Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 26 ianuarie 2006 definitiva la 26 aprilie 2006, in Cauza Lungoci impotriva Romaniei
Aceastã hotãrâre va rãmâne definitivã în cazurile definite în art. 44 alin. 2 din Convenţie. Ea poate fi supusã unor modificãri de formã.
În Cauza Lungoci împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã formatã din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul V. Zagrebelsky, doamnele R. Jaeger, I. Ziemele, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 5 ianuarie 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 62.710/00) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Marina Elena Lungoci (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 mai 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanta, cãreia i-a fost admisã cererea de acordare a asistenţei juridice, este reprezentatã de cãtre domnul I. Igreţ, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna B. Ramaşcanu, agent guvernamental. 3. Reclamanta pretinde, în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie, o încãlcare a dreptului sãu de acces la o instanţã pentru a-şi putea demonstra titlul de proprietate asupra unui imobil pe care aceasta l-a moştenit. Ea considerã cã acest lucru este o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. 4. Cererea a fost atribuitã Secţiei a doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formatã în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. 5. Prin Decizia din 31 august 2004, Curtea a declarat cererea parţial admisibilã. 6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauzã a fost atribuitã Secţiei a treia astfel remaniatã (art. 52 alin. 1). 7. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanta s-a nãscut în anul 1943 şi locuieşte în Bucureşti. 9. În temeiul unei convenţii încheiate la data de 10 martie 1947 între G.I., N.I. şi M.I., în calitate de proprietari ai unui imobil, şi R.S. şi M.D. (tatãl reclamantei), în calitate de reparatori-constructori, înregistratã la Administraţia Financiarã a Sectorului 1 din Bucureşti la data de 7 februarie 1947, aceştia din urmã s-au obligat sã repare parterul şi subsolul imobilului mai sus amintit, urmând sã obţinã în schimb proprietatea mai multor apartamente pe care trebuiau sã le construiascã deasupra parterului, o cotã-parte din terenul aferent acestor apartamente, precum şi douã garaje. 10. La data de 6 august 1947, G.I., N.I. şi M.I. au fãcut un partaj voluntar, în urma cãruia N.I. a devenit proprietarul exclusiv al imobilului anterior amintit. 11. În 1950, în temeiul <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , unul dintre apartamentele imobilului a devenit proprietatea statului, restul imobilului fiind confiscat de cãtre Partidul Comunist, prin Hotãrârea Consiliului de Miniştri din 7 iulie 1950. Ulterior, prin Hotãrârea din 26 martie 1955, Consiliul de Miniştri şi-a apropriat acea parte a imobilului identificatã prin Hotãrârea din 7 iulie, menţionatã mai sus. Din probele administrate de cele douã pãrţi rezultã cã o societate de stat, denumitã în prezent H., a fost însãrcinatã cu administrarea întregului imobil, prin Decizia Tribunalului Popular al Raionului Stalin din 3 mai 1955.
1. Prima acţiune în revendicare 12. La data de 6 aprilie 1992, reclamanta, în calitate de moştenitoare a lui M.D., a introdus împotriva societãţii H. o acţiune în revendicare în ceea ce priveşte apartamentele ce aparţinuserã tatãlui sãu. Ea a afirmat cã statul îşi apropriase aceastã proprietate fãrã titlu valabil. Ulterior, reclamanta şi-a îndreptat acţiunea şi împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti (Consiliul). 13. La data de 27 octombrie 1993, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti i-a admis cererea. Aceasta a statuat cã acea convenţie încheiatã între tatãl sãu şi proprietarii imobilului avea valoare de titlu de proprietate şi cã, în calitate de moştenitoare, ea se putea pretinde titulara dreptului de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 5 şi 7. Mai mult, instanţa a constatat cã statul nu şi-a putut dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului şi a conchis cã acesta fusese transferat în mod abuziv în patrimoniul statului. Instanţa a dispus ca societatea H. şi Consiliul sã punã reclamanta în posesia apartamentelor sale şi sã îi înscrie dreptul de proprietate în registrul de inscripţiuni imobiliare. 14. Consiliul a introdus apel împotriva acestei sentinţe, arãtând cã imobilul devenise proprietatea statului în baza <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi cã, în plus, tatãl reclamantei nu formulase nicio contestaţie împotriva acestei mãsuri, conform legislaţiei în vigoare la data respectivã. De asemenea, Consiliul a afirmat cã reclamanta nu solicitase recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor sale, în baza unei legi din 1991. 15. La data de 13 mai 1994, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul introdus de Consiliu ca nefondat. Reluând argumentele judecãtoriei, acesta a considerat, la rândul sãu, cã naţionalizarea nu avusese temei juridic. 16. La data de 3 decembrie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul Consiliului împotriva acestei decizii, a casat decizia tribunalului şi, pe fondul cauzei, a considerat cã acea convenţie semnatã la data de 10 martie 1947 nu transferase dreptul de proprietate, în ciuda autentificãrii şi transcrierii sale în registrul de inscripţiuni imobiliare, şi cã, în lipsa unui act de transfer al proprietãţii, convenţia respectivã nu avea valoare de titlu de proprietate. În consecinţã, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicare a reclamantei ca neîntemeiatã.
2. Acţiunea în constatarea valabilitãţii convenţiei din 1947 17. La data de 17 octombrie 1995, reclamanta a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune îndreptatã împotriva lui I.L. (fiica lui N.I.), cu scopul de a constata valabilitatea convenţiei încheiate la data de 10 martie 1947 între tatãl sãu şi terţii menţionaţi mai sus (paragraful 9 de mai sus) şi de a i se recunoaşte astfel calitatea de proprietar al celor trei apartamente construite deasupra parterului imobilului în litigiu. 18. La data de 28 martie 1997, instanţa i-a admis cererea şi a constatat cã ea era proprietara apartamentelor nr. 3, 5 şi 7 din imobil, precum şi a cotei-pãrţi din terenul aferent. Aceasta a reţinut cã obiectul cererii era constatarea de cãtre instanţe a dreptului de proprietate al reclamantei asupra pãrţii litigioase a imobilului. Instanţa a reţinut cã, în virtutea convenţiei din 1947, pãrţile la convenţie ar fi trebuit sã întocmeascã, la sfârşitul lucrãrilor prevãzute de actul respectiv, un proces-verbal de livrare în baza cãruia dreptul de proprietate asupra celor trei apartamente ar fi fost transferat reparatorilor-constructori ai imobilului. Apoi a mai adãugat: "(...) ceea ce reclamanta doreşte sã obţinã prin aceastã acţiune este constatarea, pe calea unei hotãrâri judecãtoreşti, a tranzacţiei intervenite între pãrţi (la convenţia din 1947), care nu ar putea avea putere juridicã în lipsa procesului-verbal de livrare necesar pentru transferul dreptului de proprietate asupra apartamentelor construite deasupra parterului." 19. În sfârşit, instanţa a mai adãugat cã, deşi în momentul pronunţãrii sentinţei imobilul aparţinea statului, reclamanta avea interesul sã introducã o asemenea acţiune pentru a beneficia de indemnizaţia prevãzutã de <>Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificãrile ulterioare (Legea nr. 112). Aceastã sentinţã a rãmas definitivã prin neapelare.
3. Cea de a doua acţiune în revendicare 20. La o datã neprecizatã, reclamanta a introdus în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti o nouã acţiune în revendicare imobiliarã împotriva Consiliului, întemeindu-şi acţiunea pe Sentinţa rãmasã definitivã din 28 martie 1997. Ea a revendicat apartamentele nr. 3, 5 şi 7 din imobilul litigios. 21. La data de 30 noiembrie 1998, instanţa a respins acţiunea datoritã autoritãţii de lucru judecat, considerând cã o altã instanţã se pronunţase deja în privinţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente, în procedura care s-a finalizat cu Decizia definitivã a Curţii de Apel Bucureşti din 3 decembrie 1994. Instanţa a analizat dacã existã o identitate de pãrţi şi de obiect între cele douã acţiuni în revendicare: "[...] în temeiul articolului 1201 din Codul civil, instanţa considerã [...] cã existã o identitate de pãrţi, de obiect şi de cauzã [a celor douã acţiuni]. Identitatea pãrţilor presupune participarea aceloraşi persoane în aceeaşi calitate [...]. S-a constatat identitatea de obiect, adicã [...] dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. Prin urmare, instanţa [...] va respinge acţiunea reclamantei." 22. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei hotãrâri. Ea a afirmat cã nu existã o autoritate de lucru judecat, noua acţiune în revendicare fiind întemeiatã pe o altã cauzã, şi anume Sentinţa rãmasã definitivã din 28 martie 1997, prin care s-a constatat dreptul sãu de proprietate asupra celor trei apartamente. 23. La data de 17 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantei, reluând argumentele tribunalului referitoare la autoritatea de lucru judecat. 24. Mai mult, aceasta a considerat cã Sentinţa rãmasã definitivã din 28 martie 1997 nu avea nicio influenţã asupra prezentei acţiuni şi cã reclamanta s-ar fi putut prevala de sentinţa respectivã în cadrul unei cereri de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994. 25. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii. Ea a afirmat cã, întrucât prima sa acţiune fusese respinsã pe motivul lipsei titlului şi din moment ce Sentinţa din 28 martie 1997 ţinea loc de titlu, o nouã acţiune ar trebui admisã. 26. La data de 17 decembrie 1999, Curtea Supremã de Justiţie i-a respins recursul, pe motiv cã nu a prezentat nici "actul de transfer al proprietãţii apartamentelor", nici procesul-verbal de livrare prevãzut în convenţia din 1947, drept care exista autoritate de lucru judecat.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
A. Codul civil 27. Articolul pertinent din Codul civil prevede urmãtoarele: "Articolul 1201 Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatã are acelaşi obiect, este întemeiatã pe aceeaşi cauzã şi este între aceleaşi pãrţi, fãcutã de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate."
B. Codul de procedurã civilã 28. Articolele pertinente din Codul de procedurã civilã prevãd urmãtoarele: "Articolul 111 Partea care are interes poate sã facã cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primitã dacã partea poate cere realizarea dreptului. [...] Articolul 322 Revizuirea unei hotãrâri rãmase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotãrâri datã de o instanţã de recurs atunci când evocã fondul, se poate cere în urmãtoarele cazuri: [...] 5. dacã, dupã darea hotãrârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnicã sau care nu au putut fi înfãţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa pãrţilor, ori dacã s-a desfiinţat sau s-a modificat hotãrârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotãrârea a cãrei revizuire se cere. [...] 7. dacã existã hotãrâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricinã, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. [...] 9. dacã Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a drepturilor sau libertãţilor fundamentale datoratã unei hotãrâri judecãtoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încãlcãri continuã sã se producã şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate." Conform jurisprudenţei constante a instanţelor române, la data adoptãrii hotãrârii atacate trebuie sã existe "înscrisuri decisive noi" necesare revizuirii unei hotãrâri definitive, iar un act eliberat dupã acea datã nu este considerat astfel. "Articolul 324 Termenul de revizuire este de o lunã şi se va socoti: [...] 4. în cazurile prevãzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocã ori, dupã caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţã de hotãrârea desfiinţatã sau modificatã pe care s-a întemeiat hotãrârea a cãrei revizuire se cere; [...] Articolul 327 Dacã instanţa încuviinţeazã cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotãrârea atacatã. [...]"
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
29. Reclamanta pretinde cã i s-a încãlcat dreptul de acces la justiţie din cauza respingerii, de cãtre instanţele interne, a celei de-a doua acţiuni în revendicare a sa, pe motiv cã exista autoritate de lucru judecat. Ea invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele, în partea sa pertinentã: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de cãtre o instanţã [...] care va hotãrî [...] asupra contestaţiilor referitoare la încãlcarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]." 30. Guvernul considerã cã autoritatea de lucru judecat face parte din limitãrile justificate ale dreptului de acces la o instanţã, contribuind la respectarea securitãţii raporturilor juridice şi a echitãţii procedurii. Cu toate acestea, considerã cã autoritatea de lucru judecat nu afecteazã, în speţã, substanţa dreptului reclamantei de a avea acces la o instanţã, în mãsura în care instanţele naţionale s-au pronunţat asupra temeiniciei cererii sale în cadrul primei acţiuni în revendicare. Nu se poate lua în discuţie încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie decât în cazul în care principiul autoritãţii de lucru judecat a fost aplicat în mod greşit de cãtre instanţe. Guvernul considerã cã, în speţã, instanţele interne au stabilit în mod corect cã existã autoritate de lucru judecat, cauza celor douã acţiuni în revendicare aduse de reclamantã în faţa instanţelor naţionale fiind aceeaşi, şi anume convenţia din 1947 şi efectele sale juridice. Acţiunea introdusã de cãtre reclamantã, ce s-a încheiat prin Sentinţa din 28 martie 1997, nu a transferat un drept de proprietate în patrimoniul sãu şi, astfel, nu a creat un nou raport juridic. Prin urmare, nu era vorba decât de un nou mijloc de probã, ce nu putea constitui cauza celei de-a doua acţiuni în revendicare. 31. În observaţiile sale complementare (ulterioare datei de 31 august 2004, datã la care Camera a declarat cererea parţial admisibilã), Guvernul pune accentul pe faptul cã excepţia lucrului judecat constituie o limitare a dreptului de acces la justiţie, care respectã cerinţele impuse de jurisprudenţa Curţii în materie. Mai exact, ea urmãrea un scop legitim, şi anume securitatea raporturilor juridice, existând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 22 octombrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV, p. 1502, § 50, Ashingdane împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, § 57, şi Levages Prestations Services împotriva Franţei, Hotãrârea din 23 octombrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-V, p. 1543, § 40). Mai mult, Guvernul reaminteşte faptul cã interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne pertinente, printre care şi excepţia lucrului judecat, incumbã în primul rând instanţelor naţionale. 32. Reclamanta combate argumentele Guvernului, considerând cã Sentinţa din 28 martie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al acesteia, a constituit un titlu ce nu exista în momentul primei acţiuni în revendicare. Astfel, cauza celei de-a doua acţiuni în revendicare era sentinţa mai sus menţionatã şi nu convenţia din 1947. Curtea Supremã de Justiţie, prin Decizia rãmasã definitivã din 17 decembrie 1999, a constatat şi ea faptul cã acea convenţie din 1947 nu transferase dreptul de proprietate asupra pãrţii litigioase a imobilului, însã ulterior a ignorat Sentinţa din 28 martie 1997. 33. Ca reacţie la observaţiile complementare ale Guvernului, reclamanta îşi reitereazã argumentele pe care le-a prezentat în primele observaţii şi aratã cã instanţele naţionale sesizate cu cea de-a doua acţiune în revendicare nu şi-au dat osteneala sã justifice identitatea de cauzã dintre cele douã acţiuni. 34. Curtea a statuat deja cã art. 6 alin. 1 garanteazã tuturor persoanelor dreptul ca o instanţã sã analizeze orice contestaţie legatã de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). În cauzã se constatã cã reclamanta s-a putut folosi de cãile de atac pe care i le oferea sistemul judiciar intern, şi anume de o acţiune de constatare a valabilitãţii unui drept cu caracter civil, urmatã de o acţiune în revendicare ce a dus la Hotãrârea rãmasã definitivã din 17 decembrie 1999. 35. În sine, aceasta nu respecta în mod necesar imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie: mai trebuie constatat faptul cã nivelul de acces asigurat de legislaţia naţionalã era suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanţã", ţinând cont de principiul de preeminenţã a dreptului într-o societate democraticã (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotãrârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII). 36. Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de cãtre stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucurã de o anumitã marjã de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manierã sau pânã într-acolo încât dreptul sã fie atins în însãşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacã urmãresc un scop legitim şi dacã existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionatã mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionatã mai sus, § 26). 37. Curtea observã cã instanţele naţionale au respins cea de-a doua acţiune în revendicare a reclamantei, în temeiul art. 1201 din Codul civil, pe motiv cã exista autoritate de lucru judecat cu prima acţiune în revendicare pe care partea interesatã o formulase. Ea considerã, împreunã cu Guvernul, cã excepţia autoritãţii de lucru judecat urmãrea un scop legitim deoarece ea viza, fãrã nici o îndoialã, sã asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilã. Dacã acest obiectiv pare legitim în sine, el meritã, în speţã, o analizã dintre cele mai atente, fãrã a uita contextul general al cauzei. În cauza de faţã rolul Curţii nu este nicidecum sã controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci sã verifice dacã modalitatea în care aceste instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare introdusã de cãtre reclamantã, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiţie (Yagtzilar şi alţii menţionatã mai sus, § 25, şi Skondrianos împotriva Greciei, nr. 63.000/00, 74.291/01 şi 74.292/01, § 28, 18 decembrie 2003). 38. Prima acţiune în revendicare a fost respinsã de cãtre instanţele naţionale pe motiv cã reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauzã (paragraful 16 de mai sus). Deşi în urma acţiunii în constatare ea a obţinut o sentinţã rãmasã definitivã prin care se constatã dreptul sãu de proprietate asupra apartamentelor respective, şi anume Hotãrârea din 28 martie 1997, ea nu şi l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acţiuni în revendicare: aceasta a fost respinsã de cãtre instanţele naţionale pe motiv de autoritate de lucru judecat în raport cu Decizia rãmasã definitivã din 3 decembrie 1994, chiar dacã reclamanta a invocat un nou temei pentru acţiunea sa (paragraful 20 de mai sus). 39. Deşi din art. 1201 din Codul civil rezultã foarte clar cã, pentru a reţine existenţa autoritãţii de lucru judecat, este nevoie de o triplã identitate - de pãrţi, de obiect şi de cauzã a celor douã acţiuni (paragraful 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, fãrã a da explicaţii asupra pretinsei identitãţi de cauzã a celor douã acţiuni (paragraful 21 de mai sus). 40. Curtea mai constatã cã, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremã de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauzã, pe motiv cã nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenţia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentinţa rãmasã definitivã din 28 martie 1997 reiese cã reclamanta nu avea cum sã prezinte procesul-verbal, în mãsura în care instanţa constatase cã semnatarii convenţiei din 1947 au omis sã îl redacteze (paragraful 18 de mai sus). 41. În plus, Curtea observã cã nici o instanţã nu a explicat motivele pentru care Sentinţa rãmasã definitivã din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constatã dreptul de proprietate, aşa cum susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În aceastã situaţie, nu este exagerat sã considerãm cã Sentinţa definitivã din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauzã reclamantei, este lipsitã de orice interes juridic, în mãsura în care persoana interesatã nu se mai bucurã de posibilitatea clarã şi concretã de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut. 42. În aceastã privinţã, Curtea observã cã Curtea de Apel Bucureşti a indicat faptul cã reclamanta s-ar fi putut prevala de aceastã sentinţã printr-o cerere de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994. Art. 322 din Codul de procedurã civilã, aşa cum este el interpretat de cãtre instanţele interne (paragraful 28 de mai sus), prevede, ca o condiţie de admisibilitate a cererii, în special existenţa unei "probe decisive noi" în momentul pronunţãrii deciziei a cãrei revizuiri se solicitã. Or, Curtea relevã faptul cã Sentinţa din 28 martie 1997 era ulterioarã hotãrârii rãmase definitivã atacate, şi anume Decizia din 3 decembrie 1994. Pe cale de consecinţã, aceastã cale nu oferea reclamantei o posibilitate clarã şi concretã de a contesta un act ce constituie o ingerinţã în drepturile sale. 43. În lumina celor de mai sus, Curtea considerã cã accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilã prin efectul legii, nu respectã imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi cã reclamanta a fost astfel lipsitã de posibilitatea clarã şi concretã de a avea acces la o instanţã care sã statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil. 44. În concluzie, a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
45. Reclamanta considerã cã apartamentele în cauzã nu au devenit niciodatã proprietatea statului. Mai mult, ea se plânge cã nu se poate bucura de dreptul sãu de proprietate asupra acestor apartamente. Ea se considerã victima unei încãlcãri a dreptului sãu de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." 46. Guvernul considerã cã reclamanta nu are nici un "bun" şi nici o "speranţã legitimã" de a obţine recunoaşterea dreptului sãu de proprietate asupra pãrţii litigioase a imobilului, în sensul jurisprudenţei organelor Convenţiei referitoare la art. 1 citat mai sus [Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr. 44.912/98, § 51-54]. El considerã cã acţiunea ce s-a încheiat prin Sentinţa rãmasã definitivã din 28 martie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti nu i-a recunoscut reclamantei decât calitatea de "fost proprietar" în sensul <>Legii nr. 112/1995 şi nu i-a transferat un drept de proprietate asupra pãrţii litigioase a imobilului, intratã în patrimoniul statului în 1950, aşadar, înainte de ratificarea Convenţiei de cãtre România la data de 20 iunie 1994. 47. Reclamanta considerã cã apartamentele pe care le-a revendicat nu au intrat niciodatã în patrimoniul statului, hotãrârile Consiliului de Miniştri din 1950 şi 1955 nefiind legi, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea considerã cã are un "bun" recunoscut prin Sentinţa din 28 martie 1997, a cãrui posesie a pierdut-o temporar şi abuziv în favoarea statului. Ea aratã şi cã art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, prevede cã persoanele ale cãror imobile au fost naţionalizate fãrã titlu valabil îşi pãstreazã calitatea de proprietar pe care o aveau la data naţionalizãrii. 48. Curtea considerã cã acest capãt de cerere este direct legat de cel analizat din perspectiva art. 6 alin. 1 din Convenţie. fiinând cont de concluziile sale din paragrafele 40 şi 41 de mai sus, aceasta considerã cã nu existã motive sã se statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
49. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu 50. Reclamanta solicitã, pe baza unui raport de expertizã, 361.343 euro, reprezentând valoarea celor trei apartamente în cauzã şi a terenurilor aferente. De asemenea, ea solicitã o sumã de 368.483 euro corespunzãtoare chiriilor pe care le-ar fi putut încasa pentru apartamente între luna ianuarie 1997 şi data realizãrii raportului de expertizã, şi anume luna septembrie 2004. Mai mult, ea solicitã 20.000 euro cu titlu de daune morale pentru neplãcerile şi frustrãrile pe care i le-au produs instanţele naţionale prin respingerea celei de-a doua acţiuni în revendicare pe motiv de autoritate de lucru judecat. 51. Guvernul considerã cã sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material nu reprezintã valoarea realã a apartamentelor revendicate. Conform raportului de expertizã prezentat, valoarea celor trei apartamente şi a terenurilor aferente a fost estimatã la 107.393 euro. În ceea ce priveşte lipsa de folosinţã, Guvernul subliniazã cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în materie, nicio reparaţie nu trebuie acordatã reclamantei (Popa şi alţii împotriva României, nr. 31.172/96, § 55, 29 aprilie 2003). În orice caz, Guvernul subliniazã cã în aceastã privinţã expertiza ar fi trebuit sã ţinã cont de valoarea chiriei stabilite de prevederile legale în vigoare la data respectivã. În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul considerã cã suma solicitatã este exageratã şi cã nu s-a stabilit nicio legãturã de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventualã încãlcare a dreptului reclamantei de a avea acces la justiţie. În opinia sa, o eventualã constatare a încãlcãrii art. 6 alin. 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilã satisfãcãtoare. 52. Curtea observã cã, în speţã, singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constã în faptul cã reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la justiţie pentru a-şi revendica bunurile imobiliare, încãlcându-se art. 6 din Convenţie. 53. În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula la ce rezultat ar fi putut duce cea de-a doua acţiune în revendicare dacã încãlcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu are motive pentru care sã îi acorde reclamantei despãgubiri cu acest titlu (vezi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85). 54. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea considerã cã reclamanta a suferit o frustrare din cauza respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Statuând în echitate, Curtea îi acordã 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. 55. Curtea reaminteşte şi jurisprudenţa sa bine stabilitã, conform cãreia în caz de încãlcare a art. 6 din Convenţie trebuie ca reclamantul sã fie repus, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã n-ar fi existat încãlcarea cerinţelor acestui articol [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotãrârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12]. O hotãrâre prin care se constatã o încãlcare determinã pentru statul pârât obligaţia juridicã nu numai de a plãti persoanei interesate sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilã, dar şi de a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, mãsurile generale şi/sau, dacã este cazul, individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa juridicã internã pentru a pune capãt încãlcãrii constatate de cãtre Curte şi pentru a-i şterge pe cât posibil consecinţele, astfel încât sã restabileascã, în mãsura posibilitãţilor, situaţia anterioarã acesteia [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (GC), nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII]. 56. Art. 322 alin. 9 din Codul de procedurã civilã permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încãlcarea drepturilor unui reclamant. Mai mult, Curtea considerã cã atunci când conchide cã un reclamant nu a avut acces la o instanţã stabilitã prin lege, reparaţia cea mai potrivitã ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004, Gencel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004, şi Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004).
B. Cheltuieli de judecatã 57. Reclamanta solicitã rambursarea cheltuielilor de judecatã, însã nu îşi detaliazã şi nici nu îşi justificã cererea, fãcând referire numai la raportul de expertizã realizat pentru stabilirea prejudiciului material. 58. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor de judecatã, cu condiţia ca ele sã fie justificate, necesare şi rezonabile. 59. Totuşi, în speţã, deoarece reclamanta nu a precizat valoarea acestor cheltuieli şi nu a depus niciun document justificativ în acest sens, Curtea decide sã nu îi acorde nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi 60. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie; 2. hotãrãşte cã nu se impune analiza pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã asigure, în termen de 6 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, şi dacã reclamanta doreşte acest lucru, redeschiderea procedurii şi sã îi plãteascã 5.000 (cinci mii) euro cu titlu de daune morale, precum şi orice altã sumã datoratã cu titlu de impozit, convertitã în lei româneşti, la cursul de schimb aplicabil la data plãţii; b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi pânã la plata efectivã, aceastã sumã sã fie majoratã cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de despãgubire echitabilã pentru rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 26 ianuarie 2006, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, preşedinte
Vincent Berger, grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
