã, neacţionând cu diligenţã, autoritãţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul sãu mediu şi, în consecinţã, au contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie.
96. De asemenea, Curtea observã cã pãrţile au formulat argumente similare în faţa instanţelor naţionale cu ocazia acţiunii având ca obiect înapoierea copilului şi cu ocazia celei referitoare la încredinţarea lui D. Or, dacã aceste argumente nu au fost reţinute de instanţele naţionale pentru a-i retrage reclamantului custodia lui D., ele nu au fost totuşi considerate suficiente pentru a dispune înapoierea copilului la tatãl sãu (vezi paragrafele 39 şi 40 de mai sus). Mai mult, instanţele naţionale au statuat cã afecţiunea existentã între copil şi bunici nu era suficientã, ea singurã, sã justifice despãrţirea unui pãrinte de copilul sãu (vezi şi paragrafele 40 şi 57 de mai sus). Prin urmare, aceastã practicã a instanţelor naţionale a afectat previzibilitatea acţiunii reclamantului ce urmãrea obţinerea înapoierii copilului de la persoane care îl ţineau fãrã a avea acest drept.
97. În plus, Curtea considerã cã, dacã instanţele naţionale refuzã temporar înapoierea unui copil la tatãl sãu, ale cãrui drepturi pãrinteşti nu au fost limitate, nu este mai puţin adevãrat cã trebuie luate mãsuri pentru a crea şi asigura un just echilibru între interesul copilului şi cel al pãrintelui care trebuie sã îşi exercite drepturile pãrinteşti. Acolo unde este stabilitã existenţa unei legãturi de familie şi unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contacte între pãrţile respective şi trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, sã acţioneze astfel încât sã îi permitã acestei legãturi sã se dezvolte (Keegan, menţionatã mai sus, p. 19, § 49, Hokkanen, menţionatã mai sus, p. 20, § 55, şi Ignaccolo Zenide, menţionatã mai sus, § 94). Obligaţiile statului nu se limiteazã la a veghea în sensul de a permite copilului sã i se poatã alãtura tatãlui sãu, ci ele cuprind şi totalitatea mãsurilor pregãtitoare ce permit atingerea acestui rezultat (mutatis mutandis, Kosmopoulou împotriva Greciei, nr. 60.457/00, § 45, 5 februarie 2004).
98. Curtea constatã cã temeiul juridic pe care şi-au întemeiat instanţele naţionale refuzul de a i-o înapoia pe D. reclamantului este art. 103 din CF. Totuşi, Curtea constatã cã acest articol le permite instanţelor sã refuze înapoierea copilului şi sã îl încredinţeze unei persoane ce nu mai avusese pânã atunci niciun drept asupra lui, fãrã sã prevadã în acelaşi timp o modificare a drepturilor pãrinţilor asupra copilului. Or, o astfel de mãsurã poate duce la situaţii care, ca şi în cazul de faţã, stabilesc relaţiile viitoare dintre pãrinte şi copil nu pe baza tuturor elementelor relevante, ci pe simpla trecere a timpului (Ignaccolo- Zenide, menţionatã mai sus, § 102). În opinia Curţii, o astfel de mãsurã temporarã poate fi eficientã dacã este susţinutã de garanţii şi mãsuri prevãzute de autoritãţi pentru a împiedica ruptura legãturii dintre copil şi pãrinte, cãruia, în plus, i s-a recunoscut exercitarea drepturilor pãrinteşti.
99. Curtea observã cã, în acţiunea sa de solicitare a înapoierii copilului, finalizatã prin Hotãrârea din 20 iunie 2003, întemeindu-se pe prevederile CF, reclamantul a arãtat şi imposibilitatea sa de a-şi exercita drepturile pãrinteşti, lipsa oricãrui contact cu copilul împiedicându-l sã participe la educaţia şi dezvoltarea sa. Or, instanţele naţionale nu au analizat în niciun fel posibilitatea pentru reclamant de a-şi exercita într-un mod efectiv drepturile pãrinteşti din care nu a fost decãzut.
100. În acest sens, Curtea dezaprobã faptul cã, pe o perioadã atât de lungã de timp, autoritãţile nu s-au preocupat deloc de diluarea progresivã şi chiar de ruptura relaţiilor dintre D. şi tatãl sãu, în special de lipsa contactelor concrete şi efective între pãrţile interesate; astfel, în loc sã dispunã mãsuri pentru menţinerea şi îmbunãtãţirea, dacã era cazul, a raporturilor dintre tatã şi copil, instanţele naţionale au preferat sã lase timpul sã rezolve situaţia, ceea ce a dus, având în vedere vârsta şi atitudinea copilului, la riscul unei înstrãinãri crescânde şi definitive între cei doi, care nu poate fi deloc consideratã ca fiind în interesul superior al copilului (vezi, Bianchi, menţionatã mai sus, § 99 şi, mutatis mutandis, Kutzner împotriva Germaniei, nr. 46.544/99, § 79, CEDO 2002-I). Instanţele naţionale nu au fãcut decât sã aprobe situaţia creatã prin lipsa de diligenţã a autoritãţilor în a asigura executarea ordonanţei preşedinţiale.
101. De asemenea, Curtea considerã deosebit de regretabil faptul cã, în mãsura în care reclamantul beneficia de exercitarea drepturilor pãrinteşti şi în care D. nu era plasatã la bunicii sãi decât temporar, copilul nu a beneficiat în mod evident de sprijin psihologic pentru a-şi menţine şi îmbunãtãţi raporturile cu tatãl sãu, sprijin susceptibil de a face posibilã întoarcerea sa la el. O astfel de mãsurã ar fi permis ca interesele reclamantului sã conveargã cu cele ale copilului, şi nu sã concureze, cum s-a întâmplat în cazul de faţã (mutatis mutandis, Pini şi alţii împotriva României, menţionatã mai sus, § 163 in fine).
102. Curtea observã cã în procedura provizorie a ordonanţei preşedinţiale reclamantul a solicitat în subsidiar un drept de vizitã a copilului (vezi paragraful 12 de mai sus). Dupã aceastã procedurã, este de înţeles cã, având toate drepturile asupra copilului, spre deosebire de bunici, reclamantul a solicitat înapoierea imediatã a lui D. şi nu un drept de vizitã. Prin urmare, Curtea considerã cã, în contextul foarte special al cauzei, reclamantul nu poate fi blamat pentru faptul cã nu a cerut un drept de vizitã dupã procedura provizorie. Curtea observã cã, odatã cu intrarea în vigoare a <>Legii nr. 272/2004 , legislaţia naţionalã prevede în favoarea copilului dreptul de a avea contacte cu pãrinţii sãi. În plus, aceastã lege implementeazã un sistem de mãsuri pentru prevenirea despãrţirii unui copil de pãrinţii sãi, precum şi pentru a asigura relaţiile dintre copil şi pãrinţii sãi atunci când este dispusã o mãsurã de plasament.
103. În lumina celor de mai sus, Curtea considerã cã pasivitatea autoritãţilor se aflã la originea rupturii relaţiilor dintre copil şi tatãl sãu. Rezultã cã, în cazul de faţã, nu putem spune cã dreptul la respectarea vieţii de familie al reclamantului a fost protejat într-un mod efectiv, în ciuda aspiraţiilor legitime ale acestuia de a-şi vedea familia reunitã, astfel cum prevede <>art. 8 din Convenţie .
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
III. Asupra aplicãrii <>art. 41 din Convenţie
104. Conform <>art. 41 din Convenţie ,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei Pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciu
105. Reclamantul solicitã pentru prejudiciul material înapoierea fiicei sale, precum şi, în caz de refuz al lui D. de a reveni la el, condamnarea Guvernului sã îi plãteascã daune cominatorii de 100 euro (EUR) pe zi de întârziere pânã în momentul întregirii familiei. De asemenea, el solicitã un miliard de EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza despãrţirii de fiica sa, din cauza neexecutãrii ordonanţei preşedinţiale şi a inechitãţii procedurii având ca obiect înapoierea copilului.
106. Guvernul nu contestã cã imposibilitatea reclamantului de a-şi recupera fiica i-a cauzat un anumit prejudiciu moral. Totuşi, acesta subliniazã cã reclamantul nu a fost decãzut din drepturile sale pãrinteşti pe care şi le poate exercita în orice moment, inclusiv solicitând un drept de vizitã. El considerã excesivã suma solicitatã de reclamant pentru prejudiciul moral şi cã o eventualã constatare a încãlcãrii ar putea constitui în sine o reparaţie suficientã a prejudiciului moral pe care reclamantul susţine cã l-a suferit.
107. Curtea reaminteşte cã a constatat încãlcarea art. 8 din Convenţie. Ea apreciazã cã prejudiciul material al reclamantului nu este susţinut. Totuşi, în opinia Curţii, este neîndoielnic cã, pãstrând totuşi o atitudine extrem de demnã, reclamantul cunoaşte, de multã vreme, o suferinţã profundã din cauza încãlcãrii constatate în speţã. În plus, acesta a trebuit sã dedice mult timp şi sã depunã multe eforturi pentru a încerca sã obţinã exercitarea efectivã a drepturilor sale pãrinteşti, ceea ce nu s-a întâmplat. În contextul cauzei şi ţinând cont de atitudinea actualã a lui D. care, în vârstã de 14 ani, declarã cã doreşte sã rãmânã sã locuiascã cu bunicii sãi, eforturile reclamantului ar trebui susţinute de autoritãţile competente, în vederea stabilirii unui contact între copil şi tatã. În aceastã privinţã, Curtea apreciazã cã este în interesul superior al copilului ca autoritãţile naţionale competente sã ia iniţiativa şi sã îşi coordoneze activitatea pentru a restabili treptat legãtura pãrinteascã dintre D. şi reclamant.
Elementele menţionate nu se preteazã la un calcul. Statuând în echitate, în spiritul art. 41, ea alocã pentru prejudiciul moral suma de 20.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecatã
108. Reclamantul solicitã şi suma de 6.600 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
109. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor de judecatã legate de procedurile ce fac obiectul cererii în faţa Curţii, în mãsura în care ele sunt susţinute cu documente justificative, iar cuantumul lor nu depãşeşte un anumit prag rezonabil.
110. Curtea reaminteşte cã alocarea cheltuielilor de judecatã în temeiul art. 41 presupune ca realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al cuantumului lor sã fie justificate [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilã) [MC], nr. 31.107/96, § 54, CEDO 2000-XI]. În plus, cheltuielile de judecatã nu sunt recuperabile decât în mãsura în care ele au legãturã cu încãlcarea constatatã (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotãrârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21, § 66). Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile degajate din jurisprudenţa sa, Curtea, statuând în echitate, îi acordã reclamantului 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã.
C. Dobânzi moratorii
111. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã, în unanimitate, cererea admisibilã;
2. hotãrãşte, cu 6 voturi la 1, cã a avut loc încãlcarea <>art. 8 din Convenţie ;
3. hotãrãşte, cu 6 voturi la 1:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform <>art. 44 § 2 din Convenţie , urmãtoarele sume, ce vor fi convertite în moneda naţionalã la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 20.000 EUR (douãzeci mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, ca daune morale;
(ii) 3.000 (trei mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecatã;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge, în unanimitate, cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, ulterior comunicatã în scris la data de 26 mai 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
La prezenta hotãrâre este anexatã, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate a judecãtoarei Fura-Sandstrom.
J.C.M
S.Q
OPINIE SEPARATÃ
a doamnei judecãtor Fura-Sandstrom
1. Majoritatea a constatat încãlcarea art. 8 din Convenţie. Eu nu sunt de aceeaşi pãrere, din urmãtoarele motive.
2. Punctul meu de plecare este cã judecãtorul naţional este mai bine plasat decât judecãtorul internaţional pentru a se pronunţa în cauzele legate de viaţa de familie şi pentru a gãsi justul echilibru dintre interesele şi drepturile persoanelor în cauzã, în special interesul superior al copilului. Statele dispun de o mare marjã de apreciere în acest domeniu, şi acesta este un lucru binevenit, aşa cum am avut deja ocazia sã constat în opiniile mele separate din cauzele Reigado Ramos împotriva Portugaliei (nr. 73.229/01, 22 noiembrie 2005) şi Kriz împotriva Republicii Cehe (nr. 26.634/03, 9 ianuarie 2007).
3. Admit cã circumstanţele cauzei de faţã sunt deosebite şi cã autoritãţile judiciare române ar putea eventual fi criticate pentru cã nu au acţionat mai mult şi mai repede. Dupã cum constatã majoritatea, autoritãţile competente nu au reuşit sã coopereze între ele pentru a proteja dreptul copilului (paragraful 95). Oricât de regretabilã ar fi, nu sunt convinsã cã aceastã atitudine a autoritãţilor a "contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie" (paragraful 95).
4. Sã rememorãm faptele. La data de 27 ianuarie 2001, reclamantul şi-a dat acordul ca fiica sa, în vârstã de 6 ani, sã îşi petreacã vacanţa şcolarã la bunicii sãi din partea mamei. La data de 4 februarie 2001, aceştia l-au informat pe reclamant cã nu au de gând sã îi înapoieze fiica. A doua zi, reclamantul a fãcut plângere la poliţie (paragrafele 7-9). Acesta a fost începutul unei serii de acţiuni judiciare şi administrative ce nu i-au permis reclamantului, nici pânã astãzi, sã îşi revadã fiica.
5. Totuşi, din dosar nu reiese cã reclamantul a încercat şi sã gãseascã o soluţie amiabilã cu bunicii, singur sau cu ajutorul autoritãţilor competente.
6. Autoritãţile naţionale s-au aflat în faţa unei situaţii complexe şi delicate. Complexitatea este doveditã de faptul cã instanţele interne au evaluat probele în mod diferit (vezi conţinutul acordului dat de reclamant, paragraful 23) şi au pronunţat sentinţe uneori contradictorii (paragrafele 16 şi 25). În plus, cu ocazia tentativelor de executare, a avut loc un incident violent între bunici şi reclamant, în care fetiţa a suferit leziuni care au necesitat 17 zile de îngrijiri medicale (paragraful 18). Consider cã este cel puţin ciudat cã parchetul militar a dispus neînceperea urmãririi penale în favoarea reclamantului pe motivul cã bunicii şi-au retras plângerea penalã, deşi în cauzã erau acuzaţii referitoare la acte de violenţã comise asupra unei minore. Acest lucru îmi întãreşte impresia de complexitate a dosarului şi este probabil cã acesta cuprinde fapte care ne scapã.
7. Un tatã care are toate drepturile pãrinteşti s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile şi în incapacitatea de a ţine legãtura cu fiica sa din cauzã cã bunicii, cãrora le-a încredinţat-o, i se opuneau. O situaţie de neacceptat, desigur, dar poate cã rãspunsul nu era nici alb, nici negru. Poate cã alegerea nu se fãcea între o reşedinţã permanentã la tatã sau la bunici. Poate cã ar fi trebuit sã se caute o soluţie intermediarã: drept de vizitã, vizite însoţite, custodie alternativã, mediere sau sprijin psihologic? Noi, judecãtorii internaţionali, nu putem sã ştim acest lucru şi nu avem dreptul sã speculãm.
8. Autoritãţile naţionale l-au ascultat pe copil, care a explicat cã preferã sã locuiascã cu bunicii sãi (paragraful 48). Judecãtorii naţionali au constatat cã trebuie sã primeze interesul superior al copilului şi, mai ales, voinţa sa (paragraful 50). Ei şi-au pronunţat hotãrârile ţinând cont de toţi factorii relevanţi, inclusiv de dorinţa exprimatã de copil. Rolul nostru este oare sã refacem aceastã evaluare a faptelor şi sã revedem interpretarea dreptului intern fãrã a avea beneficiul audierii pãrţilor? Nu cred.
9. Nu împãrtãşesc concluzia majoritãţii conform cãreia "neacţionând cu diligenţã, autoritãţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul sãu mediu şi, în consecinţã, au contribuit într-un mod decisiv (am adãugat aldin) la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de <>art. 8 din Convenţie " (paragraful 95). Mi se pare cã şi reclamantul a contribuit la aceastã situaţie sau cel puţin nu reuşesc sã înlãtur aceastã ipotezã.
10. Pentru toate aceste motive consider cã, în aceastã cauzã, Curtea ar fi trebuit mai bine sã acorde prioritate principiului subsidiaritãţii.
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
