Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
În Cauza Costin împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 3 mai 2005,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 57.810/2000, introdusã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Maria Costin (reclamanta), a sesizat Curtea, la data de 10 noiembrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. La data de 5 ianuarie 2004, Curtea (Secţia a II-a) a hotãrât sã comunice cererea Camerei. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, ea a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilitãţii şi a fondului cauzei.
4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea şi-a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere este repartizatã Secţiei a III-a reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1).
ÎN FAPT
5. Reclamanta s-a nãscut în 1932 şi are domiciliul în Bucureşti.
6. Prin Sentinţa definitivã din 19 august 1993, Judecãtoria Craiova a obligat Primãria Oraşului Craiova (Primãria) şi Regia Autonomã de Administrare a Domeniului Public şi a Fondului Locativ Dolj (Regia) sã-i restituie reclamantei fostul apartament (purtând nr. 8), care fusese confiscat de stat în 1948. Instanţa i-a acordat, de asemenea, reclamantei 32.540 lei româneşti, cu titlu de cheltuieli de judecatã.
7. La data de 14 martie 1995, în urma contestaţiei Regiei, Judecãtoria Craiova a completat Sentinţa din 19 august 1993. Întemeindu-se pe un raport de expertizã, aceasta a reţinut cã fostul apartament nr. 8 era constituit, în momentul pronunţãrii, din apartamentele nr. 10 şi 11 din imobilul în cauzã. Sentinţa a devenit definitivã la data de 6 septembrie 1995.
8. La data de 27 octombrie 1995, executorul judecãtoresc a întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantei cu cele douã apartamente identificate de instanţã la 14 martie 1995.
La data de 27 mai 1996, Regia a informat-o pe reclamantã cã de la 1 noiembrie 1995 cele douã apartamente care îi fuseserã restituite fuseserã radiate din evidenţa sa şi cã familia G., titulara contractului celor douã apartamente respective, nu îi mai plãtea chirie.
9. La data de 24 august 1995, terţul V.G., chiriaşul apartamentului nr. 11, a contestat în faţa Judecãtoriei Craiova executarea sentinţei din 19 august 1993, astfel cum era precizat în sentinţa din 14 martie 1995. El a invocat faptul cã apartamentul pe care îl ocupa nu mai corespundea descrierilor reclamantei cu privire la fostul apartament.
10. Dupã parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie, prin Hotãrârea definitivã din 12 mai 1999, Curtea de Apel Piteşti a dat câştig de cauzã contestaţiei lui V.G. şi a anulat executarea. Ea a reţinut cã, contrar afirmaţiilor Regiei, apartamentul nr. 11, pe care îl ocupa V.G., nu mai corespundea cu cel a cãrui proprietarã era reclamanta. Ea a constatat, de asemenea, cã expertul însãrcinat sã identifice fostul apartament nr. 8, în cursul examinãrii contestaţiei formulate anterior de Regie, nu constatase la faţa locului situaţia imobilului.
11. Din documentele transmise Curţii rezultã cã numai apartamentul nr. 11 este obiectul prezentei cauze, deoarece apartamentul nr. 10, se pare, nu mai existã.
12. La data de 8 februarie 2000, Regia a informat-o pe reclamantã cã, în urma anulãrii executãrii sentinţei din 19 august 1993, astfel cum era precizat în sentinţa din 14 martie 1995, ea trebuia sã solicite din nou punerea în posesie a apartamentului. În consecinţã, la data de 21 februarie 2000, reclamanta a cerut din nou executarea sentinţei anterior menţionate în faţa Judecãtoriei Craiova.
13. La data de 23 martie 2000, instanţa a informat-o pe reclamantã cã punerea în posesie din data de 27 octombrie 1995, realizatã de cãtre executorul judecãtoresc, era valabilã şi cã, în consecinţã, sentinţa din 19 august 1993 fusese executatã.
14. Cu toate acestea, la data de 14 noiembrie 2000, reclamanta a obţinut o copie a unui nou contract de închiriere a apartamentului nr. 11, încheiat între Regie şi V.G.
15. La data de 17 iulie 2002, Primãria a respins cererea reclamantei de restituire a apartamentului nr. 11, fostul apartament nr. 8, întemeiatã pe <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10).
16. La data de 8 august 2002, reclamanta a contestat decizia primãriei în faţa Tribunalului Dolj, care, prin Hotãrârea din 21 mai 2003, i-a dat câştig de cauzã. Instanţa a reţinut, de asemenea, cã în urma Hotãrârii din 12 mai 1999, executarea sentinţei din 19 august 1993 fusese complet anulatã. Sentinţa rãmãsese neexecutatã în mãsura în care reclamanta în continuare nu intrase în posesia apartamentului. Întemeindu-se pe o nouã expertizã dispusã în speţã şi necontestatã de pãrţi, tribunalul a reţinut cã fostul apartament al reclamantei corespundea, în acel moment, cu apartamentul nr. 11. În consecinţã, având în vedere cã Legea nr. 10 îşi gãsea aplicare în cauzã, a dispus Primãriei sã-i restituie reclamantei apartamentul nr. 11 (fostul apartament nr. 8).
17. Apelul introdus de Consiliul Local Craiova (Consiliul) a fost respins la data de 17 februarie 2004 de Curtea de Apel Craiova, care a reţinut cã reclamanta avea dreptul sã formuleze aceastã nouã acţiune, în temeiul Legii nr. 10, în condiţiile în care hotãrârile judecãtoreşti anterioare prin care s-a dispus punerea sa în posesie fuseserã lipsite de orice efect. În consecinţã, Consiliul a formulat cerere de recurs. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 13 aprilie 2004 acesta a informat Curtea de Apel cã a renunţat la acţiune.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit data de 7 iunie 2005 pentru audiere în dosarul de recurs.
18. Cu toate acestea, la data de 14 aprilie 2004 Primãria Craiova şi-a modificat Decizia din 17 iulie 2002 şi a aprobat restituirea cãtre reclamantã a apartamentului nr. 11 (fostul apartament nr. 8), astfel cum fusese identificat de expertiza pe care se întemeia Sentinţa din 21 mai 2003. Decizia a fost luatã în baza şedinţei din 21 mai 2003 şi a unei recomandãri a agentului guvernamental din 1 aprilie 2004.
19. La data de 27 aprilie 2004, Regia a întocmit procesul-verbal de punere în posesie a reclamantei cu apartamentul nr. 11, pe care aceasta a refuzat sã-l semneze pe motivul cã expertiza pe care s-a întemeiat Primãria nu identificase corect fostul apartament.
20. Prin scrisoarea din 17 iunie 2004, reclamanta a informat Curtea cã a contestat Decizia Primãriei din 14 aprilie 2004 în faţa Tribunalului Dolj.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
21. Reclamanta invocã faptul cã neexecutarea hotãrârii definitive din 19 august 1993, prin care s-a dispus restituirea bunului sãu, i-a încãlcat dreptul la un proces echitabil, în special dreptul de acces la justiţie, astfel cum este prevãzut în art. 6 alin. 1 din Convenţie, formulat dupã cum urmeazã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. Hotãrârea trebuie sã fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţã poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga duratã a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democraticã, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanţã atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de naturã sã aducã atingere intereselor justiţiei."
A. Asupra admisibilitãţii
22. Curtea constatã cã cererea nu este evident neîntemeiatã în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, Curtea subliniazã cã cererea nu este lovitã de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declaratã admisibilã.
B. Referitor la fond
23. Guvernul subliniazã cã, deşi executarea unei hotãrâri trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces", în sensul art. 6 (Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii, 1997-II, paragraful 41), existã circumstanţe care justificã neexecutarea în naturã a unei obligaţii impuse printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, fãrã ca neexecutarea sã constituie încãlcarea articolului. Conform opiniei sale, deoarece procesul civil este guvernat de principiul disponibilitãţii, statul nu este obligat sã execute din oficiu toate hotãrârile judecãtoreşti. Contrar obligaţiilor pozitive care rezultã din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie care-i revine statului în virtutea art. 6 este aceea de a crea şi de a pune la dispoziţie creditorului un sistem judiciar capabil sã-l ajute în executarea creanţei.
Guvernul considerã cã, în speţã, executarea sentinţei din 19 august 1993 nu era posibilã în urma hotãrârii Curţii de Apel Piteşti din data de 12 mai 1999 care a exclus de la executare apartamentul care fusese identificat în prealabil ca fostul apartament al reclamantei. În plus, imposibilitatea executãrii a fost confirmatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Craiova din 17 februarie 2004.
În orice situaţie, Guvernul considerã cã executarea obligaţiei de a o pune pe reclamantã în posesia apartamentului a fost realizatã pe altã cale, respectiv cea din Legea nr. 10.
24. Reclamanta contestã poziţia Guvernului.
25. Curtea aminteşte cã executarea unei sentinţe sau a unei hotãrâri a oricãrei instanţe trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi obligatorie sã rãmânã inoperantã, în detrimentul unei pãrţi (CauzaImmobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V).
26. În prezenta cauzã, deşi reclamanta obţinuse, la data de 19 august 1993, o hotãrâre definitivã ordonând autoritãţilor administrative sã-i restituie apartamentul şi deşi fãcuse, ulterior, demersuri în vederea executãrii, decizia a rãmas neexecutatã, cel puţin pânã la data de 27 aprilie 2004, datoritã deciziilor contradictorii ale instanţelor interne, care au încetinit executarea pânã la punctul în care reclamanta a fost obligatã sã înceapã o nouã procedurã, pentru a obţine aceeaşi restituire.
27. Or, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul sãu identificându-se cu cel al unei bune administrãri a justiţiei. Aşadar, dacã administraţia refuzã sau omite sã execute o hotãrâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecãtoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, citatã anterior, paragraful 41).
28. Deşi Curtea admite, împreunã cu Guvernul, cã existã circumstanţe care justificã neexecutarea în naturã a unei obligaţii impuse de o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, ea considerã cã statul nu se poate prevala de o atare justificare fãrã sã-l fi informat pe reclamant, conform normelor de procedurã, prin intermediul unei decizii judecãtoreşti sau administrative formale, de imposibilitatea de a executa ca atare obligaţia iniţialã, mai ales atunci când acţioneazã în dublã calitate, de deţinãtor al forţei publice şi de debitor al obligaţiei (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, paragraful 72, 2 martie 2004). Or, în prezenta cauzã, dupã anularea, la 12 mai 1999, a primei puneri în posesie, autoritãţile au adoptat poziţii contradictorii cu privire la posibilitatea de a executa Sentinţa din 19 august 1993. Astfel, pe de o parte, Regia i-a recomandat reclamantei sã formuleze o nouã cerere de executare, în timp ce, pe de altã parte, instanţa a considerat cã punerea în posesie iniţialã rãmânea valabilã.
În plus, faptul cã Primãria a fost în mãsurã, la data de 14 aprilie 2004, s-o punã pe reclamantã în posesia apartamentului confirmã cã obligaţia, astfel cum este stabilitã prin Sentinţa din 19 august 1993, nu a devenit niciodatã, din punct de vedere obiectiv, imposibil de executat, nici mãcar în urma hotãrârii Curţii de Apel Piteşti din data de 12 mai 1999.
În aceste condiţii, Curtea nu poate admite cã, în cauzã, este vorba despre o situaţie în care neexecutarea se justificã.
29. Cât despre susţinerile Guvernului cu privire la executare şi aplicarea Legii nr. 10, Curtea aminteşte cã aceastã executare nu este încã definitivã. Reclamanta a contestat-o în faţa instanţelor. În afarã de aceasta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încã nu a luat act, prin intermediul unei hotãrâri definitive, de intenţia consiliului de a renunţa la recursul împotriva Sentinţei din data de 21 mai 2003.
30. În plus, punerea în posesie nu a fost efectuatã decât dupã o nouã acţiune formulatã de reclamantã. Or, Curtea a hotãrât deja cã ar fi excesiv sã i se cearã unui reclamant care a obţinut o hotãrâre judecãtoreascã definitivã împotriva statului sã formuleze noi acţiuni împotriva autoritãţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauzã [vezi, mutatis mutandis, Cauza Roman şi Hogea împotriva României (decembrie), nr. 62.959/2000, 31 august 2004, şi Cauza Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/2002, paragraful 19, 27 mai 2004].
31. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul cã refuzul reclamantei de a lua în posesie apartamentul dupã Sentinţa din 21 mai 2003 nu mai este imputabil statului, în mãsura în care reclamanta nu a contestat expertiza care constatase cã fostul sãu apartament corespundea, la momentul respectiv, cu apartamentul nr. 11. Cu toate acestea, chiar presupunând cã punerea în posesie din data de 27 aprilie 2004 constituie încheierea executãrii, aceasta nu înseamnã cã perioada în cursul cãreia Sentinţa din 19 august 1993 a rãmas neexecutatã, respectiv peste 10 ani, dintre care 9 ani şi 10 luni dupã 20 iunie 1994, data ratificãrii Convenţiei de cãtre România, nu este rezonabilã. Or, în toatã aceastã perioadã, reclamanta a depus toate diligenţele necesare pentru a obţine executarea sentinţei în cauzã (vezi, mutatis mutandis, Cauza Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/2000, paragraful 42, 23 octombrie 2003).
32. În plus, Curtea constatã cã autoritãţile nu au gãsit o soluţie pentru a o pune pe reclamantã în posesia apartamentului decât la data de 14 aprilie 2004, respectiv dupã comunicarea prezentei cauze cãtre Guvern şi dupã intervenţia directã a Agentului Guvernamental pe lângã autoritãţile competente (vezi, mutatis mutandis, Cauza Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/2000, paragraful 36 CEDO 2002-III).
33. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a conchide cã, în prezenta cauzã, sistemul pus la dispoziţie reclamantei pentru a obţine executarea sentinţei din 19 august 1993 nu este eficient. Refuzând executarea, cel puţin timp de 9 ani şi 10 luni, a hotãrârii definitive dispunând punerea reclamantei în posesie, autoritãţile naţionale au lipsit-o pe reclamantã de un acces efectiv la justiţie.
34. În consecinţã, a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
35. În temeiul art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciul moral
36. Reclamanta solicitã suma de 10.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral.
37. Guvernul considerã cã aceastã cerere este excesivã şi cã nu existã nici o legãturã de cauzalitate între încãlcarea invocatã de reclamantã şi prejudiciul pe care l-ar fi suferit. El aminteşte cã autoritãţile naţionale au rezolvat cauza dispunând punerea în posesie a reclamantei cu apartamentul solicitat. În cele din urmã, constatarea unei încãlcãri de cãtre Curte ar putea sã reprezinte o reparaţie suficientã pentru orice prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamanta.
38. Curtea aminteşte cã o hotãrâre de constatare a unei încãlcãri creeazã pentru statul pârât obligaţia juridicã de a pune capãt încãlcãrii şi de a anula consecinţele, astfel încât sã restabileascã, în mãsura posibilitãţilor, situaţia anterioarã acesteia (Cauza Metaxas împotriva Greciei, citatã anterior, paragraful 35, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã) [GC], nr. 31.107/1996, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
39. Curtea a constatat încãlcarea drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive prin care administraţia a fost obligatã sã o punã în posesia unui apartament.
În consecinţã, Curtea considerã cã reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a frustrãrii provocate de imposibilitatea executãrii sentinţei pronunţate în favoarea ei, şi cã prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încãlcãrii.
40. În aceste împrejurãri, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordã reclamantei suma de 3.000 euro, cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli
41. Reclamanta solicitã, de asemenea, 5.000 euro pentru cheltuielile realizate la instanţele judiciare interne, în special cheltuieli de transport de la Bucureşti, unde locuieşte, la Craiova, sediul instanţelor care i-au judecat cauza, ca şi cheltuieli de cazare, recunoscând în acelaşi timp cã nu poate produce documente justificative în sprijinul tuturor cererilor sale.
42. Guvernul se opune acordãrii acestei sume, pe care o considerã nedoveditã. Conform opiniei sale, reclamanta nu a probat necesitatea pretinselor cheltuieli.
43. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în mãsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauzã şi luând în considerare elementele de care dispune şi alte criterii menţionate anterior, Curtea considerã rezonabilã suma de 100 euro, cu titlu de cheltuieli în procedura internã, şi o acordã reclamantei.
C. Majorãri de întârziere
44. Curtea apreciazã adecvat sã stabileascã valoarea majorãrilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã-i plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral şi 100 euro (o sutã euro) pentru cheltuieli, plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) cã, începând de la expirarea acestui termen şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu trei procente;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 26 mai 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
