Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 24 mai 2006 in Cauza Weissman si altii impotriva Romaniei
În Cauza Weissman şi alţii împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând într-o camerã formatã din: domnii J. Hedigan, preşedinte, L. Caflisch, C. Bârsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, I. Ziemele, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la 4 mai 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea (nr. 63.945/00) îndreptatã împotriva României în baza art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia), de cãtre 5 cetãţeni români, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana Bãlan, doamna Rosa Brener Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger şi doamna Karin Weissman Humbert (reclamanţii), care sunt membri ai aceleiaşi familii, la data de 21 octombrie 2000. 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul D. Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român a fost reprezentat de agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. Reclamanţii au pretins o violare a dreptului lor de acces la o instanţã, precum şi o violare a dreptului lor de a se bucura de liniştita posesie a bunurilor lor, în urma respingerii acţiunii introduse de cãtre aceştia pentru recuperarea sumelor pe care statul le-a obţinut din folosinţa unui imobil, confiscat în anul 1949, care le-a fost înapoiat în anul 1999. 4. Cererea a fost repartizatã Secţiei a II-a a Curţii (în baza art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul acestei secţii, Camera care a judecat cererea (art. 27 alin. 1 din Convenţie) s-a constituit conform prevederilor art. 26 alin. 1. 5. Prin Decizia din data de 28 septembrie 2004, Camera a declarat cererea admisibilã. 6. Camera a decis, dupã consultarea pãrţilor, cã nu este necesarã o audiere pe fondul cauzei; fiecare parte a rãspuns în scris la observaţiile celeilalte. 7. În data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1). Cauza a fost repartizatã Secţiei a III-a, în noua sa componenţã (art. 52 alin. 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei 8. Reclamanţii, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana Bãlan, doamna Rosa Brener Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger şi doamna Karin Weissman Humbert, sunt nãscuţi în anii 1931, 1930, 1913, 1947, respectiv 1937, şi locuiesc în Seatle, New York, Ariel (Israel) şi Beaune (Franţa). 9. În data de 3 septembrie 1998, în calitatea lor de moştenitori ai foştilor proprietari, reclamanţii au introdus o acţiune la Tribunalul Bucureşti împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, şi societãţii L., responsabilã cu administrarea proprietãţilor imobiliare din domeniul public al statului, solicitând restituirea unui imobil constând într-o clãdire şi terenul aferent, situate în str. Rabat nr. 21, Bucureşti, ocupatã de Ambasada Republicii Federale Germania. Reclamanţii au susţinut cã statul şi-a adjudecat proprietatea în cauzã fãrã titlu şi fãrã sã aibã altã bazã legalã şi cã aceastã proprietate a intrat în patrimoniul Partidului Comunist Român, iar ulterior, în patrimoniul societãţii L. 10. Într-o întâmpinare, depusã la dosar la data de 2 noiembrie 1998, Ministerul Finanţelor a adus la cunoştinţa instanţei cã statul a intrat în posesia clãdirii fãrã titlu şi cã nu posedã acte care sã ateste transferul proprietãţii. La cererea instanţei, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a rãspuns cã nici el nu deţine vreun act pe aceastã temã. Societatea L. a confirmat cã a administrat clãdirea în baza <>Hotãrârii Guvernului nr. 115/1990 privind aplicarea <>Decretului-lege nr. 30/1990 în legãturã cu trecerea patrimoniului Partidului Comunist Român în proprietatea statului. 11. Prin Hotãrârea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamanţilor. Hotãrârea a statuat cã statul a preluat posesia clãdirii în anul 1949 fãrã bazã legalã şi cã a continuat sã exercite posesia fãrã titlu. Instanţa a apreciat cã <>Hotãrârea Guvernului nr. 115/1990 nu poate constitui un titlu valabil, datoritã faptului cã nu a existat o bazã legalã la originea exproprierii. În consecinţã, instanţa a dispus ca societatea L. sã restituie reclamanţilor imobilul şi terenul aferent. 12. În apelul şi în recursul exercitate de pârâţi, hotãrârea Tribunalului Bucureşti a fost confirmatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 septembrie 1999, respectiv prin Hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie din data de 22 martie 2000. 13. În data de 12 octombrie 1999 reclamanţii au fost puşi în posesia imobilului. 14. Prin acţiunea introdusã în data de 11 mai 1999 la Tribunalul Bucureşti împotriva Ministerului Finanţelor, Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi societãţii L., reclamanţii au solicitat restituirea sumei de 35.506.776 dolari americani (echivalentul sumei de 30.609.289 euro), cu titlu de beneficiu nerealizat rezultând din chiriile percepute pentru imobil, încasate de stat de la data confiscãrii imobilului, plãtite, între alţii, de Ambasada Republicii Federale Germania, care a ocupat imobilul începând cu o datã neprecizatã. 15. La termenul din data de 9 iunie 1999, instanţa a dispus ca reclamanţii sã plãteascã o taxã de timbru în cuantum de 5.333.215.000 lei (echivalentul sumei de 323.264 euro), calculatã conform dispoziţiilor <>art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. 16. La termenul din data de 8 septembrie 1999, avocatul reclamanţilor a solicitat instanţei ca aceştia sã fie scutiţi de la plata taxei de timbru, motivând cã acţiunea pentru restituirea sumelor realizate din închirierea imobilului este accesorie acţiunii în revendicare, fiind astfel scutitã de taxa de timbru în baza <>art. 15 din Legea nr. 146/1997 . 17. Prin Hotãrârea din 8 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a decis cã acţiunea a fost introdusã cu titlu principal şi a anulat-o pentru neplata taxei de timbru. 18. În cadrul apelului formulat de reclamanţi, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat caracterul principal al acţiunii, prin Hotãrârea din 12 ianuarie 2000. Instanţa a statuat cã o acţiune accesorie, scutitã de taxã de timbru, trebuie sã fie în mod obligatoriu ataşatã unei acţiuni principale pendinte, or acţiunea în revendicare a reclamanţilor a fost deja soluţionatã prin hotãrâre definitivã. 19. În cadrul recursului exercitat de reclamanţi, Curtea Supremã de Justiţie, prin Hotãrârea din data de 21 aprilie 2000, a confirmat hotãrârile date de instanţele inferioare. Instanţa a apreciat cã obiectul celor douã acţiuni a fost diferit, subliniind cã pe calea acţiunii în revendicare reclamanţii au obţinut restituirea imobilului, în timp ce obiectul acţiunii pentru restituirea beneficiului nerealizat a fost recuperarea chiriilor nepercepute. II. Dreptul şi practica interne pertinente A. <>Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru 20. Dispoziţiile pertinente ale legii sunt: ART. 1 "Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecãtoreşti [...] sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevãzute în prezenta lege, şi se taxeazã în mod diferenţiat, dupã cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani." ART. 2 "Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecãtoreşti, se taxeazã astfel: "... dacã obiectul lor depãşeşte valoarea de 500.000.000 lei taxa de timbru va fi de 13.215.000 lei + 1% pentru ce depãşeşte 500.000.000 lei." ART. 15 "Cererile, inclusiv cele pentru exercitarea cãilor de atac, introduse de proprietari şi de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt scutite de taxe judiciare de timbru." ART. 21 "Ministerul Finanţelor poate acorda scutiri, reduceri, eşalonãri sau amânãri pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor." 21. <>Art. 21 din Legea nr. 146/1997 a fost modificat prin prevederile <>Legii nr. 195/2004 , care stipuleazã cã dispunerea exceptãrii de la platã, reducerea sau reeşalonarea plãţii taxei de timbru este, din momentul intrãrii în vigoare a legii, de competenţa instanţelor. B. Codul civil 22. Articolele pertinente dispun: ART. 485 "Posesorul nu câştigã proprietatea fructelor decât când posedã cu bunã-credinţã; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreunã cu lucrul, proprietarului care-l revendicã." ART. 486 "Posesorul este de bunã-credinţã când posedã ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cãrui viciuri nu-i sunt cunoscute." ART. 487 "El înceteazã de a fi cu bunã-credinţã din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute." C. <>Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivã 23. Articolele pertinente dispun: ART. 3 "Termenul de prescripţie [a acţiunii având un obiect patrimonial] este de trei ani." ART. 8 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicitã începe sã curgã de la data când pãgubitul a cunoscut sau trebuia sã cunoascã, atât paguba cât şi pe cel care rãspunde de ea." D. Jurisprudenţa privind obligaţia posesorului unui imobil de a restitui proprietarului fructele civile ale acestui imobil 24. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie admite cã posesorul de rea-credinţã trebuie sã restituie proprietarului totalitatea fructelor civile ale imobilului, în special chiriile încasate de cãtre posesor. În cazul particular al imobilelor naţionalizate în timpul regimului comunist şi care au fost revendicate de cãtre foştii proprietari, Curtea Supremã de Justiţie a dispus cã statul trebuie sã restituie chiriile încasate începând cu data introducerii acţiunii în revendicare. 1. Hotãrârea nr. 2.646 din 18 iunie 2003 25. În aceastã speţã, având, de asemenea, ca obiect restituirea sumelor obţinute de stat prin închirierea cãtre o ambasadã a unui imobil naţionalizat şi care a fost restituit vechiului proprietar, Curtea Supremã de Justiţie a decis: "Fructele civile sunt venituri bãneşti produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regulã se dobândesc zi de zi, pe mãsura trecerii timpului, fãrã ca substanţa bunului ce le produc sã scadã (art. 525 C. civ.). De la regula conform cãreia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art. 485 C. civ. a instituit o excepţie potrivit cu care posesorul de bunã-credinţã al lucrului îi culege fructele, fãrã ca proprietarul sã poatã sã ridice vreo pretenţie asupra lor. Art. 487 C. civ. stabileşte cã posesorul înceteazã sã mai fie de bunã-credinţã în momentul în care a luat cunoştinţã de viciile care-i afecteazã titlul, fiind normal ca, de îndatã ce a cunoscut viciile titlului, posesorul sã nu se mai bucure de beneficiul pe care legea îl recunoaşte în privinţa dobândirii cu bunã-credinţã a fructelor. Este adevãrat cã încetarea bunei-credinţe este o chestiune de fapt lãsatã, de la caz la caz, la aprecierea judecãtorului, dar, în mod unanim doctrina şi jurisprudenţa au stabilit cã intentarea acţiunii în justiţie împotriva posesorului face sã înceteze buna sa credinţã şi de la data acţiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de bunã-credinţã. (...) Este evident cã, de la data de 1 februarie 1995, când reclamantul a introdus prima acţiune în justiţie, pârâta a încetat sã mai fie de bunã-credinţã deoarece de la acea datã trebuia sã fi cunoscut viciile titlului cu care deţinea bunul (...). Dacã chiriile sunt datorate, de principiu, proprietarului lucrului (reclamantului) de la data de 1 februarie 1995, nu înseamnã cã ele şi pot fi restituite pe întreaga perioadã de timp (1 februarie 1995-25 iulie 2000 - data introducerii acţiunii prezente), deoarece sunt incidente prevederile <>art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în conformitate cu care dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani, precum şi dispoziţiile art. 7 alin. 1 din acelaşi act normativ, potrivit cu care prescripţia începe sã curgã de la data când se naşte dreptul la acţiune. Or, în cazul dedus judecãţii, dreptul la acţiune s-a nãscut la 24 iunie 1996, când Tribunalul Bucureşti a constatat calitatea de proprietar a reclamantului asupra nemişcãtorului, datã de la care nu mai exista niciun impediment de ordin material ori juridic pentru promovarea unei acţiuni în restituirea chiriilor (...)." 2. Hotãrârea nr. 3.585 din 23 septembrie 2003 26. În aceastã speţã, Curtea Supremã de Justiţie a trebuit sã se pronunţe, între altele, asupra cererii lui C.I. de restituire a chiriilor încasate de o societate comercialã de stat care a administrat un imobil naţionalizat. În cadrul unei prime acţiuni, introdusã la data de 27 martie 1998, C.I. obţinuse, printr-o hotãrâre definitivã a Judecãtoriei Zãrneşti din data de 19 ianuarie 1999, recunoaşterea dreptului sãu de proprietate asupra imobilului în cauzã. Curtea Supremã de Justiţie a apreciat ca fondatã cererea de restituire a chiriilor, pentru urmãtoarele motive: "(...) posesorul imobilului nu putea, conform art. 485 C. civ., sã pãstreze fructele (chiria) decât dacã era de bunã-credinţã. În conformitate cu art. 487 C. civ. reclamanta a încetat sã mai fie de bunã-credinţã din momentul în care viciile titlului în baza cãruia poseda bunul i-au devenit cunoscute, respectiv când pârâta a formulat acţiunea în revendicare a imobilului [în data de 27 martie 1998], care i-a fost şi admisã".
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie 27. Reclamanţii se plâng de încãlcarea dreptului lor de acces la o instanţã, precum şi de inechitatea procedurii, motivatã de pretinse erori de drept comise de instanţã. Ei invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, ale cãrui prevederi relevante sunt: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public (...) de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî, (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil." 28. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 80-81, §§ 61-67) şi a Comisiei (Philis împotriva Greciei (decizie), nr. 18.989/91, 12 octombrie 1994), Guvernul a susţinut cã stabilirea cheltuielilor de judecatã proporţional cu sumele cerute în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o stânjenire a dreptului de acces la o instanţã. Cu privire la cuantumul acestor cheltuieli, Guvernul a subliniat cã acesta nu reprezintã decât aproximativ 1,09% din suma revendicatã prin acţiune şi, în consecinţã, nu este nerezonabil. 29. În fine, Guvernul a susţinut cã reclamanţii ar fi putut solicita Ministerului Finanţelor o exceptare de la plata taxei de timbru, iar apoi sã conteste în faţa instanţei un eventual refuz din partea ministerului respectiv. 30. Reclamanţii au susţinut cã cuantumul taxei de timbru era excesiv şi cã a anulat dreptul lor de acces la o instanţã. Referindu-se la Cauza Kreutz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, § 66, CEDO 2001-VI), reclamanţii au apreciat cã autoritãţile române nu au pãstrat un echilibru între, pe de o parte, dreptul statului de a recupera cheltuielile de judecatã şi, pe de altã parte, interesul reclamanţilor ca cererile lor sã fie examinate de instanţã. 31. Reclamanţii au susţinut, de asemenea, cã acţiunea lor în despãgubiri a avut un caracter accesoriu în raport cu acţiunea în revendicare şi, în consecinţã, ar fi trebuit scutitã de la plata taxei de timbru. B. Aprecierea Curţii 32. Curtea apreciazã cã aceastã plângere are în vedere douã aspecte: primul se referã la lipsa de acces la o instanţã, iar al doilea vizeazã echitatea procedurii. Cu toate acestea, câtã vreme instanţele nu au statuat asupra fondului acţiunii, ci doar au anulat-o, Curtea apreciazã cã nu este necesarã examinarea separatã a plângerii reclamanţilor referitoare la pretinsa inechitate a procedurii. 33. Curtea aminteşte apoi cã art. 6 alin. 1 din Convenţie garanteazã fiecãrei persoane dreptul ca o instanţã sã îi determine drepturile şi obligaţiile civile. Astfel, se consacrã un "drept la tribunal", din care dreptul de acces, mai precis dreptul de a se adresa unei instanţe în materie civilã, nu constituie decât un aspect. 34. Cu toate acestea, "dreptul la un tribunal" nu este absolut. El poate face obiectul unor limitãri, de vreme ce, prin însãşi natura sa, reclamã reglementare din partea statului, care urmeazã a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop. 35. În aceastã privinţã, Curtea aminteşte cã nu a negat niciodatã cã interesul unei bune administrãri a justiţiei poate justifica impunerea unei restricţionãri financiare a accesului unei persoane la un tribunal (Tolstoy-Miloslavsky, citat mai sus, pag. 80-81, §§ 61 şi urmãtoarele, şi Kreutz, citat mai sus, § 59). 36. În pofida marjei de apreciere de care dispune statul în aceastã materie, Curtea subliniazã cã limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilã cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacã prin aceasta se urmãreşte un scop legitim şi dacã existã un grad rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat. 37. În particular, ţinând cont de principiul conform cãruia Convenţia urmãreşte protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, Curtea reitereazã cã cuantumul cheltuielilor de judecatã, apreciat în contextul circumstanţelor unei speţe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum şi faza proceduralã în care aceastã restricţie este impusã sunt factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se determinã dacã o persoanã a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacã, datoritã cuantumului cheltuielilor de judecatã, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în aşa mãsurã încât este afectat în însãşi substanţa sa. 38. În speţa datã, Curtea reţine cã neplata sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxã de timbru pentru introducerea acţiunii a condus la anularea acesteia. 39. Curtea apreciazã, de asemenea, cã suma în cauzã, care este, fãrã îndoialã, foarte ridicatã pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era justificatã nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia financiarã a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Deşi suma solicitatã de reclamanţi cu titlu de despãgubiri pentru lipsirea de foloasele rezultate din chiria perceputã de stat a fost importantã, Curtea apreciazã, ţinând cont de valoarea imobilului, cã ea nu a fost nici abuzivã, nici lipsitã de fundament. 40. Pe de altã parte, Curtea apreciazã cã suma cerutã reclamanţilor pentru introducerea acţiunii lor a fost excesivã. În consecinţã, reclamanţii au fost obligaţi sã renunţe la acţiune, ceea ce i-a lipsit pe aceştia de dreptul lor ca o instanţã sã le examineze cererea. 41. În legãturã cu posibilitatea reclamanţilor de a solicita scutirea de la plata taxei de timbru, Curtea apreciazã cã argumentul Guvernului, bazat pe presupusa omisiune a reclamanţilor, ar fi echivalent cu excepţia neepuizãrii cãilor de atac interne. Curtea reţine cã o excepţie similarã a fost respinsã în faza examinãrii admisibilitãţii cererii. În orice caz, Curtea apreciazã cã Guvernul nu i-a pus la dispoziţie practica judiciarã internã care sã demonstreze eficacitatea unei asemenea cereri în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie. 42. Având în vedere circumstanţele speţei şi, în special, împrejurarea cã aceastã restricţionare a fost impusã în faza iniţialã a procedurii, Curtea apreciazã cã a fost disproporţionatã şi astfel a adus atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţã (a se vedea, mutatis mutandis, Teltronic-CATV împotriva Poloniei, nr. 48.140/99, 10 ianuarie 2006). 43. În consecinţã, Curtea apreciazã cã statul nu a pãstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul sãu în a recupera cheltuielile de judecatã, iar pe de altã parte, interesul reclamanţilor ca o instanţã sã le examineze cererea. 44. Aşadar, a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie. II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 45. Reclamanţii se plâng de faptul cã anularea acţiunii lor i-a împiedicat sã beneficieze de chiriile pe care statul le-a încasat. Ei vãd în aceasta violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede cã: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." A. Cu privire la excepţia preliminarã a Guvernului bazatã pe incompatibilitatea ratione temporis a acestei plângeri cu dispoziţiile Convenţiei 46. Guvernul atrage atenţia asupra faptului cã imobilul aflat în litigiu a intrat în proprietatea statului în 1949, cu mult înaintea datei ratificãrii Convenţiei de cãtre România, şi, prin urmare, Curtea nu are competenţa ratione temporis de a examina circumstanţele şi consecinţele acestui transfer. 47. Reclamanţii se opun argumentelor Guvernului şi susţin cã între 1949 şi 12 octombrie 1999, data restituirii efective a imobilului, a existat o stare continuã de încãlcare a dreptului lor de proprietate prin posesia exercitatã fãrã titlu şi exploatarea imobilului de cãtre stat, care ar fi trebuit, în consecinţã, sã le restituie chiriile încasate. 48. Curtea reţine cã plângerea reclamanţilor nu priveşte circumstanţele transferului dreptului de proprietate al imobilului, ci imposibilitatea actualã de a obţine restituirea fructelor civile ale imobilului, deşi Decizia din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti a constatat ilegalitatea aproprierii acestuia de cãtre stat şi a dispus restituirea imobilului cãtre reclamanţi. 49. Or, ţinând cont de faptul cã decizia sus-menţionatã, precum şi acţiunea de restituire a chiriilor erau ulterioare datei de 20 iunie 1994, data ratificãrii Convenţiei de cãtre România, Curtea apreciazã cã este competentã ratione temporis pentru a lua în discuţie aceastã plângere, în ceea ce priveşte cererea de restituire a fructelor civile produse de imobil dupã ratificarea Convenţiei de cãtre România [a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (decizie) [MC], nr. 31.443/96, CEDO 2002-X]. 50. Curtea respinge, aşadar, excepţia invocatã de Guvern. B. Cu privire la temeinicia plângerii 1. Argumentele pãrţilor 51. Reclamanţii pretind cã îndeplinesc condiţiile legale pentru a obţine restituirea chiriilor încasate de cãtre stat. Ei atrag atenţia asupra faptului cã în urma anulãrii acţiunii lor au fost pe nedrept deposedaţi de aceste sume. 52. Guvernul susţine cã niciodatã instanţele nu au recunoscut reclamanţilor vreun drept la restituirea acestor sume şi cã nu existã o practicã a instanţelor favorabilã unor cereri similare cu cea a reclamanţilor. 53. Prin urmare, Guvernul estimeazã cã reclamanţii nu erau titularii nici ai unui bun, nici ai unei creanţe împotriva statului, în virtutea cãrora ar fi putut pretinde cã au cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. 54. Guvernul atrage atenţia asupra faptului cã acţiunea reclamanţilor, calificatã de instanţe ca acţiune principalã, a fost anulatã din cauza neachitãrii taxei de timbru, or competenţa de a aprecia o situaţie de fapt şi de a aplica dreptul intern aparţine în primul rând jurisdicţiilor naţionale. În afarã de aceasta, Guvernul subliniazã cã, în cazul în care acţiunea reclamanţilor ar fi fost admisã, dreptul lor de creanţã ar fi fost prescris în parte, de vreme ce, în conformitate cu <>art. 3 din Decretul nr. 167/1958 , acţiunea în restituirea fructelor civile se prescrie în termen de 3 ani. 55. Reclamanţii se opun tezei Guvernului şi reitereazã cã recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în cauzã implica recunoaşterea dreptului asupra fructelor civile, doar cuantumul sumei putând, eventual, sã provoace controverse. 56. Din acest punct de vedere, reclamanţii susţin cã în temeiul art. 485 şi urmãtoarele din Codul civil, posesorul unui imobil nu-şi însuşeşte fructele civile decât dacã posedã imobilul cu bunã-credinţã. Or, ţinând cont de faptul cã statul era posesor de rea-credinţã, el era obligat sã le restituie aceste fructe. Ei apreciazã cã constatarea ilegalitãţii aproprierii imobilului antrena de drept aplicarea dispoziţiilor mai sus citate din Codul civil, dând astfel naştere, în patrimoniul lor, unei creanţe faţã de stat. 57. În legãturã cu prescrierea dreptului lor la acţiune, reclamanţii atrag atenţia cã termenul de 3 ani nu se aplica în speţa în cauzã, deoarece, în conformitate cu <>art. 8 din Decretul nr. 167/1958 , termenul de prescripţie a acţiunii în repararea unui prejudiciu cauzat printr-un act ilicit nu începe sã curgã decât în momentul în care victima a cunoscut sau trebuia sã cunoascã amploarea prejudiciului şi persoana responsabilã. Or, ei invocã faptul cã, din cauza transferurilor succesive ale proprietãţii imobilului între diverse instituţii ale statului, nu au cunoscut cu exactitate posesorul şi prejudiciul real decât din momentul comunicãrii Deciziei din 14 aprilie 1999 de cãtre Tribunalul Bucureşti. 2. Poziţia Curţii 58. Curtea reaminteşte cã un reclamant nu poate invoca încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în mãsura în care deciziile pe care le criticã se referã la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivã, speranţa de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cãrui exercitare este imposibilã nu poate fi consideratã un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi este similarã unei creanţe sub condiţie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001-VIII, şi Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002 - VII]. 59. Cât despre noţiunea de "speranţã legitimã", Curtea aminteşte, de asemenea, cã, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, nu poate fi considerat o "valoare patrimonialã" decât atunci când are o bazã suficientã în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţã bine stabilitã a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 52, CEDO 2004). 60. În speţã, Curtea observã cã formularea art. 485, 486 şi 487 din Codul civil este foarte clarã şi nu lasã loc niciunei îndoieli asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui proprietarului real fructele civile ale acestui imobil. Singura excepţie o reprezintã cazul posesiei de bunã-credinţã a imobilului, în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cãrui vicii nu sunt cunoscute de posesor. 61. Or, Curtea reţine cã nu acesta a fost cazul în speţã, de vreme ce, în cursul acţiunii în revendicare, Ministerul Finanţelor şi Primãria Generalã a Municipiului Bucureşti au recunoscut lipsa unui titlu translativ de proprietate şi, prin Hotãrârea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti a apreciat, de asemenea, cã statul nu avusese niciodatã vreun titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu. 62. Pe de altã parte, Curtea observã cã, în ciuda a ceea ce afirmã Guvernul, jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie recunoaşte, de asemenea, un drept la restituirea chiriilor încasate de stat dupã introducerea unei acţiuni de revendicare. În speţã, aceastã perioadã se întinde între 3 septembrie 1998, data introducerii acţiunii de revendicare, şi 12 octombrie 1999, data punerii efective în posesia imobilului. 63. În consecinţã şi fãrã a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanţi, dacã aceasta ar fi fost examinatã pe fond, Curtea estimeazã cã reclamanţii puteau pretinde sã aibã o "speranţã legitimã" de a vedea concretizat, mãcar în parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile, conform dispoziţiilor Codului civil şi jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotãrârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, §§ 31, 32). 64. Cât despre existenţa unei ingerinţe, Curtea constatã cã anularea acţiunii de restituire a chiriilor a suprimat practic orice şansã a reclamanţilor de a obţine rambursarea chiriilor în litigiu. Este vorba deci despre o ingerinţã în dreptul de proprietate al acestora. 65. Curtea aminteşte cã art. 1 din Protocolul nr. 1 garanteazã în esenţã dreptul de proprietate. El conţine trei norme distincte: prima, care este exprimatã în prima frazã a primului alineat şi îmbracã un caracter general, enunţã principiul respectului proprietãţii; a doua, care figureazã în a doua frazã a aceluiaşi alineat, vizeazã privarea de proprietate şi o subordoneazã anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnatã în cel de-al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. Totuşi, cele trei reguli nu sunt "distincte", în sensul cã nu ar avea legãturã între ele: a doua şi a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietãţii asupra bunurilor şi trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulã. Prin urmare, trebuie cercetat dacã a fost menţinut un echilibru just între exigenţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale reclamanţilor (vezi, între altele, Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotãrârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69). 66. În speţã, Guvernul invocã faptul cã anularea acţiunii ţine, în primul rând, de dreptul intern şi de aprecierea sa de cãtre jurisdicţiile naţionale şi cã, în orice caz, dreptul reclamanţilor de a pretinde rambursarea unei eventuale creanţe era în parte prescris. 67. În legãturã cu primul argument al Guvernului, Curtea reitereazã constatarea fãcutã cu ocazia examinãrii plângerii bazate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume cã, în ciuda marjei de apreciere pe care o au jurisdicţiile interne, anularea acţiunii din cauza neachitãrii taxei de timbru a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal. Or, ţinând cont de faptul cã lezarea dreptului la respectarea proprietãţii asupra bunurilor reclamanţilor decurge din imposibilitatea de a-şi valorifica creanţa în faţa jurisdicţiilor interne, Curtea estimeazã cã puterea de apreciere cu care sunt învestite aceste jurisdicţii nu ar justifica lezarea dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. 68. Cât despre susţinerea Guvernului bazatã pe prescrierea acţiunii, presupunând chiar cã prescripţia se aplicã în speţa de faţã, Curtea observã cã dreptul de creanţã al reclamanţilor nu ar fi stins decât în parte, ceea ce Guvernul nu contestã. 69. Întrucât Guvernul nu a explicat într-o manierã convingãtoare de ce reclamanţii nu au primit nicio despãgubire în schimbul exploatãrii imobilului de cãtre stat, Curtea considerã cã nu s-a pãstrat un just echilibru între protecţia dreptului de proprietate al reclamanţilor şi exigenţele interesului general. 70. Prin urmare, a avut loc o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 71. Potrivit art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã". A. Despãgubiri 72. Reclamanţii pretind cu titlu de daune materiale suma de 40.020.428 USD, reprezentând valoarea chiriilor pentru perioada 1950-1999, pe care statul ar fi trebuit sã le-o înapoieze. 73. Reclamanţii solicitã 50.000 USD cu titlu de daune morale. 74. Guvernul contestã aceste pretenţii, pe care le considerã excesive. El reitereazã cã jurisdicţiile interne n-au stabilit existenţa unei creanţe împotriva statului. În orice caz, el atrage atenţia cã dreptul de a cere restituirea chiriilor încasate de stat pentru o perioadã ce depãşeşte 3 ani de la data introducerii acţiunii era prescris. 75. Cu privire la suma solicitatã cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul susţine cã nu existã nicio legãturã directã între încãlcarea invocatã şi pretinsul prejudiciu moral. 76. Curtea reaminteşte cã a decis cã Guvernul nu a explicat într-o manierã convingãtoare motivele pentru care reclamanţii nu au primit nicio despãgubire în schimbul exploatãrii imobilului de cãtre stat. 77. Cu siguranţã, Curtea nu s-ar putea substitui instanţelor interne pentru a se pronunţa asupra temeiniciei acţiunii de restituire a chiriilor. Curtea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul, nici de a stabili cuantumul creanţei reclamanţilor [a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei (art. 50), Hotãrârea din 3 iulie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1.296, § 10, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã) [MC], nr. 41.727/98, § 24, 15 ianuarie 2004]. 78. În consecinţã, cum absenţa oricãrei despãgubiri, şi nu ilegalitatea aproprierii imobilului de cãtre stat în 1949, se aflã la originea încãlcãrii constatate, indemnizaţia nu trebuie sã reflecte neapãrat întreaga valoare a bunurilor [a se vedea, mutatis mutandis, Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã) [MC], nr. 25.701/94, 28 noiembrie 2002, § 78]. 79. Pentru a determina reparaţia adecvatã, Curtea trebuie sã ia în calcul douã elemente: pe de o parte, competenţa sa ratione temporis nu începe decât la 20 iunie 1994, data ratificãrii Convenţiei de cãtre România, şi, pe de altã parte, cât priveşte aceastã perioadã, Curtea nu trebuie sã piardã din vedere cã jurisprudenţa internã exclude returnarea fructelor civile pentru perioada anterioarã introducerii acţiunii în revendicare, pentru cazul în speţã, 3 septembrie 1998. 80. Statuând cu privire la satisfacţia echitabilã, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea acordã în solidar reclamanţilor suma de 40.000 EUR cu acest titlu. 81. Cu privire la daunele morale, Curtea considerã constatarea unei încãlcãri a dreptului de acces la un tribunal şi a dreptului la respectarea bunurilor ca reprezentând prin ea însãşi o satisfacţie îndestulãtoare. B. Cheltuieli de judecatã 82. Reclamanţii pretind 7.000 USD pentru cheltuieli de judecatã, fãrã a preciza dacã este vorba de cheltuieli efectuate în faţa jurisdicţiilor interne sau pentru prezentarea cererii în faţa Curţii. 83. Guvernul atrage atenţia asupra faptului cã reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ în sprijinul cererii lor. 84. Curtea aminteşte faptul cã, din punctul de vedere al art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile despre care s-a stabilit cã au fost cu adevãrat efectuate, cã erau necesare şi în cuantum rezonabil (a se vedea, între altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II). 85. Ţinând cont de faptul cã reclamanţii nu au justificat cheltuielile de judecatã pretinse, Curtea decide sã nu le acorde nicio sumã cu acest titlu. C. Daune moratorii 86. Curtea hotãrãşte cã este potrivit sã stabileascã cuantumul daunelor moratorii pe baza cuantumului dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. hotãrãşte cã a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie; 2. hotãrãşte cã a avut loc o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte: a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamanţilor, împreunã, în termen de 3 luni, începând cu ziua în care hotãrârea va deveni definitivã, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 40.000 EUR (patru zeci de mii de euro) cu titlu de daune materiale, la care se adaugã suma care poate fi datoratã cu titlu de impozit; b) cã, începând cu expirarea termenului amintit şi pânã la data plãţii efective, aceastã sumã va fi majoratã cu o dobândã simplã egalã cu dobânda facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, aplicabilã în decursul acestei perioade, majoratã cu trei puncte procentuale; 4. hotãrãşte cã stabilirea încãlcãrii reprezintã prin ea însãşi o satisfacţie echitabilã suficientã pentru daunele morale suferite de reclamanţi; 5. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru surplus. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la 24 mai 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Preşedinte, John Hedigan
Grefier, Vincent Berger
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
