Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
definitivã la 24 august 2007,
(Cererile nr. 77.193/01 şi 77.196/01)
În cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:
domnii B. M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3 mai 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã douã cereri (nr. 77.193/01 şi 77.196/03) îndreptate împotriva României, prin care reclamanţii Nicolae Dragatoniu şi Ioan Militaru-Pidhorni, cetãţeni ai acestui stat (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 8 septembrie 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul L. Bercea, avocat profesând în Timişoara. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de coagentul sãu, doamna R. Paşoi, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 30 ianuarie 2006, Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au nãscut în anul 1951, respectiv 1948, şi locuiesc la Timişoara.
A. Arestarea preventivã a reclamanţilor
5. La data evenimentelor, reclamanţii erau angajaţi la banca B., societate comercialã cu capital privat, în Timişoara, primul fiind contabilul-şef, iar al doilea, director.
6. La data de 15 septembrie 1994, primul reclamant a fost arestat pe baza ordonanţei procurorului, fiind acuzat de luare de mitã şi de alte infracţiuni. El a fost pus în libertate la data de 23 septembrie 1994.
7. La data de 20 ianuarie 1995, cei 2 reclamanţi au fost arestaţi preventiv pentru infracţiunile menţionate mai sus. Prin intermediul mai multor hotãrâri, Tribunalul Judeţean Timiş le-a prelungit arestarea preventivã. Reclamanţii nu au introdus recurs împotriva acestor decizii de prelungire.
B. Procesul penal în faţa instanţelor interne
8. Prin Sentinţa din 27 februarie 1996, Tribunalul Judeţean Timiş a constatat cã cei 2 reclamanţi primiserã fiecare, în 1991, o maşinã din partea lui S., în schimbul îndeplinirii unor acte contrare obligaţiilor lor profesionale şi care urmãreau sã acorde avantaje în favoarea lui S. De fapt, ei emiseserã douã scrisori de garanţie bancarã, datate 12 august şi 11 octombrie 1991, în favoarea acestuia din urmã, deşi el nu deţinea provizionul bancar necesar. Prin urmare, Tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant, Nicolae Dragotoniu, pentru luare de mitã, în temeiul art. 254 din Codul penal, şi pentru alte infracţiuni la pedeapsa de un an şi o lunã închisoare şi a dispus interzicerea exercitãrii anumitor drepturi civile ale acestuia. De asemenea, l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant, Ioan Militaru-Pidhorni, pentru luare de mitã şi pentru o altã infracţiune la pedeapsa de un an şi o lunã închisoare şi a dispus interzicerea exercitãrii anumitor drepturi civile ale acestuia.
9. Reclamanţii, precum şi parchetul au introdus apel. Ei susţineau în special cã faptele de care erau acuzaţi nu constituiau infracţiuni la momentul comiterii lor, conform legii naţionale. În opinia lor, infracţiunea de luare de mitã presupunea ca autorul sã aibã calitatea de funcţionar public ori de funcţionar sau salariat al unei întreprinderi de stat, în timp ce ei erau angajaţii unei bãnci private. Ei recunosc faptul cã la data pronunţãrii sentinţei faptele de care erau acuzaţi puteau fi considerate infracţiuni conform legii penale, dar aceasta nu fusese modificatã decât la data de 8 iulie 1992, şi anume dupã un an de la comiterea faptelor respective.
10. Prin Decizia din 19 mai 1997, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul parchetului, a confirmat condamnarea reclamanţilor pentru infracţiunea de luare de mitã şi a mãrit pedeapsa primului reclamant la 3 ani şi 6 luni închisoare şi pe cea a celui de-al doilea reclamant la 3 ani închisoare.
11. Admiţând faptul cã, potrivit Codului penal, era necesarã calitatea de funcţionar public sau de funcţionar ori salariat al unei întreprinderi de stat pentru a putea considera faptele incriminate drept luare de mitã, Curtea de Apel Timişoara s-a pronunţat astfel:
"Noţiunea de funcţionar aplicabilã faptelor în cauzã este definitã de articolul 147 din Codul penal, referindu-se la salariaţii unui organ sau ai unei instituţii de stat, ai unei întreprinderi sau ai unei organizaţii economice de stat.
Articolul 258 alineatul 2 din Codul penal prevede cã dispoziţiile capitolului ce defineşte infracţiunea de luare de mitã se aplicã şi altor salariaţi, ţinând cont de acest lucru în momentul stabilirii pedepsei.
În Codul penal republicat, având în vedere modificãrile intervenite pânã în prezent, noţiunea de funcţionar este definitã la articolul 147 primul alineat, în timp ce al doilea alineat prevede cã prin funcţionar trebuie înţeles atât persoana vizatã la primul alineat, precum şi orice salariat ce exercitã o misiune în serviciul unei alte persoane juridice pe lângã cele prevãzute la primul alineat.
În cursul perioadei actuale de tranziţie, care are în mod inevitabil repercusiuni asupra legislaţiei, pot apãrea lacune care sã influenţeze derularea procesului penal fie punând capãt acestuia, fie ajungând la soluţii inechitabile. În astfel de cazuri, dificultãţile vor putea fi soluţionate fie prin interpretare analogicã - analogie legislativã sau analogie de drept - fie prin interpretare raţionalã.
Conform articolului 258 alineatul 2 din Codul penal şi ţinând cont de intenţia legiuitorului de a pedepsi funcţionarul vinovat de infracţiunea înscrisã la articolul 254 [luare de mitã], indiferent de calificarea persoanei juridice care l-a angajat pe funcţionarul respectiv - publicã, de interes public sau privatã - trebuie constatat faptul cã infracţiunea de luare de mitã se referã şi la autorul angajat de o întreprindere privatã, chiar dupã luna decembrie 1989 şi înainte de adoptarea <>Legii nr. 65/1992 . Scopul legiuitorului este sã pedepseascã persoana care are obligaţii profesionale faţã de o persoanã juridicã şi care îşi încalcã aceste obligaţii în raporturile sale cu o altã persoanã."
12. La o datã neprecizatã, reclamanţii şi parchetul au introdus recurs. Reclamanţii şi-au reiterat cererea referitoare la aplicarea prin analogie a Codului penal.
13. Prin Decizia din 27 iunie 2000, Curtea Supremã de Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Timişoara în ceea ce priveşte condamnarea lor pentru luare de mitã şi a casat decizia referitoare la alte infracţiuni, din cauza prescripţiei. Prin urmare, ea a diminuat pedeapsa aplicatã primului reclamant la 3 ani închisoare.
14. În decizia sa, Curtea Supremã de Justiţie s-a pronunţat astfel:
"S.C. Bankcoop S.A. constituia o organizaţie [dintre cele prevãzute la articolul 145 din Codul penal], deoarece era vorba de o societate comercialã cu capital public, constituitã în conformitate cu articolele 16-24 din <>Legea nr. 31/1990 , desfãşurând o activitate utilã social şi funcţionând în conformitate cu legea, conform articolului 145 din Codul penal în vigoare la momentul emisiunii scrisorilor.
(...)
Inculpaţii Militaru Pidhorni Ioan - director de agenţie într-o instituţie bancarã constituitã ca societate comercialã - şi Dragatoniu Nicolae - contabil-şef al unei astfel de instituţii - au calitatea de autori speciali, prevãzutã de lege ca o condiţie pentru existenţa infracţiunii de luare de mitã. Exercitând funcţiile menţionate mai sus într-o instituţie bancarã care, aşa cum s-a demonstrat, era o organizaţie dintre cele prevãzute la articolul 145 din Codul penal, cei doi inculpaţi aveau calitatea de «alţi salariaţi» în sensul articolului 148 § 1 din Codul penal, aşa cum era el formulat la data evenimentelor. Or, conform articolului 258 § 2 din Codul penal, în formularea sa de la data evenimentelor, prevederile capitolului ce include infracţiunea de luare de mitã prevãzutã de articolul 254 se aplicau şi altor salariaţi, cum erau inculpaţii."
II. Dreptul intern pertinent
A. Codul penal
15. Prevederile pertinente din Codul penal, în vigoare la data comiterii faptelor imputate, sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 11
Neretroactivitatea legii penale
"Legea penalã nu se aplicã faptelor care, la data când au fost sãvârşite, nu erau prevãzute ca infracţiuni."
ARTICOLUL 145
Obştesc
"Prin termenul obştesc se înţelege tot ce intereseazã organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfãşoarã o activitate utilã din punct de vedere social şi care funcţioneazã potrivit legii."
ARTICOLUL 147
Funcţionar
"Prin funcţionar se înţelege orice salariat care exercitã, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacã şi cum a fost învestit, o însãrcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.
Sunt asimilate cu funcţionarii persoanele care îndeplinesc o însãrcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevãzute în alin. 1, indiferent dacã primesc sau nu o retribuţie."
ARTICOLUL 148
Alţi salariaţi
"Prin alţi salariaţi se înţelege salariaţii care exercitã, în condiţiile art. 147 alin. 1, o însãrcinare în serviciul uneia dintre celelalte organizaţii prevãzute în art. 145.
Sunt asimilate cu «alţi salariaţi» persoanele care îndeplinesc o însãrcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevãzute în alin. 1, indiferent dacã primesc sau nu o retribuţie."
ARTICOLUL 254
Luarea de mitã
"Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptã promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fãcut obiectul luãrii de mitã se confiscã, iar dacã acestea nu se gãsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani."
ARTICOLUL 258
Faptele sãvârşite de alţi salariaţi
"Dispoziţiile art. 248 şi 249 privitoare la funcţionari se aplicã şi altor salariaţi, dacã s-a cauzat o pagubã avutului obştesc ori economiei naţionale.
De asemenea, dispoziţiile din prezentul capitol privitoare la funcţionari se aplicã şi altor salariaţi, cu excepţia cazurilor prevãzute în alin. 1, maximul pedepsei reducându-se însã cu o treime."
B. <>Legea nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, privind unele fapte de corupţie
16. Prevederile pertinente ale acestei legi sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 3
"Articolul 258 va avea urmãtorul cuprins:
«ARTICOLUL 258
Fapte sãvârşite de alţi salariaţi
Dispoziţiile prevãzute în prezentul capitol privitoare la funcţionari se aplicã şi altor salariaţi din cadrul organizaţiilor prevãzute în art. 145, inclusiv al regiilor autonome şi societãţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.
Dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 privitoare la funcţionari se aplicã şi salariaţilor din cadrul societãţilor comerciale cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.»"
17. Prin Decizia din 15 iulie 1996, Curtea Constituţionalã a confirmat constituţionalitatea <>Legii nr. 65/1992 , care extinsese rãspunderea penalã şi asupra angajaţilor societãţilor comerciale cu capital privat. Persoanele interesate care au ridicat excepţia de neconstituţionalitate erau angajaţi ai unei bãnci, acuzaţi de luare de mitã.
C. Codul de procedurã penalã
18. Prevederile pertinente sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 408^1
"1. Hotãrârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a unui drept prevãzut de Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacã consecinţele grave ale acestei încãlcãri continuã sã se producã şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al cãrei drept a fost încãlcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi dupã moartea acestuia;
c) procurorul.
3. Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecã cererea în complet de 9 judecãtori.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rãmânerii definitive a hotãrârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(...)
8. Când instanţa constatã cã cererea este fondatã:
a) desfiinţeazã, în parte, hotãrârea atacatã sub aspectul dreptului încãlcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlãturã consecinţele încãlcãrii dreptului;
b) desfiinţeazã hotãrârea şi, când este necesarã administrarea de probe, dispune rejudecarea de cãtre instanţa în faţa cãreia s-a produs încãlcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II (...)."
ARTICOLUL 504
"1. Persoana care a fost condamnatã definitiv are dreptul la repararea de cãtre stat a pagubei suferite, dacã în urma rejudecãrii cauzei s-a pronunţat o hotãrâre definitivã de achitare.
2. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privatã de libertate ori cãreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
3. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilitã, dupã caz, prin ordonanţã a procurorului de revocare a mãsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţã a procurorului de scoatere de sub urmãrire penalã sau de încetare a urmãririi penale pentru cauza prevãzutã în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotãrâre a instanţei de revocare a mãsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotãrâre definitivã de achitare sau prin hotãrâre definitivã de încetare a procesului penal pentru cauza prevãzutã în art. 10 alin. 1 lit. j).
4. Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privatã de libertate dupã ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei."
ÎN DREPT
19. Curtea considerã în primul rând cã, fãcând aplicarea art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii, este necesar sã uneascã cererile înregistrate sub nr. 77.193/01 şi 77.196/01, având în vedere cã faptele aflate la originea celor douã cauze sunt în esenţã aceleaşi şi cã cei 2 reclamanţi au participat în cadrul aceleiaşi proceduri în faţa instanţelor interne.
I. Asupra pretinsei încãlcãri a articolului 7 § 1 din Convenţie
20. Reclamanţii se plâng de faptul cã au fost condamnaţi pentru fapte care, în momentul comiterii lor, nu constituiau o infracţiune conform dreptului naţional sau internaţional, aşa cum prevede art. 7 § 1 din Convenţie, care are urmãtorul conţinut:
"Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost sãvârşitã, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsã mai severã decât aceea care era aplicabilã în momentul sãvârşirii infracţiunii."
A. Asupra admisibilitãţii
21. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
22. Guvernul apreciazã cã faptele pentru care reclamanţii au fost condamnaţi constituiau infracţiuni conform dispoziţiilor legale naţionale în vigoare la momentul comiterii lor şi cã instanţele interne nu au procedat la o interpretare prin analogie şi nici la o aplicare retroactivã a legii penale.
23. De asemenea, Guvernul aratã cã nu este de competenţa Curţii sã se pronunţe asupra rãspunderii penale individuale a reclamanţilor, aceastã apreciere fiind în primul rând de competenţa instanţelor interne, ci sã analizeze din perspectiva art. 7 § 1 din Convenţie dacã, la momentul la care a fost comisã, fapta reclamanţilor constituia o infracţiune definitã cu suficientã accesibilitate şi previzibilitate de dreptul intern sau dreptul internaţional.
24. În ceea ce priveşte aplicarea retroactivã a <>Legii nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, privind unele fapte de corupţie, Guvernul subliniazã cã, în decizia sa, Curtea Supremã de Justiţie a arãtat în mod expres faptul cã ea aplica legea penalã în vigoare la data faptelor.
25. În ceea ce priveşte aplicarea prin analogie a legii, Guvernul constatã cã Decizia Curţii de Apel Timişoara din 19 mai 1997, care a folosit în mod expres aceastã modalitate de interpretare a legii penale, a fost casatã prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 27 iunie 2000, care a oferit o nouã motivare pentru condamnare, bazându-se pe dispoziţiile legale în vigoare la data faptelor.
26. Mai mult, Guvernul apreciazã cã interpretarea pe care Curtea Supremã a dat-o legii penale era previzibilã, având în vedere evoluţiile doctrinare. Astfel, problema centralã consta în interpretarea expresiei "organizaţie ce desfãşoarã o activitate social utilã" din art. 145 alin.1 din Codul penal. Or, în opinia Guvernului, Curtea Supremã de Justiţie a apreciat în mod corect cã o bancã desfãşura o astfel de activitate pentru protecţia clienţilor şi a bunãstãrii economice a ţãrii. Acţionând ca intermediar în anumite domenii de activitate, mobilizând resurse, acordând credite şi funcţionând ca centru de plãţi, ea avea influenţã şi asupra fluxurilor monetare.
27. În ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Guvernul scoate în evidenţã cã în speţã au fost vizate prevederile Codului penal publicate în Monitorul Oficial al României.
28. Referitor la previzibilitatea legii, Guvernul subliniazã cã autorul infracţiunii de luare de mitã era determinat în raport cu noţiunile definite în Codul penal, şi anume "public", "funcţionar" şi "alţi salariaţi". În speţã, Curtea Supremã de Justiţie a constatat cã reclamanţii fãceau parte din categoria "alţi salariaţi" care exercitau funcţii într-o "organizaţie ce desfãşoarã o activitate social utilã". Or, aceastã ultimã expresie este o noţiune generalã, din moment ce este dificil sã se elaboreze o normã juridicã de o precizie absolutã, legiuitorul neputând stabili o enumerare limitativã în acest sens. Ca atare, interpretarea fãcutã în speţã de Curtea Supremã de Justiţie este rezonabilã şi, prin urmare, previzibilã. În plus, având în vedere faptul cã reclamanţii erau profesionişti din domeniul bancar, ei ar fi putut prevedea în mod rezonabil consecinţele acţiunilor lor.
b) Reclamanţii
29. Reclamanţii aratã cã Codul penal în vigoare la data faptelor nu incrimina decât acţiunile persoanelor care exercitau funcţii într-o organizaţie publicã şi nu într-o societate comercialã privatã. Chiar titlul art. 145 din Codul penal care defineşte noţiunea "obştesc" justificã aceastã afirmaţie. În plus, sensul termenului este legat de realitatea relaţiilor sociale existente în momentul intrãrii în vigoare a Codului penal, şi anume 1 ianuarie 1969. Or, în acel moment, nu existau decât organizaţii publice.
30. Pe de altã parte, reclamanţii scot în evidenţã faptul cã acţiunile salariaţilor societãţilor private nu au fost incriminate decât prin <>Legea nr. 65/1992 , care este ulterioarã acţiunilor lor. Ei fac, de asemenea, trimitere şi la formularea Deciziei Curţii Constituţionale din 15 iulie 1996, care confirma constituţionalitatea <>Legii nr. 65/1992 , şi care prevede cã "legea a extins rãspunderea penalã şi asupra salariaţilor din cadrul societãţilor comerciale cu capital privat". În plus, <>Legea nr. 140/1996 , publicatã la 14 noiembrie 1996, a înlocuit noţiunea "obştesc" din art. 145 din Codul penal cu noţiunea "public", ceea ce confirmã încã o datã faptul cã domeniul material de aplicare a art. 145 se extindea numai asupra organizaţiilor de stat sau societãţilor cu capital public.
31. Reclamanţii recunosc cã incriminarea unei fapte ca infracţiune nu depinde numai de prevederile legale, ci se poate baza şi pe interpretarea jurisprudenţialã a acestora. Cu toate acestea, trebuie arãtat cã Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţã care sã extindã aplicarea art. 145 asupra bãncilor, societãţilor comerciale cu capital privat, referindu-se în observaţiile sale numai la evoluţiile doctrinare referitoare la expresia "organizaţie ce desfãşoarã o activitate social utilã". Or, în acest caz, interpretarea Curţii Supreme de Justiţie era lipsitã de previzibilitate şi, în plus, inaccesibilã, deoarece în speţã nu exista jurisprudenţã care sã-i poatã ghida pe reclamanţi în comportamentul lor.
32. În final, reclamanţii subliniazã cã Guvernul admite faptul cã instanţa care a analizat apelul a procedat în mod expres la o aplicare extensivã a legii penale. Or, instanţa de recurs nu a casat aceastã parte a deciziei, limitându-se la a afirma cã reclamanţii întruneau condiţiile necesare pentru a fi consideraţi infractori, ceea ce constituie, dupã pãrerea lor, o confirmare a modalitãţii de interpretare a instanţei de apel.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
33. Curtea reaminteşte cã art. 7 § 1 din Convenţie consacrã, la modul general, principiul legalitãţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivã a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotãrârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacã interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra faptelor care, pânã atunci, nu constituiau infracţiuni, el prevede, pe de altã parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultã cã legea trebuie sã defineascã în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franţei [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
34. Noţiunea "drept" ("law") folositã la art. 7 corespunde noţiunii "lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobeazã dreptul de origine atât legislativã, cât şi jurisprudenţialã şi implicã condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilitãţii şi previzibilitãţii (vezi, în special, Cantoni împotriva Franţei, Hotãrârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-V, p. 1627, § 29, Coδme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, § 51, 7 februarie 2002).
35. Ea reaminteşte cã semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare mãsurã de conţinutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperã, precum şi de numãrul şi calitatea destinatarilor sãi (Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauzã sã fie determinatã sã recurgã la îndrumãri clare pentru a putea evalua, într-o mãsurã rezonabilã în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumitã faptã (vezi, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplã şi cu profesioniştii, obişnuiţi sã dea dovadã de o mare prudenţã în exercitarea funcţiei lor. Astfel, ne putem aştepta din partea lor sã acorde o atenţie specialã evaluãrii riscurilor pe care aceasta le prezintã (Cantoni, citatã mai sus, § 35).
36. Curtea a constatat deja cã, tocmai în considerarea principiului generalitãţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolutã. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constã în recurgerea la unele categorii mai degrabã generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forţa lucrurilor de formule mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivã şi pentru a se putea adapta schimbãrilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea acestor texte depind de practicã (vezi, printre altele, Kokkinakis, citatã mai sus, § 40, şi Cantoni, citatã mai sus, § 31).
37. Funcţia de decizie încredinţatã instanţelor serveşte tocmai înlãturãrii îndoielilor ce ar putea rãmâne în ceea ce priveşte interpretarea normelor, ţinându-se cont de evoluţia practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul sã fie coerent cu substanţa infracţiunii şi rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).
38. Prin urmare, Curtea trebuie sã cerceteze dacã, în speţã, textul prevederii legale, cititã eventual în lumina jurisprudenţei interpretative de care este însoţitã, respecta aceastã condiţie la data faptelor (Cantoni, citatã mai sus, § 32).
b) Aplicarea principiilor generale în speţã
39. În ceea ce priveşte interdicţia de aplicare retroactivã a legii penale, Curtea observã cã, în Decizia sa din 27 iunie 2000, Curtea Supremã de Justiţie a avut grijã sã precizeze în mod expres cã a aplicat legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproşa cã ar fi procedat la aplicarea retroactivã a legii penale. Rãmâne de analizat dacã interpretarea pe care a fãcut-o intrã în sfera analogiei.
40. În opinia Curţii, chestiunea de faţã trimite la principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca urmare fireascã a principiului legalitãţii condamnãrilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretãrii stricte.
41. Curtea este conştientã cã corupţia constituie o ameninţare pentru supremaţia dreptului, pentru democraţie şi drepturile omului, cã erodeazã principiul bunei administrãri, al echitãţii şi al justiţiei sociale, denatureazã concurenţa, frâneazã dezvoltarea economicã şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi a fundamentelor morale ale societãţii. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplicã, la fel ca oricãrei alte proceduri penale, şi procedurilor penale referitoare la infracţiunile de corupţie.
42. Curtea constatã cã, în speţã, Guvernul nu a fost în mãsurã sã prezinte hotãrâri ale instanţelor interne, fie de la Curtea Supremã de Justiţie, fie de la instanţele de fond, care sã stabileascã faptul cã, înainte de decizia datã în prezenta cauzã, s-a statuat explicit cã faptele de luare de mitã ale angajaţilor societãţilor comerciale cu capital privat constituiau infracţiuni (vezi, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franţei, nr. 40.403/02, § 34, 10 octombrie 2006).
43. Din interdicţia de aplicare extensivã a legii penale rezultã cã, în lipsa cel puţin a unei interpretãri jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile, cerinţele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate în privinţa unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudenţã prealabilã în ceea ce priveşte asimilarea faptelor de luare de mitã ale angajaţilor unei bãnci cu cele ale "funcţionarilor" şi ale "altor salariaţi" ai organizaţiilor prevãzute la art. 145 din Codul penal rezultã, în speţã, din faptul cã Guvernul nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul cã doctrina interpreteazã în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenţei unei jurisprudenţe. A judeca altfel ar însemna sã nu respectãm obiectul şi scopul acestei prevederi, care urmãreşte ca nimeni sã nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altã parte, Curtea observã cã Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrinã care sã consacre rãspunderea penalã a angajaţilor bãncilor pentru fapte de luare de mitã.
44. În consecinţã, chiar în calitate de profesionişti ce puteau sã apeleze la sfaturile juriştilor, era dificil, dacã nu chiar imposibil pentru reclamanţi, sã prevadã revirimentul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie şi, aşadar, sã ştie cã în momentul în care le-au comis faptele lor puteau duce la o sancţiune penalã (a contrario, Cantoni, citatã mai sus, § 35, şi Coδme şi alţii, citatã mai sus, § 150).
45. În plus şi mai cu seamã, Curtea observã cã instanţa de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivã a legii penale (vezi paragraful 11 de mai sus). Instanţa de recurs nu a înţeles sã caseze aceastã parte a deciziei. Ea doar a constatat cã reclamanţii întruneau condiţiile necesare pentru a fi recunoscuţi drept autori ai infracţiunii, confirmând astfel interpretarea instanţei de apel.
46. Pe de altã parte, Curtea observã cã înainte de adoptarea <>Legii nr. 65/1992 , textele relevante din Codul penal nu prezentau bãncile ca fãcând parte dintre organizaţiile prevãzute la art. 145 din Codul penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai rãspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic şi economic al statului pârât, aşa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constituţionalã în Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci când a analizat constituţionalitatea acestei noi legi.
47. În definitiv şi ţinând cont în special de titlul însuşi al art. 145 din Codul penal (care defineşte noţiunea "obştesc") şi de faptul cã la intrarea în vigoare a Codului penal, şi anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decât organizaţii de stat sau obşteşti, Curtea este de pãrere cã, în conformitate cu Codul penal în vigoare la data faptelor, nu puteau fi încadrate la fapte de corupţie decât acţiunile persoanelor care exercitau funcţii într-o organizaţie publicã şi nu într-o societate comercialã privatã.
48. În aceste condiţii, Curtea apreciazã cã, în speţã, a avut loc încãlcarea art. 7 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 1 c) din Convenţie
49. Reclamanţii se plâng de faptul cã au fost arestaţi preventiv în lipsa oricãrei suspiciuni plauzibile de a fi comis o infracţiune. Ei invocã art. 5 § 1 c) din Convenţie.
50. Curtea observã cã reclamanţii au fost condamnaţi în primã instanţã prin Sentinţa Tribunalului Judeţean Timiş din 27 februarie 1996. Or, începând de la aceastã datã, arestul persoanelor în cauzã intrã pe terenul art. 5 § 1 a) din Convenţie (vezi, de exemplu, B. împotriva Austriei, Hotãrârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36). Ţinându-se cont de faptul cã cererile au fost introduse la data de 8 septembrie 2000, rezultã cã reclamanţii nu au respectat termenul de 6 luni prevãzut de Convenţie.
51. Rezultã cã acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins, pentru a face aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
52. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
53. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicitã rambursarea urmãtoarelor sume: respectiv 466.100 euro (EUR) şi 475.933 EUR pentru câştigul pe care l-ar fi putut realiza din salariile corespunzãtoare perioadei de detenţie, celei în care nu au avut venituri sau au avut venituri insuficiente. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamanţii îl estimeazã la 360.000 EUR pentru fiecare, având în vedere inconvenientele cauzate de condamnarea pronunţatã pe nedrept împotriva lor.
54. Guvernul apreciazã cã aceste cereri sunt evident excesive şi cã reclamanţii nu justificã nici caracterul cert al prejudiciilor invocate, care sunt în mare parte pur ipotetice, nici realitatea legãturii de cauzalitate dintre pretinsa încãlcare a art. 7 § 1 din Convenţie şi prejudiciul material pretins de reclamanţi. De asemenea, el aratã cã, potrivit art. 408^1 § 1 din Codul de procedurã penalã, reclamanţii pot solicita revizuirea procedurii care a dus la condamnarea lor.
55. Curtea reaminteşte cã ea nu acordã nicio despãgubire pecuniarã în baza art. 41 decât atunci când este convinsã cã pierderea sau prejudiciul pretins rezultã într-adevãr din încãlcarea pe care a constatat-o. Ea constatã cã singurul fundament de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în faptul cã reclamanţii au fost condamnaţi pentru acţiuni care, la momentul comiterii lor, nu constituiau infracţiuni potrivit legii naţionale. În cazul de faţã, este incontestabil faptul cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza condamnãrii. Astfel, Curtea reaminteşte cã, atunci când un particular a fost condamnat, cu încãlcarea art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei interesate reprezintã, în principiu, un mijloc potrivit de reparare a încãlcãrii constatate (vezi Gencel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). Un astfel de principiu se aplicã şi în cazul încãlcãrii art. 7 din Convenţie. În aceastã privinţã, ea observã cã art. 408^1 din Codul de procedurã penalã român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încãlcarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale unui reclamant. Mai mult, art. 504 din Codul de procedurã penalã permite acordarea unei reparaţii în caz de condamnare nelegalã sau de privare sau limitare nelegalã de libertate (vezi paragraful 18 de mai sus).
56. În schimb, Curtea statueazã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, care nu ar putea fi reparat numai printr-o constatare a încãlcãrii. Statuând în echitate, ea îi acordã fiecãruia suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecatã
57. Primul reclamant solicitã, de asemenea, suma de 10.000 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
58. Guvernul subliniazã cã reclamantul nu a furnizat documente justificative pentru suma avansatã.
59. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, Curtea observã cã primul reclamant nu a depus niciun document justificativ referitor la cheltuielile de judecatã ocazionate de procedurile interne şi de cele în faţa Curţii. Ţinând cont în plus de faptul cã al doilea reclamant nu a fãcut nicio cerere în acest sens şi cã primul reclamant a beneficiat de asistenţã judiciarã în cauza de faţã, Curtea înlãturã cererea referitoare la cheltuielile de judecatã.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. decide sã conexeze cele douã cereri;
2. declarã cererile admisibile în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 7 § 1 şi inadmisibile în rest;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 7 § 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã plãteascã, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) fiecãrui reclamant cu titlu de daune morale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, sumã ce va fi convertitã în lei româneşti la cursul de schimb valabil la data plãţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 24 mai 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
______________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
