Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 67.289/01)
În Cauza Şandor împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupancic, preşedinte, domnii: J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecãtori, şi domnul M. Villinger, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 3 martie 2005,
pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 67.289/01 îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Agneta Şandor (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 12 septembrie 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã de domnul Z.-F. Leszay. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie pe acesta din urmã.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a II-a) a hotãrât comunicarea cãtre Guvern a cererii. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilitãţii şi a fondului cauzei.
4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea şi-a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizatã Secţiei a III-a, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a nãscut în 1923 şi are domiciliul la Miske, în Ungaria.
6. La 28 martie 1998, reclamanta a sesizat Judecãtoria Hunedoara cu o acţiune în vederea obţinerii plãţii despãgubirilor reprezentând contravaloarea pãrţii nerestituite dintr-un imobil naţionalizat care îi aparţinuse.
7. Prin Sentinţa din 3 martie 1999, Judecãtoria Hunedoara a obligat statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice (Ministerul), la plata cãtre reclamantã a 21.460.500 lei (ROL), cu titlu de despãgubiri, şi a 1.000.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecatã.
Instanţa a stabilit valoarea despãgubirilor în baza unei expertize tehnice pe care o dispusese în cauzã.
În plus, instanţa a dispus ca suma astfel stabilitã sã fie reactualizatã în funcţie de data plãţii efective, în virtutea <>art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
8. La o datã neprecizatã, Ministerul a declarat apel împotriva acestei sentinţe în faţa Judecãtoriei Hunedoara. La 7 septembrie 1999, reclamanta a solicitat instanţei de apel sã dispunã efectuarea unei noi expertize. La 12 octombrie 1999, cererea sa a fost respinsã ca tardivã. În aceeaşi zi, tribunalul a pronunţat hotãrârea în cauzã, prin care a respins apelul şi a condamnat Ministerul la plata cãtre reclamantã a 500.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecatã.
9. Printr-o decizie definitivã şi irevocabilã din 1 februarie 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul introdus de Minister şi l-a obligat pe acesta la plata cãtre reclamantã a 700.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecatã.
10. La 6 februarie 2000, sentinţa Judecãtoriei Hunedoara a fost învestitã cu formulã executorie.
11. În aceeaşi zi, reclamanta a depus o cerere în vederea efectuãrii plãţii la Direcţia Generalã a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar Hunedoara (Direcţia), serviciu descentralizat al Ministerului.
La 25 februarie 2000, Direcţia i-a respins cererea şi a indicat reclamantei sã se adreseze direct Ministerului.
12. Prin Scrisoarea din 17 martie 2000, reclamanta a transmis cererea sa Ministerului, care i-a respins-o la data de 27 martie 2000, indicându-i sã se adreseze Direcţiei.
13. Ca urmare a unei a doua cereri adresate Direcţiei, reclamanta a fost din nou invitatã sã se adreseze Ministerului, care, la rândul sãu, la 2 iunie 2000, i-a respins cererea. Încã o datã, Ministerul a sfãtuit-o pe reclamantã sã se adreseze Direcţiei.
14. La 2 august şi 18 septembrie 2000, reclamanta a solicitat din nou Direcţiei efectuarea plãţii dispuse de cãtre instanţele judecãtoreşti sau, în caz de refuz, restituirea documentelor justificative depuse de ea în vederea obţinerii plãţii.
La 6 octombrie 2000, reclamantei i-au fost restituite toate documentele depuse anterior pentru plata despãgubirilor.
Reclamanta şi-a lichidat contul bancar.
15. La 9 martie 2004, Ministerul a informat Agentul Guvernamental cã este dispus sã plãteascã reclamantei suma de 189.018.218 lei (ROL), reprezentând suma dispusã de cãtre instanţe, reactualizatã. Pentru a putea efectua plata, Ministerul solicitã reclamantei sã depunã Sentinţa din 3 martie 1999, învestitã cu formulã executorie, şi sã-i comunice coordonatele bancare.
Din informaţiile pãrţilor nu rezultã dacã reclamanta a furnizat aceste documente şi informaţii Ministerului.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
16. Reclamanta afirmã cã neexecutarea Sentinţei din 3 martie 1999, prin care s-a dispus acordarea de despãgubiri în favoarea sa pentru imobilul sãu naţionalizat, a încãlcat dreptul de acces la justiţie, drept garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, ale cãrui dispoziţii pertinente prevãd urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...), de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
17. Curtea aminteşte, în primul rând, cã pretinsa încãlcare a dreptului de acces la justiţie reprezintã o situaţie continuã, care nu ia sfârşit decât în momentul în care hotãrârea judecãtoreascã definitivã este executatã. În consecinţã, termenul de şase luni prevãzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie nu începe sã curgã decât în momentul în care aceastã situaţie continuã ia sfârşit (Sabin Popescu împotriva României, Cererea nr. 48.102/99, paragraful 50, 2 martie 2004). În mãsura în care hotãrârea definitivã nu a fost încã executatã, în speţã nu se pune problema respectãrii termenului de şase luni.
18. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea aratã cã acesta nu este lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Ca atare, declarã admisibil acest capãt de cerere.
B. Asupra fondului
19. Guvernul susţine cã reclamanta nu a solicitat sprijinul instanţelor şi al executorilor judecãtoreşti în vederea executãrii hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în cauzã. În opinia sa, reclamanta nu a justificat existenţa unor împrejurãri speciale care sã justifice nerecurgerea la procedura de executare silitã. De altfel, el considerã cã durata procedurii interne a fost rezonabilã, având în vedere criteriile ce reies din jurisprudenţa constantã în materie a Curţii. Guvernul invocã în special Cauza Oneryildiz împotriva Turciei (Cererea nr. 48.939/99 din 18 iunie 2002).
20. În plus, la data de 18 septembrie 2000, când a fost întreprins ultimul demers în vederea obţinerii plãţii, dreptul reclamantei de a cere executarea hotãrârii definitive era prescris începând cu 17 septembrie 2003, conform dreptului intern în materie.
21. În consecinţã, Guvernul considerã cã reclamanta nu a fãcut dovadã de diligenţã în ceea ce priveşte executarea hotãrârii definitive din 3 martie 1999.
22. Reclamanta contestã argumentele Guvernului.
23. Curtea aminteşte cã executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţã, trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre definitivã şi obligatorie sã rãmânã fãrã efect în detrimentul unei pãrţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].
24. În cauza de faţã, cu toate cã reclamanta a obţinut o hotãrâre judecãtoreascã definitivã prin care autoritãţile administrative au fost obligate la o acţiune specificã, aceasta nu este nici acum executatã din cauza refuzului debitorului de a respecta aceastã hotãrâre.
Or, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul sãu fiind identic cu cel al unei bune administrãri a justiţiei. Pe cale de consecinţã, dacã administraţia refuzã sau omite sã execute o hotãrâre judecãtoreascã ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecãtoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, pag. 510-511, paragraful 41).
25. În plus, Curtea nu subscrie la teza Guvernului conform cãreia reclamanta ar fi trebuit sã recurgã la executarea silitã a Sentinţei din 3 martie 1999. Ea aminteşte cã nu este oportun sã-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţã împotriva statului, sã recurgã la procedura de executare silitã pentru a obţine satisfacţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8.415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).
26. Curtea nu poate admite nici argumentele Guvernului referitoare la pretinsa lipsã de diligenţã a reclamantei.
Timp de opt luni, începând cu 1 februarie 2000, data deciziei Curţii de Apel, şi pânã la 6 octombrie 2000, data la care debitorul i-a restituit reclamantei documentaţia, toate demersurile efectuate de reclamantã în vederea obţinerii plãţii datorate au fost fãrã succes. În aceste condiţii, nu este rezonabil a cere reclamantei continuarea diligenţelor sale.
27. În fine, dacã este adevãrat cã, în conformitate cu dreptul intern, deşi trecuse termenul pânã la care se putea cere executarea silitã a sentinţei, cu toate acestea, creanţa reclamantei împotriva statului este încã validã şi suma nu i-a fost plãtitã. În plus, Curtea aminteşte cã Ministerul însuşi, în scrisoarea din 9 martie 2004, a recunoscut existenţa datoriei şi şi-a manifestat voinţa de a efectua plata sumei reactualizate.
28. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona cã, prin refuzul de a executa Sentinţa din 3 martie 1999, precum şi refuzul plãţii cheltuielilor de judecatã dispuse de cãtre instanţele judecãtoreşti, autoritãţile naţionale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiţie în privinţa executãrii unei hotãrâri definitive pronunţate în favoarea sa.
29. În consecinţã, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
30. Reclamanta invocã, de asemenea, şi încãlcarea dreptului sãu de proprietate, ca urmare a refuzului statului de a-i plãti despãgubirile dispuse de cãtre instanţele de judecatã. Ea invocã art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, potrivit cãruia:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
31. Guvernul admite cã, în baza Sentinţei din 3 martie 1999, reclamanta beneficiazã de o creanţã suficient de bine stabilitã şi exigibilã. În plus, el recunoaşte cã aceastã creanţã nu a fost plãtitã de Minister.
32. În orice caz, Guvernul considerã cã autoritãţile nu s-au opus niciodatã plãţii sumei şi aminteşte cã aceste autoritãţi nu pot fi fãcute responsabile pentru neexecutarea sentinţei dupã septembrie 2000, în lipsa cererii exprese a reclamantei în vederea executãrii.
33. Curtea aratã cã acest capãt de cerere este legat de capãtul de cerere examinat mai sus şi trebuie, în consecinţã, de asemenea, declarat admisibil.
34. Pe fond, Curtea observã mai întâi cã nu este contestat faptul cã reclamanta are o creanţã suficient de bine stabilitã pentru a fi exigibilã (conform cauzelor Rafinãriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotãrârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59, şi Jasiuniene împotriva Lituaniei, Cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003).
35. În plus, reclamanta nu a primit încã suma dispusã de cãtre instanţele interne.
36. În consecinţã, refuzul autoritãţilor de a plãti despãgubirile constituie o atingere adusã drepturilor reclamantei ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Guvernul nu a oferit nici o justificare valabilã pentru ingerinţa cauzatã prin neexecutarea Sentinţei din 3 martie 1999. Aceastã ingerinţã a fost, deci, arbitrarã şi constituie o încãlcare a principiului legalitãţii. O astfel de concluzie face inutilã verificarea de cãtre Curte a aspectului dacã a fost menţinut un just echilibru între exigenţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor individuale (Cauza Metaxas împotriva Greciei, precitatã, paragraful 31).
37. În consecinţã, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost încãlcat.
III. Cu privire la celelalte pretinse încãlcãri
38. Reclamanta considerã cã neexecutarea Sentinţei din 3 martie 1999 a reprezentat, de asemenea, o atingere adusã drepturilor sale garantate de art. 1, 3, 5, 13, 14 şi 17 din Convenţie. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, ea se plânge şi de faptul cã instanţele judecãtoreşti nu au judecat cauza într-un mod echitabil, având în vedere nivelul despãgubirilor care i-au fost acordate. Ea invocã şi lipsa de imparţialitate a experţilor care au stabilit valoarea imobilului.
39. Având în vedere ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi în mãsura în care este competentã sã analizeze afirmaţiile formulate, Curtea nu a observat nici o aparenţã de încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia.
40. În consecinţã, aceastã parte a cererii este în mod vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã, conform art. 35 alin. 3 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
41. Conform art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
42. Reclamanta solicitã 13.012 euro cu titlu de prejudiciu material pe care pretinde cã l-a suferit, din care 7.500 euro reprezintã contravaloarea imobilului în cauzã şi 5.512 euro contravaloarea terenului aferent. Ea solicitã, de asemenea, 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
43. Guvernul apreciazã aceste solicitãri ca fiind excesive şi nedovedite. În plus, în opinia sa, suma de 5.512 euro nu poate fi plãtitã, în mãsura în care aceasta nu a fost dispusã de cãtre instanţele judecãtoreşti. Indemnizaţia pentru imobil trebuie sã se limiteze la valoarea stabilitã prin Sentinţa din 3 martie 1999, reactualizatã la 9 martie 2004 (paragraful 15 de mai sus).
44. Curtea aminteşte cã o hotãrâre prin care se constatã o încãlcare antreneazã, pentru statul pârât, obligaţia juridicã de a pune capãt încãlcãrii constatate şi de a elimina consecinţele acesteia, pentru a restabili, în mãsura posibilului, situaţia anterioarã acesteia [cauzele Metaxas împotriva Greciei, precitatã, paragraful 35, şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã) (M.C.), Cererea nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI].
45. Curtea a constatat o încãlcare a drepturilor reclamantei datoratã neexecutãrii unei hotãrâri judecãtoreşti definitive prin care s-a dispus plata de cãtre administraţie a unei sume stabilite de cãtre instanţele judecãtoreşti, cu titlu de reparaţie pentru partea nerestituitã a imobilului sãu naţionalizat. Aceastã hotãrâre este încã neexecutatã.
În consecinţã, Curtea apreciazã cã reclamanta a suferit un prejudiciu material datorat neexecutãrii hotãrârii judecãtoreşti definitive, precum şi un prejudiciu moral, în special din cauza frustrãrii provocate de refuzul administraţiei de a executa sentinţa pronunţatã în favoarea sa şi de faptul cã a fost direcţionatã, timp de mai multe luni, de la Direcţie la Minister şi invers, aceste instituţii respingându-i, una dupã cealaltã, cererile sale de efectuare a plãţii. Acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încãlcãrilor.
46. În aceste împrejurãri, având în vedere ansamblul informaţiilor de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, ea acordã reclamantei 6.500 euro cu titlu de prejudiciu.
B. Cheltuieli de judecatã
47. Reclamanta solicitã, de asemenea, 500 euro cu titlu de cheltuieli de judecatã în faţa instanţelor judecãtoreşti interne şi în faţa Curţii.
48. Guvernul se opune acordãrii acestei sume, pe care o considerã nedoveditã. El nu se opune rambursãrii cheltuielilor pe care Curtea le apreciazã ca fiind reale, necesare şi rezonabile, în lumina jurisprudenţei sale [acesta invocã, în special, cauzele Philis împotriva Greciei, Hotãrârea din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 26, paragraful 76, Malama împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã), Cererea nr. 43.622/98, 18 aprilie 2002, şi Pialopoulos împotriva Greciei, Cererea nr. 37.095/97, paragraful 24, 27 iunie 2002].
49. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale decât în mãsura în care realitatea lor, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al valorii acestora sunt stabilite.
În speţã, Curtea observã cã instanţele judecãtoreşti interne au acordat reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecatã, suma de 2.200.000 lei (ROL). Aceastã sumã nu i-a fost niciodatã plãtitã. În plus, reclamanta a prezentat Curţii facturi în valoare de 4.985 forinţi ungureşti în ceea ce priveşte cheltuielile implicate de procedura în faţa Curţii, în special pentru poştã.
Având în vedere ansamblul informaţiilor aflate la dispoziţia sa şi criteriile anterior menţionate, Curtea apreciazã ca rezonabilã şi acordã reclamantei suma de 160 euro, cu titlu de cheltuieli.
C. Majorãri de întârziere
50. Curtea apreciazã adecvat sã stabileascã valoarea majorãrilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:
1. declarã, cu şase voturi contra unul, cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie (acces la justiţie) şi pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi inadmisibilã pentru rest;
2. hotãrãşte, cu şase voturi contra unul, cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte, cu şase voturi contra unul, cã a fost încãlcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;
4. hotãrãşte, cu şase voturi contra unul:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantei, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 6.500 euro (şase mii cinci sute euro) pentru prejudiciul material şi moral, precum şi 160 euro (o sutã şaizeci euro) pentru cheltuielile de judecatã, plus orice sumã putând fi datoratã cu titlu de impozit;
b) cã, începând de la expirarea acestui termen şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu trei procente;
5. respinge, cu şase voturi contra unul, cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 24 martie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Mark Villinger,
grefier adjunct
La prezenta hotãrâre se aflã anexat, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 74 alin. 2 din Regulament, conţinutul opiniei dizidente a doamnei judecãtor R. Jaeger.
OPINIA DIZIDENTĂ
a doamnei judecãtor Jaeger
Nu am votat cu majoritatea pentru cã, în materie civilã, hotãrârea definitivã poate fi urmatã de o procedurã de executare, care începe cu învestirea, de cãtre judecãtor, a hotãrârii cu formulã executorie. În mãsura în care procedurile administrative intrã în câmpul de aplicare al art. 6 alin. 1 din Convenţie (şi sunt incluse în noţiunea de "drepturi cu caracter civil") şi în care dreptul intern prevede reguli similare sau identice pentru hotârârile pronunţate împotriva Guvernului sau organelor administrative, aceştia pot, de asemenea, în cazul în care refuzã sã se conformeze unei hotãrâri definitive, sã demareze o procedurã de control jurisdicţional, întrucât acest lucru constituie o posibilitate deschisã celor douã pãrţi din proces. Convenţia nu cere ca autoritãţile administrative sã fie supuse unor dispoziţii diferite, ci doar ca ele sã utilizeze în mod rezonabil şi întemeiat dispoziţiile aplicabile, chiar dacã executarea unei hotãrâri poate dura mai mult.
În România, procedurile de executare sunt deschise autoritãţilor administrative, aspect recunoscut de Curte în decizia adoptatã în Cauza Manoilescu şi Dobrescu împotriva României şi Rusiei (Cererea nr. 60.861/00). În aceastã cauzã, refuzul unei primãrii din România de a se conforma unei hotãrâri definitive a fost sancţionat de cãtre instanţele interne, iar Curtea a concluzionat cã procedura în cauzã nu era contrarã Convenţiei, cu toate cã reclamanţii au trecut, în van, prin proceduri de executare care au durat aproape trei ani. Subscriu în totalitate la aceastã constatare a neîncãlcãrii. Hotãrârile definitive nu sunt, în mod automat, executorii şi contestaţiile la executare pot fi întemeiate, chiar dacã acestea sunt introduse de Guvern sau de orice alt organ administrativ.
Curtea nu a fost chematã sã analizeze chestiuni de acest tip în jurisprudenţa sa anterioarã, de exemplu în hotãrârile Hornsby împotriva Greciei (Hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, pag. 495) sau Metaxas împotriva Greciei (Cererea nr. 8.415/02, 27 mai 2004). În aceste cauze şi în altele precedente, refuzul de a se conforma unei hotãrâri definitive nu era motivat în nici un mod. În ceea ce mã priveşte, lipsa justificãrii neexecutãrii este crucialã. Aceastã chestiune trebuie analizatã nu doar prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotãrârea Metaxas împotriva Greciei, precitatã, paragraful 31), ci şi sub aspectul art. 6 alin. 1.
Procedurile de executare prevãd garanţii specifice pentru debitor. Nu vãd de ce Guvernul sau un organ administrativ nu ar putea beneficia de aceste dispoziţii. Trebuie sã fie posibilã, în cadrul procedurii de executare, prezentarea de informaţii noi, apãrute dupã pronunţarea hotãrârii definitive - de exemplu, trebuie sã poatã fi precizat care este, în practicã, organul care trebuie sã efectueze plata sumei menţionate în hotãrârea definitivã. Acesta este motivul pentru care instanţa judecãtoreascã trebuie sã învesteascã hotãrârea cu formulã executorie, astfel cum a procedat în speţã o instanţã româneascã, în faţa cãreia putea fi introdusã o nouã acţiune.
În opinia mea, nu se poate constata o încãlcare decât în cazul în care Guvernul sau organul administrativ în cauzã nu este în mãsurã sã prezinte un oarecare motiv rezonabil care sã justifice refuzul de a executa imediat hotãrârea definitivã şi se aflã, astfel, la originea unei întârzieri considerabile. Aceasta ar fi putut constitui problema în speţã, lucru care ar fi justificat constatarea unei încãlcãri. Însã hotãrârea adoptatã de majoritate nu privea aceastã chestiune.
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
