Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 25 martie 2008 in Cauza Vitan impotriva Romaniei
definitivã la 1 decembrie 2008, (Cererea nr. 42.084/02)
În Cauza Vitan împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 4 martie 2008 pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 42.084/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Floricel Vitan (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 7 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamantul a fost reprezentat de "Romanian Imprisonment Watch", o organizaţie neguvernamentalã cu sediul în Visby, Suedia, pânã la data de 1 septembrie 2006. Dupã aceasta datã, el a fost reprezentat de domnul G. Mateuţ, avocat din Arad. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, mai întâi doamna B. Ramaşcanu şi apoi domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul se plânge în mod special de condiţiile precare ale detenţiei sale, de încãlcarea secretului corespondenţei sale în închisoare, de încãlcarea dreptului de apãrare şi a dreptului la prezumţia de nevinovãţie. 4. La data de 1 iulie 2005, Curtea a hotãrât sã comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §§ 1, 2 şi 3 şi pe art. 8 din Convenţie. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1956 şi locuieşte în Cluj-Napoca. 6. La data evenimentelor aflate la originea cauzei, reclamantul avea funcţia de ofiţer de informaţii în Serviciul independent de protecţie şi luptã anticorupţie (S.I.P.A.). 7. La data de 18 decembrie 2000, G.L. a informat poliţia cã reclamantul i-a cerut suma de 10.000 mãrci germane în schimbul demersurilor fãcute de reclamant pentru a-i facilita punerea în libertate în timp ce se afla în detenţie la penitenciarul din Gherla. 8. La data de 19 decembrie 2000, reclamantul s-a deplasat la domiciliul lui G.L., care i-a dat 4.500 dolari americani, marcaţi în prealabil de poliţie cu cuvintele "trafic de influenţã". Imediat ce reclamantul a luat banii, procurorul militar I.B. şi 2 poliţişti, însoţiţi de 2 martori, au intrat în încãpere şi, dupã ce şi-au declinat calitatea, l-au percheziţionat pe reclamant. Aceştia au luat bancnotele înmânate reclamantului de cãtre G.L., ce aveau inscripţia "trafic de influenţã". În continuare, procurorul a întocmit un proces-verbal de flagrant delict de trafic de influenţã, infracţiune prevãzutã de art. 257 din Codul penal. În aceeaşi zi a fost începutã o anchetã penalã. 9. La data de 19 decembrie 2000, procurorul I.B. a organizat o conferinţã de presã cu privire la arestarea reclamantului, în care le-a dat ziariştilor urmãtoarele informaţii: "[Reclamantul] (...) trebuia sã primeascã suma de 10.000 mãrci germane de la un fost deţinut notoriu (...). Este vorba, aşadar, de trafic de influenţã, ce viza şi câteva persoane ce fãceau parte din autoritãţile judiciare. (...) Pe baza informaţiilor deţinute de noi şi de poliţie, (...) l-am prins (...) [pe reclamant] în flagrant delict cu suma de 4.500 dolari americani. (...) Aceste fapte stabilesc vinovãţia (...) [reclamantului] în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţã. (...) Ancheta continuã cu privire la alte informaţii legate de activitatea [reclamantului]." 10. Printr-un ordin al ministrului justiţiei din data de 18 ianuarie 2001, reclamantul a fost suspendat din funcţie. Prin aplicarea <>Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, acesta a fost trecut în rezervã începând din data de 19 decembrie 2000. A. Plasarea în arest preventiv a reclamantului şi condiţiile sale de detenţie 11. La data de 19 decembrie 2000, la ordinul procurorilor I.B. şi G.V.B., reclamantul a fost plasat în arest preventiv pentru o perioadã de 30 de zile în sediul poliţiei Cluj. Arestarea preventivã a fost ulterior prelungitã de mai multe ori de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ale cãrui decizii au fost confirmate de Curtea Militarã de Apel Bucureşti. 12. Reclamantul afirmã cã în sediul poliţiei din Cluj împãrţea cu încã douã sau 3 persoane o celulã micã, murdarã, fãrã luminã naturalã, fãrã apã curentã sau instalaţii sanitare. O scrisoare pe care a primit-o de la soţia sa ar fi fost confiscatã de procurorul I.B. De asemenea, el susţine cã i s-a interzis sã telefoneze familiei sale. 13. La data de 26 februarie 2001, reclamantul a fost transferat în arestul din Bucureşti. El susţine cã nu a avut dreptul sã foloseascã stilou şi hârtie şi cã nu a avut nici radio sau televizor. 14. În luna aprilie 2001, reclamantul a fost transferat la închisoarea Bucureşti-Jilava, unde scrisorile trimise de familia sa i-ar fi fost fie deschise, fie reţinute de autoritãţi. La data de 11 iunie 2002, o scrisoare trimisã de soţia reclamantului i-ar fi fost datã deschisã de cãtre ofiţerul B.I. Acesta l-a informat cã scrisoarea fusese deschisã de ofiţerul F.P. La data de 16 iunie 2002, cu ocazia unui control efectuat în penitenciar de cãtre D.D., comandantul instituţiei, reclamantul l-ar fi informat despre incidentul ce avusese loc cu câteva zile înainte. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, D.D. i-ar fi rãspuns urmãtoarele: "Ar fi mai bine sã nu te mai plângi pentru cã, dacã vreau sau dacã "mã intereseazã" cineva, pot deschide orice scrisoare!" 15. Reclamantul a fost dus la Cluj pentru a asista la şedinţele de judecatã din 20 şi 21 august 2001 (vezi paragrafele 29-31 de mai jos), apoi readus la Bucureşti într-un vagon de transport pentru deţinuţi, în condiţii pe care le considerã precare, deoarece a împãrţit o cuşetã de 1,5 m² cu încã 3 persoane, dintre care una era bolnavã de tuberculozã. Ceilalţi deţinuţi care împãrţeau cuşeta cu el erau, dupã pãrerea sa, condamnaţi la pedeapsa închisorii. 16. La data de 8 august 2002, dupã ce a fost transferat la închisoarea din Aiud, reclamantul a depus în faţa Parchetului de pe lângã Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti o plângere penalã împotriva lui D.D., pe care îl acuza cã ar fi încãlcat secretul corespondenţei şi cã ar fi abuzat de funcţia sa. 17. Procurorul militar de pe lângã Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a deschis o anchetã judiciarã. La data de 4 august 2003, l-a audiat pe D.D., care a negat susţinerile reclamantului. La data de 11 august, procurorul militar i-a luat declaraţie lui N.B., adjunctul lui D.D., care a declarat cã ofiţerii B.I. şi F.N. aveau dreptul sã deschidã corespondenţa în prezenţa destinatarului, dar cã nu aveau dreptul sã citeascã conţinutul sãu. La data de 20 octombrie 2003, procurorul l-a audiat pe ofiţerul R.Z., care a confirmat cã a deschis scrisorile reclamantului în prezenţa sa. 18. La data de 20 octombrie 2003, procurorul a dispus neînceperea urmãririi penale în cauzã. Acesta a apreciat în mod special cã reclamantul nu dovedise faptele susţinute. 19. Reclamantul nu a contestat aceastã rezoluţie de neîncepere a urmãririi penale nici în faţa procurorului ierarhic superior, nici în faţa instanţelor. B. Trimiterea în judecatã a reclamantului 20. La data de 2 februarie 2001, printr-un rechizitoriu redactat de procurorii I.B. şi G.V.B., reclamantul a fost trimis în judecatã în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti. 21. La data de 14 februarie 2001, în prezenţa avocatului desemnat din oficiu, instanţa a prelungit arestarea preventivã a reclamantului. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta era absent. 22. La data de 27 februarie 2001, reclamantul, asistat de avocatul sãu ales, şi coinculpatul, I.M., au fost aduşi pentru prima oarã în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, la o şedinţã de judecatã în care se discuta prelungirea duratei arestãrii preventive. 23. La data de 20 martie 2001, reclamantul, prin intermediul avocatului ales, a cerut punerea sa în libertate şi a ridicat excepţia de nulitate a urmãririi penale, pe motivul cã procurorii I.B. şi G.V.B. nu au dovedit cã au fost însãrcinaţi legal sã înceapã aceastã urmãrire. Instanţa a respins cererea de punere în libertate şi a amânat analiza excepţiei ridicate pentru a putea strânge informaţii relevante cu privire la ierarhia celor 2 procurori. 24. La data de 10 aprilie 2001, instanţa, în prezenţa reclamantului, care era asistat de 2 avocaţi aleşi, a prelungit arestarea preventivã şi a hotãrât sã audieze 6 martori propuşi de parchet. În ciuda mai multor citaţii de a se prezenta sub escorta poliţiei, aceşti martori nu s-au prezentat la şedinţele de judecatã din 8 şi 29 mai, 6, 12 şi 24 iulie 2001, la care a fost prezent reclamantul, asistat de apãrãtorii sãi. 25. La data de 15 iunie 2001, instanţa l-a audiat pe martorul L.G., în prezenţa reclamantului şi a apãrãtorilor sãi. Ceilalţi martori au fost şi de aceastã datã absenţi. 26. La data de 12 iulie 2001, instanţa a respins excepţia ridicatã de reclamant la data de 10 aprilie 2001, considerând cã Parchetul militar de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie confirmase, printr-o adresã depusã la dosar, cã procurorii fuseserã desemnaţi legal sã conducã ancheta penalã în cauzã. 27. La data de 24 iulie 2001, în prezenţa reclamantului şi a apãrãtorului sãu, instanţa a hotãrât sã ţinã urmãtoarea şedinţã, prevãzutã pentru data de 20 august, la Cluj, unde locuiau martorii care refuzau în continuare sã se prezinte. 28. La termenul din 20 august 2001, cei 2 apãrãtori ai reclamantului au lipsit, desemnându-se pe loc un avocat din oficiu. Reclamantul s-a opus faţã de aceastã desemnare. Soţia sa a contestat şi ea, la data de 20 august 2001, audierea martorilor în lipsa reprezentantului reclamantului. Totuşi, instanţa nu a luat în considerare aceastã plângere, nici plângerea pe care reclamantul pretinde cã ar fi formulat-o prin intermediul apãrãtorilor sãi. Constatând cã nu a fost formulatã nicio altã cerere, instanţa a procedat la audierea a 5 martori. Reclamantul a insistat sã fie audiaţi şi ceilalţi martori şi a propus, prin intermediul avocatului sãu desemnat din oficiu, o listã cu 4 martori în apãrare, motivând utilitatea acestei probe. 2 dintre cei 4 martori propuşi au fost admişi şi citaţi de cãtre instanţã pentru un nou termen de judecatã. 29. La data de 21 august 2001, instanţa a ţinut o a doua şedinţã de judecatã la Cluj, în care au fost audiaţi 4 martori ai acuzãrii. În plus, instanţa a citat martorii apãrãrii pentru urmãtorul termen de judecatã. Reclamantul era reprezentat de acelaşi avocat din oficiu ca şi mai înainte. De asemenea, instanţa a prelungit arestarea preventivã a reclamantului. 30. La data de 18 septembrie 2001, instanţa a respins ca nedoveditã cererea reclamantului de a-l audia din nou pe V.M., unul dintre martorii care s-au prezentat la data de 20 august 2001. Reclamantul, care era asistat de unul dintre avocaţii sãi, a solicitat fãrã succes punerea sa în libertate. 31. La data de 16 octombrie 2001, instanţa, în prezenţa reclamantului şi a apãrãtorului sãu, a audiat alţi 2 martori, dintre care un martor propus de reclamant. În aceeaşi zi, reclamantul a formulat cerere de recuzare împotriva preşedintelui completului de judecatã şi a procurorului prezent la şedinţã. Instanţa i-a respins cererea ca nedoveditã. 32. La data de 30 octombrie 2001, în prezenţa reclamantului şi a apãrãtorului sãu, instanţa a prelungit arestarea preventivã. 33. Prin Sentinţa din data de 6 noiembrie 2001, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la 4 ani de închisoare pentru trafic de influenţã, pe baza elementelor aflate la dosar, în special a declaraţiilor date de martorii L.G., M.G., F.T., G.G., C.N., P.C. şi a declaraţiilor reclamantului. 34. Procurorul, reclamantul şi I.M. au formulat apel împotriva acestei hotãrâri. Reclamantul s-a plâns de modul de interpretare a probelor de cãtre tribunal şi de refuzul instanţei de a-l audia din nou pe martorul V.M. De asemenea, el s-a plâns de respingerea, la data de 12 iulie 2001, a excepţiei sale privind nulitatea urmãririi penale. 35. La data de 22 ianuarie 2002, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a respins toate apelurile. În ceea ce priveşte apelul reclamantului, curtea a reţinut cã se dovedise faptul cã procurorii fuseserã desemnaţi în mod legal sã înceapã ancheta penalã în cauzã. În plus, curtea a reţinut cã probele de la dosar confirmau vinovãţia reclamantului, astfel cum a fost stabilitã de tribunal. 36. Prin Decizia rãmasã definitivã din data de 15 mai 2002, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul introdus de reclamant. Pe baza elementelor de probã depuse la dosar, Curtea Supremã a reţinut cã în mod corect instanţele au analizat faptele în cauzã şi au individualizat pedepsele aplicate. 37. La data de 28 mai 2003, reclamantul a fost eliberat condiţionat. II. Dreptul intern pertinent A. Reglementarea profesiei de avocat 38. Articolul relevant din <>Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat prevede urmãtoarele: Articolul 38 "Avocatul este dator sã studieze temeinic cauzele ce i-au fost încredinţate (...), sã se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecatã (...)." 39. Statutul profesiei de avocat din 31 mai 2001, în vigoare la data evenimentelor, îi impunea avocatului sã îşi asigure substituirea în caz de imposibilitate, de exemplu, de a se prezenta la un termen de judecatã. Articolul 10 "În cazul în care avocatul se aflã în imposibilitate de a îşi exercita atribuţiile, el va asigura substituirea sa de cãtre un alt avocat, pentru a nu aduce prejudicii clientului sãu." B. Procedura plângerii penale prealabile 40. Articolele relevante din Codul de procedurã penalã (CPP) în vigoare la data evenimentelor prevedeau urmãtoarele: Articolul 284 alin. 1 Termenul de introducere a plângerii [prealabile] "În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã o plângere prealabilã, aceasta trebuie sã fie introdusã în termen de 2 luni din ziua în care persoana vãtãmatã a ştiut cine este fãptuitorul." C. Cãile de atac împotriva actelor procurorului 41. Articolele relevante din CPP în vigoare la data evenimentelor prevedeau urmãtoarele: Articolul 278 Plângerea contra actelor procurorului "Plângerea împotriva mãsurilor luate sau actelor efectuate de procuror (...) se rezolvã de prim-procurorul parchetului. În cazul când mãsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de cãtre acesta, plângerea se rezolvã de procurorul ierarhic superior." 42. <>Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003 şi intratã în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, a introdus în CPP noul articol 278^1, care prevede urmãtoarele: Articolul 278^1 Plângerea în faţa judecãtorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecatã "1. Dupã respingerea plângerii fãcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmãririi penale [...] date de procuror, persoana vãtãmatã, precum şi orice alte persoane ale cãror interese legitime sunt vãtãmate, pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicãrii de cãtre procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecãtorul de la instanţa cãreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa sã judece cauza în primã instanţã. 2. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, dupã caz, procurorul general al parchetului de pe lângã curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevãzut în art. 277, termenul prevãzut în alin. 1 curge de la data expirãrii termenului iniţial de 20 de zile. 3. Dosarul va fi trimis de parchet judecãtorului, în termen de 5 zile (...). 4. Persoana faţã de care s-a dispus neînceperea urmãririi penale (...), precum şi persoana care a fãcut plângerea se citeazã (...) Judecãtorul, soluţionând plângerea, verificã rezoluţia sau ordonanţa atacatã, pe baza lucrãrilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricãror înscrisuri noi prezentate. (...) 8. Judecãtorul pronunţã una dintre urmãtoarele soluţii: a) respinge plângerea, prin sentinţã, ca tardivã sau inadmisibilã ori, dupã caz, ca nefondatã, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacatã; b) admite plângerea, prin sentinţã, desfiinţeazã rezoluţia sau ordonanţa atacatã şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmãririi penale; c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţeazã rezoluţia sau ordonanţa atacatã şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare; (...). 10. Hotãrârea judecãtorului pronunţatã potrivit alin. 8 lit. a) şi b) poate fi atacatã cu recurs de procuror, de persoana care a fãcut plângerea, de persoana faţã de care s-a dispus neînceperea urmãririi penale (...), precum şi de orice altã persoanã ale cãrei interese legitime sunt vãtãmate. (...) 12. Judecãtorul este obligat sã rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia." 43. În ceea ce priveşte rezoluţiile parchetului adoptate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, <>art. IX şi XI din Legea nr. 281/2003 prevãd urmãtoarele: Articolul IX "5. În cazul rezoluţiilor de neîncepere a urmãririi penale (...) date de procuror pânã la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevãzute în art. 278^1 din Codul de procedurã penalã este de un an şi curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacã nu s-a împlinit termenul de prescripţie a rãspunderii penale." Articolul XI "Prezenta lege intrã în vigoare la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se pune în aplicare (...) de la data de 1 ianuarie 2004." D. Statutul procurorilor militari şi al personalului din penitenciare 44. Prevederile referitoare la statutul procurorilor militari erau cuprinse, la data evenimentelor, în <>Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi aveau urmãtorul conţinut: Articolul 17 "Atribuţiile Ministerului Public sunt îndeplinite prin procurori militari constituiţi în parchete militare, pe lângã fiecare instanţã militarã." Articolul 23 "(...) procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor." Articolul 24 "Poate fi numit magistrat militar persoana care (...) are calitatea de ofiţer activ." Articolul 30 "Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceastã calitate. (...) Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apãrãrii Naţionale." Articolul 31 "Încãlcarea de cãtre magistraţii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage rãspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia." 45. La data evenimentelor din prezenta cauzã, direcţia generalã a penitenciarelor aparţinea de Ministerul Justiţiei, însã personalul din penitenciare era asimilat personalului militar activ, având grade militare (vezi <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/1990 privind proclamarea zilei naţionale a României şi <>art. 4 § 24 din Hotãrârea Guvernului nr. 736/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei). Între timp, personalul din penitenciare a fost demilitarizat prin <>Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţionalã a Penitenciarelor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 30 iunie 2004 şi intratã în vigoare la data de 28 septembrie 2004. E. Legea privind executarea pedepselor 46. Prevederile relevante din <>Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la data evenimentelor în cauzã, erau urmãtoarele: Articolul 17 "Condamnaţii au dreptul (...) de a primi şi trimite corespondenţã şi sume de bani." Articolul 20 "Corespondenţa, cãrţile, ziarele şi revistele, al cãror conţinut este apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzãtor procesului de reeducare al condamnatului, se reţin şi se pãstreazã la locul de deţinere, predându-i-se acestuia la punerea în libertate. Corespondenţa cu conţinut necorespunzãtor se înainteazã, dacã este cazul, organelor competente." 47. Aceastã lege a fost înlocuitã de <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 27 iunie 2003, care prevede modalitãţile şi procedura pentru contestarea deciziilor comandantului penitenciarului cu privire la restricţiile aduse secretului corespondenţei. F. Legea privind statutul cadrelor militare 48. <>Legea nr. 80/1995 prevede urmãtoarele: Articolul 89 "(1) Hotãrârea privind menţinerea în activitate a cadrelor militare pentru care s-a început urmãrirea penalã sau care sunt trimise în judecata instanţelor militare se ia dupã soluţionarea cauzei de cãtre parchetul militar ori de cãtre instanţa de judecatã militarã. (2) În acest interval de timp ofiţerii arestaţi (...) se suspendã din funcţie (...). (3) Ofiţerii (...) condamnaţi, care anterior au fost suspendaţi din funcţii, se trec în rezervã începând cu data suspendãrii." G. Infracţiunea flagrantã 49. Articolele relevante din CPP, în vigoare la data evenimentelor, prevedeau urmãtoarele: Articolul 465 alin. 1 "Este flagrantã infracţiunea descoperitã în momentul sãvârşirii sau imediat dupã sãvârşire (...)". Articolul 467 alin. 1 "Organul de urmãrire penalã sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemneazã cele constatate cu privire la fapta sãvârşitã. În procesul-verbal se consemneazã de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie 50. Reclamantul invocã mai multe încãlcãri ale drepturilor sale garantate de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. b), c) şi d) din Convenţie. Considerând cã nu i s-a analizat în mod echitabil cauza, reclamantul se plânge în special de refuzul preşedintelui Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti de a-i permite accesul la dosar şi de faptul cã, în mai multe rânduri, instanţele au judecat în aceeaşi zi fondul cauzei şi plângerile împotriva prelungirii arestãrii preventive, ceea ce l-a împiedicat sã fie prezent la toate şedinţele de judecatã. De asemenea, el se plânge de faptul cã tribunalul a audiat martori la datele de 20 şi 21 august 2001, în lipsa avocatului pe care şi l-a ales anterior. În final, el se plânge cã tribunalul a refuzat, fãrã nicio motivaţie, sã audieze martorii apãrãrii şi sã îl audieze din nou pe martorul V.M. Art. 6 prevede urmãtoarele în pãrţile sale relevante: "1. Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. (...) 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...) b) sã dispunã de timpul şi de înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii sale; c) sã se apere el însuşi sau sã fie arestat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plãti un apãrãtor, sã poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) sã întrebe sau sã solicite audierea martorilor acuzãrii şi sã obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii; (...)" A. Asupra admisibilitãţii 51. Curtea constatã cã aceastã parte a cererii nu este vãdit neîntemeiatã în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declaratã admisibilã. B. Asupra fondului 52. Guvernul evidenţiazã faptul cã avocatul reclamantului nu a informat instanţa despre imposibilitatea sa de a se prezenta şi nici despre faptul cã nu şi-a numit niciun alt avocat care sã-l substituie la termenul de judecatã din data de 20 august 2001, deşi cunoştea data stabilitã pentru aceastã şedinţã de judecatã. În plus, Guvernul considerã cã avocatul numit din oficiu şi-a îndeplinit în întregime obligaţiile, asigurându-i reclamantului o apãrare corespunzãtoare. 53. Reclamantul nu a prezentat observaţii în aceastã privinţã. 54. Deoarece cerinţele paragrafului 3 din art. 6 reprezintã aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor douã texte coroborate (Doorson împotriva Olandei, Hotãrârea din 26 martie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-II, pp. 469-470, § 66). 55. În ceea ce priveşte mai ales admisibilitatea probelor, Curtea reaminteşte cã aceastã chestiune aparţine în primul rând de regulile de drept intern şi cã, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia probele de la dosar. Obligaţia stabilitã în sarcina Curţii prin Convenţie constã în special în a cerceta dacã procedura, privitã în ansamblul ei, a avut un caracter echitabil [vezi, printre altele, Doorson, menţionatã mai sus, p. 470, § 67, Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotãrârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 50, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, şi Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002]. 56. În speţã, Curtea observã cã reclamantul se plânge de faptul cã instanţele interne nu l-au reaudiat pe M.V., astfel cum solicitase. Totuşi, Curtea observã cã M.V. a fost audiat prima oarã în prezenţa reclamantului şi a avocatului sãu desemnat din oficiu. În continuare, cererea reclamantului de a audia din nou martorul a fost analizatã de instanţã înainte de a fi respinsã. În orice caz, din dosar nu rezultã cã declaraţia lui M.V. ar fi fost decisivã în soluţia datã pe fondul cauzei. Curtea mai observã cã instanţa militarã a audiat martori ai apãrãrii propuşi de reclamant şi cã plângerile reclamantului şi ale avocatului sãu cu privire la admiterea probelor au fost analizate de instanţele sesizate. 57. În mod similar, Curtea constatã cã, deşi reclamantul se plânge de lipsa de timp necesar pentru a-şi pregãti apãrarea şi de refuzul preşedintelui instanţei de a-i permite accesul la dosar, reclamantul nu a solicitat o prelungire a termenelor acordate de instanţe - nici personal, nici prin intermediul avocaţilor sãi - şi cã nici nu s-a plâns de un pretins refuz de a i se permite accesul la dosar. În orice caz, din niciun element din dosar nu rezultã cã dreptul la apãrare al reclamantului a fost încãlcat. 58. Curtea noteazã faptul cã, exceptând cele douã şedinţe de judecatã ţinute la Cluj, reclamantul a fost asistat pe toatã durata procedurii litigioase de cãtre unul sau chiar 2 apãrãtori aleşi. 59. În ceea ce priveşte desemnarea unui avocat din oficiu pentru şedinţele din 20 şi 21 august 2001, Curtea reaminteşte cã, dincolo de importanţa relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor limitãri atunci când, aşa cum este cazul în speţã, instanţele au obligaţia de a hotãrî dacã interesele justiţiei impun asigurarea unui apãrãtor numit din oficiu pentru acuzat. Desemnând un astfel de avocat, instanţele naţionale trebuie, desigur, sã ţinã cont de voinţa acuzatului. Totuşi, ele pot sã treacã dincolo de aceastã limitã dacã existã motive întemeiate şi suficiente de a considera cã interesele justiţiei o impun (Croissant împotriva Germaniei, Hotãrârea din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29). 60. În speţã, Curtea observã cã reclamantul era reprezentat la data respectivã de 2 avocaţi aleşi, care cunoşteau data şedinţelor de judecatã în discuţie şi faptul cã acestea urmau sã aibã loc la Cluj. Cu toate acestea, ei nu s-au prezentat în faţa instanţei şi nu şi-au asigurat substituirea, în ciuda prevederilor exprese ale legii în materie. 61. Avocaţii nu au cerut amânarea cauzei, nici nu au informat instanţa despre absenţa lor. Plângerea fãcutã de soţia reclamantului nu poate complini aceste carenţe. În plus, la urmãtorul termen de judecatã din data de 18 septembrie 2001, avocatul ales al reclamantului, care a fost prezent, nu a contestat faptul cã martorii au fost audiaţi în lipsa sa. 62. În plus, Curtea observã cã tribunalul militar a hotãrât sã se deplaseze la Cluj pentru a-i putea audia pe martorii care refuzaserã sã se prezinte în Bucureşti, în ciuda avertismentelor repetate din partea instanţei. 63. Prin urmare, hotãrârea instanţei de a continua analizarea cauzei şi de a audia martorii este justificatã, cu atât mai mult cu cât reclamantului i s-a acordat un avocat din oficiu, care a asigurat o apãrare corespunzãtoare. În acest sens, Curtea observã cã reclamantul nu s-a plâns în faţa instanţelor interne de o lipsã de diligenţã a avocatului sãu desemnat din oficiu. 64. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã cerinţele art. 6 §§ 1 şi 3 au fost respectate de instanţele interne. Prin urmare, nu a avut loc încãlcarea acestor prevederi din Convenţie. II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 2 din Convenţie 65. Reclamantul considerã cã declaraţiile date în faţa mass-mediei de procurorul I.B., la data de 19 decembrie 2000, au constituit o încãlcare a prezumţiei de nevinovãţie conform art. 6 § 2 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "2. Orice persoanã acuzatã de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pânã ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã." A. Asupra admisibilitãţii 66. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 67. Guvernul considerã cã judecãtorii care au analizat cauza nu au fost influenţaţi de declaraţiile procurorului date la conferinţa de presã şi şi-au îndeplinit sarcina cu respectarea tuturor garanţiilor unui proces echitabil. De asemenea, Guvernul reaminteşte cã prezumţia de nevinovãţie a unui inculpat nu împiedicã organele judiciare sã informeze publicul asupra anchetelor penale în curs de desfãşurare. 68. Reclamantul nu a formulat observaţii în aceastã privinţã. 69. Curtea reaminteşte în primul rând cã prezumţia de nevinovãţie, consacratã de art. 6 § 2 din Convenţie, este o condiţie a unui proces echitabil şi prevede ca niciun reprezentant al statului sã nu declare cã o persoanã este vinovatã de o infracţiune înainte ca vinovãţia sa sã fi fost stabilitã de instanţã, încãlcarea prezumţiei de nevinovãţie putând, prin urmare, sã emane nu numai de la un judecãtor sau o de la o instanţã, ci şi de la alte autoritãţi publice [Allenet de Ribemont împotriva Franţei, Hotãrârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 17, § 38, F.A. împotriva Turciei (dec.), nr. 36.094/97, 11 mai 1999, şi Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48.173/99 şi 48.319/99, §§ 43-44, 28 octombrie 2004]. Curtea subliniazã importanţa alegerii cuvintelor de cãtre agenţii statului în declaraţiile pe care le formuleazã înainte ca o persoanã sã fi fost judecatã şi recunoscutã ca vinovatã de o infracţiune (Daktaras împotriva Lituaniei nr. 42.095/98, § 41, CEDO 2000-X). În final, aceasta reaminteşte cã problema încãlcãrii prezumţiei de nevinovãţie trebuie analizatã în contextul circumstanţelor particulare în care au fost formulate afirmaţiile litigioase (Daktaras, menţionatã mai sus, § 43). 70. În cauza de faţã, procurorul însãrcinat cu efectuarea anchetei penale împotriva reclamantului a afirmat, la data de 19 decembrie 2000, cu ocazia unei conferinţe de presã, cã reclamantul era vinovat de trafic de influenţã, deşi vinovãţia sa nu a fost stabilitã legal decât la data de 15 mai 2002, data la care s-a pronunţat decizia definitivã în speţã (Allenet de Ribemont, menţionatã mai sus, p. 16, § 35, şi, mutatis mutandis, Minelli împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 25 martie 1983, seria A nr. 62, pp. 16-17, § 32). De asemenea, acesta nu şi-a nuanţat cuvintele şi nici nu a avut grijã sã le situeze în contextul procedurii aflate pe rol împotriva reclamantului. În aceste circumstanţe, Curtea apreciazã cã declaraţia fãcutã de procuror a putut sã fie perceputã ca o declaraţie oficialã în sensul cã reclamantul era vinovat, deşi vinovãţia sa nu fusese încã stabilitã legal, în sensul jurisprudenţei menţionate mai sus. 71. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 2 din Convenţie. III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 din Convenţie 72. Reclamantul susţine cã a avut loc o încãlcare a secretului corespondenţei de cãtre responsabilii închisorii Bucureşti-Jilava, cu încãlcarea art. 8 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora." A. Asupra admisibilitãţii 73. Guvernul invocã excepţia de neepuizare a cãilor de atac interne, în mãsura în care reclamantul nu a atacat în faţa instanţelor rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale a procurorului militar din data de 20 octombrie 2003. În opinia sa, aceastã procedurã, prevãzutã de art. 278^1 din CPP modificat la data de 24 iunie 2003 şi care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2004, era accesibilã şi eficientã în speţã. Guvernul îşi sprijinã argumentaţia pe 9 hotãrâri prin care instanţele interne au statuat cu privire la recursuri de acest tip, în contextul unor plângeri penale îndreptate atât împotriva unor persoane private, cât şi împotriva unor notari publici (pentru pretinse ilegalitãţi în încheierea contractelor în faţa notarului) sau primari (în calitatea lor de preşedinţi ai comisiilor administrative pentru restituirea terenurilor confiscate) sau al unei plângeri penale împotriva unui poliţist, pentru abuz în serviciu. 74. Reclamantul nu a prezentat observaţii în aceastã privinţã. 75. Curtea apreciazã, având în vedere esenţa capãtului de cerere formulat de reclamant, cã aceastã excepţie a Guvernului trebuie conexatã cu analiza fondului cauzei. 76. În plus, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 77. Pãrţile nu au prezentat observaţii pe fondul capãtului de cerere. 78. Curtea reaminteşte cã - a fortiori - cenzura corespondenţei deţinuţilor şi controlul acesteia de cãtre autoritãţi constituie o ingerinţã în dreptul acestora la respectarea corespondenţei lor (vezi, de exemplu, Calogero Diana împotriva Italiei, Hotãrârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.775, § 28). 79. În speţã, reclamantul susţine în special cã scrisoarea sa din data de 11 iunie 2002 i-a fost predatã deschisã de cãtre autoritãţile penitenciarului, fapt necontestat de Guvern. Prin urmare, reclamantul poate sã pretindã în mod rezonabil cã a suferit o ingerinţã în drepturile sale garantate de art. 8 din Convenţie. 80. Curtea constatã cã plângerea penalã formulatã în temeiul art. 195 din Codul penal împotriva comandantului penitenciarului a ocazionat o anchetã penalã supravegheatã de procurorul militar. Procurorul s-a limitat sã ia depoziţia comandantului instituţiei penitenciare şi a altor ofiţeri consideraţi rãspunzãtori cu corespondenţa, fãrã însã a-l audia pe ofiţerul care a distribuit scrisoarea în cauzã, pe reclamant sau pe alţi deţinuţi. 81. Curtea observã cã, la data evenimentelor, procurorii militari erau, ca şi comandantul instituţiei penitenciare, ofiţeri activi, fãcând astfel parte din structura militarã, întemeiatã pe principiul subordonãrii ierarhice (vezi paragrafele 44 şi 45 de mai sus). Or, aceastã legãturã instituţionalã se traduce, în speţã, printr-o lipsã de independenţã şi de imparţialitate a procurorului militar în desfãşurarea anchetei (vezi, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, şi Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004). 82. Prin urmare, Curtea apreciazã cã aceastã anchetã nu poate fi consideratã eficientã. 83. Desigur, conform art. 278^1 din CPP, reclamantul ar fi putut sã conteste neînceperea urmãririi penale în faţa instanţelor care, conform legii în vigoare, puteau sã retrimitã cauza în faţa aceluiaşi procuror. În ceea ce priveşte eventuala trimitere în faţa unui procuror militar, Curtea reaminteşte cã a constatat cã o astfel de cale de atac nu ar putea fi consideratã efectivã. 84. În orice caz, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţã internã care sã pedepseascã deschiderea de cãtre personalul din penitenciar a scrisorilor destinate deţinuţilor. 85. În aceste circumstanţe, Curtea apreciazã cã ar fi excesiv sã i se cearã reclamantului sã epuizeze aceastã cale de atac. 86. O ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale încalcã Convenţia în cazul în care nu respectã cerinţele paragrafului 2 al art. 8. Aşadar, trebuie analizat dacã ingerinţa în discuţie era "prevãzutã de lege", dacã urmãrea un scop legitim în sensul paragrafului respectiv şi dacã era "necesarã într-o societate democraticã" (Cotleţ împotriva României, nr. 38.565/97, § 45, 3 iunie 2003). 87. Curtea reaminteşte cã în hotãrârile Petra împotriva României (Hotãrârea din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII, pp. 2.853-2.854, §§ 37 şi 38) şi Cotleţ, (menţionatã mai sus, § 35), s-a constatat încãlcarea art. 8 din Convenţie cu motivarea cã reglementarea în materie nu prezenta calitãţile impuse de o "lege", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. Or, aceeaşi reglementare era în vigoare şi aplicabilã faptelor din cauza de faţã. 88. Curtea apreciazã cã speţa de faţã se aseamãnã cu cauzele Petra şi Cotleţ menţionate mai sus şi constatã cã ingerinţa în speţã nu era prevãzutã de "lege". Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu considerã necesar sã verifice în speţã respectarea celorlalte cerinţe ale paragrafului 2. 89. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminarã a Guvernului întemeiatã pe neepuizarea cãilor de atac interne şi constatã încãlcarea art. 8 din Convenţie. IV. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri 90. Din perspectiva art. 5 §§ 1 c), 3 şi 4, reclamantul se plânge de arestarea sa în urma unui flagrant delict şi la plasarea sa în stare de arest preventiv. 91. Conform jurisprudenţei bine stabilite a Curţii [Wemhoff împotriva Germaniei, Hotãrârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; B. împotriva Austriei, Hotãrârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36, şi Negoescu împotriva României (dec.), nr. 55.450/00, 17 martie 2005], persoanei condamnate în primã instanţã, indiferent dacã a fost sau nu arestatã pânã în acel moment, îi sunt aplicabile prevederile art. 5 § 1 a) din Convenţie, şi nu cele ale art. 5 § 1 c). În speţã, hotãrârea pronunţatã de prima instanţã prin care reclamantul a fost condamnat a avut loc la data de 6 noiembrie 2001, iar la acea datã acesta nu avea la dispoziţie nicio cale de atac. Or, cererea de faţã a fost introdusã abia la data de 7 noiembrie 2002. Rezultã cã aceste capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 c) au fost introduse dupã mai mult de 6 luni de la data la care a luat sfârşit încãlcarea pretinsã [vezi şi Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002]. De asemenea, termenul de 6 luni a început sã curgã la data de 6 noiembrie 2001 în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe articolul 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie [vezi, mutatis mutandis, Rosengren împotriva României (dec.), nr. 70.786/01, 27 aprilie 2004]. 92. Rezultã cã aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie respinse conform art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 93. Reclamantul susţine cã ar fi suferit rele tratamente în timpul arestului sãu preventiv din Cluj şi Bucureşti, precum şi în timpul transferului sãu, din datele de 20 şi 21 august 2001, între aceste douã oraşe. Curtea reaminteşte cã detenţia preventivã a reclamantului în arestul din Cluj a luat sfârşit la data de 26 februarie 2001, iar cea din arestul din Bucureşti, în luna aprilie 2001, adicã cu mai mult de 6 luni înainte de introducerea cererii în faţa sa. Transferul în cauzã a fost, de asemenea, efectuat cu mai mult de 6 luni înainte de data introducerii acestei cereri. Rezultã cã şi aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie respinse conform art.35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 94. De asemenea, reclamantul susţine cã ar fi fost adus în cãtuşe la şedinţele de judecatã, fapt nedovedit de cãtre acesta dincolo de orice dubiu. Presupunând chiar cã i-ar fi fost aplicat un astfel de tratament, Curtea observã cã reclamantul nu a formulat nicio plângere în faţa autoritãţilor naţionale. Pe de altã parte, acesta nu a furnizat niciun element de probã care sã susţinã acest capãt de cerere. 95. Rezultã cã acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. 96. Reclamantul considerã şi cã prezumţia de nevinovãţie a fost încãlcatã ca urmare a declaraţiilor judecãtorilor şi procurorilor din timpul şedinţelor de judecatã, precum şi ca urmare a trecerii reclamantului în rezervã din oficiu la data de 18 ianuarie 2001. 97. Curtea apreciazã cã niciunul dintre elementele dosarului nu indicã o încãlcare a principiului prezumţiei de nevinovãţie ca urmare a declaraţiilor fãcute în timpul procesului propriu-zis, ţinând cont în special de faptul cã aceste declaraţii nu au fost fãcute într-un context independent de procedura penalã, cum ar fi, de exemplu, o conferinţã de presã, care impunea o mai mare prudenţã din partea autoritãţilor (vezi, mutatis mutandis, Daktaras, menţionatã mai sus, § 44). În plus, cererea de recuzare a anumitor membri ai completului de judecatã a fost respinsã ca nedoveditã la data de 16 octombrie 2001 de tribunalul militar teritorial (vezi paragraful 31 de mai sus). 98. Curtea observã în continuare cã trecerea în rezervã a reclamantului la data de 18 ianuarie 2001 a respectat reglementãrile în materie, care fac trimitere doar la cadrele militare împotriva cãrora a fost începutã urmãrirea penalã, fãrã a presupune dinainte vinovãţia lor (vezi paragraful 47 de mai sus). Nici aceastã lege, nici aplicarea sa în speţã nu indicã o încãlcare a prezumţiei de nevinovãţie a reclamantului. 99. Rezultã cã acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. 100. În fine, reclamantul susţine cã telefonul mobil al soţiei sale a fost ascultat ilegal de cãtre autoritãţi, în special dupã introducerea cererii de faţã, astfel încãlcându-se prevederile art. 8 din Convenţie. 101. Curtea observã cã reclamantul nu a adus niciun element de probã în sprijinul afirmaţiei sale. Presupunând chiar cã s-ar putea pretinde victimã în speţã, Curtea considerã cã acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat. Pe cale de consecinţã, Curtea îl respinge conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. V. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 102. Conform art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 103. Reclamantul solicitã suma de 100.324,15 euro (EUR) pentru prejudiciul material, din care 71.496,15 EUR reprezentând salariul neîncasat în timpul detenţiei sale, ţinând cont de veniturile sale dinainte de data arestãrii sale, 10.000 EUR reprezentând lipsa de câştig, 15.000 EUR rezultând din împrumuturile contractate de reclamant pentru a-şi întreţine familia, iar 3.828 EUR reprezentând creanţele pe care nu le-a putut recupera din cauza încarcerãrii sale. De asemenea, el solicitã suma de 9.900.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, pe care susţine cã l-a suferit. 104. Guvernul considerã cã prejudiciul material nu este dovedit şi cã, în orice caz, reclamantul nu poate pretinde plata salariului pe care l-ar fi putut câştiga în perioada cât a stat în detenţie, având în vedere cã nu a efectuat nicio contraprestaţie. Pe de o parte, acesta considerã cã împrumuturile contractate de reclamant nu atrag rãspunderea statului şi, pe de altã parte, cã reclamantul nu a fost în niciun caz împiedicat sã îşi recupereze creanţele în timpul detenţiei sale. În fine, Guvernul considerã cã suma solicitatã ca daune morale este exageratã şi cã nu existã raport de cauzalitate între suma cerutã şi prejudiciul suferit. 105. Curtea reaminteşte cã, în speţã, a constatat încãlcarea principiului prezumţiei de nevinovãţie şi a dreptului la secretul corespondenţei reclamantului în timpul detenţiei sale. Din acest motiv, numai prejudiciul cauzat de faptele ce constituie aceste încãlcãri va putea fi acoperit prin intermediul prezentei hotãrâri. În acest sens, Curtea nu distinge nicio legãturã de cauzalitate între încãlcãrile constatate şi prejudiciul material invocat şi respinge aceste cereri. În schimb, ea considerã cã este cazul sã îi acorde reclamantului suma de 2.000 EUR cu titlu de prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecatã 106. Reclamantul solicitã şi suma de 2.956,46 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Prin intermediul avocatului sãu, domnul Mateuţ, reclamantul trimite un raport detaliat al cheltuielilor sale, inclusiv chitanţele ce justificã plata, în anul 2001, a sumei de 2.894.000 lei româneşti vechi (ROL) cãtre avocaţi, bilete de tren între Gherla şi Cluj datând din anul 2001 şi având o valoare totalã de 2.411.600 ROL, precum şi suma de 14.980.293 ROL pentru combustibilul utilizat, 2.869.540 ROL reprezentând diverse facturi şi 4.766.100 ROL reprezentând valoarea coletelor şi scrisorilor trimise reclamantului în închisoare de cãtre familia sa. 107. Guvernul considerã cã legãtura de cauzalitate dintre pretinsele cheltuieli şi încãlcãrile invocate în faţa Curţii nu a fost doveditã şi considerã, prin urmare, cã cererile reclamantului nu sunt justificate şi trebuie respinse de Curte. 108. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit veridicitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţa de faţã, ţinând cont de documentele aflate la dosar şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acordã reclamantului. C. Dobânzi moratorii 109. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
1. uneşte cu fondul şi respinge excepţia preliminarã a Guvernului de neepuizare a cãilor de atac interne în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 8; 2. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §§ 1 şi 2 (cu privire la conferinţa de presã din data de 19 decembrie 2000) şi pe art. 6 § 3 şi art. 8 (cu privire la respectarea secretului corespondenţei în închisoare) şi inadmisibilã în rest; 3. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie; 4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 2 din Convenţie; 5. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie; 6. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (douã mii euro) cu titlu de daune morale şi 200 EUR (douã sute euro) pentru cheltuielile de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 7. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest. Întocmitã în limba francezã, ulterior comunicatã în scris la data de 25 martie 2008, conform art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, preşedinte
Santiago Quesada, grefier
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
