Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 21.911/03)
În Cauza Tudor Tudor împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3 martie 2009,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 21.911/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean român, domnul Tudor Tudor (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 26 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, cãruia i s-a admis solicitarea privind acordarea asistenţei judiciare din oficiu, a fost reprezentat de domnul Florian Andreescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 10 aprilie 2006, Curtea a hotãrât sã îi comunice Guvernului cererea, întemeiatã pe art. 6 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, separat sau coroborat cu art. 14. De asemenea, Curtea a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp fondul şi admisibilitatea cererii (art. 29 § 3).
4. La data de 17 iunie 2008, Curtea a hotãrât sã le adreseze pãrţilor întrebãri suplimentare cu privire la caracterul efectiv al cãilor de atac în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele Cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1944 şi locuieşte în Bucureşti.
6. Din anul 1973 el a locuit într-un apartament închiriat de la stat într-o clãdire naţionalizatã. La data de 13 ianuarie 1997, conform <>Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, reclamantul a cumpãrat apartamentul respectiv de la stat.
7. Prin decizia definitivã din data de 23 mai 1997 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis o acţiune în revendicare introdusã de fostul proprietar împotriva statului pentru a reintra în posesia clãdirii în care se afla apartamentul reclamantului.
8. Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a formulat mai multe acţiuni în revendicare împotriva persoanelor care cumpãraserã apartamente în clãdire în condiţii similare, inclusiv reclamantul.
9. Prin decizia definitivã din data de 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a dispus ca reclamantul din prezenta cauzã sã îi predea fostului proprietar posesia asupra apartamentului. Instanţa a statuat cã titlul de proprietate al fostului proprietar, astfel cum fusese confirmat prin decizia definitivã din 23 mai 1997, prevala asupra contractului de cumpãrare al reclamantului. De asemenea, instanţa a considerat cã bona fides a reclamantului la încheierea contractului din data de 13 ianuarie 1997 era relevantã numai în cazul în care reclamantul formuleazã o acţiune în despãgubire împotriva statului.
10. Între timp, aceeaşi Curte de Apel Bucureşti a luat în considerare buna-credinţã a cumpãrãtorilor atunci când a respins acţiunile formulate de fostul proprietar împotriva altor persoane care cumpãraserã apartamente în aceeaşi clãdire. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea îndreptatã împotriva lui T.I. şi T.A., care îşi cumpãraserã apartamentul la data de 12 decembrie 1996; la data de 7 februarie 2003 a respins acţiunea îndreptatã împotriva lui I.E. şi M.S., iar la data de 20 iunie 2003 a respins acţiunea introdusã împotriva lui C.D., care îşi cumpãrase apartamentul la data de 27 martie 1997.
11. La data de 6 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea procurorului general (recurs în anulare), a casat decizia definitivã din 28 noiembrie 2002 şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond. Conform informaţiilor aduse la cunoştinţa Curţii, procedura se aflã încã pe rolul instanţelor interne.
La data de 9 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis o cerere similarã a Procurorului General şi a înlãturat decizia din 20 iunie 2003, admiţând astfel acţiunea fostului proprietar împotriva lui C.D.
O acţiune similarã a procurorului general, îndreptatã împotriva deciziei din 7 februarie 2003 menţionatã mai sus, a fost admisã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 februarie 2007. Cauza a fost trimisã înapoi la Tribunalul Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea apelului. Procedura se aflã încã pe rolul instanţei respective.
12. În ceea ce priveşte reclamantul, acţiunea în evacuare formulatã de fostul proprietar împotriva sa se aflã în prezent pe rolul instanţelor interne.
II. Dreptul intern şi jurisprudenţa relevante
A. Acţiunea în revendicare
13. Conform legislaţiei române, o acţiune în revendicare este una dintre principalele cãi de atac pentru protecţia unui drept de proprietate. O astfel de acţiune nu este guvernatã de un text legal detaliat şi lãmuritor per se, ci s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţialã. O acţiune în revendicare poate fi definitã ca introducerea unei acţiuni pentru a face sã fie respectat un drept real, în care un proprietar deposedat îşi revendicã proprietatea de la persoana neproprietar aflatã în prezent în posesia ei. Atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul deţin un titlu de proprietate, instanţa trebuie sã compare cele douã titluri şi sã decidã care dintre ele este preferat. Principalul rezultat al unei astfel de acţiuni, dacã este admisã, este recunoaşterea de cãtre instanţã a titlului de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, obligându-l astfel pe pârât sã restituie proprietatea. Dacã restituirea în naturã nu mai este posibilã, obligaţia respectivã este înlocuitã cu o obligaţie de a plãti o despãgubire constând într-o sumã echivalentã (vezi Strãin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, § 26, CEDO 2005-VII).
B. Acţiunea în despãgubire prevãzutã în Codul civil: garanţia pentru evicţiune
14. Art. 1.337-1.351 din Codul civil instituie rãspunderea vânzãtorului pentru evicţiune. Acestea prevãd posibilitatea pentru cumpãrãtorul evins de a pretinde rambursarea preţului şi plata daunelor, indiferent de buna sau reaua-credinţã a vânzãtorului. Cumpãrãtorul poate fie sã îl cheme în garanţie pe vânzãtor în acţiunea introdusã de terţa parte, fie sã introducã o nouã acţiune împotriva vânzãtorului dupã ce a fost evins. În ultimul caz, dacã vânzãtorul dovedeşte cã ar fi putut sã câştige procesul împotriva terţei persoane dacã ar fi fost chemat în procesul anterior, el va fi scutit de obligaţia de a-l despãgubi pe cumpãrãtor (art. 1.351 din Codul civil).
Un cumpãrãtor de bunã-credinţã continuã sã se bucure de beneficiile proprietãţii pânã când el nu mai este considerat a fi de bunã-credinţã, adicã cel târziu de la data introducerii împotriva sa a acţiunii în evacuare, moment în care beneficiul proprietãţii se întoarce la proprietarul de drept. Totuşi, cumpãrãtorul poate încã sã pretindã de la vânzãtor despãgubiri pentru pierderea sa.
C. Acţiunile în despãgubire întemeiate pe <>Legea nr. 10/2001
15. La data faptelor din cauza de faţã, articolul 51 din <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificatã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 184/2002 (<>Legea nr. 10/2001 ), prevedea cã o acţiune de recuperare a preţului de cumpãrare, indexat în funcţie de inflaţie, introdusã împotriva statului de un cumpãrãtor al cãrui contract a fost declarat nul, este scutitã de taxã de timbru. De asemenea, articolul respectiv prevedea cã preţul indexat trebuia plãtit de Ministerul Finanţelor dintr-un fond special.
D. Jurisprudenţa privind despãgubirea
16. La cererea Curţii, Guvernul a indicat o jurisprudenţã constând în diferite acţiuni în despãgubire în cazuri în care proprietatea este pierdutã în condiţii similare cu cele ale cauzei de faţã.
17. Din cele 17 hotãrâri relevante adoptate în perioada 2005-2008 de instanţele din toatã ţara, 9 s-au referit la acţiuni introduse împotriva autoritãţilor de stat de cãtre persoane care şi-au pierdut proprietatea în acţiuni în revendicare. Instanţele au aplicat Codul civil şi le-au acordat preţul de cumpãrare indexat şi, în majoritatea cazurilor, daunele şi costurile angajate în limite rezonabile pentru întreţinerea casei. Majoritatea instanţelor au considerat cã <>Legea nr. 10/2001 nu era aplicabilã în cazul acţiunilor în revendicare atunci când contractul de vânzare-cumpãrare nu era declarat nul în astfel de acţiuni.
18. Cu toate acestea, atunci când astfel de contracte sunt anulate, hotãrârile trimise Curţii indicã faptul cã instanţele au aplicat în mod consecvent <>Legea nr. 10/2001 şi i-au acordat cumpãrãtorului preţul de cumpãrare indexat.
E. Evoluţii recente favorabile chiriaşilor
19. Prin Decizia nr. 520/C din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a statuat în favoarea cumpãrãtorului într-o acţiune în revendicare introdusã de fostul proprietar al unui apartament naţionalizat împotriva persoanei care, de bunãcredinţã, cumpãrase apartamentul de la stat în anul 2000. Instanţa a hotãrât cã restituirea apartamentului cãtre fostul proprietar nu mai era posibilã şi, pe baza jurisprudenţei Curţii cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 [în special: Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, CEDO 2002-VIII; Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, 19 octombrie 2006, şi Pãduraru împotriva României, nr. 63.252/00, CEDO 2005-XII (extrase)], a obligat statul sã plãteascã valoarea de piaţã a apartamentului ca despãgubire cãtre fostul proprietar. În opinia Curţii de Apel Constanţa, deşi reclamantul nu solicitase despãgubirea, în circumstanţele speţei, despãgubirea bãneascã acordatã era singura soluţie la acţiunea în revendicare.
20. Într-o decizie similarã din 12 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în favoarea cumpãrãtorului într-o acţiune în revendicare introdusã de fostul proprietar. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ţinut cont de faptul cã titlul cumpãrãtorului fusese confirmat de instanţe într-o acţiune în anulare a contractului de vânzare-cumpãrare introdusã împotriva sa de fostul proprietar, în timp ce titlul fostului proprietar nu fusese confirmat de o instanţã. De asemenea, instanţa a considerat cã deposedarea cumpãrãtorului, indiferent de circumstanţe, pentru a ceda proprietatea cãtre fostul proprietar, ar crea noi prejudicii disproporţionate în încercarea de a diminua vechile prejudicii. De asemenea, într-o formulare generalã, instanţa a considerat cã rambursarea preţului de cumpãrare indexat în baza <>Legii nr. 10/2001 nu l-ar putea despãgubi pe cumpãrãtor deoarece nu reflecta valoarea de piaţã a imobilului.
21. Prin <>Decizia nr. 1.055 din 9 octombrie 2008 , Curtea Constituţionalã a declarat <>art. 47 din Legea nr. 10/2001 neconstituţional, în mãsura în care încãlca titlul de proprietate al cumpãrãtorului. Conform prevederii respective, persoanele ale cãror acţiuni întemeiate pe Codul civil au fost respinse înainte de intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 puteau sã foloseascã aceastã lege pentru a încerca încã o datã sã obţinã restituirea proprietãţii lor. Curtea Constituţionalã a considerat cã persoanele al cãror titlu de proprietate fusese confirmat printr-o hotãrâre judecãtoreascã nu puteau fi obligate sã cedeze proprietatea respectivã dacã pentru aceastã mãsurã nu exista o justificare serioasã, bazatã pe criteriul utilitãţii publice, conform art. 44 alin. (3) din Constituţie.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie, interpretat separat sau coroborat cu art. 14
22. Reclamantul s-a plâns în baza art. 6 § 1, privit separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie, de faptul cã procedura finalizatã cu decizia rãmasã definitivã din 28 ianuarie 2003 a fost incorectã, în special în mãsura în care aceeaşi curte de apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice îndreptate împotriva altor cumpãrãtori de apartamente situate în aceeaşi clãdire.
Art. 6 § 1 prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
Art. 14 din Convenţie prevede urmãtoarele:
"Exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sã fie asiguratã fãrã nicio deosebire bazatã, în special, pe sex, rasã, culoare, limbã, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionalã sau socialã, apartenenţã la o minoritate naţionalã, avere, naştere sau orice altã situaţie."
A. Asupra admisibilitãţii
23. Curtea observã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
24. Guvernul a argumentat cã procesul a fost echitabil şi cã instanţele care au statuat asupra cauzei reclamantului au pronunţat o hotãrâre bine întemeiatã. În opinia sa, simplul fapt cã instanţele au ajuns la concluzii opuse în cauze similare nu atrage reţinerea unei încãlcãri a Convenţiei. Acesta a precizat cã problema controversatã în aceste cauze a fost interpretarea datã de instanţã noţiunii de "bunã-credinţã", dar cã hotãrârile contradictorii s-au justificat printr-o interpretare diferitã a faptelor relevante în fiecare cauzã.
25. Reclamantul s-a opus tezei susţinute de Guvern şi a reiterat cã respectiva curte de apel a pronunţat decizii contradictorii în cauze identice.
2. Aprecierea Curţii
26. Curtea considerã cã, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui proprietãţile confiscate, şi cu atât mai puţin de a dispune de ele în conformitate cu prerogativele dreptului de proprietate, odatã ce un stat a adoptat o soluţie, aceasta trebuie implementatã cu o claritate şi o coerenţã rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinea şi ambiguitatea în rândul persoanelor la care se referã mãsurile de implementare a acesteia. În acest context, trebuie accentuat faptul cã incertitudinea - fie ea legislativã, administrativã sau rezultând din practici aplicate de autoritãţi - este un factor important de luat în seamã la evaluarea conduitei statului [vezi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 151, CEDO 2004-V; Pãduraru, citatã anterior, § 92, şi Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30.658/05, § 33, CEDO 2007-... (extrase)].
27. Curtea reţine cã, în contextul special al restituirii proprietãţilor naţionalizate în România, lipsa unei coerenţe legislative şi jurisprudenţa contradictorie în ceea ce priveşte interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridicã (vezi Pãduraru, §§ 99, 109, citatã anterior).
28. Aceeaşi lipsã de certitudine este observatã în cazul de faţã: aceeaşi curte de apel a dat interpretãri opuse cu privire la relevanţa bunei-credinţe a cumpãrãtorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpãrare cu statul (vezi paragrafele 9-11 de mai sus).
29. Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţã inerentã a oricãrui sistem judiciar care, la fel ca şi cel românesc, este bazat pe o reţea de instanţe de fond şi de instanţe superioare cu competenţã în aria lor teritorialã, Curtea observã cã, în speţã, interpretãrile contradictorii au provenit de la aceeaşi instanţã care, în plus, era instanţã de ultim grad în materie. Mai mult chiar, Curtea Supremã nu avea la dispoziţie niciun mecanism efectiv pentru a rezolva conflictele dintre hotãrârile instanţelor inferioare (vezi Pãduraru, §§ 99 şi 109, şi Beian, § 37, citatã anterior, şi, mutatis mutandis, Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008). În speţã, la evaluarea cererii procurorului general (vezi paragraful 11 de mai sus), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost chematã sã tranşeze chestiunea interpretãrilor contradictorii, ci sã analizeze anumite aplicãri ale legii în cazuri individuale; în plus, intervenţia sa în cauzã a fost posibilã numai prin intermediul unei cãi de atac extraordinare care contrazice prin ea însãşi principiul securitãţii raporturilor juridice (vezi Brumãrescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).
30. În fine, Curtea observã cã dupã 7 ani de la adoptarea <>Legii nr. 10/2001 , interpretarea aspectelor esenţiale ale legii retrocedãrii încã se mai modificã la nivel de instanţã de fond, prin hotãrâri individuale (vezi paragrafele 19-21 de mai sus), şi cã nu existã încã o rezolvare definitivã a interpretãrii date de instanţe diferitelor aspecte ale legilor privind retrocedarea.
Deşi nu contestã competenţa instanţelor interne de a-şi schimba practica, Curtea observã cã, în contextul special al retrocedãrii din România, aceastã nouã tendinţã de interpretare favorabilã foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a fi nimic mai mult decât o altã schimbare temporarã a jurisprudenţei.
31. Curtea considerã cã, în lipsa unui mecanism care sã asigure consecvenţã în practica instanţelor naţionale, aceste diferenţe de abordare profunde şi de lungã duratã în jurisprudenţã, în ceea ce priveşte o problemã de o mare importanţã pentru societate, sunt de aşa naturã încât creeazã o stare de insecuritate continuã (vezi, mutatis mutandis, Pãduraru, citatã anterior, § 98).
32. În speţã, aceastã lipsã de securitate l-a lipsit pe reclamant de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.
33. Având în vedere cã a constatat aceastã încãlcare, Curtea considerã cã nu mai este necesar sã analizeze dacã, în acest caz, a avut loc şi încãlcarea art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, interpretat separat sau coroborat cu art. 14
34. Reclamantul s-a plâns de faptul cã, din cauzã cã instanţele interne au preferat titlul de proprietate al fostului proprietar faţã de al sãu, îi este imposibil în prezent sã îşi exercite dreptul de proprietate asupra apartamentului, cu încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, acesta s-a plâns şi de discriminare, conform art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, în mãsura în care aceeaşi curte de apel a adoptat decizii contradictorii în cazuri identice, îndreptate împotriva cumpãrãtorilor apartamentelor situate în aceeaşi clãdire.
Art. 1. din Protocolul nr. 1 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Argumentele pãrţilor
35. În observaţiile sale din 13 august 2008, Guvernul a susţinut cã reclamantul nu a epuizat cãile de atac interne, în mãsura în care acesta nu a introdus o acţiune în garanţie pentru evicţiune împotriva autoritãţilor statului conform Codului civil. Aceastã acţiune i-ar fi permis sã recupereze de la stat preţul de cumpãrare indexat şi despãgubiri.
36. Reclamantul a subliniat cã nu a avut niciun motiv sã cheme în garanţie statul în acţiunea introdusã împotriva sa, în mãsura în care instanţa de fond şi curtea de apel statuaserã în favoarea sa. De asemenea, acesta a considerat cã, deoarece ingerinţa în dreptul sãu de proprietate fusese cauzatã de decizia din data de 28 ianuarie 2003, dacã ar fi introdus o nouã acţiune împotriva statului ar fi depãşit termenul-limitã de 6 luni prevãzut de art. 35 § 1 din Convenţie.
B. Aprecierea Curţii
37. Curtea reaminteşte cã, potrivit art. 35, persoana care se pretinde victimã ar trebui sã recurgã în mod normal la cãile de atac interne disponibile şi suficiente pentru a permite o reparaţie pentru încãlcãrile pretinse. Existenţa cãilor de atac respective trebuie sã fie suficient de sigurã nu numai teoretic, ci şi practic, altfel acestea nu respectã cerinţele de accesibilitate şi caracterul efectiv (vezi Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV).
38. În cauza de faţã, instanţele interne au comparat titlurile de proprietate prezentate de reclamant şi de fostul proprietar şi au hotãrât sã acorde prioritate titlului fostului proprietar. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti nu a anulat titlul de proprietate al reclamantului, şi nici nu i-a acordat vreo despãgubire pentru pierderea suferitã.
Cu toate acestea, reclamantul, care nu îşi mai poate folosi în mod valabil titlul de proprietate, poate solicita despãgubiri din partea vânzãtorului, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acţiuni separate în acest sens. Jurisprudenţa trimisã de Guvern indicã o practicã internã consecventã de acordare de despãgubiri în cauze similare cu cea de faţã. Prin urmare, calea de atac este disponibilã atât în teorie, cât şi în practicã.
39. Rãmâne de stabilit dacã valoarea despãgubirii ce poate fi acordatã de instanţele naţionale este suficientã astfel încât sã permitã reparaţia încãlcãrilor pretinse. În acest context, Curtea observã cã aceastã cauzã provine din aplicarea legilor privind retrocedarea proprietãţilor naţionalizate. Recunoscând contextul deosebit de dificil al despãgubirii pentru proprietãţile naţionalizate în timpul regimului comunist, Curtea a exprimat opinia cã trebuie garantat ca atenuarea prejudiciilor vechi sã nu creeze noi prejudicii disproporţionate (vezi Pincova şi Pinc, citatã anterior, § 58, şi Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.278/98, 45.437/99, 48.014/99, 48.380/99, 51.362/99, 53.367/99, 60.036/00, 73.465/01 şi 194/02, §§ 178-179, 15 martie 2007).
40. Jurisprudenţa furnizatã de Guvern indicã faptul cã persoanelor aflate în situaţia reclamantului li s-ar fi acordat cel puţin preţul de cumpãrare indexat şi, eventual, despãgubiri pânã la valoarea de piaţã actualã a proprietãţii, precum şi rambursarea oricãror costuri angajate în limite rezonabile pentru întreţinerea casei.
41. Deşi Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluţia unei acţiuni în despãgubire dacã reclamantul ar fi ales sã o introducã, aceasta observã cã sumele acordate de instanţele interne în situaţii similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova şi Pinc, în care Curtea a constatat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în mãsura în care reclamanţilor, care se aflau într-o situaţie similarã cu cea a reclamantului din cauza de faţã, li s-a acordat numai preţul de cumpãrare ca despãgubire pentru proprietatea pierdutã (vezi Pincova şi Pinc, citatã anterior, §§ 61-64; vezi şi Velikovi şi Others, citatã anterior, §§ 140-141, şi Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98, § 76, 8 noiembrie 2007).
42. În fine, deşi legea retrocedãrii nu prevede o acţiune specificã împotriva statului pentru persoane aflate în situaţia reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Velikovi şi alţii, § 127, şi Kalinova, § 77, citate anterior), Curtea se declarã mulţumitã cã aceastã cale de atac, oferitã de Codul civil, este suficientã pentru a asigura o reparaţie în situaţii precum cea a reclamantului.
43. Reclamantul ar fi trebuit, astfel, sã uzeze de aceastã cale de atac înainte de a introduce plângerea în faţa Curţii.
Prin urmare, acest capãt de cerere trebuie respins conform art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea cãilor de recurs interne.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
44. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
45. Reclamantul solicitã suma de 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material, reprezentând valoarea apartamentului sãu, şi suma de 5.000 EUR pentru prejudiciul moral.
46. Guvernul nu a prezentat comentarii cu privire la aceste pretenţii.
47. Curtea constatã cã nu existã legãturã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi prejudiciul material pretins; prin urmare respinge cererea. Pe de altã parte, Curtea îi alocã reclamantului suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
48. Reclamantul a mai solicitat 3.000 EUR şi 100.000.000 lei româneşti (RON) pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Acesta a trimis facturi pentru suma de 1.059,95 RON, reprezentând costuri de traducere, şi 9.000.000 ROL (lei româneşti vechi), 500 RON şi 1.500 EUR reprezentând onorarii avocaţiale.
49. Guvernul considerã cã aceste pretenţii sunt nejustificate şi excesive.
50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil în ceea ce priveşte cuantumul lor. În speţã, ţinând cont de informaţiile aflate în posesia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea considerã cã este rezonabil sã acorde suma de 2.200 EUR, care sã acopere toate costurile invocate.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte art. 6, analizat separat şi coroborat cu art. 14;
2. declarã cererea inadmisibilã pentru neepuizarea cãilor de recurs interne în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, analizat separat şi coroborat cu art. 14;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte cã nu se impune sã analizeze plângerea din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie;
5. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume ce vor fi convertite în moneda naţionalã a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; şi
(ii) 2.200 EUR (douã mii douã sute euro) pentru cheltuielile de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã de reclamant cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a reparaţiei echitabile pentru rest.
Întocmitã în limba englezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 24 martie 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
