Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 71.525/01)
Strasbourg
În Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandstrom, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi din domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 29 martie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 71.525/01) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Dumitru Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna Beatrice Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde în special încãlcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi încãlcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a interceptãrii convorbirilor sale telefonice de cãtre autoritãţi şi a utilizãrii transcrierii lor ca probã în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa.
4. Prin Decizia din data de 22 septembrie 2005, camera a declarat cererea reclamantului admisibilã în parte.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a nãscut în anul 1964 şi locuieşte în Bucureşti. În prezent, el este deţinut în Penitenciarul Rahova.
A. Prinderea reclamantului, punerea sa în detenţie preventivã şi primele prelungiri ale detenţiei sale
7. La data de 23 aprilie 1998, reclamantul a fost prins de poliţiştii postului de poliţie din Baia Mare. El era suspectat de a fi participat la evenimentele ce s-au desfãşurat în noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1998 pe aeroportul militar Otopeni, unde o mare cantitate de ţigãri a fost descãrcatã dintr-un avion înmatriculat în Ucraina şi introdusã ilegal pe teritoriul român.
8. La data de 29 aprilie 1998, procurorul A.D. a luat faţã de reclamant mãsura arestãrii preventive pentru o duratã de 30 de zile, în temeiul art. 148 litera h) din Codul de procedurã penalã (denumit în continuare CPP). În ordonanţa de luare a mãsurii preventive el a arãtat cã reclamantul era suspectat pentru sãvârşirea infracţiunilor de contrabandã şi de asociere pentru sãvârşirea de infracţiuni, pedepsite de art. 323 din Codul penal, respectiv de <>art. 175 şi 179 din Legea nr. 141/1997 , pentru comiterea cãrora reclamantul risca o pedeapsã de la 5 la 15 ani de închisoare. De asemenea, s-a reţinut cã lãsarea în libertate a reclamantului ar prezenta un pericol pentru ordinea publicã.
9. La data de 29 aprilie 1998, reclamantul a fost încarcerat în arestul Parchetului de pe lângã Tribunalul Bucureşti. La cererea parchetului, tribunalul militar teritorial a prelungit ulterior durata mãsurii arestãrii preventive a reclamantului pentru perioade succesive cuprinse între 18 şi 30 de zile, menţinerea în stare de arest fiind consideratã necesarã din cauza lipsei de sinceritate a reclamantului, a complexitãţii şi amplorii cauzei şi a implicaţiilor acesteia la nivel naţional.
10. Prin Decizia definitivã din data de 28 iulie 1998, Curtea Militarã de Apel a dispus punerea în libertate a reclamantului, având în vedere faptul cã motivele care au justificat anterior luarea mãsurii arestãrii preventive nu mai subzistã.
11. La data de 28 iulie 1998, reclamantul a fost pus în libertate.
B. Trimiterea în judecatã a reclamantului
12. Prin Rechizitoriul din 23 iulie 1998, parchetul a dispus trimiterea în judecatã a reclamantului şi a altor 18 inculpaţi în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, pentru comiterea infracţiunilor de asociere pentru sãvârşirea de infracţiuni şi contrabandã, infracţiuni prevãzute şi pedepsite de art. 323 din Codul penal şi de <>art. 175 şi 179 din Legea nr. 141/1997 .
13. Conform susţinerilor parchetului, situaţia de fapt se prezintã în felul urmãtor. În ianuarie 1998, reclamantul şi alţi 3 coinculpaţi, printre care colonelul T. de la Ministerul de Interne şi comandantul S.I. al bazei aeriene a aeroportului Otopeni, s-au întâlnit de mai multe ori şi au elaborat o strategie care sã le permitã introducerea nelegalã în ţarã a unei mari cantitãţi de ţigãri şi obţinerea de profit din comercializarea mãrfii respective.
14. Aceştia şi-au împãrţit sarcinile în funcţie de competenţele şi funcţiile fiecãruia. Astfel, reclamantul, acţionar majoritar al unei societãţi de navlosire a avioanelor, trebuia sã organizeze transportul mãrfii astfel încât autoritãţile sã nu îi cunoascã adevãrata naturã şi destinaţie. Complicele sãu, N.I., era însãrcinat cu finanţarea operaţiunii, cu furnizarea mâinii de lucru pentru operaţiunile de încãrcare şi descãrcare pe aeroport şi cu organizarea reţelelor de distribuţie pe teritoriul român. Colonelul T., având în vedere funcţiile sale din cadrul Ministerului de Interne, era însãrcinat cu protecţia mãrfii dupã aterizarea avioanelor pe aeroportul militar Otopeni. În acest scop, el trebuia sã împiedice autoritãţile competente sã verifice provenienţa şi destinaţia mãrfii şi sã dea operaţiunii aparenţa unui transport special autorizat de stat. Inculpatul S.I., comandant al bazei aeriene, trebuia sã faciliteze accesul în incinta aeroportului militar al camioanelor şi forţei de muncã necesare încãrcãrii şi descãrcãrii mãrfii.
15. Pentru a-şi atinge obiectivele, reclamantul şi ceilalţi 3 inculpaţi, care formau nucleul operaţiunii, cooptaserã anterior alte 15 persoane, printre care un inspector de la Autoritatea Aeronauticã Civilã şi controlori ai traficului aerian de la aeroportul militar Otopeni.
Respectând planul prestabilit, în luna martie 1998 reclamantul a încheiat un contract cu compania bulgarã Air Sofia, prin care el a închiriat un avion, aparent în interesul unei societãţi cu sediul în Bulgaria. Contrar condiţiilor contractuale, avionul închiriat a aterizat în noaptea dintre 23 şi 24 martie 1998 pe aeroportul Otopeni din Bucureşti. Comandantul S.I. îi ceruse unui alt complice, comandant adjunct al aeroportului civil Otopeni, sã dirijeze avionul pe platforma destinatã autoritãţilor militare. Un alt complice, controlor aerian, dãduse autorizaţia de survolare şi aterizare. Dupã ce avionul a fost în cele din urmã garat pe pista aeroportului militar Otopeni, reclamantul şi complicii sãi s-au îndreptat spre avion. Atunci, S.I. a ordonat santinelei care pãzea o poartã de intrare în aeroport sã lase liberã trecerea camioanelor care se deplasaserã acolo în vederea descãrcãrii mãrfii. Dupã ce toate ţigãrile au fost încãrcate în aceste camioane, convoiul, precedat de autovehiculele inculpaţilor, a ieşit pe aceeaşi poartã, deschisã din nou la ordinul lui S.I. Marfa a fost dusã în depozite situate la periferia Bucureştiului, de unde a fost distribuitã mai multor reţele de comercializare.
16. Reuşita operaţiunii, astfel cum fusese stabilitã în prealabil, i-a determinat pe inculpaţi sã repete operaţiunea în aceleaşi condiţii, în noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1998.
17. Potrivit susţinerilor parchetului, pe toatã perioada derulãrii acestor operaţiuni, inculpaţii s-au aflat în contact telefonic prin intermediul reţelelor de telefonie mobilã, aşa cum reiese din lista convorbirilor telefonice dintre ei la momentul sãvârşirii faptelor ce constituie obiectul cauzei, listã pe care au întocmit-o serviciile speciale şi pe care parchetul a anexat-o la rechizitoriul sãu, ca probã în acuzare. Parchetul nu şi-a întemeiat rechizitoriul pe eventuale ascultãri operate la posturile telefonice ale reclamantului.
C. Procedura în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti
18. La data de 15 iunie 1998, la prima şedinţã publicã în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, completul de judecatã fiind prezidat de judecãtorul N.N., reclamantul a solicitat recuzarea lui N.N., motivat de faptul cã a fãcut parte din completul de judecatã care se pronunţase la data de 23 mai 1998 asupra cererii parchetului de prelungire a mãsurii arestãrii preventive luate faţã de acesta. În aceeaşi zi, cererea sa a fost admisã.
19. Alte şedinţe publice s-au desfãşurat în datele de 5 august, 1, 28 şi 29 septembrie, 5, 7, 13 şi 21 octombrie, 30 noiembrie, 11 şi 16 decembrie 1998, 19 şi 26 ianuarie şi 5, 9 şi 15 februarie 1999. Reclamantul s-a prezentat, asistat de avocatul sãu M., care îl reprezentase şi în faza de urmãrire penalã. În timpul acestor şedinţe de judecatã, avocaţii coinculpaţilor au solicitat prezentarea în faţa instanţei a transcrierii înregistrãrilor telefonice efectuate de serviciile speciale şi au solicitat încuviinţarea a numeroase probe, pe care le considerau pertinente pentru apãrarea clienţilor lor. Instanţa a admis cererile de probatoriu pe care le-a considerat necesare în vederea clarificãrii faptelor şi gradului de vinovãţie pentru fiecare coinculpat, respingându-le pe cele nemotivate; instanţa a audiat numeroşi martori, a acordat cuvântul în multe rânduri procurorului, coinculpaţilor şi avocaţilor acestora, care i-au putut interoga pe martorii acuzãrii.
20. La data de 25 ianuarie 1999, la cererea preşedintelui instanţei, parchetul a prezentat în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti mai multe note cuprinzând transcrierea pãrţilor relevante, pentru bunul mers al anchetei, ale convorbirilor telefonice ale reclamantului şi ale unei persoane de origine arabã, J.A.A., cu reprezentanţii companiei aeriene Air Sofia şi cu ceilalţi coinculpaţi, interceptate de serviciile speciale la datele de 30 martie, 7, 17 şi 27 aprilie 1997 şi 21 martie 1998. Notele parchetului, care îl priveau pe reclamant, relevau faptul cã interceptarea convorbirilor sale telefonice fusese autorizatã prin Mandatul nr. 00169 din 6 martie 1998, emis de Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie. Acest mandat nu conţinea niciun element care sã indice faptul cã fusese eliberat pe numele reclamantului. Instanţa a depus aceste documente la dosarul de urmãrire penalã, clasându-le cu menţiunea "secret". Ulterior parchetul a prezentat casetele cuprinzând înregistrãrile convorbirilor interceptate, pe care tribunalul le-a depus, de asemenea, la dosarul cauzei.
21. Prin Încheierea de şedinţã din data de 5 februarie 1999, instanţa, sesizatã de unul dintre coinculpaţi cu o cerere de expertizare a vocii înregistrate de cãtre serviciile speciale în timpul ascultãrilor telefonice, pentru a stabili dacã exista concordanţã sau nu cu vocea sa, a observat cã singura instituţie în mãsurã sã compare vocea inculpatului cu cea înregistratã pe banda magneticã era Serviciul Român de Informaţii, dotat cu aparatura tehnicã necesarã.
22. În şedinţa publicã din data de 15 februarie 1999, avocaţii diferiţilor coinculpaţi au solicitat amânarea cauzei, pentru a putea lua cunoştinţã de documentele depuse la dosarul de urmãrire penalã. Avocatul reclamantului, M., a invocat în faţa instanţei excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP, care reglementeazã modalitãţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice şi utilizarea acestora ca mijloc de probã în procesul penal, solicitând trimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale. Acesta a arãtat cã într-un domeniu atât de important, ce ţine de viaţa privatã a unei persoane, ingerinţele statului trebuiau fondate pe o reglementare riguroasã şi exactã. Or, dupã pãrerea sa, nu aceasta era situaţia în cauza de faţã, legea fiind elipticã şi fãrã a oferi suficiente garanţii împotriva abuzurilor, cu încãlcarea art. 6 şi 8 din Convenţie. În special, acesta s-a plâns de faptul cã art. 91^1-5 din CPP:
- nu obliga procurorul sã depunã la dosarul cauzei, format la instanţã, documentaţia pe care s-a bazat atunci când a autorizat efectuarea interceptãrii şi cã, din acest motiv, nici pãrţile în proces, nici instanţa nu puteau verifica legalitatea ascultãrilor;
- oferea posibilitatea procurorului de a prelungi autorizaţia, cu toate cã aceastã prerogativã ar fi trebuit acordatã unei autoritãţi independente;
- nu prevedea nici obligaţia procurorului de a preciza în conţinutul autorizaţiei numerele de telefon puse sub ascultare, nici garanţiile referitoare la caracterul intact şi complet al înregistrãrilor. În acest sens, el a arãtat cã parchetul a depus la dosarul cauzei transcrieri fragmentate ale conversaţiilor telefonice purtate de clientul sãu.
Acesta s-a plâns şi cu privire la faptul cã instanţa nu a verificat modul în care parchetul a intrat în posesia listei cu numerele de telefon apelate de coinculpaţi.
23. Prin Încheierea de şedinţã din data de 16 februarie 1999, instanţa a respins cererea de amânare formulatã de avocaţii unora dintre coinculpaţi, arãtând cã, în numeroase rânduri, a atras atenţia în şedinţã publicã inculpaţilor şi avocaţilor acestora asupra necesitãţii de a se prezenta la sediul instanţei pentru a studia şi a consulta documentele depuse la dosarul de urmãrire penalã. Or, puţini dintre avocaţii şi inculpaţii în cauzã dãduserã curs numeroaselor sale solicitãri. Dintre aceştia, instanţa l-a dat drept exemplu pe avocatul reclamantului, M., şi pe reclamant însuşi, care s-au deplasat la sediul instanţei şi au consultat în întregime dosarul de urmãrire penalã.
24. Prin aceeaşi încheiere, instanţa a respins ca inadmisibilã excepţia de neconstituţionalitate invocatã de avocatul reclamantului, cu motivarea cã aceasta nu viza prevederi legale care ar fi fost decisive pentru soluţionarea cauzei. Mai mult, instanţa a observat cã reclamantul declarase în faţa sa cã renunţã la excepţia de neconstituţionalitate formulatã de avocatul sãu.
25. La data de 18 februarie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în complet compus din locotenent-colonelul S.P., preşedinte, şi din locotenentul L.P., judecãtor, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsã de 12 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de asociere pentru sãvârşirea de infracţiuni şi contrabandã, infracţiuni prevãzute şi pedepsite de art. 323 din Codul penal şi, respectiv, de art. 175 cu referire la <>art. 179 din Legea nr. 141/1997 . De asemenea, tribunalul a interzis reclamantului, pe o duratã de 5 ani, exerciţiul drepturilor civile menţionate la art. 64 lit. a), b) şi c) din Codul penal, şi anume dreptul de a alege sau de a fi ales, dreptul de a ocupa o funcţie învestitã cu autoritatea statului şi cel de a exercita profesia care i-a permis sã comitã infracţiunea aflatã la originea condamnãrii sale.
26. În primul rând, instanţa a reţinut cã faptele s-au desfãşurat în nopţile dintre 23 şi 24 martie 1998, respectiv dintre 16 şi 17 aprilie 1998, astfel cum s-a arãtat în rechizitoriul parchetului, şi cã vinovãţia reclamantului şi a celorlalţi inculpaţi se întemeia pe declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi de parchet şi de instanţã, pe procesele-verbale de confruntare, de reconstituire şi de percheziţie, precum şi pe lista convorbirilor telefonice dintre coinculpaţi şi a transcrierilor acelor convorbiri care au fost interceptate de serviciile speciale.
27. Instanţa a constatat cã, deşi iniţial coinculpaţii au negat cu vehemenţã faptul cã se cunosc sau cã au avut conversaţii telefonice la momentul sãvârşirii faptelor în cauzã, aceştia au admis ulterior contrariul. În acest sens, instanţa a arãtat cã ascultãrile telefonice şi lista convorbirilor telefonice dintre inculpaţi confirmau în mod categoric faptul cã aceştia se cunoşteau şi cã au avut lungi şi numeroase conversaţii telefonice în timpul evenimentelor din noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1998, al cãror conţinut demonstra clar faptul cã inculpaţii comiseserã infracţiunile de care erau suspectaţi.
28. În ceea ce priveşte utilizarea acestor înregistrãri telefonice ca mijloc de probã în procesul penal, instanţa a subliniat mai întâi faptul cã înregistrãrile audio şi video au fost admise pentru prima datã ca mijloc de probã în materie penalã prin <>Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 privind modificarea CPP şi a apreciat cã notele trimise instanţei de parchet, ce cuprindeau raportul interceptãrilor telefonice ale reclamantului, redarea acestora în scris şi casetele înregistrãrilor, au respectat, în speţã, condiţiile prevãzute de lege, şi anume cele ale art. 91^2 din CPP. Instanţa a reamintit şi faptul cã, într-o şedinţã publicã anterioarã, a respins cererile formulate de avocaţii unora dintre inculpaţi de a consulta documentaţia pe care s-a bazat procurorul pentru a autoriza ascultãrile telefonice, precum şi autorizaţia motivatã datã de parchet serviciilor speciale, pentru ca acestea sã procedeze la efectuarea ascultãrilor telefonice, cu motivarea cã acest aspect nu era prevãzut de lege.
29. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, conform cãrora interceptarea convorbirilor sale ar fi fost ilegalã, întrucât nu s-a efectuat o redare integralã în scris a rezultatului acestor ascultãri, instanţa a reţinut cã, într-adevãr, conform art. 92^2 din CPP, înregistrãrile trebuiau transcrise integral în scris. Totuşi, instanţa a respins acest argument pentru motivele urmãtoare:
"Evident cã o asemenea redare integralã, în mod obiectiv, nu este posibilã, atunci când existã cercetãri în curs, în cauze disjunse, cu privire la alte persoane şi alte fapte, aflate în conexitate sau în indivizibilitate cu faptele inculpaţilor deja trimişi în judecatã.
De altfel, procurorul nici nu a ascuns împrejurarea cã, în unele cazuri, nu au fost transcrise unele pasaje (...).
În opinia tribunalului, redarea convorbirilor înregistrate trebuie sã fie integralã, însã aspectul integralitãţii se referã la faptele şi persoanele ce sunt deduse judecãţii; evident cã dacã s-ar reproduce şi pasaje ce se referã la alte persoane ori fapte, pentru care nu s-a încheiat încã urmãrirea penalã, ar fi grav afectat principiul operativitãţii şi al confidenţialitãţii şi, de ce nu, chiar caracterul secret, nepublic al urmãririi penale, faţã de alte persoane ce nu au fost încã trimise în judecatã.
Neîncrederea unor inculpaţi în aceste înregistrãri rezidã nu atât din aspecte ce ţin de legalitatea interceptãrilor, care, în opinia instanţei, nu suportã discuţiuni, ci mai ales din valoarea probatorie şi univocitatea acestor mijloace de probã."
30. În ceea ce priveşte lista convorbirilor telefonice dintre coinculpaţi, utilizatã de parchet ca probã în acuzare, instanţa a constatat cã obţinerea de cãtre procuror a unei liste a posturilor telefonice apelate de un inculpat nu echivaleazã cu interceptarea convorbirilor sale. Instanţa a reţinut cã, spre deosebire de ascultãrile telefonice, legea nu prevedea dispoziţii speciale în materie şi, prin urmare, a apreciat cã procurorul putea sã solicite o asemenea mãsurã care ţinea de urmãrirea penalã, din partea autoritãţilor competente, în orice moment al procesului penal, şi sã o utilizeze în susţinerea cercetãrii penale, în temeiul dreptului comun în materie de probaţiune.
D. Procedura în faţa Curţii Militare de Apel şi decizia Curţii Constituţionale
31. La o datã neprecizatã, parchetul şi coinculpaţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe. Parchetul a solicitat majorarea pedepselor aplicate de instanţã împotriva tuturor inculpaţilor. Reclamantul a solicitat reţinerea beneficiului circumstanţelor atenuante şi schimbarea încadrãrii juridice a faptelor reţinute împotriva sa în infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, prevãzutã şi pedepsitã de art. 262 din Codul penal. De asemenea, acesta a susţinut faptul cã nu a beneficiat de asistenţa unui apãrãtor în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi a denunţat participarea la anumite şedinţe publice în faţa instanţei, în calitate de reprezentant al ministerului public, a procurorului A.D., care fusese însãrcinat de parchet şi cu efectuarea urmãririi penale. În cele din urmã, reclamantul a contestat legalitatea interceptãrilor telefonice la care a fost supus.
32. La data de 11 octombrie 1999, avocatul reclamantului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP, la care au subscris şi ceilalţi coinculpaţi. Curtea Militarã de Apel a trimis dosarul Curţii Constituţionale, care a respins excepţia prin decizia definitivã din data de 3 februarie 2000. Dupã ce a analizat principiile enunţate de Curte în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei (Hotãrârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), instanţa constituţionalã a apreciat cã art. 91^1-5 din CPP cuprindea suficiente garanţii pentru a evita arbitrarul autoritãţilor, din moment ce reglementa în detaliu procedura de autorizare a interceptãrilor comunicãrilor, de transcriere şi certificare a înregistrãrilor astfel obţinute. În plus, a subliniat cã era atributul instanţei, în faţa cãreia organele de urmãrire penalã înţelegeau sã se prevaleze de rezultatul ascultãrilor telefonice, sã analizeze legalitatea autorizaţiei procurorului, şi cã simplul fapt cã organul de urmãrire penalã ar fi putut încãlca, într-o cauzã datã, garanţiile prevãzute de lege reprezenta o problemã de aplicare a legii, ce nu ţinea de competenţa sa. Pe de altã parte, Curtea Constituţionalã a constatat cã absenţa notificãrii interceptãrilor telefonice cãtre persoana vizatã nu ar putea fi consideratã ca fiind incompatibilã cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, deoarece acest aspect asigurã eficacitatea ascultãrilor telefonice. Decizia Curţii Constituţionale din 3 februarie 2000, purtând menţiunea "definitivã şi obligatorie", a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000.
33. Prin Decizia din data de 8 iunie 2000, Curtea Militarã de Apel a respins apelul parchetului ca nefondat. În schimb, a admis în parte apelul reclamantului şi, apreciind cã prima instanţã a individualizat greşit pedepsele aplicabile pentru infracţiunile de care se fãcuse vinovatã partea în culpã, a redus pedeapsa aplicatã împotriva acestuia la 8 ani închisoare, la care a adãugat pedeapsa complementarã a interzicerii drepturilor menţionate la art. 64 lit. a), b) şi c) din Codul penal, pe o duratã de 4 ani.
34. În primul rând, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului de a i se reţine circumstanţe atenuante, ţinând cont de atitudinea sa din timpul procesului penal, pe care a apreciat-o ca fiind nesincerã. De asemenea, a constatat cã prima instanţã a reţinut o corectã încadrare juridicã a faptelor comise. A mai reţinut cã avocatul, cãruia reclamantul îi dãduse mandat pentru a-l apãra în faţa parchetului, îl apãrase şi în faţa instanţei, chiar şi în lipsa unei împuterniciri exprese a reclamantului. Or, faptul cã partea în cauzã a acceptat în timpul şedinţelor de judecatã prezenţa acestui avocat care, mai mult, l-a apãrat de o manierã elaboratã, invocând diferite încãlcãri ale prevederilor dreptului intern, precum şi ale Convenţiei europene, a fost apreciat de Curtea de Apel ca echivalând cu un acord tacit între aceştia.
35. În ceea ce priveşte ascultãrile convorbirilor telefonice a cãror legalitate a fost contestatã de reclamant, Curtea Militarã de Apel a menţinut hotãrârea primei instanţe astfel:
"Nelegalitatea interceptãrilor convorbirilor telefonice adusã în discuţie în apãrarea inculpatului a fost rezolvatã de Curtea Constituţionalã; nu este relevant nici faptul cã nu s-a fãcut integral transcrierea convorbirilor telefonice, atât timp cât din ceea ce s-a depus la dosar ca mijloc de probã, coroborat cu audierea casetelor, se dovedesc faptele pentru care inculpaţii au fost condamnaţi; interceptãrile convorbirilor telefonice nu sunt ilegale, deoarece existã un mandat al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, în acest sens, pe numele inculpatului, care, de altfel, nu a contestat existenţa şi conţinutul convorbirilor telefonice."
E. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie
36. Reclamantul şi Parchetul militar de pe lângã Curtea Militarã de Apel au formulat recurs împotriva acestei decizii. Primul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie sã înlãture probele ce rezultã din transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate de serviciile speciale, cu motivarea cã acestea nu sunt conforme cu legea, dat fiind faptul cã organele de urmãrire penalã nu au depus la dosarul instanţei documentaţia pe baza cãreia acestea autorizaserã şi efectuaserã ascultãrile litigioase. Parchetul a contestat diminuarea pedepsei aplicate de prima instanţã reclamantului, pe care o considera nejustificatã, ţinând cont de atitudinea acestuia de nerecunoaştere a faptelor în timpul procesului penal şi de pericolul social ridicat ce decurge din faptele comise. Parchetul a solicitat casarea deciziei Curţii Militare de Apel şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţã.
37. Prin Decizia definitivã din data de 26 februarie 2001, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul reclamantului ca nefondat. Pe de altã parte, a admis recursul parchetului şi a majorat pedeapsa cu închisoarea aplicatã reclamantului la 14 ani închisoare, la care a adãugat pedeapsa complementarã a interzicerii drepturilor civile prevãzute de art. 64 lit. a), b) şi c) din Codul penal, pe o duratã de 8 ani. Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã vinovãţia reclamantului era pe deplin doveditã de convorbirile sale telefonice interceptate la data faptelor în cauzã, de declaraţiile coinculpatului T. şi de cele ale ofiţerilor însãrcinaţi cu protecţia aeroportului militar Otopeni. Curtea Supremã de Justiţie a reţinut cã instanţele inferioare au subestimat contribuţia reclamantului la comiterea infracţiunilor de contrabandã şi de asociere pentru sãvârşirea de infracţiuni, pe care aceasta a calificat-o ca "decisivã". În special, instanţa de recurs a relevat cã, prin urmãrirea unor câştiguri importante, ilicite şi imediate, reclamantul a pus în pericol întregul sistem de apãrare al aeroportului şi a prejudiciat cu intenţie activitatea Autoritãţii Aeronautice Civile Române, ceea ce justifica agravarea pedepsei sale cu închisoarea.
38. În plus, Curtea Supremã de Justiţie a arãtat cã autorizaţiile parchetului referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului fuseserã depuse de parchet la dosarul instanţei, apreciind astfel cã cerinţele art. 91^2 din CPP au fost respectate în cauzã. În cele din urmã, instanţa de recurs a confirmat cã reclamantul fusese legal asistat de avocatul sãu ales în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, astfel cum reieşea din încheierile de şedinţã pronunţate în timpul judecãrii pe fond a cauzei, şi a reţinut cã nedepunerea împuternicirii avocaţiale de reclamant sau de avocatul sãu, la dosarul format la instanţã, nu constituia în niciun caz un motiv de nulitate absolutã a hotãrârilor instanţelor inferioare.
II. Dreptul intern pertinent
A. Constituţia
39. Dispoziţiile relevante din Constituţie prevãd urmãtoarele:
Articolul 11
"2. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
Articolul 20
"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."
B. <>Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992)
40. Dispoziţiile relevante prevãd urmãtoarele:
Articolul 2
"Serviciul Român de Informaţii organizeazã şi executã activitãţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarãrii oricãror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţãri la adresa siguranţei naţionale a României."
Articolul 8
"Serviciul Român de Informaţii este autorizat sã deţinã şi sã foloseascã mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţionalã, în condiţiile legii."
Articolul 10
"În situaţiile care constituie ameninţãri la adresa siguranţei naţionale a României, Serviciul Român de Informaţii, prin cadre stabilite în acest scop, solicitã procurorului eliberarea mandatului prevãzut de <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României pentru desfãşurarea activitãţilor autorizate de acesta."
Articolul 45
"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se pãstreazã în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.
Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai dupã trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare."
C. <>Legea nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţionalã a României
41. Dispoziţiile relevante prevãd urmãtoarele:
Articolul 3
"Constituie ameninţãri la adresa siguranţei naţionale a României urmãtoarele:
a) planurile şi acţiunile care vizeazã suprimarea sau ştirbirea suveranitãţii, unitãţii, independenţei sau indivizibilitãţii statului român;
b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de rãzboi contra ţãrii sau de rãzboi civil, înlesnirea ocupaţiei militare strãine (...);
c) trãdarea prin ajutarea inamicului;
d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmãresc slãbirea puterii de stat;
e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii strãine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegalã de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii strãine (...);
f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlãturarea prin forţã a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravã drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor români sau pot aduce atingere capacitãţii de apãrare ori altor asemenea interese ale ţãrii, precum şi actele de distrugere, degradare (...) a structurilor necesare bunei desfãşurãri a vieţii social-economice sau apãrãrii naţionale;
g) acţiunile prin care se atenteazã la viaţa, integritatea fizicã sau sãnãtatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat (...);
h) iniţierea, organizarea, sãvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistã, fascistã, (...) rasiste, separatiste (...);
i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricãror activitãţi (...);
j) atentatele contra unei colectivitãţi (...);
k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unitãţile autorizate sã le deţinã, contrabanda cu acestea (...) precum şi portul de armament sau muniţie, fãrã drept, dacã prin acestea se pune în pericol siguranţa naţionalã;
l) iniţierea sau constituirea de organizaţii (...) în scopul desfãşurãrii vreuneia din activitãţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfãşurarea în secret de asemenea activitãţi de cãtre organizaţii sau grupãri constituite potrivit legii."
Articolul 8
"Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale se executã de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţãrii (...)"
Articolul 10
"Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter secret de stat."
Articolul 13
"Situaţiile prevãzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedurã penalã, autorizarea efectuãrii unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor (...)
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de cãtre procurori anume desemnaţi de procurorul general al României. (...) procurorul (...) emite un mandat care trebuie sã conţinã: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacã este cunoscutã, ale cãrei comunicaţii trebuie interceptate ori care se aflã în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; (...) descrierea generalã a locului în care urmeazã a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depãşi 6 luni. În cazuri întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fãrã a se putea depãşi, de fiecare datã, 3 luni.
Orice cetãţean care se considerã vãtãmat în mod nejustificat prin activitãţile care fac obiectul mandatului (procurorului) se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul."
Articolul 16
"Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie sã lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertãţile fundamentale ale cetãţenilor, viaţa particularã, onoarea sau reputaţia lor (...) Cetãţeanul care se considerã lezat (...) poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apãrare şi asigurarea ordinii publice ale celor douã camere ale Parlamentului."
42. Prin Încheierea de şedinţã din data de 5 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, sesizatã cu o cauzã referitoare la interceptãrile autorizate de procuror între anii 2001 şi 2004, a invocat în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 . În opinia Curţii de Apel Bucureşti, înaintatã judecãtorului constituţional, în ciuda modificãrii CPP, <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 putea încã sã constituie temeiul legal al interceptãrii comunicaţiilor telefonice ale particularilor, în situaţia unei presupuse atingeri aduse siguranţei naţionale, ceea ce permitea eludarea garanţiilor specifice, prevãzute în materie de CPP. Guvernul, cãruia Curtea Constituţionalã i-a solicitat opinia, a apreciat cã excepţia de neconstituţionalitate era întemeiatã, din moment ce procedura de interceptare a comunicaţiilor prevãzutã de <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu conţinea garanţiile necesare limitãrii ingerinţelor autoritãţilor în viaţa privatã a indivizilor.
Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2006, Curtea Constituţionalã a respins excepţia de neconstituţionalitate invocatã de Curtea de Apel. Instanţa constituţionalã s-a prevalat de caracterul special al <>Legii nr. 51/1991 , ceea ce justifica, în opinia sa, compatibilitatea art. 13 din lege cu Constituţia şi inexistenţa oricãrei discriminãri între persoanele ale cãror comunicaţii au fost interceptate în baza acestei legi speciale şi ceilalţi indivizi, ale cãror comunicaţii au fost interceptate pe baza dispoziţiilor cu caracter general din CPP.
Aceastã decizie, purtând menţiunea "definitivã şi obligatorie", a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
D. Codul de procedurã penalã (CPP) în vigoare la data faptelor
43. Dispoziţiile relevante prevãd urmãtoarele:
Articolul 278 - Plângerea contra actelor procurorului
"Plângerea împotriva mãsurilor luate sau actelor efectuate de procuror (...) se rezolvã de prim-procurorul parchetului. În cazul când mãsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de cãtre acesta, plângerea se rezolvã de procurorul ierarhic superior."
Articolul 63 - Probele şi aprecierea lor
"(...) Probele nu au valoare mai dinainte stabilitã. Aprecierea fiecãrei probe se face de organul de urmãrire penalã şi de instanţa de judecatã potrivit convingerii lor, formatã în urma examinãrii tuturor probelor administrate."
E. <>Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 pentru modificarea şi completarea CPP
44. <>Legea nr. 141/1996 a introdus în CPP un nou articol (91^1-5 citat mai sus), ce reglementeazã modalitãţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum şi utilizarea lor ca mijloc de probã în cadrul procesului penal. Acest articol prevede urmãtoarele:
Articolul 91^1 din CPP
"Înregistrãrile pe bandã magneticã ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivatã a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângã Curtea de Apel, în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege, dacã existã date sau indicii temeinice privind pregãtirea sau comiterea unei infracţiuni pentru care urmãrirea penalã se face din oficiu, iar interceptarea este utilã, pentru aflarea adevãrului, pot servi ca mijloace de probã, dacã din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultã fapte sau împrejurãri de naturã sã contribuie la aflarea adevãrului.
Autorizarea procurorului se dã pentru durata necesarã înregistrãrii, pânã la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungitã în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depãşi 30 de zile."
Articolul 91^2 din CPP
"Organul de urmãrire penalã care a efectuat înregistrãrile menţionate în articolul 91^1, întocmeşte un proces-verbal în care se menţioneazã autorizaţia datã de procuror pentru efectuarea interceptãrii, numãrul sau numerele posturilor telefonice între care se poartã convorbirile, numele persoanelor care le poartã, dacã sunt cunoscute, data şi ora fiecãrei convorbiri în parte şi numãrul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formã scrisã şi se ataşeazã la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de cãtre organul de urmãrire penalã, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã în cauzã. La procesul-verbal se ataşeazã, de asemenea, caseta sau rola care conţine înregistrarea convorbirii, în original, sigilatã cu sigiliul organului de urmãrire penalã."
Articolul 91^5 din CPP
"Mijloacele de probã prevãzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a pãrţilor ori din oficiu."
F. Legile nr. 281 din 24 iunie 2003 şi 356 din 21 iulie 2006 şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 60/2006 privind modificarea CPP şi a anumitor legi speciale
45. Dupã intrarea în vigoare, la data de 1 ianuarie 2004, a <>Legii nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea CPP, prevederile relevante din CPP în materie de interceptare şi de înregistrare a convorbirilor telefonice au urmãtorul conţinut:
Articolul 91^1
Condiţiile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicãrilor şi cazurile în care acestea se pot autoriza
"Interceptãrile şi înregistrãrile pe bandã magneticã (...) ale unor convorbiri sau comunicãri se vor efectua cu autorizarea motivatã a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege, dacã sunt date sau indicii temeinice privind pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni pentru care urmãrirea penalã se efectueazã din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevãrului. Autorizaţia se dã de cãtre preşedintele instanţei cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevãrului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea fãptuitorului nu poate fi realizatã în baza altor probe.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevãzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spãlare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevãzute de <>Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai cãror fãptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se sãvârşesc prin mijloace de comunicare telefonicã sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.
Autorizarea se dã pentru durata necesarã înregistrãrii, pânã la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungitã în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depãşi 30 de zile. Durata maximã a înregistrãrilor autorizate este de 4 luni. Mãsurile dispuse de instanţã vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndatã ce au încetat motivele care le-au justificat. (...) Autorizarea interceptãrii şi a înregistrãrii convorbirilor sau comunicãrilor se face prin încheiere motivatã, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justificã interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor; motivele pentru care mãsura este indispensabilã aflãrii adevãrului; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care este autorizatã interceptarea şi înregistrarea."
Articolul 91^2 din CPP
Organele care efectueazã interceptarea şi înregistrarea
"Procurorul procedeazã personal la interceptãrile şi înregistrãrile prevãzute în articolul 91^1 din CPP sau poate dispune ca acestea sã fie efectuate de organul de cercetare penalã. Persoanele care sunt chemate sã dea concurs tehnic la interceptãri şi înregistrãri sunt obligate sã pãstreze secretul operaţiunii efectuate, încãlcarea acestei obligaţii fiind pedepsitã potrivit Codului penal.
În caz de urgenţã, când întârzierea obţinerii autorizãrii prevãzute în art. 91^1 alineatul 1 din CPP ar aduce grave prejudicii activitãţii de urmãrire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţã motivatã, interceptarea şi înregistrarea pe bandã magneticã sau pe orice alt tip de suport, a convorbirilor sau comunicãrilor, comunicând aceasta instanţei imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore. Instanţa trebuie sã se pronunţe în cel mult 24 de ore asupra ordonanţei procurorului şi, dacã o confirmã şi este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptãrii şi înregistrãrii, în condiţiile articolului 91^1 alineatele 1-3. Dacã instanţa nu confirmã ordonanţa procurorului, ea trebuie sã dispunã încetarea, de îndatã, a interceptãrilor şi înregistrãrilor şi distrugerea celor efectuate.
Instanţa dispune, pânã la terminarea urmãririi penale, aducerea la cunoştinţã, în scris, persoanelor ale cãror convorbiri sau comunicãri au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea."
Articolul 91^3 - Certificarea înregistrãrilor
"Despre efectuarea interceptãrilor şi înregistrãrilor menţionate în articolele 91^1 şi 91^2, procurorul sau organul de cercetare penalã întocmeşte un proces-verbal în care se menţioneazã: autorizaţia datã de instanţã pentru efectuarea acestora, numãrul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacã sunt cunoscute, data şi ora fiecãrei convorbiri în parte şi numãrul de ordine al benzii magnetice sau al oricãrui alt tip de suport pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formã scrisã şi se ataşeazã la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de cãtre organul de cercetare penalã, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã în cauzã. (...) Corespondenţele în altã limbã decât cea românã sunt transcrise în limba românã, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se ataşeazã banda magneticã sau orice alt tip de suport, care conţine înregistrarea convorbirii, sigilatã cu sigiliul organului de urmãrire penalã. Banda magneticã sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisã a acesteia şi procesul-verbal se înainteazã instanţei care, dupã ce ascultã procurorul şi pãrţile, hotãrãşte care din informaţiile culese prezintã interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Convorbirile sau comunicãrile care conţin secrete de stat sau profesionale nu se menţioneazã în procesul-verbal. (...) Banda magneticã sau orice alt tip de suport, însoţitã de transcrierea integralã şi copii de pe procesele-verbale, se pãstreazã la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat.
Instanţa poate aproba, la cererea motivatã a inculpatului, a pãrţii civile sau a avocatului acestora, consultarea pãrţilor din înregistrare şi din transcrierea integralã, depuse la grefã, care nu sunt consemnate în procesul-verbal.
Instanţa dispune prin încheiere distrugerea înregistrãrilor care nu au fost folosite ca mijloace de probã în cauzã. (...)"
Articolul 91^6 din CPP - Verificarea mijloacelor de probã
"Mijloacele de probã prevãzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a pãrţilor sau din oficiu. Înregistrãrile (...) (prezentate de pãrţi), pot servi ca mijloace de probã, dacã nu sunt interzise de lege."
46. <>Legea nr. 356/2006 , intratã în vigoare dupã 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 21 iulie 2006, menţine cerinţa prevãzutã de art. 91^1 din CPP, potrivit cãreia operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau printr-un alt mijloc electronic trebuie sã fie realizate în temeiul unei autorizaţii motivate date de un judecãtor. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 60/2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, prevede cã judecãtorul competent sã elibereze autorizaţia este preşedintele instanţei competente sã judece cauza în primã instanţã sau, în lipsa sa, un judecãtor pe care l-a desemnat în acest scop.
ÎN DREPT
I. Observaţie preliminarã cu privire la obiectul cauzei
47. Curtea remarcã încã de la început faptul cã, în observaţiile sale complementare şi cu ocazia numeroaselor comunicãri ulterioare, reclamantul a reiterat o parte din capetele de cerere pe care le-a formulat în stadiul de admisibilitate a cererii, printre care, în special, faptul cã a fost judecat şi condamnat de instanţe militare, iar nu de instanţe civile.
48. În acest sens, Curtea reaminteşte cã obiectul cauzei pe care trebuie sã o soluţioneze în fond a fost stabilit prin decizia sa asupra admisibilitãţii şi cã, în principiu, nu are competenţa necesarã pentru a analiza capetele de cerere declarate inadmisibile (a se vedea, în special, Lamanna împotriva Austriei, nr. 28.923/95, § 23, 10 iulie 2001, şi, mutatis mutandis, Thlimmenos împotriva Greciei [MC], nr. 34.369/97, § 28, CEDO 2000-IV). Prin Decizia sa din data de 22 septembrie 2005, Curtea nu a declarat admisibile decât capetele de cerere întemeiate de reclamant pe dispoziţiile art. 6 § 1 şi 8 din Convenţie, referitoare la interceptarea convorbirilor sale telefonice şi la utilizarea transcrierii lor ca probã în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa. În ceea ce priveşte capãtul de cerere raportat la art. 6 § 1 din Convenţie, pe care Camera l-a declarat admisibil, unul din principalele argumente invocate de reclamant la momentul respectiv - şi pe care Curtea îl va analiza mai jos - era faptul cã instanţele naţionale omiseserã sã se pronunţe asupra unui temei de drept invocat în mod expres de avocatul sãu, referitor la incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultãrile convorbirilor telefonice, cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie.
49. Prin urmare, Curtea se va limita la analiza capetelor de cerere declarate admisibile.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a articolului 8 din convenţie
50. Reclamantul se plânge de faptul cã autoritãţile naţionale i-au interceptat convorbirile telefonice, ceea ce reprezintã, în opinia sa, o încãlcare nejustificatã a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. Acest drept este garantat de art. 8 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
A. Argumentele pãrţilor
1. Guvernul
51. Guvernul nu contestã faptul cã s-a produs o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, ca urmare a interceptãrii convorbirilor sale telefonice de cãtre serviciile speciale. Guvernul subliniazã cã, iniţial, parchetul a eliberat serviciilor speciale, la data de 5 septembrie 1997, un mandat pentru a proceda, în temeiul <>Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã, la punerea sub ascultare a unei persoane de origine arabã, J.A.A., suspectatã de a fi implicatã în operaţiuni de realizare de trafic de arme în beneficiul unor organizaţii strãine. În acest mod, parchetul a putut obţine informaţii ce indicau faptul cã aceastã persoanã, a cãrei punere sub ascultare fusese autorizatã, era implicatã şi într-o reţea infracţionalã din care fãcea parte reclamantul, reţea ce efectua transport ilicit de ţigãri. În cadrul observaţiilor sale complementare, Guvernul a fãcut referire şi la un mandat pe care procurorul l-ar fi emis în vederea interceptãrii convorbirilor telefonice ale reclamantului în perioada 6 martie - 5 septembrie 1998 şi care l-ar fi vizat personal pe acesta.
52. Guvernul considerã cã în cauza de faţã ingerinţa produsã asupra vieţii private a reclamantului era, aşadar, prevãzutã de lege, şi anume de dispoziţiile <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã, respectiv de cele ale <>art. 10 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii. Guvernul susţine cã cele douã legi în discuţie sunt accesibile, deoarece au fost publicate în Monitorul Oficial al României la data de 7 august 1991 şi, respectiv, la 3 martie 1992. Considerând cã cerinţa de previzibilitate a legii era, de asemenea, îndeplinitã şi cã mecanismul instituit la nivel naţional oferea suficiente garanţii împotriva arbitrarului, Guvernul expune urmãtoarele argumente:
a) <>Legea nr. 51/1991 enunţã în mod expres în art. 3 cazurile ce constituie ameninţãri la adresa siguranţei naţionale şi care pot justifica unele mãsuri de supraveghere;
b) numai un procuror special desemnat de procurorul general poate autoriza interceptarea;
c) cel care se considerã lezat în drepturile sale poate depune o plângere în faţa procurorului ierarhic superior celui care a autorizat interceptãrile şi poate, de asemenea, sã sesizeze comisiile parlamentare însãrcinate cu controlul Serviciului Român de Informaţii, în temeiul <>art. 13 şi 16 din Legea nr. 51/1991 ;
d) dupã pronunţarea <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997 , oricare persoanã care se considerã lezatã de o decizie a procurorului prin care se autorizeazã interceptãri telefonice are dreptul sã introducã o plângere în faţa unei instanţe naţionale;
e) interceptarea convorbirilor şi comunicãrilor telefonice ale reclamantului s-a desfãşurat pe o perioadã de 6 luni, fãrã nicio prelungire ulterioarã, şi nu a vizat decât posturile telefonice de la domiciliul şi de la biroul sãu;
f) transcrierea convorbirilor telefonice interceptate şi procesele-verbale întocmite de organul care a efectuat înregistrarea sunt reglementate de dispoziţiile <>art. 91^2 din CPP, care completeazã Legea nr. 51/1991 şi care instituie cerinţa de a se face o descriere detaliatã a faptelor constatate în timpul ascultãrilor, precum şi precizãri privind identitatea persoanei puse sub ascultare;
g) la terminarea urmãririi penale, procurorul este obligat, în temeiul art. 257 din CPP, sã prezinte persoanei considerate vinovate de sãvârşirea unei infracţiuni documentele obţinute în timpul urmãririi penale, care vor fi utilizate ca probe în acuzare în rechizitoriu;
h) datele interceptate de Serviciul Român de Informaţii nu sunt accesibile publicului în temeiul <>art. 10 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã; divulgarea lor sau utilizarea lor cu încãlcarea legii este pasibilã de a fi pedepsitã cu închisoarea.
53. În plus, Guvernul relevã cã ingerinţa în exerciţiul dreptului reclamantului la respectarea vieţii private a urmãrit un scop legitim, şi anume prevenirea şi pedepsirea faptelor ce aduc atingere siguranţei statului, fiind proporţionalã cu scopul legitim urmãrit. De asemenea, la fel ca în Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotãrârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), Guvernul apreciazã cã mecanismul instituit la nivel naţional oferea suficiente garanţii împotriva arbitrarului, printre care cea mai importantã era, în opinia sa, faptul cã procedura îndreptatã împotriva reclamantului s-a desfãşurat în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege, care au analizat transcrierile convorbirilor interceptate şi au decis sã nu le înlãture pentru motive de ilegalitate.
54. În observaţiile sale complementare, Guvernul aratã cã, în urma unei modificãri a legislaţiei naţionale, procedura de autorizare a mãsurilor de supraveghere secretã a fost modificatã şi cã o astfel de autorizaţie este în prezent de competenţa unui judecãtor. De asemenea, subliniazã cã procedura de control al fiabilitãţii înregistrãrilor este, din acest moment, de competenţa Institutului Naţional de Expertizã Criminalisticã, înfiinţat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 368 din 3 iulie 1998 , care acţioneazã sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi ai cãrui experţi sunt desemnaţi în temeiul <>Ordonanţei Guvernului nr. 75 din 24 august 2000 , aprobatã prin <>Legea nr. 488 din 11 iulie 2002 .
2. Reclamantul
55. Reclamantul contestã argumentele Guvernului. Acesta subliniazã cã, în Cauza Rotaru, Curtea a analizat deja dispoziţiile <>Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii şi a statuat cã aceastã lege nu oferã suficiente garanţii pentru a evita abuzurilor autoritãţilor (Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V). Aşadar, în opinia reclamantului, aceeaşi concluzie ar trebui sã se aplice în cauza de faţã, astfel încât interceptarea convorbirilor sale telefonice, întemeiatã pe dispoziţiile <>Legii nr. 14/1992 , nu apare ca fiind "prevãzutã de lege", aşa cum impune al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie.
56. Reclamantul adaugã cã infracţiunile pentru care era urmãrit nu justificau interceptarea convorbirilor sale pe temeiul legal indicat de Guvern, deoarece simpla prezenţã a militarilor pe o bazã, precum cea a aeroportului Otopeni, nu conferea faptelor ce-i erau imputate caracterul unei ameninţãri la adresa siguranţei naţionale.
57. Acesta declarã cã, în orice caz, ascultarea convorbirilor sale telefonice nu a fost conformã cu legea, dat fiind faptul cã autorizaţia eliberatã de procuror nu-l viza direct, ci fusese emisã pe numele unei alte persoane de origine strãinã, suspectatã într-un caz de trafic de arme.
58. Mai mult, reclamantul considerã cã nu a beneficiat nici de garanţiile necesare împotriva arbitrarului, subliniind cã posibilitatea unei persoane lezate de o mãsurã de punere sub ascultare de a se adresa procurorului ierarhic superior celui care a autorizat interceptarea, astfel cum este prevãzutã de <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 , este departe de a constitui o garanţie satisfãcãtoare, având în vedere lipsa de independenţã a procurorilor faţã de puterea executivã.
59. Faptul cã autorizarea interceptãrii la care se referã Guvernul în observaţiile sale complementare a acoperit perioada în care el a fost încarcerat, din data de 29 aprilie pânã la 29 iulie 1998, dovedeşte, potrivit opiniei sale, insuficienţa flagrantã a protecţiei împotriva arbitrarului prevãzute de lege şi caracterul injust al ingerinţei cu privire la propria viaţã privatã şi a membrilor familiei sale.
60. În fine, reclamantul reliefeazã faptul cã nu i-ar fi fost permis sã solicite efectuarea unei expertize a înregistrãrii convorbirilor sale, deoarece singura autoritate care ar fi putut sã ateste realitatea şi fiabilitatea înregistrãrilor, prin compararea vocilor, era Serviciul Român de Informaţii, adicã însãşi autoritatea care a efectuat şi a transcris interceptãrile telefonice. În ceea ce priveşte modificãrile legislative recente indicate de Guvern, reclamantul le apreciazã ca fiind dovada insuficienţei cadrului legislativ în vigoare la data evenimentelor. Acesta subliniazã cã <>Legea nr. 51/1991 este încã în vigoare şi existã riscul sã constituie temeiul legal al altor ingerinţe ale autoritãţilor în viaţa privatã a persoanelor.
B. Aprecierea Curţii
61. Curtea constatã faptul cã plângerea reclamantului se referã, pe de o parte, la încãlcarea prevederilor legale din dreptul naţional în materia interceptãrilor telefonice, în absenţa unei autorizaţii eliberate de procuror pe numele sãu, iar pe de altã parte vizeazã inexistenţa unei baze legale cuprinzãtoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absenţa unei legi care sã ofere suficiente garanţii împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intrã în noţiunile de "viaţã privatã" şi "corespondenţã" în sensul art. 8 § 1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmãririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizeazã drept o "ingerinţã a unei autoritãţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotãrârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În aceastã privinţã, trebuie reamintit faptul cã expresia "prevãzutã de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referã şi la calitatea legii, care trebuie sã fie compatibilã cu principiul preeminenţei dreptului (Halford, citatã mai sus, § 49; Aalmoes şi alţi 112, citatã mai sus; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritãţile publice, dreptul intern trebuie sã ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie sã foloseascã termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manierã satisfãcãtoare, circumstanţele şi condiţiile în care abiliteazã autoritãţile publice sã ia astfel de mãsuri secrete (Malone, citatã anterior, § 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-...). Dacã, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlãtura niciodatã complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţã, neglijent sau prea zelos, elementele care conteazã în vederea exercitãrii controlului Curţii în cauzã sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, citatã mai sus, § 59; Aalmoes şi alţi 112, citatã anterior).
1. Referitor la temeiul legal al ingerinţei
62. În speţã, dacã nu se contestã faptul cã a avut loc o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, pãrţile nu sunt de acord în ceea ce priveşte temeiul sãu legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispoziţiile <>Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii, consideratã deja de Curte ca fiind incompatibilã cu art. 8 § 2 din Convenţie în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de <>Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã.
63. Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, cã acele constatãri pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citatã de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de faţã. Într-adevãr, obiectul litigiului prezentat Curţii în cauza respectivã nu se referea la mãsuri de supraveghere secretã autorizate de parchet în temeiul <>Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã, ci la pãstrarea şi utilizarea de cãtre Serviciul Român de Informaţii a datelor obţinute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viaţa privatã a domnului Rotaru, precum şi la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, citatã mai sus, §§ 61-63).
64. Totuşi, trebuie constatat faptul cã infracţiunea de contrabandã cu ţigãri, de comiterea cãreia era suspectat reclamantul, nu este enumeratã în <>art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acţiunile ce constituie ameninţãri la adresa siguranţei naţionale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicaţiilor sale: legea în cauzã se referã în mod expres la infracţiunea de contrabandã cu materiale explozive sau radioactive, şi nu la contrabanda cu ţigãri (paragraful 41 de mai sus). Numai o interpretare extensivã a <>art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziţii drept un temei legal al ingerinţei, dacã sunt avute în vedere circumstanţele în care a avut loc contrabanda cu ţigãri, şi anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevãr, capacitatea de apãrare a ţãrii.
65. Presupunând cã ingerinţa în viaţa privatã a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta sã nu ducã la încãlcarea art. 8, este necesar sã fi fost respectate condiţiile prevãzute de legea naţionalã pentru autorizarea ascultãrilor telefonice de cãtre serviciile speciale şi, în acest caz, sã fi existat în lege suficiente garanţii pentru ca autoritãţile sã nu poatã lua mãsuri arbitrare care sã aducã atingere dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerinţe.
2. Asupra respectãrii cerinţelor prevãzute de lege în materia interceptãrii convorbirilor telefonice
66. Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacã procurorul a emis o autorizaţie pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, aşa cum prevede în mod expres <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 , sau dacã interceptãrile în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptãrilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabã, J.A.A. Potrivit observaţiilor iniţiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabã de aceastã ultimã ipotezã, la care subscrie reclamantul, contestând cã ar fi existat o autorizaţie care sã-l vizeze personal. Acest argument pare sã fie contrazis de motivarea deciziilor Curţii Militare de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie, care indicã faptul cã ar fi existat, în dosarul instanţei, un mandat emis de Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu (paragrafele 35 şi 38 de mai sus). Pe de altã parte, Guvernul se referã, de asemenea, în observaţiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o datã ulterioarã primelor interceptãri ale convorbirilor reclamantului şi care l-ar fi vizat personal de aceastã datã (paragraful 51 in fine de mai sus).
67. În orice caz, existenţa sau inexistenţa unei astfel de autorizaţii nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar cã aceasta ar fi existat şi cã cerinţele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rãmâne de analizat dacã legea însãşi - în redactarea de la data faptelor - era susceptibilã sã-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autoritãţilor, prevãzând garanţii suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieţii private.
3. Asupra garanţiilor prevãzute de lege pentru asigurarea gradului minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democraticã
68. Curtea admite - dupã exemplul Guvernului - cã prezenta cauzã prezintã similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotãrârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în mãsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului viza şi apãrarea siguranţei naţionale. În aceastã materie, Curtea a admis cã existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretã a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţionalã, sã se dovedeascã necesarã într-o societate democraticã şi cã legiuitorul naţional se bucura de o anumitã putere discreţionarã, care nu era însã nelimitatã (Klass, § 49 in fine).
69. Este adevãrat cã, în timp ce cauza Klass, citatã mai sus, a oferit prilejul constatãrii neîncãlcãrii art. 8, motivat de faptul cã legea germanã privind siguranţa naţionalã (Legea "G10") cuprindea garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autoritãţilor (a se vedea, în acelaşi sens, şi Weber şi Saravia, citatã mai sus, § 137), Curtea nu este convinsã cã în cauza de faţã este vorba de aceeaşi situaţie. Într-adevãr, analiza detaliatã a cerinţelor legislaţiei române aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoanã care se considerã lezatã de o mãsurã de interceptare a comunicaţiilor sale reliefeazã absenţa unor garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilã cu gradul minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democraticã.
a) Lipsa de independenţã a autoritãţilor competente sã autorizeze ingerinţa
70. Pentru început, trebuie constatat cã, în caz de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 , de cãtre serviciile speciale ale Serviciului Român de Informaţii pentru o duratã de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (paragraful 41 de mai jos). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, sã prelungeascã ulterior durata interceptãrilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fãrã ca legea sã prevadã vreo limitã temporalã (a se vedea, per a contrario, hotãrârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).
71. În acest caz era vorba, în mod cert, de mãsuri ce încalcã grav dreptul la respectarea vieţii private a particularilor, lãsate la discreţia procurorului. Or, Curtea a statuat deja cã procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţã de puterea executivã (Vasilescu împotriva României, hotãrârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).
b) Lipsa oricãrui control a priori al autorizaţiilor date de procuror
72. Curtea a constatat deja cã deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, singura cale de recurs prevãzutã de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestaţia în faţa procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (dec.), 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).
73. Autorizaţia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, aşadar, susceptibilã, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecãtor sau a unei autoritãţi independente, fie cã era vorba de un control din oficiu sau la cererea pãrţii în cauzã; din lectura dispoziţiilor naţionale în vigoare reiese faptul cã persoanele ce fãceau obiectul interceptãrilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în faţa unei instanţe (a se vedea, per a contrario, Kruslin citatã mai sus, § 34).
c) Lipsa oricãrui control a posteriori al temeiniciei interceptãrii din partea unei autoritãţi independente şi imparţiale
74. O persoanã ale cãrei convorbiri au fost puse sub ascultare şi care a fost trimisã în judecatã ca urmare a faptelor dezvãluite prin acest mijloc nu putea sã beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptãrii convorbirilor sale din partea unei autoritãţi judiciare independente şi imparţiale.
75. Articolul 91^1-5 din CPP nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul sã depunã la dosarul instanţei sesizate cu o acuzaţie penalã documentaţia pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat şi, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, aşa cum a arãtat în mod expres reclamantul în excepţia sa de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP (paragraful 22 de mai sus).
76. Or, aceste lacune ale legii par sã fi condus, în speţã, la o imposibilitate pentru instanţele sesizate cu acuzaţia penalã îndreptatã împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizaţiei emise de parchet; astfel, aceste instanţe s-au limitat la a controla respectarea condiţiilor de formã în ceea ce priveşte interceptãrile propriu-zise, procesele-verbale şi transcrierile convorbirilor interceptate (paragrafele 28, 29, 35 şi 38 de mai sus).
77. În opinia Curţii, simpla posibilitate pentru un particular - prevãzutã de <>art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 - de a sesiza comisiile pentru apãrare şi ordine publicã ale celor douã camere ale Parlamentului naţional nu ar putea compensa lipsa oricãrui control a priori sau a posteriori al interceptãrilor de cãtre o autoritate judiciarã independentã şi imparţialã. Aşa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativã pãrea mai degrabã teoretic şi, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în mãsura în care o persoanã pusã sub ascultare nu era încunoştiinţatã de existenţa unor astfel de mãsuri secrete în privinţa sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancţiune sau mãsurã pe care comisiile parlamentare ar fi putut sã le ia în caz de încãlcare a legii de cãtre autoritãţile ce au efectuat sau au autorizat interceptãrile (a se vedea, per a contrario, Klass citatã mai sus, §§ 53 şi 55).
d) Lipsa garanţiilor referitoare la pãstrarea caracterului intact şi complet al înregistrãrilor şi distrugerea acestora
78. Legea nu obliga procurorul sã precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanţii pentru a pãstra caracterul intact şi complet al înregistrãrilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo citatã mai sus, § 30 in fine; Kruslin citatã mai sus, § 35). În speţã, este de necontestat faptul cã parchetul a depus la dosarul instanţei unele transcrieri fragmentare ale conversaţiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (paragrafele 29 şi 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el însuşi, incompatibil cu cerinţele art. 8. Curtea poate admite cã în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar şi numai din punct de vedere practic, sã se transcrie şi sã se depunã la dosarul unei cauze toate conversaţiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încãlca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie sã i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrãrile sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultã necesitatea de a le pãstra intacte pânã la sfârşitul procesului penal şi, de o manierã mai generalã, de a depune la dosarul de urmãrire penalã probe pe care le apreciazã pertinente pentru apãrarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.
79. Legea nu cuprindea nici precizãri referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin intermediul ascultãrilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveţiei [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; a se vedea, per a contrario, Klass citatã mai sus, § 52).
e) Lipsa de independenţã a autoritãţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrãrilor
80. Din motivarea încheierii de şedinţã a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din 5 februarie 1999 (paragraful 21 de mai sus) reiese cã singura autoritate naţionalã care ar fi putut sã certifice realitatea şi fiabilitatea înregistrãrilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informaţii, adicã tocmai autoritatea care era însãrcinatã sã intercepteze convorbirile, sã le transcrie şi sã le certifice autenticitatea, autoritate a cãrei independenţã şi imparţialitate puteau, din acest motiv, sã fie puse la îndoialã (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).
81. Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja - dupã exemplul unui obstacol de drept - persoanele care ar fi dorit sã reclame eventuale abuzuri ale autoritãţilor. În acest sens, Curtea considerã cã, din moment ce existã o îndoialã în ceea ce priveşte realitatea sau fiabilitatea unei înregistrãri, ar trebui sã existe o posibilitate clarã şi efectivã ca aceasta sã fie supusã unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultãrile.
4. Noul cadru legislativ
82. Curtea constatã cã în prezent CPP cuprinde numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 şi 356/2006 privind modificarea CPP, care impun ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic sã fie realizate în baza unei autorizaţii motivate, datã de un judecãtor (paragrafele 45-46 de mai sus).
83. De asemenea, din observaţiile complementare ale Guvernului reiese cã, de acum înainte, controlul fiabilitãţii înregistrãrilor este de competenţa Institutului Naţional de Expertizã Criminalisticã, care acţioneazã sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi ai cãrui experţi au calitatea de funcţionar public, fiind complet independenţi faţã de autoritãţile competente cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare (paragraful 54 de mai sus).
84. Rezultã cã aceste modificãri legislative, pe care trebuie sã le remarcãm, sunt mult ulterioare faptelor denunţate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat cã, în pofida modificãrilor aduse CPP prin legile nr. 281/2003 şi 356/2006, mãsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţãri la adresa siguranţei naţionale par sã poatã fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevãzute de <>art. 13 din Legea nr. 51/1991 , prevedere care nu a fost abrogatã pânã în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecãtorul constituţional, sesizat de o instanţã naţionalã ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul cã acesta permitea eludarea garanţiilor prevãzute de CPP în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al <>Legii nr. 51/1991 , pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrãrii în vigoare a noii proceduri prevãzute de CPP (paragraful 42 de mai sus).
5. Concluzie
85. În lumina circumstanţelor speţei, Curtea considerã cã reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie.
86. Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 din Convenţie
87. Reclamantul se plânge de faptul cã a fost condamnat pe baza unor mijloace de probã care nu au fost administrate legal, în temeiul dreptului intern şi al art. 8 din Convenţie, apreciind acest aspect ca fiind o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
A. Argumentele pãrţilor
88. Reclamantul considerã cã utilizarea ca mijloc de probã în procesul penal îndreptat împotriva lui a unor înregistrãri de convorbiri telefonice, lipsite de o bazã legalã adecvatã, era de naturã sã atragã arbitrarul deciziilor de condamnare pronunţate împotriva sa de instanţele naţionale şi sã ducã la încãlcarea art. 6.
89. În primul rând, el menţioneazã cã instanţele naţionale, care s-au bazat pe transcrierea convorbirilor sale şi pe lista convorbirilor sale telefonice pentru a-şi motiva deciziile de condamnare, nu au analizat dacã aceste mijloace de probã au fost administrate de parchet în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, din care fãceau parte Convenţia şi, în mod special, art. 8.
90. Reamintind cã, având în vedere preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţã de legislaţia naţionalã, judecãtorii naţionali au obligaţia de a înlãtura aplicarea unor norme naţionale contrare Convenţiei şi protocoalelor sale adiţionale, reclamantul aratã cã instanţele naţionale - în special Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Supremã de Justiţie - au omis sã se pronunţe asupra unui temei de drept invocat expres de avocatul sãu, referitor la incompatibilitatea legislaţiei naţionale care autoriza la momentul respectiv ascultãrile convorbirilor telefonice - şi anume art. 91^1-5 din CPP - cu art. 8. Or, era vorba de un temei de drept determinant pentru soluţionarea cauzei.
91. Pe de altã parte, reclamantul susţine cã Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a refuzat sã trimitã spre soluţionare Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP ridicatã de avocatul sãu la data de 15 februarie 1999.
92. Acesta invocã nedepunerea de cãtre parchet la dosarul de urmãrire penalã a mandatului de autorizare a ascultãrilor convorbirilor telefonice şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate, pentru a justifica faptul cã s-a limitat la a contesta legalitatea interceptãrilor respective în faţa instanţelor naţionale, şi nu conţinutul propriu-zis al acestora.
93. În cele din urmã, reclamantul considerã cã nelegalitatea interceptãrii convorbirilor sale, a cãror transcriere a fost ulterior utilizatã de cãtre judecãtori ca mijloc de probã, nu a fost lipsitã de repercusiuni asupra echitãţii procedurii penale îndreptate împotriva sa, deoarece aceasta a influenţat soluţia.
94. Guvernul rãspunde arãtând cã instanţele naţionale au luat în considerare transcrierea ascultãrilor convorbirilor telefonice ale reclamantului ca element de probã pentru a-şi întemeia deciziile de condamnare, însã fãrã a-i acorda o importanţã aparte. Menţioneazã cã avocatul reclamantului a avut posibilitatea, în faţa instanţelor naţionale, de a consulta dosarul complet ce cuprindea transcrierea ascultãrilor autorizate de parchet. În acest sens, declarã cã menţiunea "secret" aplicatã de judecãtor pe documente era opozabilã terţilor, care nu puteau sã aibã acces la acestea, având în vedere informaţiile legate de viaţa privatã a coinculpaţilor cuprinse în documentele respective, ceea ce nu însemna cã acestor coinculpaţi, avocaţilor lor sau procurorului li s-a interzis accesul la ele.
95. Guvernul subliniazã cã reclamantul nu a negat niciodatã conţinutul înregistrãrilor în cauzã şi nici nu le-a contestat autenticitatea.
96. În ceea ce priveşte faptul cã instanţele naţionale au omis sã se pronunţe în mod expres asupra unui temei de drept invocat de reclamant în legãturã cu incompatibilitatea art. 91^1-5 din CPP cu art. 8 din Convenţie, Guvernul aratã cã aceastã chestiune a fost soluţionatã prin Decizia Curţii Constituţionale din 3 februarie 2000, care a respins excepţia de neconstituţionalitate a articolului prevãzut mai sus, pe motiv cã acesta era compatibil cu Constituţia şi cu art. 8 din Convenţie. Or, din moment ce o astfel de decizie avea un caracter definitiv şi era obligatorie erga omes începând de la data publicãrii sale în Monitorul Oficial al României, Partea I (la data de 17 aprilie 2000), astfel cum reiese din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, faptul cã instanţele naţionale, în special Curtea Supremã de Justiţie, nu au revenit asupra dispoziţiilor sale nu era de naturã sã îl priveze pe reclamant de garanţiile asociate dreptului la un proces echitabil, mai exact dreptul de a prezenta argumente şi de a obţine un rãspuns motivat pentru fiecare dintre ele.
97. În sens general, Guvernul subliniazã cã instanţele naţionale considerã în unanimitate cã au nu numai posibilitatea, ci şi obligaţia de a înlãtura - din oficiu sau la cererea pãrţilor - prevederile dreptului intern care ar putea fi incompatibile cu Convenţia şi cu protocoalele sale adiţionale. În sprijinul acestei idei, Guvernul oferã mai multe exemple de hotãrâri pronunţate de instanţele naţionale, din care reiese cã acestea, având de aplicat o lege pe care Curtea o declarase incompatibilã cu prevederile Convenţiei, s-au abţinut sã o aplice.
98. Faţã de acest ultim argument, reclamantul rãspunde cã, deşi Convenţia are prioritate, teoretic vorbind, faţã de orice normã a dreptului intern care nu ar fi conformã cu prevederile sale, aceasta nu înseamnã cã, în practicã, aplicarea directã a Convenţiei se face automat, instanţele naţionale fiind încã reticente în a înlãtura aplicarea normelor naţionale contrare Convenţiei şi protocoalelor sale adiţionale şi a aplica, în schimb, de o manierã directã, principiile degajate din jurisprudenţa Curţii.
B. Aprecierea Curţii
1. Asupra omisiunii instanţelor naţionale de a analiza temeiul de drept vizând incompatibilitatea art. 91^1-5 din CPP cu art. 8 din Convenţie
99. Reclamantul se plânge de faptul cã instanţele naţionale - în special Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Supremã de Justiţie - au omis sã se pronunţe asupra unui temei de drept invocat în mod expres de avocatul sãu, bazat pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale care autoriza la data respectivã ascultãrile convorbirilor telefonice, şi anume art. 91^1-5 din CPP cu art. 8. Or, dupã pãrerea lui, era vorba de un temei de drept determinant pentru soluţionarea cauzei.
100. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cuprinde, printre altele, dreptul pãrţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le considerã pertinente pentru cauza lor. Convenţia nevizând sã garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotãrârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacã aceste observaţii sunt într-adevãr "ascultate", adicã analizate cum se cuvine de cãtre instanţa sesizatã. Cu alte cuvinte, art. 6 implicã în special, în sarcina "instanţei", obligaţia de a se dedica unei analize efective a temeiurilor, argumentelor şi propunerilor de probatoriu ale pãrţilor, fãrã a prestabili pertinenţa acestora (Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47287/99, § 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk împotriva Olandei, Hotãrârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).
101. În cauza de faţã, Curtea observã cã, dacã este adevãrat cã Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ce a statuat în primã instanţã, a refuzat sã trimitã Curţii Constituţionale, în vederea soluţionãrii, excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP, aceastã omisiune a fost rectificatã în apel, dupã ce Curtea Militarã de Apel a sesizat instanţa constituţionalã cu excepţia invocatã de avocatul reclamantului, întemeiatã pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultãrile convorbirilor telefonice, cu art. 8 (paragraful 32 de mai sus). Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituţionalã a ajuns la concluzia compatibilitãţii legii naţionale în cauzã cu art. 8 din Convenţie şi cu principiile care se degajã din jurisprudenţa Curţii în materie.
102. Aceastã concluzie este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii enunţate în paragrafele 84 şi 85 de mai sus, însã, oricât de regretabilã ar fi aceastã situaţie, trebuie totuşi sã reamintim cã, în general, nu este de datoria Curţii sã analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţã internã (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I; Perez citatã mai sus, § 82; Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 115, CEDO 2000-VII). Acest aspect este valabil şi în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de cãtre judecãtorul constituţional naţional.
103. În mãsura în care capãtul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproş la adresa instanţelor naţionale sesizate sã analizeze temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie, Curtea apreciazã cã un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt sã asigure buna funcţionare a mecanismului de apãrare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Nu este lipsit de importanţã sã reamintim în acest sens cã, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniştrilor s-a felicitat pentru faptul cã prevederile Convenţiei fãceau parte integrantã din ordinea juridicã internã a statelor semnatare. Acest aspect implicã obligaţia pentru judecãtorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţã de orice altã prevedere contrarã din legislaţia naţionalã, fãrã sã fie nevoie sã aştepte abrogarea acesteia de cãtre legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotãrârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, § 26).
104. Or, Curtea constatã cã statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale sã înlãture - din oficiu sau la cererea pãrţilor - prevederile dreptului intern pe care le considerã incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale. Simplul fapt cã, în speţã, au ales calea sesizãrii Curţii Constituţionale - care sã statueze asupra compatibilitãţii legii cu dreptul intern, din care Convenţia face parte integrantã - şi cã nu au soluţionat ele însele aceastã chestiune, atunci când le era şi lor permis sã o facã, nu ar putea atrage o încãlcare a art. 6. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici Convenţia, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manierã determinatã de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientã a prevederilor acestui instrument (mutatis mutandis, Syndicatul suedez al conductorilor de locomotive, Hotãrârea din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, § 50; Silver şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 25 martie 1983, seria A nr. 61, § 113).
105. Aşadar, Curtea nu ar putea subscrie la argumentul reclamantului conform cãruia instanţele naţionale nu au analizat temeiul de drept ce viza incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie.
2. Asupra utilizãrii, de cãtre instanţele naţionale, a transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate
106. Reclamantul aratã, în esenţã, cã soluţia de condamnare împotriva sa se baza, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încãlcarea legii naţionale şi a Convenţiei. Acesta apreciazã cã folosirea unui mijloc de probã ilegal obţinut priveazã acuzatul de un proces echitabil şi duce la încãlcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie în principiu şi in abstracto la un asemenea argument. Dacã prevederile Convenţiei garanteazã, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totuşi aceasta nu reglementeazã admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ţine în primul rând de dreptul intern. Aşadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementãrilor dreptului naţional (Schenk împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan citatã mai sus, § 35, şi P.G şi J.H împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altã parte, Curtea reaminteşte cã în trecut a avut deja ocazia sã declare cã utilizarea unei înregistrãri ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probã, nu este în sine incompatibilã cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probã a fost obţinut cu încãlcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan citatã mai sus, § 40; P.G şi J.H împotriva Regatului Unit citatã mai sus, § 81; Schenk citatã mai sus, § 49).
107. Acest lucru nu înlãturã datoria Curţii de a cerceta dacã în cauza de faţã procedura litigioasã, interpretatã în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotãrârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34 35, § 34, Bernard împotriva Franţei din 23 aprilie 1998, Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fãrã a fi vorba totuşi de a preciza dacã reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o decizie de condamnare (Khan citatã mai sus, § 34, şi P.G şi J.H citatã mai sus, § 76).
108. Sesizate cu privire la temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva reclamantului, instanţele naţionale au admis înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de probã în acuzare, în temeiul art. 91 din CPP, care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultãrilor convorbirilor telefonice ca mijloc de probã în procesul penal. În acest sens, Curtea observã cã reclamantului şi avocatului sãu le-a fost permis sã consulte notele parchetului ce conţineau transcrierile conversaţiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmãrire penalã al cauzei de cãtre preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti (paragraful 20 de mai sus). Acest lucru reiese în mod clar atât din motivarea încheierii de şedinţã a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 16 februarie 1999 (paragraful 23 de mai sus), cât şi din argumentele invocate în apãrare de avocatul reclamantului, în special pentru a-şi întemeia excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 din CPP, care atestã o cunoaştere detaliatã a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice şi procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstanţele interceptãrii (paragraful 22 de mai sus).
109. Curtea reliefeazã cã nelegalitatea ascultãrilor convorbirilor telefonice invocatã de reclamant în faţa judecãtorilor naţionali se raporteazã exclusiv la încãlcarea prevederilor naţionale legale, ca urmare a lipsei autorizaţiei parchetului care sã-l vizeze personal pe reclamant şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Reclamantul nu a negat niciodatã conţinutul înregistrãrilor în litigiu şi nici nu le-a contestat autenticitatea, nici în faţa instanţelor naţionale (a se vedea, per a contrario, Schenk citatã mai sus, § 47) şi nici mãcar în faţa Curţii. Dacã ar fi acţionat astfel, s-ar fi putut pune o întrebare distinctã din perspectiva art. 6 sau 13 din Convenţie, în mãsura în care, aşa cum reiese din motivarea Încheierii de şedinţã a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 5 februarie 1999, singura autoritate naţionalã care ar fi putut atesta realitatea şi fiabilitatea înregistrãrilor era chiar cea însãrcinatã sã intercepteze convorbirile, sã le redea în scris şi sã le certifice autenticitatea şi ale cãrei independenţã şi imparţialitate puteau fi puse la îndoialã din acest motiv (mutatis mutandis, Rotaru, §§ 67-73; Schenk, § 77; Khan, § 38).
110. În cele din urmã, Curtea constatã cã, în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede cã probele nu au valoare prestabilitã şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantã depinzând de intima convingere a judecãtorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fãrã sã existe, aşadar, prezumţia de preeminenţã a unei probe faţã de alta (paragraful 39 de mai sus). Ea considerã cã în cauza de faţã trebuie acordatã importanţã faptului cã înregistrãrile în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probã supus aprecierii suverane a judecãtorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk citatã mai sus, §§ 47 şi 48; Turquin împotriva Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. Într-adevãr, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi instanţele superioare au coroborat înregistrãrile cu alte mijloace de probã, precum declaraţiile coinculpaţilor, mãrturiile agenţilor însãrcinaţi cu securitatea aeroportului Otopeni şi procesele-verbale de confruntare, de reconstituire şi de percheziţie, elemente printre care înregistrãrile litigioase au contat, desigur, la luarea deciziei judecãtorilor naţionali de a-l condamna pe reclamant, însã fãrã ca ele sã fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimã cu privire la vinovãţia acestuia (paragrafele 26 şi 37 de mai sus).
111. Având în vedere cele de mai sus, Curtea considerã cã utilizarea înregistrãrilor în litigiu ca probã în procesul de convingere intimã a judecãtorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie.
IV. Asupra aplicãrii articolului 41 din Convenţie
112. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei Pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţi lezate, dacã este cazul, o repartiţie echitabilã."
113. În principal, reclamantul solicitã Curţii sã constate cã în cauza de faţã a avut loc încãlcarea art. 6 §§ 1 şi 8 din Convenţie, ceea ce implicã, în opinia sa, obligaţia autoritãţilor naţionale de a redeschide procedura îndreptatã împotriva sa, dar cu respectarea drepturilor garantate de Convenţie. În subsidiar, el solicitã o reparaţie, pe care o lasã la aprecierea Curţii, a prejudiciului moral şi material ce decurge din faptul cã a fost condamnat şi cã a trebuit sã execute o pedeapsã cu închisoarea, ca urmare a unui proces în care drepturile ce-i sunt garantate de art. 6 şi 8 din Convenţie au fost încãlcate.
114. Guvernul lasã soluţia la aprecierea Curţii, subliniind conformitatea dreptului intern cu Recomandarea nr. R (2000)2 a Comitetului de Miniştri privind reanalizarea sau redeschiderea anumitor cauze în urma hotãrârilor Curţii.
115. Curtea constatã cã singura bazã de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constã, în cauza de faţã, în faptul cã a avut loc o ingerinţã nejustificatã în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private (paragraful 86 de mai sus). Ea nu distinge nicio legãturã de cauzalitate între faptele ce au stat la originea încãlcãrii constatate şi prejudiciul material pretins de reclamant, care nu este, de altfel, nici cuantificat, nici justificat.
116. Curtea apreciazã cã simpla constatare a încãlcãrii art. 8 constituie o reparaţie suficientã a prejudiciului moral suportat de reclamant prin aceastã încãlcare. Aceastã concluzie nu scuteşte statul pârât sã aleagã, sub controlul Comitetului de Miniştri, mãsurile generale şi/sau, dacã este cazul, individuale, pentru a fi adoptate în ordinea sa juridicã internã, în scopul de a pune capãt încãlcãrii constatate de Curte şi de a-i înlãtura consecinţele, în limita posibilitãţilor, astfel încât sã restabileascã, pe cât posibil, situaţia anterioarã acesteia (Assanidzι împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 198, CEDO 2004-II; Maestri împotriva Italiei [MC], nr. 39.748/98, § 47, CEDO 2004-I; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII).
117. Pe de altã parte, Curtea constatã cã reclamantul - cãruia i s-au plãtit deja 850 euro (EUR) de cãtre Consiliul Europei cu titlu de asistenţã judiciarã - nu a formulat nicio cerere suplimentarã de rambursare a eventualelor cheltuieli de judecatã.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 6 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã simpla constatare a încãlcãrii art. 8 din Convenţie constituie în sine o satisfacţie echitabilã suficientã pentru prejudiciul moral suportat de reclamant din cauza acestei încãlcãri;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilã în rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 26 aprilie 2007, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
