Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 61.302/00)
În Cauza Buzescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a Doua), constituitã într-o camerã formatã din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, R. Tⁿ'62rmen, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã deliberãri în Camera de consiliu, la 18 noiembrie 2003 şi 26 aprilie 2005,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 61.302/00 împotriva României, adresatã Curţii în baza art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia) de cãtre un cetãţean român, domnul Petru Buzescu (reclamantul), în data de 25 iulie 2000.
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul S. Grosz, un avocat din Londra. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii sãi: doamna C. Tarcea, urmatã de domnul B. Aurescu şi doamna R. Rizoiu.
3. Reclamantul a susţinut, în special, cã Decizia din data de 27 iunie 1996 a Uniunii Avocaţilor din România (UAR), prin care i-a fost anulatã înscrierea în Baroul Constanţa, şi procedurile ulterioare care au menţinut aceastã decizie au încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care garanteazã dreptul la un proces echitabil. Totodatã, acesta s-a plâns cã decizia menţionatã a reprezentat un control al folosinţei bunurilor, incompatibil cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizatã Secţiei a Doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul respectivei secţii, Camera care a examinat cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) s-a constituit în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. Prin Decizia din data de 18 noiembrie 2003, Curtea a declarat cererea parţial admisibilã.
6. Reclamantul şi Guvernul au formulat fiecare observaţii pe fond (art. 59 alin. 1 din Regulament). Întrucât Camera a hotãrât, dupã consultarea pãrţilor, cã nu este necesarã o audiere privind fondul cauzei (art. 59 alin. 3 din Regulament, in fine), fiecare dintre pãrţi a rãspuns în scris observaţiilor celeilalte.
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cauza a fost atribuitã Secţiei a Doua în noua componenţã (art. 52 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
A. Originile cauzei
8. Reclamantul s-a nãscut în anul 1951 şi locuieşte în Bucureşti.
9. Reclamantul s-a înscris în Baroul Constanţa (România) în anul 1977. A exercitat profesia de avocat pânã în anul 1981, când a emigrat în Statele Unite. În consecinţã, autoritãţile române i-au retras cetãţenia românã şi i-au cerut sã notifice Baroului Constanţa cu privire la încetarea activitãţilor sale profesionale şi sã transfere colegilor sãi dosarele la care lucra la acea datã.
10. Prin Decizia din data de 30 octombrie 1981, Baroul Constanţa a admis cererea reclamantului de încetare a activitãţilor sale profesionale şi a hotãrât ştergerea sa din tabelul avocaţilor definitivi. Conform spuselor reclamantului, acesta nu a solicitat anularea calitãţii sale de membru al Baroului.
11. În anul 1985, reclamantul a devenit membru al Baroului New York şi a practicat avocatura acolo pânã în anul 1991.
12. În august 1990, reclamantul a solicitat Baroului Bucureşti înscrierea sa ca avocat. La data de 5 noiembrie 1990, preşedintele Uniunii Avocaţilor din România (UAR) i-a trimis urmãtorul rãspuns:
"Pânã la adoptarea unei noi legi a avocaţilor, putem doar sã dispunem anularea deciziei de radiere din Baroul Constanţa, redevenind astfel avocat în acest barou, dar în situaţia de incompatibil pânã la repatrierea dumneavoastrã. ...Deocamdatã, legea actualã nu permite sã fiţi membru a douã barouri, indiferent cã unul din barouri este în ţarã sau strãinãtate."
13. Preşedintele UAR şi-a confirmat poziţia cu ocazia întâlnirilor ulterioare pe care le-a avut cu reclamantul în martie 1991.
14. În martie 1991, dupã ce şi-a redobândit cetãţenia românã, reclamantul s-a întors sã locuiascã în România. La data de 12 aprilie 1991, acesta a solicitat Baroului Constanţa anularea deciziei din 1981, în temeiul faptului cã nu solicitase niciodatã anularea calitãţii sale de membru în Barou. Totodatã, a solicitat repunerea sa în drepturi ca avocat şi eliminarea numelui sãu de pe lista avocaţilor care nu au dreptul de a exercita profesia datoritã faptului cã era membru al altui barou.
15. La data de 8 mai 1991, Baroul Constanţa a anulat decizia adoptatã în 1981 cu privire la radierea reclamantului din Barou, dar a dispus reînscrierea acestuia în tabelul avocaţilor incompatibili, reclamantul fiind în continuare membru al altui barou.
16. Începând din anul 1991, reclamantul a oferit consultanţã în materia investiţiilor mai multor clienţi, societãţi multinaţionale care investeau în România.
17. În anul 1994, acesta a înfiinţat o societate comercialã, Petru Buzescu - S.R.L., ulterior redenumitã Buzescu & Co S.R.L., la care era asociat unic şi al cãrui principal domeniu de activitate era consultanţa de afaceri şi management.
18. La data de 19 mai 1996, Baroul Constanţa a hotãrât ridicarea stãrii de incompatibilitate a reclamantului şi reînscrierea sa în tabloul avocaţilor pledanţi începând cu data de 10 mai 1996.
19. Din mai 1996 pânã în octombrie 1999, având în vedere cã fusese reînscris în Baroul Constanţa, reclamantul a plãtit taxa lunarã la Barou şi taxele UAR care s-au ridicat la suma de 1.983.000 lei (aproximativ 225 euro, potrivit ratei medii de schimb pentru perioada respectivã).
B. Anularea deciziei de reprimire a reclamantului în profesie
20. La data de 14 mai 1996, în conformitate cu Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (<>Legea nr. 51/1995 ) şi Statutul profesiei de avocat, reclamantul a adresat o cerere Baroului Bucureşti, solicitând transferul de la Baroul Constanţa. Nu a primit nici un rãspuns.
21. La data de 27 iunie 1996, UAR a hotãrât cã, în conformitate cu <>art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele mãsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, repunerea în drepturi a reclamantului intrã în sfera sa de competenţã şi nu în cea a Baroului. Astfel, UAR a constatat cã Baroul Constanţa a acţionat ultra vires în luarea deciziei din data de 8 mai 1991. Mai mult, a declarat cã decizia Baroului Constanţa din data de 19 mai 1996 prin care s-a anulat interdicţia exercitãrii profesiei de cãtre reclamant a fost nelegalã, având în vedere faptul cã s-a bazat pe o decizie nelegalã din 1991.
22. Aparent, Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost comunicatã nici reclamantului, nici Baroului Constanţa. Decizia nu a fost comunicatã reclamantului pânã în data de 10 februarie 1998, când acesta a fost implicat în alte proceduri în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
23. La data de 3 septembrie 1996, în urma unei comunicãri din partea Ambasadei Statelor Unite ale Americii, G.D., şeful unui departament din Ministerul Român al Afacerilor Externe, a trimis o adresã preşedintelui UAR, în care a arãtat cã reînscrierea reclamantului în Barou în anul 1991 a fost un act de reparare, cã acesta era consilier juridic pentru România pentru mai multe companii importante din Statele Unite, menţionate în adresã, şi cã ar trebui luate în considerare modalitãţile cele mai eficiente de soluţionare a cazului, în interesul bunelor relaţii dintre cele douã ţãri.
24. La data de 27 noiembrie 1996, neprimind nici un rãspuns la cererea sa de transfer, reclamantul a formulat o nouã cerere cãtre Baroul Bucureşti de a fi transferat de la Baroul Constanţa.
25. Neprimind nici un rãspuns, în data de 18 martie 1997, reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti, în baza <>Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990 ), cu o cerere prin care a solicitat instanţei sã îi recunoascã dreptul de a se transfera de la Baroul Constanţa la Baroul Bucureşti, sã îl oblige pe acesta din urmã sã-i admitã cererea de transfer şi sã pronunţe o hotãrâre care sã îl autorizeze sã exercite profesia de avocat la o firmã privatã de avocaturã.
26. Ca urmare a cererii Baroului Bucureşti de declinare a competenţei, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
27. Pe durata desfãşurãrii procedurilor şi dupã mai multe termene de judecatã, Baroul Bucureşti l-a invitat pe reclamant sã participe la o întrunire organizatã de Consiliul Baroului în data de 15 mai 1997. Cu ocazia acestei întâlniri, reclamantul a fost informat cã Baroul Bucureşti este dispus sã analizeze solicitarea sa de transfer, cu condiţia sã îşi clarifice statutul la UAR. I s-a spus apoi cã UAR a anulat decizia de reprimire a sa în profesie ca membru al Baroului Constanţa. Reclamantul a solicitat Baroului Bucureşti sã îl notifice în scris cu privire la poziţia sa în ceea ce priveşte solicitarea de transfer. La data de 4 iunie 1997, Baroul Bucureşti a trimis reclamantului o scrisoare prin care şi-a afirmat poziţia pe care o exprimase verbal în data de 15 mai 1997 şi l-a informat cu privire la Decizia UAR din data de 27 iunie 1996.
C. Cererile depuse de reclamant la UAR
28. La sugestia decanului Baroului Bucureşti, în data de 9 iunie 1997 reclamantul a solicitat UAR "sã clarifice şi sã soluţioneze" situaţia sa şi sã îl avizeze cu privire la maniera în care i se putea soluţiona cererea.
29. În iulie 1997, reclamantul a solicitat Curţii de Apel introducerea UAR, ca pârât, în procesul intentat Baroului Bucureşti. El a subliniat cã va solicita obligarea UAR sã facã publicã Decizia din 27 iunie 1996. Dupã mai multe termene de judecatã, la data de 10 februarie 1998, UAR a prezentat instanţei o copie a Deciziei din data de 27 iunie 1996.
30. La data de 18 februarie 1998, reclamantul a adresat o cerere UAR, prin care a solicitat anularea acelei decizii şi confirmarea statutului sãu de avocat şi membru al Baroului Constanţa, ca o reparaţie pentru un abuz comis în timpul regimului comunist. Totodatã, reclamantul a fãcut referire la scrisoarea sa din 9 iunie 1997 cãtre UAR, arãtând cã nu a primit nici un rãspuns la solicitarea sa ca UAR sã ia deciziile necesare pentru clarificarea situaţiei sale.
31. La data de 14 martie 1998, UAR şi-a confirmat Decizia din 27 iunie 1996, arãtând, inter alia, cã "se constatã, de asemenea, frauda sãvârşitã de petent, care a exercitat în tot acest timp profesia de avocat fãrã autorizaţie legalã".
Reclamantului nu i s-a oferit nici o informaţie cu privire la maniera în care se putea clarifica statutul sãu pentru a putea exercita profesia de avocat înregistrat legal. Declaraţii similare privind presupusa fraudã comisã de reclamant au fost fãcute de UAR în cursul procedurilor desfãşurate în faţa Curţii de Apel.
D. Proceduri iniţiate de reclamant în faţa Curţii de Apel Bucureşti împotriva Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996
32. La data de 30 martie 1998, reclamantul a chemat în judecatã UAR în faţa Curţii de Apel Bucureşti, solicitând anularea Deciziei din data de 27 iunie 1996. În cererea sa, el a arãtat cã: în urma intrãrii în vigoare a <>Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995 ), UAR nu avea competenţa de a anula decizia Baroului Constanţa din 1991; cã, în baza <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 , Decizia acesteia din 27 iunie 1996 era lovitã de nulitate, fiind emisã ulterior perioadei menţionate în prevederea respectivã şi având în vedere faptul cã numai instanţele erau competente sã anuleze, în 1996, o decizie adoptatã în 1991; şi cã, în ceea ce priveşte fondul cererii sale, asupra cãruia instanţa a fost solicitatã în mod expres sã se pronunţe, în absenţa unor reglementãri specifice care sã indice remediul împotriva unei decizii administrative nelegale prin care a fost exclus de pe lista avocaţilor din barou, acesta a acţionat cu bunã-credinţã, în conformitate cu principiile dreptului administrativ, atunci când a depus cererea la Baroul Constanţa în anul 1991. Reclamantul a arãtat cã cererea administrativã pe care a adresat-o UAR la 18 februarie 1998 nu a reprezentat un remediu. Cauza respectivã a fost conexatã la acţiunea împotriva Baroului Bucureşti.
33. La data de 30 iunie 1998, la o şedinţã de judecatã în faţa Curţii de Apel, reclamantul a arãtat cã Decizia din data de 30 octombrie 1981 a fost nelegalã, având în vedere cã el nu solicitase anularea înscrierii sale ca avocat şi, în consecinţã, Baroul Constanţa era îndreptãţit sã adopte Decizia din data de 8 mai 1991 pentru repararea abuzului comis în anul 1981.
Reclamantul a formulat mai multe întrebãri cãtre UAR. UAR a rãspuns la întrebarea privind nelegalitatea cererii de anulare a Deciziei din 1981, depusã de reclamant în 1991 la Baroul Constanţa: a considerat cã reclamantul putea formula o astfel de cerere la Barou, însã competenţa exclusivã de a lua o astfel de decizie aparţinea UAR. UAR a admis cã Decizia sa din data de 27 iunie 1996 s-a întemeiat pe <>art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990 . În ceea ce priveşte taxele lunare la Barou şi UAR plãtite de reclamant, UAR a replicat cã acestea au fost nesemnificative şi cã, în conformitate cu Adresa din 3 septembrie 1996 a Ministerului Afacerilor Externe, reclamantul a prestat servicii juridice pentru multe societãţi, dar nu a înfiinţat un birou în acest scop, nici nu a plãtit taxa de 10% la fondul asigurãrilor sociale al avocaţilor, sãvârşind astfel o fraudã şi exercitând în mod ilegal profesia de avocat.
La acelaşi termen, reclamantul, care bãnuia cã Decizia din data de 27 iunie 1996 fusese redactatã la o datã ulterioarã, în speţã pe durata procedurilor desfãşurate în faţa Curţii de Apel, a solicitat şi prezentarea, în original, a Registrului de decizii al UAR.
34. La data de 7 iunie 1998, instanţa a admis cererea reclamantului. Cu toate acestea, în data de 15 septembrie 1998 a desfiinţat Hotãrârea din 7 iunie 1998 şi a hotãrât cã UAR nu trebuie sã prezinte Registrul original. Instanţa a afirmat cã, în absenţa unei plângeri penale pentru fals, formulatã de reclamant împotriva UAR, se considerã cã decizia care poartã data de 27 iunie 1996 a fost într-adevãr emisã la acea datã. Noua poziţie a instanţei s-a datorat, în principal, prezentãrii de cãtre UAR a douã fotocopii, una a unui extras nedatat de procesul-verbal încheiat la întrunirea din 27 iunie 1996, care descrie procedura care a condus la decizia în chestiune, iar cealaltã a unei alte pagini a acestui proces-verbal, fãrã nici o legãturã cu cauza reclamantului. Ambele pagini purtau ştampila UAR şi semnãtura secretarului acesteia, cu menţiunea "copie certificatã". Nu rezultã clar din aceste documente câte pagini are respectivul proces-verbal, cine l-a semnat sau cine a votat la respectiva întrunire.
35. Reclamantul a obiectat oficial faţã de respectiva hotãrâre, insistând cã nu a fost intenţia sa sã prelungeascã procedura prin formularea unei plângeri penale şi cã Registrul ar putea fi prezentat cu uşurinţã, luând în considerare faptul cã sediul UAR este în aceeaşi clãdire cu cel al instanţei. Obiecţia reclamantului a fost respinsã.
36. La data de 27 octombrie 1998, la una dintre şedinţele de judecatã în faţa Curţii de Apel, reclamantul a rãspuns la întrebãrile formulate de UAR. Acesta a afirmat cã nu a prestat servicii juridice de la întoarcerea sa în România, nu a profesat ca avocat cu sediu profesional şi cã, în consecinţã, nu a achitat taxa de 10% din venit impusã de <>Legea nr. 51/1995 .
37. La data de 6 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reclamantului, statuând cã, în baza <>Decretului-lege nr. 90/1990 , Baroul Constanţa a acţionat ultra vires în luarea Deciziei din data de 8 mai 1991 şi cã, în baza art. 130 din Statutul profesiei de avocat (Statutul) emis de UAR în anul 1995, aceasta era competentã sã anuleze deciziile barourilor locale pe temei de nelegalitate. Cu privire la faptul cã în anul 1991 reclamantul a formulat o cerere la Baroul Constanţa, considerându-se îndreptãţit sã fie repus în drepturi ca avocat de cãtre organul care îi anulase ilegal calitatea de membru al Baroului în anul 1981, Curtea a reţinut cã decizia din anul 1981 fusese adoptatã la cererea reclamantului.
E. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996
38. Reclamantul a atacat cu recurs hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti la Curtea Supremã de Justiţie, arãtând cã instanţa nu a luat în considerare toate argumentele şi probele prezentate. În consecinţã, în motivele de recurs acesta a susţinut cã instanţa a reţinut în mod greşit cã reclamantul era în culpã pentru cã nu a depus cererea de reînscriere ca avocat la organul competent, în anul 1991, având în vedere cã reclamantul solicitase acest lucru în anul 1991, în conformitate cu <>Legea nr. 29/1990 , organului care luase decizia administrativã nelegalã şi motivatã politic din 8 mai 1981, deşi el nu solicitase înlãturarea sa din tabelul avocaţilor Baroului. Considerând cã nu ar fi trebuit sã solicite readmiterea în profesie, fiindcã fusese exclus din Barou printr-o decizie fãrã temei legal, reclamantul a depus cererea la organul emitent, respectiv Baroul Constanţa, având în vedere cã nu exista nici o prevedere privind proceduri specifice care sã remedieze efectele unor astfel de decizii administrative nelegale. Totodatã, reclamantul a susţinut cã, în temeiul <>Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995 ), care a abrogat <>Decretul-lege nr. 90/1990 , în anul 1996 UAR nu mai avea competenţa sã anuleze deciziile Baroului şi cã art. 130 din Statut nu ar fi putut completa legea respectivã. Reclamantul a subliniat cã Decizia UAR din 27 iunie 1996 fusese nelegalã deoarece acţiunea UAR fusese prescrisã în anul 1996, în conformitate cu <>Legea nr. 29/1990 şi datoritã faptului cã temeiul legal al deciziei, respectiv <>Decretul-lege nr. 90/1990 , fusese abrogat prin <>Legea nr. 51/1995 .
În motivele de recurs, precum şi în concluziile scrise adresate Curţii Supreme de Justiţie, reclamantul a adãugat cã, potrivit actelor de la dosar, UAR avusese cunoştinţã din anul 1992 despre faptul cã el fusese înscris ca avocat în Baroul Constanţa în anul 1991 şi cã, în conformitate cu <>art. 5 alin. 3 lit. d) din Decretul-lege nr. 90/1990 , UAR avusese la momentul respectiv nu numai competenţa, ci şi obligaţia sã verifice şi eventual sã anuleze Decizia din 8 mai 1991 a Baroului Constanţa. Reclamantul a fãcut referire la rãspunsul UAR la interogatoriul din data de 30 iunie 1998 şi a concluzionat cã, presupunând chiar cã UAR ar fi trebuit sã fie consultatã în anul 1991 de Baroul Constanţa privind reînscrierea sa ca avocat, reclamantului nu i se poate imputa faptul cã a depus cererea la Barou şi nici faptul cã Baroul sau UAR nu a urmat procedura corectã. Reclamantul a solicitat instanţei sã hotãrascã dacã era normal în aceste circumstanţe ca el sã nu îşi poatã exercita profesia în România şi a cerut anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 şi aprobarea transferului sãu la Baroul Bucureşti.
39. Printr-o hotãrâre definitivã din 28 ianuarie 2000, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul reclamantului. A statuat cã în 1991, <>Decretul-lege nr. 90/1990 a acordat Consiliului UAR competenţa exclusivã de soluţionare a cererilor de admitere sau readmitere a avocaţilor în barou şi cã prevederile <>art. 58 lit. g) şi i) din Legea nr. 51/1995 trebuie interpretate ca menţinând aceste prerogative.
În baza art. 130 din Statut, instanţa a respins susţinerea reclamantului potrivit cãreia <>Legea nr. 51/1995 a desfiinţat competenţa UAR de anulare a deciziilor Baroului, în baza <>Decretului-lege nr. 90/1990 , admiţând totuşi cã în textul acestei legi o astfel de competenţã nu fusese menţinutã în mod expres. Cu privire la perioada în care UAR avusese dreptul de a anula înregistrarea reclamantului în Baroul Constanţa în 1991, Curtea Supremã de Justiţie a susţinut cã, având în vedere necompetenţa organului emitent, anularea ar fi putut fi hotãrâtã oricând. În final, Curtea Supremã de Justiţie a arãtat cã anularea înregistrãrii reclamantului în Baroul Constanţa pe temeiul nelegalitãţii nu l-a privat de dreptul de a solicita autoritãţii competente sã soluţioneze cererea sa de a fi reînscris în Barou.
F. Fapte ulterioare depunerii cererii la Curte
40. La data de 30 mai 2001, reclamantul a formulat o cerere cãtre Baroul Bucureşti pentru înscrierea ca avocat înregistrat într-un barou din strãinãtate, dar pânã în prezent nu a primit nici un rãspuns în pofida faptului cã, dupã spusele sale, Baroul Bucureşti a aprobat între timp înregistrarea a mai mult de 10 avocaţi strãini.
41. La data de 14 februarie 2004, Consiliul UAR a examinat Cererea reclamantului din 12 aprilie 1991 adresatã Baroului Constanţa, Decizia acestuia din data de 8 mai 1991 şi Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa. Consiliul UAR a hotãrât sã îşi revoce Decizia din 27 iunie 1996, sã restabileascã statutul anterior al reclamantului ca avocat cu drept de exercitare a profesiei şi sã notifice aceastã nouã decizie reclamantului şi Baroului Constanţa.
42. La data de 23 februarie 2004, Consiliul Baroului Bucureşti a luat act de cererea de transfer al reclamantului la Baroul Bucureşti, a dispus înscrierea acestuia în tabloul de avocaţi al respectivului barou şi a hotãrât sã comunice respectiva decizie reclamantului şi Baroului Constanţa.
43. Într-o scrisoare din data de 26 mai 2004, reclamantul a declarat cã la data de 23 aprilie 2004 UAR i-a comunicat Decizia sa din 14 februarie 2004 şi cã pânã la data respectivã nu primise nici o notificare oficialã din partea Baroului Bucureşti cu privire la Decizia sa din 23 februarie 2004.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
44. Prevederile relevante din Codul civil român au urmãtorul conţinut:
Art. 1171
"Actul autentic este acela care s-a fãcut cu solemnitãţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a fãcut."
Art. 1173
"Actul autentic are deplinã credinţã în privirea oricãrei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constatã. Executarea actului autentic, ..., va fi suspendatã prin punerea în acuzaţie, când se intenteazã o acţiune criminalã în contra pretinsului autor al actului. Iar când în cursul unei instanţe civile actul se atacã de fals, tribunalele pot, dupã împrejurãri, a suspenda provizoriu executarea actului."
45. Prevederile pertinente ale <>Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990 ) au urmãtorul conţinut:
Art. 5
"... introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicãrii actului administrativ a cãrui anulare se cere."
Art. 11
"... În cazul admiterii cererii, instanţa va hotãrî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute."
Art. 12
"În cazul în care cel vãtãmat a cerut anularea actului administrativ, fãrã a cere în acelaşi timp şi despãgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscutã la data judecãrii acţiunii de anulare, termenul de prescripţie pentru cererea de despãgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sã cunoascã întinderea pagubei."
46. <>Art. 5 alin. 3 din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele mãsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România prevedea:
"Consiliul uniunii ... are urmãtoarele atribuţii: ...
d) analizeazã deciziile comisiei permanente a uniunii şi ale consiliilor barourilor şi, dacã constatã cã acestea nu sunt legale, le anuleazã; ...
j) soluţioneazã cererile privind primirea sau reprimirea în avocaturã, transferarea şi detaşarea avocaţilor dintr-un barou în altul; ...".
47. La data de 9 iunie 1995 a intrat în vigoare Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (<>Legea nr. 51/1995 ), care a abrogat <>Decretul-lege nr. 90/1990 .
Prevederile relevante ale acesteia au urmãtorul conţinut:
Art. 20
"Baroul are obligaţia sã întocmeascã anual tabloul avocaţilor definitivi şi stagiari în ordine alfabeticã, cu menţionarea numelui, prenumelui, titlului ştiinţific, datei înscrierii în barou, sediului profesional, formei de exercitare a profesiei şi a instanţelor la care au dreptul sã punã concluzii...
Prin grija baroului, tabloul anual al avocaţilor şi modificãrile intervenite sunt comunicate instanţelor judecãtoreşti, organelor de urmãrire penalã şi autoritãţilor administrative ale judeţului sau municipiului Bucureşti, precum şi Uniunii Avocaţilor din România."
Art. 48 alin. 2
"Consiliul baroului are urmãtoarele competenţe:...
c) întocmeşte, modificã şi dã publicitãţii tabloul anual al avocaţilor, comunicându-l celor în drept împreunã cu modificãrile intervenite în cursul anului; ...
h) ia act de cererile de transfer sau de detaşare în cadrul baroului;
i) verificã îndeplinirea condiţiilor prevãzute în prezenta lege şi în statut cu privire la formele de exercitare a profesiei, organizeazã şi ţine evidenţa acestora;".
Art. 58
"Consiliul uniunii se întruneşte trimestrial şi ... are urmãtoarele atribuţii: ...
b) dezbate, adoptã şi modificã statutul profesiei; ...
g) aprobã primirea în profesia de avocat în toate cazurile prevãzute de lege; ...
i) soluţioneazã contestaţiile împotriva deciziilor consiliilor barourilor prin care s-au respins cererile de transfer şi de detaşare."
48. La data de 6 martie 2001, <>Legea nr. 51/1995 a fost republicatã în urma modificãrii, acordând urmãtoarele competenţe Consiliului UAR în noul art. 63 lit. i):
"Consiliul uniunii ... are urmãtoarele atribuţii: ...
i) anuleazã hotãrârile barourilor pentru nelegalitate;".
49. Art. 130 din Statutul profesiei de avocat, adoptat de UAR şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 17 octombrie 1995, prevede:
"Hotãrârile adoptate de adunarea generalã sau de consiliul baroului pot fi anulate de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România numai pentru motive de nelegalitate sau de încãlcare a prevederilor statutului, cu respectarea autonomiei baroului.
Deciziile emise de decan pot fi atacate la consiliul baroului."
50. La data de 12 martie 1997, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 450), Curtea Supremã de Justiţie a statuat, în cadrul procedurilor dintre un particular şi UAR, cã aceasta din urmã este o autoritate administrativã, având o structurã şi atribuţii prevãzute de lege, şi cã Legea contenciosului administrativ (<>Legea nr. 29/1990 ) se aplicã deciziilor sale.
La data de 18 februarie 2003, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 658), Curtea Supremã de Justiţie a decis cã UAR este o autoritate administrativã care executã acte administrative, cã are o structurã şi atribuţii stabilite prin lege şi îndeplineşte un rol de serviciu public.
La data de 4 martie 2003, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 866) pronunţatã în cadrul procedurilor declanşate împotriva UAR privind dreptul de a fi admis în profesia de avocat fãrã examen, Curtea Supremã de Justiţie a decis cã "era incontestabil cã decizia [UAR era] un act administrativ emis de o autoritate publicã" şi cã <>Legea nr. 29/1990 era aplicabilã în cauzã.
51. La data de 30 ianuarie 2003, printr-o hotãrâre definitivã (nr. 327), Curtea Supremã de Justiţie a desfiinţat o hotãrâre a unei curţi de apel pe motiv cã, inter alia, a desfiinţat nemotivat o hotãrâre anterioarã privind admiterea probelor.
ÎN DREPT
I. Pretinse încãlcãri ale art. 6 alin. 1 din Convenţie
52. Reclamantul s-a plâns cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea sa în Baroul Constanţa, şi procedurile administrative ulterioare prin care acea decizie a fost menţinutã au încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil. El s-a plâns de faptul cã decizia UAR a fost adoptatã în absenţa unei audieri şi nu i-a fost comunicatã şi cã, în procedurile ulterioare, instanţele nu au reuşit sã soluţioneze întregul litigiu, sã analizeze principalele argumente ale reclamantului sau sã dispunã prezentarea Registrului original de decizii al UAR, încãlcând art. 6 alin. 1 din Convenţie, care, în partea relevantã, prevede:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de cãtre o instanţã ... care va hotãrî asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."
A. Argumentele pãrţilor
1. Reclamantul
53. Reclamantul a susţinut cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 a fost adoptatã fãrã a i se comunica existenţa acestor proceduri la vremea respectivã şi în absenţa unei audieri, contrar prevederilor Statutului şi ale art. 6 alin. 1 din Convenţie. În schimb, decizia nu i-a fost comunicatã pânã în februarie 1998.
54. Reclamantul a susţinut cã viciile procedurii de adoptare a Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu au fost remediate în procedurile judiciare subsecvente. Reclamantul a argumentat cã instanţele nu s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei sale, în pofida faptului cã acesta şi-a prezentat în mod constant argumentele. Reclamantul a cerut UAR şi, ulterior, instanţelor sã se pronunţe nu numai cu privire la anularea deciziei UAR, ci şi asupra reînscrierii sale ca membru al Baroului, luând în considerare faptul cã excluderea sa în anul 1981 a reprezentat un abuz comis sub regimul comunist, asupra faptului cã UAR nu i-a comunicat Decizia din data de 27 iunie 1996 şi asupra aplicabilitãţii <>Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990 ) în cauza sa. S-a susţinut cã, potrivit legii respective, dreptul UAR de a emite decizia respectivã era prescris, Baroul Constanţa fiind competent, în anul 1991, sã-şi anuleze propria decizie din anul 1981. El a susţinut cã a acţionat cu bunã-credinţã şi s-a bazat pe <>Legea nr. 29/1990 când a formulat cererea, în anul 1991, cãtre Baroul Constanţa, şi nu cãtre UAR, pentru anularea hotãrârii acestuia din anul 1981, care l-a exclus de pe lista Baroului, şi cã UAR însãşi a recunoscut, în rãspunsul la interogatoriul reclamantului din 30 martie 1998, cã acesta avea dreptul sã depunã o astfel de cerere la Barou.
55. Cu privire la refuzul curţii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, reclamantul a arãtat în continuare cã instanţa ar fi putut dispune prezentarea Registrului original în cadrul procedurilor administrative, în loc sã propunã alternativa iniţierii unei proceduri penale pentru fals, care ar fi întârziat soluţionarea plângerilor administrative. Reclamantul a subliniat cã instanţa şi-a revocat hotãrârea anterioarã cu privire la prezentarea originalului dupã ce UAR a prezentat câteva fotocopii ale procesului-verbal care a stat la baza Deciziei din data de 27 iunie 1996. Întemeindu-se pe Cauza Timurtaş împotriva Turciei, reclamantul a afirmat cã aceste fotocopii, purtând o semnãturã indescifrabilã, i-au întãrit îndoielile cu privire la autenticitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996.
2. Guvernul
56. Guvernul a susţinut cã intervenţia prealabilã a organismelor profesionale, precum UAR, este conformã cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie în mãsura în care reclamantul a avut acces la o instanţã care oferea toate garanţiile pentru un proces echitabil. Admiţând faptul cã procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, Guvernul a argumentat cã aceste deficienţe au fost remediate ulterior de instanţe.
57. Cu privire la afirmaţia cã instanţele nu s-au pronunţat asupra unor aspecte din dosar, Guvernul a remarcat cã acestea s-au pronunţat de fapt cu privire la toate aspectele acestuia. A arãtat, în plus, cã, exceptând anularea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 şi admiterea cererii reclamantului privind transferul la Baroul Bucureşti, celelalte chestiuni ridicate de reclamant au fost doar simple argumente asupra cãrora instanţele nu erau obligate sã se pronunţe în detaliu.
58. Cu privire la refuzul curţii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, Guvernul a atras atenţia asupra marjei de apreciere a instanţelor în administrarea probelor şi a menţionat cã curtea de apel a revenit asupra deciziei privind examinarea Registrului de decizii dupã ce UAR a prezentat procesul-verbal integral al reuniunii din 27 iunie 1996. Acest proces-verbal al adunãrii UAR purta semnãturile tuturor membrilor care au participat la adunare şi trebuia considerat un act autentic în sensul art. 1171 din Codul civil român. Aceastã calificare a implicat aplicarea prevederilor art. 1173 şi 1174 din acest cod, având drept consecinţã faptul cã o astfel de hotãrâre a beneficiat de prezumţia de autenticitate ce putea fi rãsturnatã prin formularea unei plângeri penale pentru fals. Guvernul a adãugat cã reclamantul a fost informat de curtea de apel cu privire la posibilitatea contestãrii autenticitãţii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 prin formularea unei astfel de plângeri penale, pe care acesta nu a depus-o.
B. Aprecierea Curţii
59. Curtea va proceda la examinarea fiecãrui capãt de cerere formulat de reclamant, înainte de a ajunge la o concluzie finalã bazatã pe analiza generalã a acestora.
1. Decizia UAR din data de 27 iunie 1996
60. Curtea reitereazã faptul cã art. 6 alin. 1 din Convenţie nu obligã statele pãrţi sã supunã litigiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil unei proceduri care sã respecte integral, în toate etapele, cerinţele art. 6. Intervenţia iniţialã a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerinţele, poate fi justificatã dacã aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţã deplinã, care garanteazã drepturile prevãzute de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, Hotãrârea din 23 iunie 1986, Seria A nr. 43, pag. 23, paragraful 51, şi Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, Hotãrârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, pag. 16, paragraful 29).
61. Curtea observã, mai întâi, cã Statutul nu prevede nici o procedurã specificã pentru anularea, de cãtre UAR, a înscrierii unui avocat în Barou. Cu toate acestea, observã cã pãrţile sunt de acord cã procedura care a condus la adoptarea de cãtre UAR a Deciziei din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, Guvernul argumentând cã aceste deficienţe au fost remediate ulterior de instanţe.
62. Curtea observã în continuare cã, în cauza de faţã, contrar hotãrârii pronunţate în Cauza Albert şi Le Compte menţionatã mai sus, chestiunea asupra cãreia UAR s-a pronunţat în data de 27 iunie 1996 a fost supusã ulterior controlului judiciar sub toate aspectele. Acele proceduri au fost publice şi au oferit reclamantului, prin intermediul declaraţiilor orale şi concluziilor scrise, posibilitatea sã îşi susţinã punctele de vedere. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului privind amânarea notificãrii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 pânã în februarie 1998, Curtea observã cã reclamantul nu a suferit un prejudiciu iremediabil, având în vedere cã în martie 1998 putea încã sã atace în instanţã respectiva decizie, excepţia prescripţiei nefiind ridicatã nici de UAR, nici de instanţe.
2. Nesoluţionarea de cãtre instanţele naţionale a unei pãrţi a obiectului cauzei
63. Curtea reitereazã faptul cã efectul art. 6 alin. 1 din Convenţie este, inter alia, sã acorde unui "tribunal" atribuţia de a efectua o examinare corespunzãtoare a afirmaţiilor, motivelor şi probelor, fãrã a prejudicia evaluarea sau relevanţa acestora pentru hotãrârea luatã, având în vedere cã nu este în competenţa Curţii sã examineze dacã motivele sunt întrunite în mod corespunzãtor. Cu toate acestea, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie obligã instanţele sã îşi motiveze hotãrârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui rãspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Hotãrârea Van de Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, pag. 20, paragrafele 59 şi 61; Decizia Burg împotriva Franţei, Cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). Întinderea obligaţiei de a motiva poate varia în funcţie de natura hotãrârii şi trebuie stabilitã în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea hotãrârile Ruiz Torija împotriva Spaniei, şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A şi B, pag. 12, paragraful 29 şi, respectiv, pag. 29-30, paragraful 27).
64. Curtea observã cã reclamantul a solicitat instanţelor anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, motivând cã, în temeiul <>Legii nr. 51/1995 , UAR nu mai avea competenţa în anul 1996 sã anuleze înscrierea sa în Baroul Constanţa în anul 1991; cã, în baza <>Legii nr. 29/1990 , dreptul UAR de a lua aceastã decizie era prescris, anularea în anul 1996 a unei decizii luate în anul 1991 fiind de competenţa instanţelor; şi cã, în ceea ce priveşte fondul cauzei, a cãrei examinare a fost cerutã în mod expres instanţelor, reclamantul a acţionat cu bunã-credinţã atunci când a formulat o cerere la baroul menţionat pentru anularea deciziei nelegale a acestuia din anul 1981 şi nu putea fi învinovãţit pentru faptul cã Baroul nu a înaintat cererea cãtre UAR sau pentru faptul cã UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului. Reclamantul a arãtat totodatã cã cererea administrativã pe care a adresat-o la 18 februarie 1998 cãtre UAR nu a reprezentat un remediu.
65. Curtea remarcã faptul cã atât curtea de apel, cât şi Curtea Supremã de Justiţie au respins cererea reclamantului, motivând cã în anul 1991 UAR, în conformitate cu <>Decretul-lege nr. 90/1990 , era singurul organ competent sã decidã readmiterea în Barou; cã reclamantul nu putea pretinde cã nu avea cunoştinţã de aceste prevederi; cã, în consecinţã, readmiterea lui în Baroul Constanţa în anul 1991 era în mod evident nulã; şi cã dreptul de a o anula în 1996 nu era prescris, anularea putând fi hotãrâtã oricând. În baza Statutului, instanţele au respins afirmaţia reclamantului cã <>Legea nr. 51/1995 nu a mai acordat UAR competenţa de a anula deciziile Baroului.
66. Curtea reţine însã cã instanţele naţionale şi-au întemeiat hotãrârile, în ceea ce priveşte competenţa UAR de a anula decizia Baroului Constanţa din anul 1991, pe <>art. 58 lit. g) şi i) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu art. 130 din Statut, acesta din urmã fiind adoptat de însãşi UAR în anul 1995. Cu toate acestea, se pare cã abia la 6 martie 2001, în urma modificãrii şi republicãrii <>Legii nr. 51/1995 , o astfel de atribuţie a fost din nou prevãzutã expres de <>art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995 . Conştientã de competenţa sa limitatã de a analiza interpretarea legii naţionale de cãtre instanţele naţionale, Curtea constatã totuşi cã o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacã între anii 1995 şi 2001 UAR ar fi avut competenţa sã anuleze decizii ale Baroului pe temei de nelegalitate, în baza prevederilor iniţiale ale legii respective.
67. Curtea observã cã, deşi instanţele au rãspuns unora dintre argumentele reclamantului, acestea nu au rãspuns argumentelor principale, respectiv cã acesta a acţionat cu bunã-credinţã, în conformitate cu principiile dreptului administrativ şi cu <>Legea nr. 29/1990 , când a depus o cerere la Baroul Constanţa în anul 1991, în scopul anulãrii deciziei nelegale adoptate de acesta în anul 1981 în împrejurãrile excepţionale în care pãrãsise ţara; şi cã, în orice caz, nu putea fi învinovãţit pentru faptul cã Baroul nu a înaintat cererea sa cãtre UAR sau pentru faptul cã UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului.
În plus, Curtea remarcã faptul cã, deşi reclamantul a depus cererea în scopul de a obţine anularea Decizei UAR din data de 27 iunie 1996, acesta a solicitat în mod expres instanţelor sã examineze fondul cauzei şi consecinţele pe care le poate avea asupra soluţiei date cererii sale. Reclamantul a arãtat, de asemenea, cã cererea administrativã pe care a adresat-o în data de 18 februarie 1998 cãtre UAR nu a reprezentat un remediu care sã conducã la clarificarea situaţiei sale.
3. Prezentarea Registrului original de decizii al UAR
68. Curtea reitereazã faptul cã, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie garanteazã dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulã cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate, care reprezintã, prin urmare, chestiuni de competenţa, în principal, a dreptului intern şi a instanţelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Schenk împotriva Elveţiei din 12 iulie 1988, Seria A nr. 140, pag. 29, paragraful 46, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei, Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). Cu toate acestea, Curtea trebuie sã stabileascã dacã procedurile, inclusiv modul în care au fost administrate probele, au fost corecte, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie. Corectitudinea trebuie evaluatã prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Pιlissier şi Sassi împotriva Franţei, Cererea nr. 25.444/94, paragrafele 45 şi 46, CEDO 1999-II).
69. În cauza de faţã, Curtea remarcã faptul cã, prin Hotãrârea din 15 septembrie 1998, curtea de apel a revocat hotãrârea sa din data de 7 iunie 1998 privind prezentarea Registrului în original şi a hotãrât cã UAR nu trebuia sã prezinte Registrul original de decizii. Curtea a hotãrât cã, de vreme ce reclamantul a refuzat sã depunã o plângere penalã privind pretinsa falsificare a deciziei UAR, astfel de probe nu erau necesare în cauzã, iar probele deja prezentate de UAR erau suficiente pentru a concluziona cã decizia presupus a fi fost luatã în data de 27 iunie 1996 fusese efectiv luatã la data respectivã. Obiecţia reclamantului la respectiva hotãrâre a fost respinsã de instanţã.
70. Curtea reţine cã probele prezentate de UAR, care au determinat instanţa sã revinã asupra hotãrârii anterioare, constau în douã fotocopii, una de pe un extras din procesul-verbal al adunãrii din 27 iunie 1996, care descria procedura care a condus la luarea deciziei atacate, iar cealaltã de pe o altã paginã din acest proces-verbal, fãrã nici o legãturã cu cauza reclamantului. Ambele pagini purtau ştampila UAR şi semnãtura secretarului acestuia, însoţitã de cuvintele "copie certificatã".
71. Curtea este de acord cu reclamantul, care se întemeiazã pe Cauza Timurtaş împotriva Turciei (Cererea nr. 23.531/94, paragraful 66, CEDO 2000-VI), cã un document fotocopiat trebuie supus unei verificãri atente înainte de a fi acceptat ca o copie autenticã a unui original. Acest lucru este cu atât mai adevãrat într-o cauzã în care existã deja mai multe elemente, în special faptul cã reclamantul nu a fost informat cu privire la procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 şi cã decizia respectivã nu i-a fost comunicatã pânã în februarie 1998, care pun sub semnul întrebãrii corectitudinea procedurii în ansamblu. Ar trebui adãugat cã fotocopiile prezentate de UAR curţii de apel şi prezentate Curţii de cãtre Guvern nu purtau semnãturile necesare ale membrilor Consiliului UAR, ci reprezentau o formã simplificatã a deciziei originale, semnatã de secretarul UAR, având menţionate cuvintele "copie certificatã".
72. Curtea ia notã de faptul cã Guvernul a menţionat în observaţiile sale cã decizia UAR din data de 27 iunie 1996 trebuie consideratã înscris oficial, în sensul cã art. 1171 din Codul civil român, având drept consecinţã faptul cã o astfel de decizie beneficiazã de prezumţia de autenticitate, care poate fi rãsturnatã pe calea unei plângeri penale pentru fals. Reclamantul a refuzat sã formuleze o astfel de plângere, care ar fi întârziat considerabil soluţionarea cauzei, considerând-o irelevantã pentru rezultatul acţiunii sale.
73. Curtea observã faptul cã, potrivit interpretãrii dreptului procesual român, o instanţã poate revoca, printr-o hotãrâre motivatã, o hotãrâre anterioarã privind admiterea probelor. Cu toate acestea, în absenţa încheierilor de şedinţã relevante ale procedurilor desfãşurate în faţa instanţelor naţionale, dupã cum s-a solicitat de Curte Guvernului pârât cu prilejul comunicãrii cauzei şi luând în considerare copiile prezentate de UAR în cadrul acestei proceduri, Curtea considerã cã existã îndoieli considerabile privind maniera în care curtea de apel a revocat hotãrârea sa privind prezentarea Registrului original de decizii al UAR. Totodatã, Curtea considerã cã formularea unei plângeri penale pentru fals ar fi impus reclamantului o sarcinã disproporţionatã, având în vedere circumstanţele cauzei.
4. Concluzie
74. În lumina observaţiilor de mai sus şi luând în considerare procedura în ansamblu, Curtea concluzioneazã cã cerinţele de echitabilitate nu au fost întrunite. În consecinţã, Curtea constatã cã art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat.
II. Pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
75. Reclamantul s-a plâns cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, confirmatã prin procedurile judiciare ulterioare, a reprezentat o ingerinţã în dreptul sãu la respectarea bunurilor sale sub forma unui control al folosinţei bunurilor, incompatibilã cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care are urmãtoarea formulare:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Rãspunderea statului pârât
1. Argumentele pãrţilor
76. Fãcând referire la Cauza Costello-Roberts împotriva Marii Britanii (Hotãrârea din 25 martie 1993, Seria A nr. 247-C), reclamantul a susţinut cã un stat nu se poate elibera de obligaţiile ce îi revin în temeiul Convenţiei prin delegarea acestora cãtre organisme sau persoane private. În special Curtea a recunoscut cã rãspunderea statului ar putea fi angajatã prin activitãţile asociaţiilor profesionale cãrora le-a încredinţat atribuţii cu privire la reglementarea profesionalã. Conform reclamantului, UAR este un organism de reglementare independent, constituit prin Statut, şi are sarcina, în baza respectivului Statut, de a reglementa statutul profesiei [<>art. 58 lit. b) din Legea nr. 51/1995 ]. Acesta este un organism de drept public, supus jurisdicţiei instanţelor administrative în baza <>Legii nr. 29/1990 . Deciziile sale au fost considerate acte autentice în sensul art. 1171 din Codul civil român şi a fost considerat în jurisprudenţa internã ca autoritate administrativã, având o structurã şi atribuţii prevãzute de lege. Reclamantul a concluzionat cã rãspunderea statului a fost, prin urmare, angajatã prin raportare la deciziile UAR pe care acesta le contesta.
77. Guvernul a considerat cã nu poate fi angajatã rãspunderea statului, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru consecinţele negative ale unui litigiu între doi particulari. Acesta a concluzionat cã deciziile organismelor profesionale, alese în mod liber de avocaţi în conformitate cu regulamentul intern al profesiei acestora, nu pot angaja rãspunderea statului.
2. Aprecierea Curţii
78. Curtea reitereazã criteriile menţionate în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Cauza Costello-Roberts împotriva Marii Britanii, pag. 58, paragraful 27, menţionatã mai sus; Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotãrârea din data de 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, pag. 14-15, paragraful 29) şi aratã cã UAR este legal constituitã prin <>Legea nr. 51/1995 şi învestitã cu prerogative administrative şi de reglementare. UAR urmãreşte un scop de interes general cu privire la profesia de avocat prin exercitarea unei forme de control public, de exemplu asupra înscrierii în Barou, iar deciziile sale sunt supuse controlului instanţelor administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Bota împotriva României din 12 octombrie 2004, Cererea nr. 24.057/03). Curtea observã totodatã, în subsidiar, cã în jurisprudenţa internã UAR a fost consideratã o autoritate publicã ce executã acte administrative şi are rol de serviciu public. Prin urmare, concluzioneazã cã rãspunderea statului este angajatã ca urmare a deciziilor administrative ale UAR, pe care le contestã reclamantul.
B. Aplicabilitate: dacã reclamantul avea un "bun"
1. Argumentele pãrţilor
79. Reclamantul susţine cã interesele economice asociate activitãţii acestuia au reprezentat un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Astfel, începând din anul 1991 acesta şi-a desfãşurat activitatea în calitate de consultant şi membru al Baroului New York, oferind consultanţã de investiţii mai multor clienţi, corporaţii multinaţionale care investeau în România. A fost înscris în Baroul Constanţa, însã a practicat în Bucureşti, unde a stabilit mai multe contacte cu investitori strãini, menţionarea sa în Ghidul Juridic Martindale-Hubbel, care enumerã o parte dintre clienţii acestuia, reprezentând o dovadã în acest sens. Reclamantul a declarat cã însãşi UAR a susţinut, în Decizia sa din 14 martie 1998 şi în rãspunsul la interogatoriul din 30 iunie 1998, cã acesta a comis o fraudã exercitând profesia de avocat în tot acel timp fãrã autorizaţie legalã. Conform spuselor reclamantului, clienţii societãţii sale, Petru Buzescu - S.R.L., au fost clienţii sãi atât în fapt, fiind atraşi de el şi de reputaţia sa, cât şi în drept, având în vedere cã era unicul proprietar al societãţii.
Reclamantul a arãtat cã a solicitat transferul la Baroul Bucureşti, în 1996, pentru a-şi putea reprezenta clienţii, printre care companii multinaţionale, în instanţã, dar, deşi era pe deplin calificat, UAR i-a retras, în mod nelegal, dreptul de a profesa. Astfel, reclamantul nu a putut sã profeseze ca avocat dupã anul 1996, sã furnizeze clienţilor întreaga gamã de servicii ale unui avocat român şi, în consecinţã, sã "exploateze" şi chiar sã îşi extindã reputaţia, consecinţa fiind pierderea multor clienţi.
80. Guvernul a afirmat cã, anterior declanşãrii procedurilor administrative privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul nu a avut nici un fel de reputaţie ca avocat, nici o practicã consolidatã sau vreun alt interes economic care sã justifice protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Acesta a susţinut cã reputaţia reclamantului era de fapt legatã de activitãţile societãţii sale înfiinţate în anul 1994, prin intermediul cãreia reclamantul furniza servicii în domeniul juridic sau în domenii legate de acesta, cu excepţia reprezentãrii în instanţã. Guvernul s-a întemeiat pe probele prezentate de reclamant, în data de 27 octombrie 1998, curţii de apel şi a afirmat cã aceastã cauzã este diferitã faţã de cauzele Van Marle şi alţii împotriva Olandei şi H. împotriva Belgiei, de vreme ce el nu practicase ca avocat cu sediu profesional şi nu plãtise taxele cãtre fondul asigurãrilor sociale al avocaţilor.
2. Aprecierea Curţii
81. Referindu-se la jurisprudenţa sa anterioarã, Curtea reţine cã, în mãsura în care se referã la pierderea unui venit viitor, plângerea reclamantului iese din sfera de protecţie prevãzutã de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care priveşte numai bunurile existente sau speranţele legitime privind proprietatea [a se vedea Ian Edgar (Liverpool) Ltd. împotriva Marii Britanii (dec.), nr. 37.683/97, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de avocat şi la reputaţia aferentã, avându-se în vedere cã acestea sunt entitãţi de o anumitã valoare care au, în multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziţii din aceastã prevedere [a se vedea Van Marle şi alţii împotriva Olandei, Hotãrârea din data de 26 iunie 1986, Seria A nr. 101, pag. 13, paragraful 41, şi Doring împotriva Germaniei (dec.), nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII; a se vedea, totodatã, Wendenburg şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 71.630/01, CEDO 2003-II].
82. Curtea reţine cã mai multe documente prezentate de reclamant, în special Adresa UAR din data de 14 martie 1998, dovada acesteia din 30 iunie 1998 prezentatã Curţii de Apel Bucureşti şi Adresa Ministerului Afacerilor Externe din data de 3 septembrie 1996, atestã faptul cã dupã 1991 reclamantul şi-a extins în mod semnificativ reputaţia în legãturã cu serviciile juridice prestate. Aceasta remarcã faptul cã reclamantul a plãtit taxele lunare la Barou şi UAR, dar nu şi taxele la fondul asigurãrilor sociale al avocaţilor pentru contractele sale, fiind acuzat de UAR la data de 30 iunie 1998 de practicarea nelegalã a profesiei de avocat. Curtea nu considerã relevant în acest context faptul cã reclamantul nu avea un sediu profesional şi considerã nepotrivit sã scoatã în evidenţã modul în care acesta şi-a consolidat clientela, de vreme ce, aparent, calitatea sa de membru al Baroului New York, activitatea din cadrul societãţii Petru Buzescu - S.R.L. şi poziţia sa ca avocat înscris într-un barou român au reprezentat factori care au contribuit la aceasta. Curtea considerã cã clientela existentã a reclamantului era legatã de practica sa ca avocat şi cã a fost în mãsurã sã o "exploateze" ca avocat. În acest sens, Curtea este de acord cu reclamantul cã, pentru a-şi putea "exploata" clientela, trebuia sã furnizeze clienţilor o gamã completã de servicii ca avocat român, inclusiv reprezentarea în instanţã, scop în care acesta a solicitat transferul la Baroul Bucureşti.
83. Curtea concluzioneazã cã, la data adoptãrii Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul putea pretinde cã avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte reputaţia pe care şi-o construise în România între anii 1991 şi 1996.
C. Respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
1. Argumentele pãrţilor
84. Reclamantul a afirmat cã Decizia UAR din 27 iunie 1996, menţinutã de instanţe, a reprezentat un control al folosinţei bunurilor sale, în sensul articolului menţionat mai sus. Acesta a considerat cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 este ilegalã, susţinând cã baza sa legalã fusese înlãturatã prin <>Legea nr. 51/1995 ; cã UAR nu mai avea competenţa, în conformitate cu prevederile legii menţionate mai sus, în vigoare în perioada respectivã, sã anuleze înscrierea sa în Baroul Constanţa în anul 1991; cã Statutul adoptat de UAR, pe care s-au întemeiat hotãrârile adoptate de instanţele naţionale, nu putea fi luat în considerare în mãsura în care adãuga la lege; şi cã dreptul de a anula înscrierea sa se prescrisese anterior anului 1996.
85. Reclamantul a afirmat cã UAR nu putea sã urmãreascã un scop aşa-zis legitim, având în vedere cã Decizia din data de 27 iunie 1996 a fost adoptatã la 5 ani dupã ce UAR avusese oportunitatea sã ridice problema nulitãţii înscrierii sale când Baroul Constanţa şi-a prezentat rapoartele obişnuite şi cã decizia a fost adoptatã în secret şi nu i-a fost comunicatã pânã în februarie 1998. Reclamantul a contestat afirmaţia cã în cauza sa a fost menţinut un just echilibru. El a afirmat cã în data de 9 iunie 1997 a solicitat UAR, aparent organul competent sã aprobe înscrierea sa ca avocat, clarificarea şi rezolvarea situaţiei sale, dar nu a primit nici un rãspuns la cererea respectivã, şi nici la a doua cerere din data de 18 februarie 1998. Acelaşi lucru s-a întâmplat în data de 30 mai 2001, când reclamantul a solicitat înscrierea în Baroul Bucureşti ca avocat înscris într-un barou strãin. În concluzie, reclamantul a susţinut cã UAR ar fi putut menţine un just echilibru dacã l-ar fi notificat la timp cu privire la Decizia din data de 27 iunie 1996 sau dacã l-ar fi înscris ca avocat pentru a remedia pretinsa ilegalitate a înscrierii sale în Baroul Constanţa.
86. Guvernul a reiterat criteriile menţionate de Curte pentru ca o mãsurã sã fie consideratã ingerinţã statalã în dreptul persoanei de a folosi proprietatea sa şi a subliniat cã statul se bucurã de o marjã de apreciere considerabilã. Cu privire la legalitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, Guvernul a afirmat cã sarcina interpretãrii şi aplicãrii dreptului intern revine, în principal, instanţelor naţionale, deşi Curtea poate interveni în cazuri de abuz evident, situaţie care nu este aplicabilã cauzei reclamantului. În ceea ce priveşte scopul legitim al mãsurii, Guvernul a declarat cã decizia UAR era destinatã promovãrii interesului general, fiind menitã sã asigure ca toate deciziile privind admiterea şi excluderea din profesia de avocat sã fie adoptate de acelaşi organ competent, în conformitate cu legislaţia relevantã.
87. În ceea ce priveşte necesitatea menţinerii unui just echilibru, Guvernul s-a întemeiat pe jurisprudenţa Curţii, în special pe hotãrârea în Cauza Pine Valley Developments Ltd împotriva Irlandei, în care Curtea a arãtat cã în cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului s-a întemeiat pe mãsuri nelegale, hotãrârile autoritãţilor naţionale care determinã încetarea folosinţei ilegale a proprietãţii nu reclamã o despãgubire. Acesta a concluzionat cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost disproporţionatã în nici o privinţã, de vreme ce a reprezentat singura cale de a remedia nelegalitatea deciziei Baroului Constanţa de a-l înscrie pe reclamant.
2. Aprecierea Curţii
88. Curtea constatã cã, în prezenta cauzã, anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa a avut drept consecinţã pierderea acelei pãrţi din clientela sa care era interesatã de capacitatea sa de a furniza întreaga gamã de servicii pe care o oferã un avocat român şi, prin urmare, o pierdere de venit. În consecinţã, a existat o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Aceasta a fost o mãsurã care a presupus controlul folosinţei bunurilor, care trebuie examinatã prin raportare la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tre Traktorer AB împotriva Suediei, Hotãrârea din 7 iulie 1989, Seria A nr. 159, pag. 22, paragraful 55, şi Decizia Doring împotriva Germaniei, Cererea nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII).
89. Pentru a fi compatibilã cu regula generalã menţionatã în prima propoziţie a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în lumina cãruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerinţã trebuie sã menţinã un "just echilibru" între necesitãţile interesului general al comunitãţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotãrârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, pag. 26, paragraful 69). În plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru "devine relevantã numai dacã s-a stabilit cã ingerinţa respectivã satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrarã" (a se vedea latridis împotriva Greciei [MC], Cererea nr. 31.107/96, paragraful 58, CEDO 1999-II, şi Beyeler împotriva Italiei [MC], Cererea nr. 33.202/96, paragraful 107, CEDO 2000-I).
90. Cu privire la legalitatea ingerinţei, Curtea remarcã faptul cã instanţele naţionale au hotãrât cã art. 130 din Statutul adoptat de UAR, care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu a adãugat la <>Legea nr. 51/1995 şi cã o interpretare coroboratã a acestor prevederi a constituit baza legalã a Deciziei UAR din 27 iunie 1996. În plus, instanţele au decis cã, având în vedere cã readmiterea reclamantului în Baroul Constanţa în anul 1991 a fost în mod clar nulã, dreptul de a o anula în anul 1996 nu fusese prescris.
91. Curtea remarcã faptul cã <>Legea nr. 51/1995 a desfiinţat de fapt atribuţiile UAR, prevãzute expres de <>Decretul-lege nr. 90/1990 , de a anula deciziile Baroului. Abia în data de 6 martie 2001, în urma modificãrii şi republicãrii <>Legii nr. 51/1995 , o astfel de atribuţie a fost din nou prevãzutã în mod expres de <>art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995 . Curtea considerã cã o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacã, în conformitate cu prevederile iniţiale ale legii respective, UAR ar fi avut competenţa legalã de a anula decizii ale Baroului pentru nelegalitate, între anii 1995 şi 2001.
92. Curtea reitereazã cã atribuţia sa de a verifica respectarea dreptului intern este limitatã. Interpretarea şi aplicarea dreptului intern revin, în principal, autoritãţilor naţionale (a se vedea Tre Traktorer AB împotriva Suediei, citatã mai sus, pag. 23, paragraful 58). Cu toate acestea, principiul legalitãţii presupune cã prevederile aplicabile ale dreptului intern sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile în ceea ce priveşte aplicarea lor. În aceastã privinţã, Curtea trebuie sã se asigure cã maniera în care dreptul intern este interpretat şi aplicat - chiar şi în cazul în care cerinţele au fost respectate - nu presupune consecinţe în contradicţie cu standardele Convenţiei (a se vedea Beyeler împotriva Italiei, citatã mai sus, paragraful 109-110).
Din aceastã perspectivã, presupunând cã Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost arbitrarã şi, prin urmare, incompatibilã cu principiul legalitãţii, Curtea considerã cã elementul de incertitudine şi imprecizie din <>Legea nr. 51/1995 cu privire la atribuţia UAR de a anula decizii ale Baroului şi libertatea considerabilã de care se bucurã autoritãţile în aceastã privinţã, prin intermediul Statutului, sunt consideraţii importante de care trebuie ţinut cont în determinarea gradului în care mãsura contestatã a menţinut un just echilibru (a se vedea, mutatis mutandis, Beyeler împotriva Italiei, citatã mai sus, paragraful 110).
93. În ceea ce priveşte scopul legitim al ingerinţei, Curtea considerã cã aceasta urmãrea un scop de interes general, de vreme ce pãrea legitim pentru UAR sã verifice solicitãrile de (re)admitere în Barou. Scopul unui astfel de control era, prin urmare, protejarea publicului prin asigurarea competenţei celor care exercitã profesia de avocat. Întârzierea excesivã în adoptarea Deciziei din 27 iunie 1996 şi comunicarea sa reclamantului nu poate fi consideratã în sine ca o lipsã de scop legitim a Deciziei UAR de scopul sãu legitim.
94. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea remarcã faptul cã, având în vedere cã înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa a avut loc în anul 1991 şi cã, în conformitate cu <>art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990 , la momentul respectiv UAR avea obligaţia legalã sã controleze admiterea în barouri, ceea ce, în cazul reclamantului, a fãcut abia în 1996, ingerinţa de care se plânge acesta a fost una gravã, privându-l pe reclamant, dupã 5 ani de la readmiterea sa în Barou, de dreptul de a practica avocatura. UAR ar fi putut lua mãsurile necesare, ca rãspuns la solicitãrile reclamantului din 9 iunie 1997 şi 18 februarie 1998, pentru a-l readmite în profesie sau cel puţin pentru a-i indica procedura de urmat în scopul readmiterii sale, de vreme ce aparent era singurul organ competent sã ia o decizie în acest sens.
95. Cu privire la instanţele naţionale, Curtea remarcã faptul cã acestea s-au pronunţat exclusiv asupra legalitãţii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 în baza doctrinei ultra vires, iar Curtea Supremã de Justiţie a arãtat cã anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa pe temei de nelegalitate nu l-a privat de dreptul de a solicita autoritãţii competente sã soluţioneze cererea sa de reînscriere în Barou, fãrã sã remarce cã reclamantul solicitase deja UAR clarificarea şi soluţionarea situaţiei sale fãrã nici un rezultat.
96. Curtea reitereazã cã trebuie sã existe o relaţie rezonabilã de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmãrite (a se vedea Cauza Tre Traktorer AB împotriva Suediei, citatã mai sus, pag. 23, paragraful 59). Nu contestã scopul sau utilitatea doctrinei ultra vires, care prevede o garanţie importantã împotriva abuzului de putere al autoritãţilor locale sau legale care îşi depãşesc competenţele stabilite de legea naţionalã. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsã de faptul cã aplicarea doctrinei la cazul în speţã respectã principiul proporţionalitãţii (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Stretch împotriva Marii Britanii din 24 iunie 2003, Cererea nr. 44.277/98, paragraful 38).
97. În cauza de faţã, Curtea observã în primul rând cã reclamantul a susţinut în faţa instanţelor naţionale cã nu i se poate imputa faptul cã Baroul Constanţa nu a înaintat cererea sa la UAR în anul 1991 şi nici faptul cã UAR nu a verificat valabilitatea deciziei Baroului şi cã el a solicitat în mod expres instanţelor examinarea fondului cauzei şi a consecinţelor acestuia asupra soluţionãrii cererii sale. În al doilea rând, Curtea remarcã faptul cã reclamantul solicitase deja UAR, în special în data de 9 iulie 1997, "sã clarifice şi sã soluţioneze" situaţia sa şi sã îl consilieze asupra modului în care poate fi soluţionatã cererea sa, însã nu a primit nici un rãspuns. Mai mult, dupã litigiul cu UAR, în data de 30 mai 2001 reclamantul a depus o cerere la Baroul Bucureşti pentru a fi admis sã practice ca avocat înscris simultan într-un barou strãin la vremea respectivã, dar nu a primit nici un rãspuns. Abia în februarie 2004 UAR şi Baroul Bucureşti au hotãrât sã examineze cererea reclamantului şi sã îl repunã în drepturi ca avocat.
98. În lumina circumstanţelor cauzei, Curtea constatã cã anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa şi concluzia instanţelor naţionale cã acesta ar fi putut sã formuleze o nouã cerere la UAR pentru a fi readmis în Barou ca avocat român nu reprezintã o mãsurã proporţionalã în conformitate cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, având în vedere cã respectivul organism a anulat înscrierea sa ca avocat cu o întârziere de 5 ani şi de atunci a refuzat în mod constant sã îi rezolve situaţia. Prin urmare, a existat o încãlcare a prevederii respective.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
99. Art. 41 din Convenţie prevede:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
1. Prejudiciul material
a) Susţinerile pãrţilor
100. Reclamantul a susţinut cã, datã fiind imposibilitatea de a se înscrie în Baroul Bucureşti datoritã Deciziei UAR din 27 iunie 1996, a pierdut contracte substanţiale şi nu a putut sã îşi dezvolte afacerea existentã şi nici sã îşi extindã reţeaua de contacte deja stabilite, rezultatul fiind pierderea unor oportunitãţi de afaceri. Totodatã, a argumentat cã, nefiind înscris ca avocat român, a fost privat de un venit care s-ar fi majorat dacã i s-ar fi permis sã practice avocatura. Reclamantul a oferit exemple de solicitãri de asistenţã juridicã pe care a trebuit sã le refuze şi de clienţi care au decis sã renunţe la contractele încheiate cu acesta, din motivul respectiv, în iulie 1995, iunie 1998, octombrie 2000 sau februarie 2002.
Reclamantul a susţinut cã ar fi o abordare mult prea formalã sã se facã o distincţie între el şi societatea sa, al cãrei unic asociat şi proprietar este, în ceea ce priveşte activitatea existentã şi a arãtat cã şi-a desfãşurat activitatea prin intermediul propriilor societãţi datoritã faptului cã nu avea dreptul sã se prezinte ca avocat.
101. În replicã la argumentele Guvernului, reclamantul a declarat cã în anul 1996 a hotãrât sã practice avocatura în Bucureşti, fiindcã numai <>Legea nr. 51/1995 a recunoscut dreptul membrilor barourilor strãine sã practice legal în România, astfel invalidând în mod expres afirmaţia preşedintelui UAR, aşa cum a fost exprimatã în scrisoarea din data de 5 noiembrie 1990.
102. Reclamantul a arãtat cã deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, prin care a fost repus în drepturi ca avocat, vor produce efecte numai dupã ce îi vor fi comunicate şi a susţinut cã nici UAR, nici Guvernul nu i-au oferit nici o explicaţie pentru întârzierea în luarea respectivelor decizii.
Reclamantul a declarat în final cã nu poate sã cuantifice pierderea materialã suferitã şi a invitat Curtea sã acorde o sumã pe baze echitabile.
103. Guvernul a arãtat cã reclamantul se referã de fapt la clientela societãţii sale şi cã, având în vedere cã nu a profesat efectiv ca avocat anterior Deciziei UAR din 27 iunie 1996, clientela sa, în acea calitate, era una potenţialã, pe care ar fi putut sã o extindã. În aceste circumstanţe, Guvernul a considerat cã existenţa şi extinderea clientelei reclamantului erau extrem de nesigure şi cã pierderea clienţilor dupã 1996 nu a fost doveditã. Prezentând un raport de expertizã contabilã, acesta a susţinut cã societatea reclamantului nu a suferit pierderi financiare ca rezultat al faptului cã reclamantul şi-a pierdut calitatea de avocat.
Guvernul a concluzionat cã, în orice caz, la evaluarea prejudiciului suferit de reclamant ar trebui luate în considerare deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, dupã comunicarea cãrora reclamantul va putea practica în calitate de avocat înscris în Baroul Bucureşti.
b) Aprecierea Curţii
104. Cu privire la pretenţiile reclamantului referitoare la pierderea materialã, jurisprudenţa Curţii stabileşte cã trebuie sã existe o legãturã clarã de cauzalitate între despãgubirile pretinse de reclamant şi încãlcarea Convenţiei şi cã acestea pot, dacã este cazul, sã includã despãgubiri pentru pierderea de câştiguri [a se vedea, printre alte autoritãţi, Barberα, Messeguι şi Jabardo împotriva Spaniei (art. 50), Hotãrârea din 13 iunie 1994, Seria A nr. 285-C, pag. 57-58, paragrafele 16-20, şi Stretch împotriva Marii Britanii, citatã mai sus, paragraful 47)].
105. Un calcul exact al sumelor necesare pentru o reparare integralã (restitutio in integrum) cu privire la pierderile materiale suferite de reclamant poate fi împiedicat de caracterul incert inerent al prejudiciului care decurge din încãlcare [a se vedea Young, James şi Webster împotriva Marii Britanii (art. 50), Hotãrârea din 18 octombrie 1982, Seria A nr. 55, pag. 7, paragraful 11)]. O anumitã sumã poate fi totuşi acordatã, în pofida numãrului mare de aspecte necuantificabile implicate în evaluarea pierderilor viitoare, deşi cu cât perioada de timp implicatã este mai mare, cu atât mai incertã devine legãtura dintre încãlcare şi prejudiciu. Chestiunea care trebuie soluţionatã în astfel de cazuri este nivelul reparaţiei echitabile, cu privire la prejudiciul material trecut şi viitor, care trebuie acordatã fiecãrui reclamant, chestiune aflatã la aprecierea Curţii, ţinând cont şi de ceea ce este echitabil [a se vedea Hotãrârea Lustig-Prean şi Beckett împotriva Marii Britanii din 25 iulie 2000 (reparaţie echitabilã), cererile nr. 31.417/96 şi 32.377/96, paragrafele 22-23, şi Stretch împotriva Marii Britanii, citatã mai sus, paragrafele 47-48)].
106. Curtea a constatat mai sus cã, în circumstanţele prezentei cauze, a existat o ingerinţã nejustificatã în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, datoratã consecinţelor disproporţionate ale invalidãrii calitãţii sale de avocat prin Decizia UAR din 27 iunie 1996. Cu privire la deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, Curtea observã cã, în conformitate cu afirmaţiile reclamantului, care nu au fost contestate de Guvern, decizia Baroului Bucureşti nu a fost încã notificatã reclamantului, ca acesta sã se poatã înregistra ca avocat în acel barou.
107. Referindu-se la concluzia sa privind existenţa unei ingerinţe (a se vedea paragraful 88 de mai sus), Curtea considerã cã reclamantul a suferit un oarecare prejudiciu material datoritã pierderii calitãţii sale de avocat, dar considerã dificilã determinarea impactului precis al acestui aspect asupra reputaţiei reclamantului, având în vedere faptul cã a continuat sã furnizeze anumite tipuri de servicii juridice clientelei societãţii sale.
Prin urmare, luând în considerare numãrul de aspecte imposibil de cuantificat implicate în evaluarea pierderii reclamantului, Curtea hotãrãşte, pe o bazã echitabilã, sã îi acorde suma de 7.000 euro pentru prejudiciul material.
2. Prejudiciul moral
a) Susţinerile pãrţilor
108. Reclamantul a susţinut cã a avut stãri de supãrare, angoasã şi frustrare din cauza imposibilitãţii exercitãrii profesiei de avocat şi din cauza a ceea ce a considerat ca fiind victimizarea sa continuã datoratã faptului cã a luat atitudine împotriva autoritãţilor comuniste în 1981. Acesta s-a referit în special la retragerea secretã a statutului de membru al Baroului, la faptul cã UAR nu a rãspuns solicitãrilor sale şi la faptul cã instanţele naţionale nu au soluţionat corespunzãtor cererile, declarând cã a trãit un sentiment de neajutorare din cauza negãrii manifeste, prin toate mijloacele, a dreptului sãu de exercitare a profesiei.
109. Guvernul a contestat faptul cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza pierderii statutului sãu de avocat român, în principal pe temeiul faptului cã acesta a continuat sã fie membru în Baroul New York.
b) Aprecierea Curţii
110. Curtea constatã cã reclamantul a trãit stãri de supãrare şi frustrare în legãturã cu procedurile privind Decizia UAR din 27 iunie 1996 şi cu pierderea calitãţii sale de avocat român, care nu sunt suficient compensate prin constatarea încãlcãrii Convenţiei. Prin urmare, pe o bazã echitabilã, Curtea îi acordã 5.000 euro pentru prejudiciul moral.
B. Costuri şi cheltuieli
1. Susţinerile pãrţilor
111. Cu privire la procedura internã, pe care o considerã în legãturã directã cu încãlcãrile drepturilor sale garantate de Convenţie, reclamantul a solicitat iniţial 11.966 dolari S.U.A. pentru onorariile percepute de avocatul sãu, S.L., corespunzãtoare, inter alia, timpului alocat analizãrii problemelor, documentãrii, redactãrii şi depunerii acţiunii şi recursurilor şi participãrii la şedinţele de judecatã în faţa instanţelor naţionale. În plus, reclamantul a cerut suma de 20.063 euro pentru onorariile pe care el le-ar fi perceput pentru procedurile naţionale, corespunzând numãrului de 80,15 ore de lucru la un tarif de 250 euro pe orã, presupunând conferinţe şi conferinţe telefonice cu avocatul sãu, S.L., analizarea problemelor, documentare şi redactarea acţiunilor şi recursurilor.
112. Cu privire la procedura în faţa Curţii, reclamantul a solicitat 22.120 lire sterline pentru activitatea de 91,5 ore prestatã de avocatul sãu, partener al unei firme de avocaturã din Londra, prezentând Curţii o facturã şi o descriere detaliatã a costurilor. Tarifele pe orã percepute de biroul avocatului sãu au fost de 200 lire sterline pentru un partener, crescând la 220 lire în 2002 şi la 250 lire în 2004, şi de 80 lire pentru un avocat stagiar, crescând apoi la 90 lire în 2002. În conformitate cu tabelul detaliat, biroul avocatului sãu a alocat aproximativ 42 de ore pentru pregãtirea şi redactarea cererii sale cãtre Curte, aproximativ 33 de ore pentru pregãtirea observaţiilor şi a observaţiilor complementare privind admisibilitatea şi fondul cauzei şi aproximativ 15 ore pentru redactarea observaţiilor cu privire la art. 41 din Convenţie. În plus, reclamantul a solicitat suma de 27.375 euro pentru onorariile sale, calculate la un tarif orar de 250 euro, pentru 189,5 ore pe care el însuşi le-a alocat pregãtirii cererii sale cãtre Curte şi observaţiilor subsecvente. Pretinzând cã a suportat costuri suplimentare în procesul de pregãtire a rãspunsului sãu la observaţiile Guvernului privind fondul cauzei, reclamantul a prezentat totodatã Curţii o copie a unei facturi pentru suma de 800 dolari S.U.A., perceputã de avocatul român S.L. pentru procedura desfãşuratã în faţa Curţii.
113. Cu privire la procedurile interne, Guvernul a subliniat cã onorariile pretinse de reclamant pentru munca sa şi a avocatului sãu sunt exorbitante, nerezonabile şi nejustificate pentru proceduri care nu au fost extrem de complexe. În plus, acesta a considerat cã suma pretinsã de reclamant pentru propria sa muncã ar putea fi luatã în considerare cu titlu de prejudiciu material.
Cu privire la procedura desfãşuratã în faţa Curţii, Guvernul a fost de acord cu rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în fapt de cãtre reclamant şi care au fost necesare, cu condiţia ca acestea sã fie însoţite de probe şi sã aibã un cuantum rezonabil, dar a contestat, fãrã sã ofere vreun detaliu, faptul cã pretenţiile reclamantului cu acest titlu au respectat cerinţele de mai sus.
2. Aprecierea Curţii
114. Curtea reitereazã cã numai costurile şi cheltuielile suportate efectiv şi care erau necesare în legãturã cu încãlcarea sau încãlcãrile constatate şi care au un cuantum rezonabil pot fi solicitate în baza art. 41 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Marii Camere în Cauza Şahin împotriva Germaniei, Cererea nr. 30.943/96, paragraful 105, CEDO 2003-VIII). Rezultã cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea nu poate acorda o sumã cu acest titlu privind orele pe care însuşi reclamantul le-a petrecut lucrând pentru cauza sa, având în vedere cã acest timp nu reprezintã costuri monetare suportate efectiv de acesta (a se vedea Robins împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 23 septembrie 1997, Rapoarte 1997-V, pag. 1.812, paragraful 44, şi Narinen împotriva Finlandei, Cererea nr. 45.027/98, paragraful 50, Hotãrârea din 1 iunie 2004). Curtea constatã cã circumstanţele specifice ale prezentei cauze, respectiv calitatea de avocat a reclamantului, nu schimbã aceastã abordare.
115. Cu privire la procedurile interne, Curtea este de acord cu Guvernul cã pretenţiile reclamantului privind onorariile lui S.L. sunt excesive şi nejustificate, având în vedere faptul cã factura primitã în legãturã cu respectivul avocat priveşte procedura desfãşuratã în faţa Curţii şi nu a fost prezentatã nici o dovadã a participãrii avocatului sãu la şedinţele de judecatã ale instanţelor naţionale sau a volumului muncii sale, cu excepţia unei copii a concluziilor sale scrise, prezentate în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi semnate de acesta. Considerând totuşi cã reclamantul a suportat unele costuri şi cheltuieli în legãturã cu apãrarea sa în cadrul procedurilor naţionale, dupã cum rezultã din consideraţiile menţionate mai sus, şi cã acele proceduri au fost relevante pentru plângerile care au determinat-o sã constate existenţa unei încãlcãri, Curtea considerã rezonabil sã acorde reclamantului, pe o bazã echitabilã, suma de 300 euro cu acest titlu.
116. Cu privire la costurile procedurii desfãşurate în faţa Curţii, aceasta observã cã Guvernul nu a explicat de ce considerã cã aceste costuri nu au fost suportate efectiv de reclamant şi nu au fost necesare, având în vedere copia facturii, chitanţa şi tabelul detaliat al costurilor prezentate de avocaţii reclamantului. Cu toate acestea, Curtea, luând în considerare complexitatea prezentei cauze şi probele aflate în posesia sa, considerã cã afirmaţiile Guvernului nu sunt lipsite de orice merit şi cã nu toate costurile şi cheltuielile judiciare a cãror rambursare a fost pretinsã de reclamant pot fi considerate necesare sau rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul. În aceste circumstanţe şi luând o hotãrâre pe o bazã echitabilã, Curtea acordã reclamantului suma de 11.700 euro pentru costurile şi cheltuielile judiciare suportate în legãturã cu procedurile Convenţiei.
117. Per ansamblu, o sumã totalã de 12.000 euro este acordatã cu titlu de costuri şi cheltuieli, la care se adaugã orice taxã care poate fi perceputã pentru suma respectivã.
C. Dobânda de întârziere
118. Curtea considerã cã dobânda de întârziere trebuie calculatã pornind de la rata marginalã de împrumut a Bãncii Centrale Europene, la care trebuie adãugate trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la caracterul echitabil al procedurii privind Decizia UAR din 27 iunie 1996;
2. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, urmãtoarele sume:
(i) 7.000 euro (şapte mii euro) cu titlu de daune materiale, sumã care va fi convertitã în moneda naţionalã a statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii;
(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, sumã care va fi convertitã în moneda naţionalã a statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii;
(iii) 12.000 euro (douãsprezece mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iv) orice taxã care poate fi perceputã la sumele de mai sus;
b) cã de la expirarea celor 3 luni menţionate mai sus şi pânã la data plãţii, pentru perioada de întârziere la sumele de mai sus, va fi plãtibilã o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata marginalã de împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se adaugã trei puncte procentuale.
4. respinge celelalte pretenţii ale reclamantului privind reparaţia echitabilã.
Redactatã în limba englezã şi comunicatã în scris la data de 24 mai 2005, în baza art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
J.-P. Costa,
preşedinte
S. Naismith,
grefier adjunct
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
