Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂ?RÂRE din 24 februarie 2009
în Cauza Tarãu împotriva României
EMITENT: CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 37 din 18 ianuarie 2010
(Cererea nr. 3.584/02)
În Cauza Tarãu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3 februarie 2009,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 3.584/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Daniela Tarãu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 24 decembrie 2001, în temeiul <>art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã de domnul D. Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 17 noiembrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum prevede <>art. 29 § 3 din Convenţie , acesta a mai hotãrât sã fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a nãscut în anul 1972 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Începerea urmãririi penale împotriva reclamantei
5. La o datã neprecizatã din anul 2000 a fost declanşatã o anchetã penalã sub acuzaţia de înşelãciune împotriva conducerii şi a salariaţilor societãţii D., care pretindea cã este o societate autorizatã sã funcţioneze ca intermediar pentru obţinerea de contracte de muncã în strãinãtate. Reclamanta lucrase pentru societatea D. începând din luna iunie 2000, înainte de a fi internatã în spital pentru perioada 3 iulie-1 august 2000. La data de 28 august 2000, cu ocazia audierii sale ca martor de cãtre Poliţia Bucureşti, victima V.G. a declarat cã în luna iulie 2000 persoanele acuzate în aceastã cauzã îi ceruserã sã le plãteascã bani în schimbul obţinerii unei vize de lucru. Potrivit afirmaţiilor lui V.G., reclamanta participase la discuţiile în cadrul cãrora reprezentanţii societãţii i-au promis cã aceasta îi va obţine o vizã Schengen într-un termen foarte scurt. În plus, reclamanta i-ar fi dat o chitanţã pentru o parte din suma plãtitã cu aceste ocazii.
6. La data de 15 decembrie 2000, Poliţia Bucureşti a citat-o pe reclamantã pentru a putea fi audiatã ca martor în cadrul anchetei mai sus menţionate. Dosarul nu conţine nicio dovadã de comunicare a citaţiei, nici procesul-verbal de înmânare care sã permitã sã se constate dacã citaţia a fost sau nu înmânatã personal, fapt pe care partea interesatã îl contestã. Potrivit afirmaţiilor pãrţii interesate, aceasta a mers de bunãvoie la poliţie imediat ce a aflat, în luna februarie 2001, despre necesitatea audierii sale ca martor.
7. La data de 21 februarie 2001, agenţii de poliţie au audiat-o pe reclamantã. În aceeaşi zi a fost începutã urmãrirea penalã împotriva sa. Conform procesului-verbal întocmit cu aceastã ocazie, reclamanta era bãnuitã cã ar fi înşelat-o pe V.G., promiţându-i obţinerea unei vize Schengen în schimbul sumei de 1.000 USD, şi cã i-ar fi ajutat pe ceilalţi învinuiţi sã înşele mai multe persoane, promiţându-le obţinerea unor contracte de muncã în strãinãtate în schimbul unor sume de bani, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelãciune şi de asociere în vederea sãvârşirii de infracţiuni, pedepsite de art. 215 alin. 1 şi 3 şi, respectiv, de <>art. 323 din Codul penal .
B. Luarea şi menţinerea mãsurii arestãrii preventive a reclamantei
8. Prin Ordonanţa din 21 februarie 2001, poliţia a dispus reţinerea reclamantei pentru o perioadã de 24 de ore.
9. Prin Ordonanţa din 22 februarie 2001, procurorul Parchetului de pe lângã Tribunalul Municipiului Bucureşti a dispus arestarea preventivã a reclamantei pânã la data de 26 februarie 2001, în temeiul <>art. 148 lit. h) din Codul de procedurã penalã (CPP), astfel cum era în vigoare la data respectivã. Reclamanta fiind pusã sub acuzare, la data de 26 februarie 2001 procurorul a dispus prelungirea arestãrii sale preventive de la 27 februarie pânã la 23 martie 2001, în temeiul <>art. 148 lit. c), g) şi h) din CPP . Procurorul a justificat necesitatea acestei mãsuri arãtând cã pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiunea în cauzã era mai mare de 2 ani de închisoare, cã lãsarea în libertate a acesteia prezenta un pericol pentru ordinea publicã şi cã partea interesatã s-a sustras urmãririi penale îndreptate împotriva sa.
10. Reclamanta a formulat plângere împotriva Ordonanţei procurorului din 26 februarie 2001, solicitând punerea sa în libertate sau înlocuirea mãsurii dispuse cu obligarea de a nu pãrãsi localitatea [<>art. 136 lit. b) din CPP ]. Ea a arãtat cã nu avea niciun antecedent penal, cã avea un copil minor şi cã avea o problemã de sãnãtate, cã fusese, de altfel, internatã în spital în luna iulie 2000, în momentul în care au avut loc faptele incriminate. Prin Decizia din data de 13 aprilie 2001, pronunţatã în ultimã instanţã, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins ca neîntemeiatã plângerea reclamantei. Acesta a statuat în special cã, în temeiul <>art. 140^1 din CPP , instanţa verificã numai legalitatea mãsurii dispuse de procuror şi nu motivele pe care s-a fondat ori necesitatea de a o lua, astfel încât luarea în considerare a bolilor de care suferea reclamanta nu era relevantã.
11. Prin încheierile de şedinţã din 16 martie şi 24 mai 2001, judecãtoria a prelungit arestarea preventivã a reclamantei şi a celorlalţi 3 coinculpaţi cu 30 de zile. Guvernul nu a furnizat hotãrârea prin care s-a prelungit arestarea reclamantei în luna aprilie 2001, deşi grefa i-a solicitat-o. În încheierile menţionate mai sus, fãrã a rãspunde pãrţii interesate care solicitase aplicarea <>art. 136 lit. b) din CPP şi fãrã a face vreo distincţie între coinculpaţi, instanţa a statuat, într-un singur paragraf, cã motivele care au justificat luarea mãsurii arestãrii preventive subzistau şi a reţinut, cu privire la pericolul pentru "ordinea publicã" prevãzut de <>art. 148 lit. h) din CPP , "modalitatea concretã în care au fost comise faptele şi gradul crescut de pericol social". Menţinând prima încheiere menţionatã mai sus, prin Decizia din 13 aprilie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a reţinut acuzaţiile împotriva pãrţii interesate şi a observat cã parchetul avea în vedere sã efectueze o serie de acte de urmãrire penalã; instanţa a constatat - fãrã mai multe detalii - cã erau întrunite condiţiile prevãzute de <>art. 148 lit. h) şi <>art. 155 din CPP . În fine, în cea de-a doua încheiere menţionatã mai sus, instanţa a menţionat, fãrã niciun alt detaliu, riscul ca inculpaţii sã influenţeze victimele pe care parchetul dorea sã le reaudieze.
12. La data de 20 iunie 2001, procurorul a solicitat prelungirea arestãrii preventive a reclamantei de la 27 iunie pânã la 26 iulie 2001. Termenul a fost stabilit pentru data de 25 iunie, judecata fiind apoi amânatã pentru 26 iunie 2001. La acest termen, la care reclamanta a fost asistatã de M.A., avocata unui coinculpat, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a pronunţat în jurul orei 15,30, la sfârşitul programului instanţelor, o încheiere de şedinţã prin care a respins cererea procurorului şi a dispus punerea în libertate a pãrţii interesate. Analizând în mod distinct cazul reclamantei, instanţa a reţinut cã din probele administrate nu rezultau indicii suficiente de vinovãţie şi cã, având în vedere personalitatea sa, punerea în libertate a pãrţii interesate nu constituia un pericol pentru ordinea publicã.
13. Astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit în aceeaşi zi, la sfârşitul şedinţei, la ora 16,40, procurorul a formulat un recurs împotriva Încheierii de şedinţã din 26 iunie 2001. Potrivit afirmaţiilor reclamantei, recursul fusese formulat dupã încheierea şedinţei. Conform procesului-verbal, partea interesatã, care fusese dusã înapoi la spitalul închisorii Jilava unde era deţinutã la momentul respectiv, fusese citatã prin telefon la ora 17,45 şi nu fusese adusã la şedinţa tribunalului; funcţionarul care primise apelul grefei precizase cã nu mai era nimeni la acel serviciu care sã fie competent sã preia mesajul telefonic sau sã o conducã pe reclamantã la tribunal. Fiind vorba de ultima zi de arest acoperitã de încheierea precedentã din 24 mai 2001, dosarul cauzei a fost trimis la ora 18,25 la tribunal pentru judecarea recursului.
14. Astfel cum reiese dintr-o notã de informare a parchetului întocmitã a doua zi, a fost constituit un complet de judecatã al Tribunalului Municipiului Bucureşti în seara zilei de 26 iunie 2001; spre ora 19,00, dupã ce l-a ascultat pe procuror, instanţa a admis recursul parchetului. Instanţa a statuat, ţinând cont de stadiul cercetãrii şi de circumstanţele concrete în care au fost comise faptele, cã punerea în libertate a coinculpaţilor prezenta pericol pentru ordinea publicã; ea a adãugat cã aceştia trebuiau sã se limiteze la a supune dezbaterii problema menţinerii sub arest preventiv, fãrã sã abordeze alte probleme precum înlocuirea arestului preventiv cu obligaţia prevãzutã de <>art. 136 lit. b) din CPP . Aşa cum reiese din decizia sa, tribunalul a desemnat un avocat din oficiu (G.S.) care sã o reprezinte pe reclamantã la şedinţa de judecatã. Delegaţia întocmitã în acest scop şi semnatã de vicedecanul Baroului Bucureşti este datatã la 27 iunie 2001. Potrivit afirmaţiilor reclamantei, avocatul nu a participat la şedinţã.
15. Prin încheierile de şedinţã din 25 iulie, 20 august, 5 septembrie, 17 octombrie, 21 noiembrie şi 12 decembrie 2001, care se refereau în mod global la toţi coinculpaţii, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a prelungit de fiecare datã cu câte 30 de zile arestarea preventivã a reclamantei. La data de 27 august 2001, instanţa a respins cererea de punere în libertate a pãrţii interesate. În cursul acestor proceduri, aceasta a susţinut, printre altele, cã instanţa putea sã aleagã o altã mãsurã mai puţin constrângãtoare decât arestarea preventivã (<>art. 136 din CPP ) şi cã nu mai existau motive pentru menţinerea arestãrii preventive. Pentru a justifica necesitatea menţinerii arestãrii pãrţii interesate, instanţa a reprodus în esenţã cele douã condiţii prevãzute de art. 148 lit. h) din CPP.
16. În deciziile din 22 august, 7 şi 26 septembrie şi din 23 noiembrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins ca neîntemeiate recursurile formulate de reclamantã împotriva încheierilor de şedinţã menţionate mai sus. În prima decizie, tribunalul municipal a reţinut cã, în calitate de "patroanã" a societãţii D., reclamanta înşelase mai mult de 100 de persoane, cã prejudiciul nu era acoperit şi cã punerea sa în libertate putea duce la comiterea altor fapte similare. În a doua decizie, referindu-se în mod global la reclamantã şi la un alt coinculpat, tribunalul a justificat arestarea preventivã prin faptul cã "mai trebuiau administrate probe", cã "prezenţa lor era necesarã" şi cã punerea în libertate ar putea dãuna desfãşurãrii anchetei judiciare şi ar putea prezenta un pericol pentru ordinea publicã. În fine, în ultimele douã decizii, tribunalul a justificat menţinerea sub arest prin faptul cã ancheta nu se încheiase încã.
C. Procedura penalã pe fond îndreptatã împotriva reclamantei
17. În timpul anchetei, V.G., precum şi celelalte pãrţi vãtãmate de cãtre societatea D. au fost audiate de parchet. În declaraţiile sale din august 2000 şi din ianuarie 2001, V.G. a prezentat faptele astfel cum au fost reţinute ulterior de cãtre parchet şi nu a fãcut nicio menţiune cu privire la C.G. (paragraful 18 de mai jos). Alte douã pãrţi vãtãmate, A.M. şi B.G., au declarat cã reclamanta le spusese în iulie sau la data de 1 august 2000, la sediul societãţii D., cã le putea obţine o vizã Schengen.
18. La 22 şi 26 februarie 2001 procurorul a interogat-o pe reclamantã în prezenţa unui avocat din oficiu. Reclamanta a negat cã ar avea cunoştinţã de activitãţile ilegale ale societãţii D., pledând cã nu lucrase pentru aceasta decât începând cu luna iunie 2000 şi cã fusese internatã în spital de la data de 3 iulie pânã la 1 august 2000. În ceea ce priveşte contactele sale cu V.G., reclamanta a declarat cã i-a propus sã o ajute sã obţinã o vizã Schengen prin intermediul unui terţ, C.G., şi a precizat cã i-a pus în legãturã pe V.G. şi C.G.; ulterior, ea a furnizat poliţiei datele de contact ale acestuia. De asemenea, aceasta a recunoscut cã a primit bani de la V.G., pe care ulterior i-ar fi plãtit lui C.G., şi cã ar fi semnat o chitanţã la spital în iulie 2000, recunoscând o datorie în acest sens faţã de V.G. Ea nu a formulat nicio cerere de audiere de martori.
19. În luna martie 2001, un terţ faţã de procedurã, S.G., i-a cerut procurorului sã fie audiat ca martor al apãrãrii, în special referitor la o conversaţie telefonicã pe care o avusese la sfârşitul lunii februarie 2001 cu C.G. La data de 16 mai 2001, constatând cã aceastã audiere a fost solicitatã şi de reclamantã, procurorul a admis cererea şi l-a informat pe S.G. prin Scrisoarea din 25 mai 2001. Reclamanta susţine cã aceastã scrisoare nu i-a parvenit lui S.G. deoarece parchetul a trimis-o la o altã adresã. S.G. nu a fost audiat de procuror.
20. În luna mai 2001, parchetul a dispus o expertizã grafoscopicã prin care s-a constatat cã reclamanta completase douã documente la sediul societãţii D. pentru douã dintre pãrţile vãtãmate (V.N. şi I.C.).
21. La data de 19 iunie 2001, reclamanta a luat cunoştinţã de probele din dosarul de urmãrire penalã şi a declarat cã nu doreşte sã mai solicite şi administrarea altor probe în apãrare. Procesul-verbal redactat cu aceastã ocazie este semnat de avocatul din oficiu desemnat sã o asiste pe reclamantã. La data de 28 iunie 2001, S.G., acţionând ca mandatar al reclamantei, i-a cerut procurorului confruntarea pãrţii interesate cu V.G. şi audierea mai multor martori ai apãrãrii, printre care el însuşi, mama reclamantei şi C.G. El pretindea cã aceştia puteau confirma versiunea reclamantei. Acesta a adãugat cã avusese şi înregistrase în luna februarie 2001 o conversaţie telefonicã cu C.G., care îi confirma cã obţinuse o vizã pentru V.G., care pãrãsise ţara în ianuarie 2001; el a furnizat datele de contact ale lui C.G., care locuise la mama sa.
22. În paralel, prin Ordonanţa din 12 iunie 2001, autoritãţile de urmãrire penalã au hotãrât, în interesul unei bune şi rapide administrãri a justiţiei, sã deschidã un alt dosar de urmãrire penalã cu privire la C.G., pe motivul cã identificarea şi audierea acestuia nu fuseserã posibile.
23. Prin Rechizitoriul din 20 iulie 2001, procurorul a trimis-o pe reclamantã în judecatã în faţa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub acuzaţia de înşelãciune în formã agravantã, faptã prevãzutã de <>art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal , şi a hotãrât sã înceteze cercetãrile referitoare la infracţiunea de asociere pentru sãvârşirea de infracţiuni.
24. La termenele din 15 august şi 3 octombrie 2001, reclamanta a constatat cã martorii apãrãrii pe care îi propusese nu fuseserã audiaţi şi a reiterat cererea sa referitoare la confruntarea cu V.G., precum şi cea referitoare la audierea mamei sale, a lui S.G., a lui C.G. şi a lui M.N., la domiciliul cãreia fusese citatã V.G. sã se prezinte. Conform afirmaţiilor pãrţii interesate, aceşti martori ar fi putut sã dovedeascã faptul cã ea nu era, în cel mai rãu caz, decât complicea lui C.G., şi nu autoarea faptei de înşelãciune de care se plângea V.G. Din probele aflate la dosar nu reiese cã instanţa s-ar fi pronunţat asupra acestor cereri şi nici cã martorii respectivi ar fi fost audiaţi. Instanţa a continuat sã o citeze pe V.G., fãrã rezultat, în calitatea sa de parte civilã.
25. La data de 12 septembrie 2001, instanţa a audiat-o, printre altele, pe partea civilã A.M., care şi-a menţinut declaraţia datã în cursul urmãririi penale. Reclamanta l-a acuzat pe A.M. de fals în declaraţii, amintind cã ea fusese spitalizatã de la data de 3 iulie pânã la 1 august 2000 şi cã dupã aceea fusese în convalescenţã la domiciliul sãu; aceasta a solicitat audierea mamei sale ca martor. Dosarul nu permite sã distingem dacã partea civilã B.G. a fost şi ea audiatã de instanţã.
26. La data de 16 ianuarie 2002, imediat ce s-a încheiat cercetarea judecãtoreascã, procurorul a solicitat schimbarea încadrãrii juridice a faptelor imputate reclamantei drept înşelãciune în formã agravatã în forma prevãzutã de art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal. Avocatul reclamantei a solicitat achitarea acesteia, deoarece clienta sa contestase cã ar fi comis faptele de care era acuzatã.
27. Prin Sentinţa din data de 21 ianuarie 2002, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a declarat-o pe reclamantã vinovatã de înşelãciune în formã agravatã şi a condamnat-o la pedeapsa de 3 ani de închisoare. Instanţa a constatat cã reclamanta fusese vãzutã de mai multe pãrţi civile (în special V.G., A.M. şi B.G.) şi de 2 martori la sediul societãţii D. şi cã, în cadrul discuţiilor cu ei, aceasta, în numele societãţii, furnizase informaţii şi completase anumite documente referitoare la aceştia, ceea ce reieşea şi din concluziile expertizelor dispuse de parchet (paragraful 20 de mai sus). Pe de altã parte, instanţa a reţinut cã reclamanta primise de la V.G., în numele societãţii D., sume de bani în schimbul obţinerii unei vize Schengen şi cã i-a dat o chitanţã pentru ultima sumã primitã.
28. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinţe, reiterându-şi cererile de audiere a martorilor apãrãrii şi de confruntare cu V.G. La termenul din 10 mai 2002, ea a cerut audierea a 6 persoane: 4 martori ai apãrãrii, printre care S.G., cu privire la relaţiile dintre V.G. şi C.G., şi cele douã pãrţi vãtãmate pentru care ea nega cã ar fi redactat documente la sediul societãţii D. (paragraful 20 de mai sus). Tribunalul municipal a respins aceastã cerere cu motivarea cã probele nu erau relevante şi utile în speţã.
29. Pe de altã parte, sesizatã cu o cerere a mandatarului reclamantei, S.G., Poliţia Bucureşti a informat-o la data de 21 iunie 2002 cã, potrivit unei declaraţii a mamei lui C.G., V.G. locuise temporar la C.G.; acesta nu putuse sã fie audiat pentru alte fapte de înşelãciune deoarece se mutase la o adresã necunoscutã.
30. La termenul din 7 februarie 2003, reclamanta a reiterat cererea sa de probe: cererile de audiere a lui C.G., V.G. şi a celor 4 martori ai apãrãrii menţionaţi mai sus şi de confruntare cu ceilalţi coinculpaţi; cerere de expertizã grafologicã şi de supliment de declaraţie din partea sa; cereri de audiere a lui S.G. ca martor al apãrãrii şi de depunere de probe la dosar. Prin Încheierea de şedinţã din 7 februarie 2003, Tribunalul Municipiului Bucureşti, raportându-se la obiectul dosarului şi la probele deja administrate, a respins cererile de probe ale reclamantei pentru lipsã de relevanţã, pentru urmãtoarele motive: prima categorie de probe fusese administratã de instanţa pe fond, astfel încât ele trebuiau reexaminate în apel; a doua categorie era lipsitã de relevanţã. Instanţa a depus la dosar documentele prezentate. Aceasta nu a rãspuns la cererea de audiere a lui S.G.
31. Prin Decizia din 21 februarie 2003 pronunţatã pe fond, Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat în apel condamnarea reclamantei, însã a dispus suspendarea condiţionatã a executãrii pedepsei.
32. La data de 28 februarie 2003, reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel. La data de 15 iulie 2003, S.G. a depus la grefa Curţii de Apel Bucureşti un memoriu ("motive de recurs") ce fusese semnat şi de reclamantã. Întocmit pe 14 pagini, acest memoriu conţinea cuvinte virulente la adresa magistraţilor care au judecat cauza. Fãrã sã se refere la motivele de recurs prevãzute de CPP, reclamanta a arãtat, pe 3 pagini, cã nu beneficiase de probe în apãrare şi mai ales cã niciunul dintre martorii pe care îi propusese nu a fost audiat nici de procuror, nici de instanţe, contrar afirmaţiilor din Încheierea de şedinţã din 7 februarie 2003.
33. În Decizia sa din data de 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti s-a exprimat cu privire la recursul reclamantei în felul urmãtor:
"[Reclamanta] nu şi-a motivat recursul în scris şi nu s-a prezentat la termen pentru a-l susţine. Au fost depuse la dosar mai multe documente de cãtre mandatarul sãu, dintre care unul poartã menţiunea "motive de recurs" (...), care, dupã o analizã sumarã a conţinutului sãu, dezvãluie aspecte ce nu au legãturã cu cauza şi care conţine aprecieri de ordin personal ale autorului, unele injurioase, altele chiar tendenţioase, referitoare la mãsurile dispuse de instanţe."
34. Curtea de apel s-a ocupat totuşi de aceste chestiuni, dispunând o analizã din oficiu, şi, fãcând referire la probele administrate în cadrul procesului, a reţinut cã instanţa de fond şi instanţa de apel au stabilit corect atât faptele speţei, cât şi imputabilitatea lor persoanelor cercetate.
D. Plângerile penale împotriva unor terţi
35. La data de 10 iulie 2001, reclamanta a introdus plângeri penale împotriva lui V.G., pe care o acuza de corupţie activã şi de denunţare calomnioasã, şi împotriva a douã dintre pãrţile civile, A.M. şi B.G., pe care le acuza de mãrturie mincinoasã. Reclamanta a solicitat în mai multe rânduri conexarea cauzelor, fiind vorba de procedura penalã îndreptatã împotriva sa şi de cele referitoare la persoanele menţionate mai sus, însã cererile sale au fost respinse. Reclamanta nu precizeazã care a fost urmarea plângerilor sale.
E. Pretinsul obstacol în faţa dreptului de recurs individual
36. La data de 28 iulie 2004, reclamanta a solicitat grefei Curţii de Apel Bucureşti un certificat care sã menţioneze data redactãrii Deciziei din data de 2 decembrie 2003, document ce îi fusese cerut de grefa Curţii Europene. Conform afirmaţiilor reclamantei, grefiera îl informase pe preşedintele secţiei penale despre prezenţa sa cu urmãtoarele cuvinte: "Aşteaptã doamna aceea cu tâmpenia de la Strasbourg !". Preşedintele i-a solicitat în scris reclamantei precizãri cu privire la obiectul cererii sale. La data de 29 septembrie 2004, grefa Curţii de Apel Bucureşti a eliberat certificatul solicitat.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
37. În ceea ce priveşte luarea mãsurii arestãrii preventive şi prelungirea acestei mãsuri, prevederile relevante din CPP, astfel cum erau redactate la data respectivã, precum şi esenţa practicii interne referitoare la noţiunea de "pericol pentru ordinea publicã", prevãzutã de art. 148 lit. h) din CPP, sunt descrise în Cauza Mujea împotriva României [(dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] şi în Hotãrârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, §§ 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie menţionat cã art. 148 din CPP prevedea cã arestarea preventivã nu poate fi dispusã de un procuror decât dacã erau întrunite, cumulativ, condiţiile <>art. 143 din CPP (probe sau indicii concludente referitoare la comiterea unei infracţiuni) şi unul dintre cazurile prevãzute de articolul respectiv, dintre care în special: inculpatul a fugit ori s-a sustras urmãririi penale îndreptate împotriva sa [148 c)], existã una dintre circumstanţele agravante [148 g)], inculpatul a comis o faptã pentru care legea prevede o pedeapsã cu închisoarea mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publicã [148 h)]. Arestarea preventivã putea fi prelungitã în caz de necesitate, cu condiţia ca prelungirea sã fie motivatã (art. 155 din CPP).
38. <>Art. 159 din CPP , astfel cum era redactat la data respectivã, înainte de modificarea sa prin <>Legea nr. 281/2003 , prevedea procedura de prelungire a arestãrii preventive. Dosarul relevant era depus de procuror pentru consultare cu douã zile înainte de termenul de judecatã, iar inculpatul deţinut era adus în faţa instanţei, cu excepţia cazurilor de imposibilitate - în special din motive de sãnãtate -, şi era în toate cazurile asistat de un avocat. Hotãrârea pronunţatã de instanţã era susceptibilã de recurs. Inculpatul nu era adus pentru judecarea recursului decât dacã instanţa de control judiciar considera cã acest lucru este necesar. De la intrarea în vigoare a legii menţionate mai sus, la data de 1 iulie 2003, autoritãţile trebuie sã îl aducã pe inculpatul deţinut la judecarea recursului sãu împotriva sentinţei de prelungire a arestãrii sale preventive.
39. <>Art. 215 din Codul penal în vigoare la data evenimentelor prevedea urmãtoarele:
"Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevãratã a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasã a unei fapte adevãrate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacã s-a pricinuit o pagubã, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Înşelãciunea comisã prin folosire de nume sau calitãţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. (...)
Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executãrii unui contract, sãvârşitã în aşa fel încât, fãrã aceastã eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţioneazã cu pedeapsa prevãzutã în alineatele precedente, dupã distincţiile acolo arãtate. (...)"
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 3 din Convenţie
40. Reclamanta susţine cã durata arestãrii sale preventive a depãşit limita rezonabilã, având în vedere faptele care îi erau imputate. În plus, ea se plânge de faptul cã instanţele interne nu au justificat necesitatea prelungirii acestei mãsuri în perioada în cauzã. Ea invocã <>art. 5 § 3 din Convenţie , care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecatã într-un termen rezonabil sau eliberatã în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonatã unei garanţii care sã asigure prezentarea persoanei în cauzã la audiere."
41. Guvernul combate aceste susţineri.
A. Asupra admisibilitãţii
42. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, ea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
43. Guvernul aratã cã perioada care trebuie luatã în considerare, şi anume cea pânã la condamnarea reclamantei în primã instanţã, a fost de mai puţin de un an şi face trimitere la alte cauze în care Curtea a constatat încãlcarea articolului în discuţie pentru durate mai lungi. În ceea ce priveşte sentinţele prin care s-a prelungit arestarea preventivã a reclamantei, Guvernul susţine cã instanţele au oferit motive care luau în calcul argumentele pãrţii interesate.
44. Considerând cã trebuie apreciatã respectarea art. 5 § 3 în lumina circumstanţelor fiecãrei speţe, reclamanta combate argumentele Guvernului. În mod special, fãcând trimitere la hotãrârile în cauzã, reclamanta susţine cã instanţele interne au folosit formule generale şi stereotipe, care nu au ţinut cont de principiul prezumţiei de nevinovãţie şi de caracterul excepţional al arestului preventiv, şi cã ele nu au oferit motive pentru a justifica concret şi în mod individual necesitatea menţinerii sale sub arest.
45. Curtea face trimitere la principiile generale care se desprind din jurisprudenţa sa în materie (vezi, printre altele, Calmanovici, menţionatã mai sus, §§ 90-94). În mod special, ea reaminteşte cã art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca şi cum ar autoriza o arestare preventivã în mod necondiţionat, cât timp nu depãşeşte o anumitã duratã. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtã duratã, trebuie sã fie justificatã într-un mod convingãtor de cãtre autoritãţi [vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-l (extrase), şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007]. În acest sens, ea reaminteşte cã numai precizând motivele pe care se întemeiazã o hotãrâre este posibil un control public al administrãrii justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003); în plus, argumentele pro şi contra repunerii în libertate nu trebuie sã fie "generale şi abstracte" [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)].
46. În speţã, Curtea observã cã trebuie analizat dacã arestarea preventivã a reclamantei de la data de 21 februarie 2001 pânã la 21 ianuarie 2002, adicã pânã la condamnarea sa pe fond în primã instanţã, a respectat cerinţele descrise mai sus ale <>art. 5 § 3 din Convenţie .
47. Curtea reaminteşte cã, în Cauza Calmanovici menţionatã mai sus, a constatat cã autoritãţile nu au furnizat motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a menţine reclamantul sub arest preventiv pe o perioadã de circa 3 luni şi jumãtate, având în vedere cã ele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun în caz de punere în libertate a pãrţii interesate, cã nu au analizat situaţia individualã a acestuia şi cã nu au ţinut cont de posibilitatea de a aplica mãsuri alternative arestãrii (Calmanovici, menţionatã mai sus, § 101).
48. Dupã analizarea faptelor relevante, Curtea considerã cã Guvernul nu a prezentat elemente care sã îi permitã sã ajungã la o altã concluzie în speţã.
49. Într-adevãr, Curtea observã cã, exceptând Ordonanţa procurorului din 26 februarie 2001, întemeiatã pe <>art. 148 lit. c), g) şi h) din CPP , toate celelalte hotãrâri care au dus la menţinerea reclamantei sub arest preventiv au fost fondate esenţialmente pe <>art. 148 lit. h) din CPP . Mai mult, în ceea ce priveşte ordonanţa menţionatã mai sus, Curtea constatã cã ea este motivatã de riscul unei tentative a pãrţii interesate de a se sustrage cercetãrii, deşi aceasta nu fusese citatã decât ca martor pânã la aceastã datã (paragrafele 6 şi 9 in fine de mai sus).
50. Curtea constatã mai ales cã din hotãrârile relevante reiese cã, la fel ca în cauza menţionatã mai sus, instanţele interne nu au precizat motive concrete în sprijinul argumentului privind "pericolul pentru ordinea publicã" şi care sã justifice, pe baza <>art. 148 lit. h) din CPP , necesitatea de a menţine reclamanta în stare de arest, deşi jurisprudenţa internã indicase totuşi criterii şi elemente de luat în calcul într-o astfel de analizã şi deşi art. 155 din CPP impunea ca instanţele sã precizeze motive în acest sens. În esenţã, instanţele s-au limitat la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip (Calmanovici, menţionatã mai sus, § 97). Mai mult, menţinând arestarea preventivã în temeiul <>art. 148 lit. h) , ele au invocat mai multe motive de alt ordin, fãrã a prezenta vreo probã fapticã referitoare la riscurile invocate (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005): riscul de recidivã, chiar dacã partea interesatã nu avea antecedente penale şi cel de obstacol în calea bunei desfãşurãri a anchetei (paragrafele 11 in fine şi 16 de mai sus).
51. În fine, Curtea constatã cã instanţele interne au refuzat sã analizeze argumentele prezentate de partea interesatã cu privire la profilul sãu personal şi la situaţia sa familialã, cã de cele mai multe ori ele nu i-au analizat situaţia în mod individual şi cã în niciun moment ele nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre mãsurile alternative prevãzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 prevede ca autoritãţile sã ia în considerare astfel de mãsuri în cazul în care situaţia se preteazã la acestea, iar acuzatul prezintã garanţii referitoare la prezentarea sa la proces (paragrafele 10-11 şi 15-16 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, menţionatã mai sus, § 62, şi Calmanovici, menţionatã mai sus, §§ 98 şi 100).
52. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã, în speţã, a avut loc încãlcarea art. 5 § 3 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 4 din Convenţie
53. Invocând <>art. 5 § 4 şi <>art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie , reclamanta se plânge de faptul cã procedura de prelungire a arestãrii sale preventive de cãtre tribunalul municipal la data de 26 iunie 2001 nu a fost contradictorie şi cã i-a încãlcat drepturile la apãrare. De asemenea, ea acuzã lipsa de celeritate şi de efectivitate a procedurilor referitoare la controlul judiciar al menţinerii sale în arest.
54. În mãsura în care capetele de cerere ale reclamantei au legãturã cu procedurile privind menţinerea sub arest preventiv, Curtea le va analiza din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie (Lapusan împotriva României, nr. 29.723/03, § 36, 3 iunie 2008), care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sã introducã un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegalã."
A. Asupra admisibilitãţii
55. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul <>art. 35 § 3 din Convenţie . Pe de altã parte, aceasta constatã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
56. Guvernul susţine cã, spre deosebire de cauzele Mamedova împotriva Rusiei (nr. 7.064/05, 1 iunie 2006) şi Wtoch împotriva Poloniei (nr. 27.785/95, CEDO 2000-XI), în speţã, instanţele nu au analizat pentru prima oarã la data de 26 iunie 2001 menţinerea sub arest preventiv a reclamantei şi cã interesele acesteia au fost apãrate de un avocat din oficiu, în condiţii de egalitate de arme cu procurorul. Guvernul combate şi celelalte argumente ale reclamantei.
57. În ceea ce priveşte procedura din 26 iunie 2001, reclamanta se plânge de faptul cã parchetul a încãlcat termenul de depunere a dosarului la judecãtorie şi cã ea nu a fost adusã în faţa tribunalului municipal şi nici nu a fost reprezentatã de un avocat din oficiu. Aceasta îşi susţine afirmaţiile cu delegaţia datatã a doua zi, 27 iunie 2001, şi argumenteazã cã, presupunând chiar cã un astfel de avocat ar fi asistat la şedinţa respectivã, acesta nu i-ar fi putut asigura o apãrare realã, dosarul voluminos fiind transferat la tribunalul municipal numai cu 30 de minute înainte ca aceastã instanţã sã îşi pronunţe hotãrârea. În plus, partea interesatã face trimitere la observaţiile sale referitoare la lipsa de motivare a hotãrârilor de prelungire a arestãrii sale preventive şi considerã cã, pentru unele dintre acestea, condiţia controlului într-un "termen scurt" nu a fost respectatã.
58. Curtea reaminteşte în primul rând cã, potrivit art. 5 § 4, persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o analizã a respectãrii cerinţelor de procedurã şi de fond necesare "legalitãţii", în sensul art. 5 § 1, a privãrii lor de libertate (Wtoch, menţionatã mai sus, § 125). Deşi procedura ce intrã sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie sã fie întotdeauna însoţitã de garanţii identice cu cele prevãzute de art. 6 § 1, pentru persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5 § 1 lit. c) este necesarã o audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotãrârea din 13 iulie 1995, § 47, seria A nr. 318-B). În mod special, un proces având ca obiect un recurs formulat împotriva unei detenţii sau prelungirii sale trebuie sã garanteze egalitatea armelor între pãrţi, procuror şi deţinut (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 58, CEDO 1999-II, şi Wtoch, menţionatã mai sus, § 126).
59. În speţã, Curtea observã cã dupã ce tribunalul municipal a dispus la data de 26 iunie 2001 punerea în libertate a reclamantei în prezenţa acesteia şi a unui avocat care o asista, procedura de judecare a recursului formulat de parchet împotriva acestei încheieri s-a derulat în faţa tribunalului municipal în aceeaşi searã, în lipsa pãrţii interesate, care a fost citatã sã se prezinte, însã nu a fost adusã la şedinţa de judecatã din cauza unei lipse de personal (paragrafele 12-14 de mai sus). Sub acest aspect, Curtea constatã cã autoritãţile interne însele au considerat, cel puţin în primã fazã, cã prezenţa pãrţii interesate era necesarã, deşi la data respectivã prezentarea unui inculpat nu era obligatorie în dreptul intern la analizarea recursului (paragraful 38 de mai sus şi, mutatis mutandis, Lapusan, menţionatã mai sus, § 52).
60. Curtea reitereazã cã un stat care dispune de un recurs împotriva hotãrârilor referitoare la arestarea preventivã trebuie sã le acorde pãrţilor interesate aceleaşi garanţii în recurs ca şi în primã instanţã. Ea reaminteşte şi cã prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţã în primã instanţã nu poate scuti statul de obligaţia de a asigura şi prezenţa lor personalã în faţa instanţei de recurs sau, dacã este nevoie, a reprezentanţilor lor, pentru a asigura egalitatea armelor cu procurorul care a cerut menţinerea arestãrii (vezi Samoila şi Cionca împotriva României, nr. 33.065/03, §§ 73-74, 4 martie 2008, şi, mutatis mutandis, Kampanis, menţionatã mai sus, § 47). În speţã, respectarea acestei obligaţii avea o importanţã specialã, având în vedere cã era vorba de cererea de a desfiinţa o hotãrâre ce dispunea punerea în libertate.
61. Observând cã delegaţia avocatului G.S. data din 27 iunie 2001, Curtea nu considerã necesar sã statueze asupra faptului controversat între pãrţi cu privire la prezenţa acestui avocat din oficiu la analiza recursului parchetului din seara de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal. Presupunând chiar cã acest avocat ar fi participat la şedinţa în discuţie, Curtea constatã cã acesta a fost desemnat pe loc şi cã nu cunoştea nici dosarul, nici pe clienta sa. Astfel, trebuie subliniat cã, spre deosebire de procuror, avocatul nu a avut la dispoziţie decât câteva minute pentru a-şi pregãti apãrarea, deoarece dosarul fusese trimis la tribunalul municipal în jurul orei 18,25, iar acest tribunal şi-a pronunţat hotãrârea spre ora 19,00.
62. Având în vedere aceste circumstanţe şi fãrã a se pronunţa asupra modalitãţii concrete în care avocatul din oficiu şi-a îndeplinit obligaţiile, Curtea constatã cã autoritãţile nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvatã şi o apãrare efectivã în procedura desfãşuratã la data de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal şi cã egalitatea de arme cu procurorul nu a fost pãstratã (vezi, mutatis mutandis, Samoila şi Cionca, menţionatã mai sus, §§ 75-76, şi Goddi împotriva Italiei, Hotãrârea din 9 aprilie 1984, § 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a avut loc încãlcarea <>art. 5 § 4 din Convenţie în aceastã privinţã.
63. Ţinând cont de observaţiile de mai sus şi de constatarea încãlcãrii art. 5 §§ 3 şi 4 referitoare la arestarea preventivã a reclamantei, Curtea considerã cã nu este necesar sã analizeze pe fond şi celelalte aspecte ale capãtului de cerere întemeiat pe <>art. 5 § 4 din Convenţie .
III. Asupra pretinsei încãlcãri a <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie
64. În cererea sa introductivã, reclamanta se plânge în principal de refuzul autoritãţilor de urmãrire penalã de a admite cererea sa de a fi confruntatã cu V.G. şi de a audia mai mulţi martori ai apãrãrii. Ea invocã <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie , care prevede urmãtoarele:
"3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)
d) sã întrebe sau sã solicite audierea martorilor acuzãrii şi sã obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii."
65. Guvernul combate acest argument.
A. Asupra admisibilitãţii
66. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, ea constatã cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
67. Guvernul observã cã acest capãt de cerere al reclamantei se referã la etapa urmãririi penale. Acesta argumenteazã cã, în dreptul român, aceastã etapã a procesului nu este contradictorie, deoarece pãrţile au dreptul sã formuleze în faţa instanţelor cereri de probe, inclusiv de aducere de martori, şi sã participe la administrarea acestora. Referitor la etapa judecãrii cauzei şi la inegalitatea pretinsã de partea interesatã cu privire la audierea martorilor acuzãrii şi ai apãrãrii, Guvernul susţine cã, în speţã, condamnarea nu s-a întemeiat exclusiv pe declaraţiile martorilor şi cã este de datoria instanţelor sã aprecieze relevanţa martorilor apãrãrii solicitaţi de acuzat. El face trimitere la motivele precizate de Tribunalul Municipiului Bucureşti cu privire la cererea de probe (paragraful 30 de mai sus).
68. Reclamanta aratã cã Guvernul admite cã ea a solicitat în permanenţã, fãrã rezultat, confruntarea sa cu victima V.G. şi audierea mai multor martori ai apãrãrii. Ea precizeazã cã prin intermediul acestor probe dorea sã demonstreze, pe de o parte, cã nu o indusese în eroare pe V.G., deoarece C.G. îi obţinuse în mod efectiv o vizã, iar V.G. plecase în strãinãtate, şi cã, pe de altã parte, din cauza spitalizãrii şi a convalescenţei sale, ea nu s-a deplasat la sediul societãţii D. în perioada în care aceasta a desfãşurat activitãţi ilicite. Pe de altã parte, ea reaminteşte cã a susţinut chiar în faţa curţii de apel cã niciuna dintre probele pe care le propusese nu fusese admisã şi administratã.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile generale aplicabile
69. Curtea reaminteşte în primul rând cã admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi cã, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea încredinţatã Curţii prin Convenţie nu constã în a se pronunţa dacã depoziţiile martorilor au fost admise ca probe în mod corect, ci în a cerceta dacã procedura, privitã în ansamblul sãu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probã, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotãrârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Astfel, ea reitereazã cã cerinţele paragrafului 3 de la art. 6 reprezintã aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).
70. În continuare, Curtea reaminteşte cã elementele de probã trebuie, în principiu, sã fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţã publicã, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportã excepţii, însã acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apãrãrii; ca regulã generalã, paragrafele 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevãd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mãrturie a acuzãrii şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu (Ludi împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, şi Van Mechelen şi alţii, menţionatã mai sus, § 51). Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (vezi, printre altele, Isgro împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, şi Ludi menţionatã mai sus, § 47), în anumite circumstanţe poate fi necesar ca autoritãţile judiciare sã recurgã la depoziţii ce dateazã din faza de urmãrire penalã. Dacã acuzatul a avut o ocazie adecvatã şi suficientã de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost fãcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazeazã exclusiv sau într-o mãsurã hotãrâtoare pe depoziţiile date de o persoanã pe care acuzatul nu a putut sã o interogheze sau sã asigure interogarea ei nici în faza urmãririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultã cã aceste drepturi de apãrare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, şi Sa∩di împotriva Franţei, Hotãrârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).
71. În fine, Curtea reaminteşte cã art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie lasã instanţelor interne, tot în principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricãrui martor al apãrãrii: astfel cum indicã cuvintele "în aceleaşi condiţii", el are ca scop esenţial o deplinã egalitate de arme în materie. Noţiunea de "egalitate de arme" nu epuizeazã totuşi conţinutul paragrafului 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al paragrafului 1, a cãrui aplicare o reprezintã prezentul alineat, printre multe altele. Într-adevãr, nu este suficient sã se demonstreze cã "acuzatul" nu a putut interoga un anumit martor al apãrãrii; mai este nevoie şi ca partea interesatã sã facã plauzibilã necesitatea convocãrii martorului respectiv în cãutarea adevãrului şi ca refuzul de a-l interoga sã fi cauzat un prejudiciu drepturilor apãrãrii (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanţe excepţionale pot determina Curtea sã constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotãrârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 41, 18 mai 2004).
b) Aplicarea principiilor generale în cauza de faţã
72. În ceea ce priveşte lipsa de confruntare cu V.G., Curtea constatã în primul rând cã instanţele naţionale au luat în considerare declaraţiile date de V.G. în faţa parchetului, întrucât s-au raportat în principal la ele în hotãrârile lor. În orice caz, declaraţiile în discuţie nu constituiau singurul element de probã pe care judecãtorii au întemeiat condamnarea reclamantei. Aceştia s-au bazat într-adevãr - pe lângã alte probe considerate capabile sã demonstreze faptele calificate ca înşelãciune a cãror victimã a fost V.G., printre care în special chitanţa datã de partea interesatã, - pe un mãnunchi de indicii ce nu se refereau la V.G., ci la alte victime: declaraţiile pãrţilor civile A.M. şi B.G., dintre care cel puţin primul a fost audiat de judecãtorie, şi cele douã documente întocmite, conform expertizei grafoscopice, de reclamantã în cadrul activitãţilor societãţii D. Se pare, aşadar, cã instanţele interne nu şi-au întemeiat constatarea vinovãţiei numai pe declaraţiile lui V.G., pe care reclamanta le contesta.
73. Dacã acest aspect al capãtului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil sã determine o încãlcare a Convenţiei, nu este mai puţin adevãrat cã, în opinia Curţii, analiza tuturor actelor îndeplinite în cadrul procedurii privite în ansamblul sãu dezvãluie, în speţã, un dezechilibru, care a fost prejudiciabil pentru exercitarea drepturilor de apãrare ale reclamantei (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, menţionatã mai sus, § 57).
74. Într-adevãr, din dosar nu reiese cã, exceptând pe A.M., reclamanta ar fi putut sã îi interogheze, într-un stadiu oarecare al procedurii, pe principalii martori ai acuzãrii în ceea ce o privea. În aceastã privinţã, Guvernul nu a furnizat elemente cu privire la audierea de cãtre instanţe a lui B.G. şi a celorlalte douã pãrţi vãtãmate (V.N. şi I.C.), referitor la care cererea pãrţii interesate în acest sens a fost respinsã la data de 10 mai 2002. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul sã se confrunte cu martorii decisivi în prezenţa judecãtorului care trebuie, în ultimã instanţã, sã ia o hotãrâre cu privire la cauzã (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informaţii referitoare la diligenţa instanţelor de a o aduce pe V.G., principalul martor al acuzãrii, împotriva reclamantei. Desigur, instanţele au citat-o pe V.G., însã la o adresã la care ea locuise în timpul cercetãrii penale (cea a lui M.N.). Totuşi, din dosar rezultã cã partea interesatã declarase cã V.G. pãrãsise ţara în ianuarie 2001. Dacã Curtea a statuat în cauze anterioare cã era excesiv sã se cearã din partea autoritãţilor unei ţãri sã facã o anchetã pentru a gãsi şi a aduce în faţa lor o persoanã ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuşi în considerare, din perspectiva acestui articol, dacã autoritãţile au fãcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca sã identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, menţionatã mai sus, §§ 58 şi 61, şi Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speţã, trebuie menţionat cã instanţele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia pe M.N. sau pe mama lui C.G., la care V.G. ar fi locuit, de asemenea, chiar înainte de plecarea sa, şi cã ele nu au fãcut niciun demers cu excepţia celui de a o cita pe V.G., fãrã rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmãririi penale.
75. Mai cu seamã, Curtea observã cã niciun martor al apãrãrii propus de reclamantã pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanţe, care, în plus, au furnizat motive lapidare şi contradictorii pentru a respinge cererile pãrţii interesate. În acest sens, este suficient sã menţionãm cã cererea de audiere a lui C.G., a lui V.G. şi a celor 4 martori ai apãrãrii, precum şi cererea de confruntare cu ceilalţi coinculpaţi au fost respinse la data de 7 februarie 2003 de Tribunalul Municipiului Bucureşti, pe motivul cã aceste probe fuseserã deja administrate în primã instanţã şi cã ele trebuiau doar reexaminate (paragraful 30 de mai sus). Or, din dosarul furnizat de pãrţi rezultã cã niciuna dintre aceste probe nu fusese administratã şi cã reclamanta a evidenţiat aceastã omisiune în motivele sale de recurs, însã fãrã rezultat. În plus, în ciuda admiterii cererii de audiere a lui S.G. de cãtre parchet la data de 25 mai 2001, S.G. nu a fost audiat, deşi reclamanta îşi reiterase cererea în acest sens.
76. Având în vedere cele de mai sus, Curtea considerã cã reclamanta nu a putut sã îi interogheze în contradictoriu, în faţa instanţelor însãrcinate cu soluţionarea dosarului sãu, pe majoritatea martorilor acuzãrii şi cã nu a putut sã obţinã audierea niciunui martor al apãrãrii propus, şi aceasta fãrã ca instanţele sã fi furnizat motive coerente în acest sens. În aceste condiţii, având în vedere cã orice sistem de apãrare adoptat de reclamantã a fost compromis, Curtea nu considerã cã trebuie sã speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamantã, în mãsura în care ea considerã cã, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanţele cauzei, la echilibrul şi egalitatea ce trebuie sã primeze pe tot parcursul procesului între acuzare şi apãrare. Economia generalã a procesului impunea astfel sã i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivitã şi suficientã pentru a-şi valorifica în mod util drepturile sale de apãrare (Vaturi, menţionatã mai sus, § 58, şi, mutatis mutandis, hotãrârile Destrehem, menţionatã mai sus, şi Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).
77. În concluzie, având în vedere importanţa deosebitã a respectãrii drepturilor de apãrare în procesul penal, Curtea apreciazã cã reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care sã îi asigure, în special în ceea ce priveşte condiţiile de convocare şi de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare şi apãrare. Prin urmare, a avut loc încãlcarea <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie .
IV. Asupra pretinsei încãlcãri a <>art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 5 §§ 3 şi 4 şi art. 6 § 3 lit. d)
78. Invocând <>art. 13 din Convenţie , reclamanta susţine cã nu dispune în dreptul intern de un recurs efectiv referitor la încãlcãri ale <>art. 5 §§ 3 şi 4 şi ale <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie .
79. Curtea face trimitere la concluziile sale referitoare la încãlcãrile <>art. 5 §§ 3 şi 4 şi <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie , inclusiv la observaţiile sale referitoare la modalitatea în care autoritãţile au respectat garanţiile de procedurã prevãzute de aceste articole. Ţinând cont de faptul cã, faţã de art. 13 din Convenţie, prevederile menţionate mai sus ale art. 6 şi 5 constituie lex specialis, nu se ridicã nicio chestiune distinctã sub incidenţa art. 13 în circumstanţele cauzei prezente (vezi, mutatis mutandis, Smatana împotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, § 145, 27 septembrie 2007; Khamila Isayeva împotriva Rusiei, nr. 6.846/02, § 167, 15 noiembrie 2007; Nikolova, menţionatã mai sus, § 69, şi Loncke împotriva Belgiei, nr. 20.656/03, § 53, 25 septembrie 2007).
V. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
80. Pe de altã parte, reclamanta susţine urmãtoarele: cã arestarea sa preventivã în luna februarie 2001 şi detenţia sa din data de 23 martie 2001 au fost lipsite de "temei legal" şi contrare art. 5 § 1 din Convenţie; cã informarea sa cu privire la motivele arestãrii sale şi la acuzaţiile aduse împotriva sa a fost incompletã şi greşitã (art. 5 § 2); cã nu a fost adusã timp de 32 de zile de la arestarea sa în faţa unui magistrat abilitat sã exercite funcţii judiciare (art. 5 § 3); cã nu a fost informatã în detaliu despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse împotriva sa [(art. 6 § 3 lit. a)]; cã nu a fost asistatã de un avocat la audierea sa ca martor şi în momentul prezentãrii probelor din dosarul anchetei, nici de un avocat ales atunci când a dat prima sa declaraţie în calitate de învinuit [(art. 6 § 3 lit. b) şi c)]; cã soluţia de condamnare a sa în penal a fost determinatã de calitatea sa de membru al unei grupãri de opoziţie care a manifestat împotriva partidului la putere în luna iunie 1990 (art. 11); cã a suferit o condamnare în penal din unicul motiv cã nu a fost în mãsurã sã ramburseze suma datoratã de C.G. lui V.G. (<>art. 1 din Protocolul nr. 4 ); cã nu a dispus de o cale de atac efectivã în faţa instanţelor naţionale pentru a denunţa încãlcãrile menţionate mai sus (art. 13 coroborat cu articolele menţionate mai sus); şi cã a suferit un obstacol în calea dreptului sãu de recurs individual din cauza refuzului iniţial al preşedintelui secţiei penale a Curţii de Apel Bucureşti de a-i elibera certificatul pe care l-a solicitat la data de 28 iulie 2004 şi a cuvintelor proferate de grefierã cu aceastã ocazie (<>art. 34 din Convenţie ).
81. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în mãsura în care este competentã sã fie sesizatã cu alegaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţã de încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele <>Convenţiei . Rezultã cã aceastã parte a cererii este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în aplicarea <>art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie .
VI. Asupra aplicãrii <>art. 41 din Convenţie
82. Potrivit dispoziţiilor <>art. 41 din Convenţie , "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
83. Reclamanta solicitã suma de 200.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care considerã cã l-a suferit în special din cauza aspectelor prezentate din perspectiva <>art. 5 § 3 din Convenţie . Ea aratã cã a fost în final condamnatã pe fond la pedeapsa închisorii cu suspendare, astfel cã singura perioadã de privare de libertate a fost cea de arest preventiv, înainte de condamnarea sa.
84. Fãcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul considerã cã suma solicitatã este excesivã şi cã o eventualã constatare a încãlcãrii ar reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilã suficientã.
85. Ţinând cont de violãrile constatate în speţã şi de cererea reclamantei, Curtea, statuând în echitate, conform art. 41, considerã cã este potrivit sã îi acorde pãrţii interesate 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecatã
86. Reclamanta solicitã suma de 14.670 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, din care 14.470 EUR pentru onorarii avocaţiale (sumã constituitã în principal din 12.360 EUR reprezentând onorarii de 120 EUR/orã) şi 200 EUR pentru diverse cheltuieli (taxe judiciare, telefon, faxuri etc.). Ea prezintã o convenţie ce cuprinde acordul sãu pentru ca plata sumei precizate cu acest titlu de Curte sã se facã direct cãtre avocatul sãu şi depune o notã referitoare la numãrul de ore facturate şi la activitãţile desfãşurate de acesta în faţa Curţii.
87. Fãcând trimitere, în acest sens, la tariful practicat de anumiţi avocaţi în cauze bulgare în faţa Curţii, Guvernul considerã cã tariful orar menţionat mai sus de 120 EUR este excesiv.
88. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, Curtea observã cã reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile diverse menţionate mai sus şi pentru cele referitoare la procedurile interne. Ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 4.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordã reclamantei. În baza convenţiei reclamantei cu avocatul sãu, ea hotãrãşte ca suma menţionatã mai sus sã îi fie plãtitã direct avocatului.
C. Dobânzi moratorii
89. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe <>art. 5 § 3 din Convenţie şi referitor la menţinerea reclamantei în stare de arest preventiv pânã la data de 21 ianuarie 2002 şi în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe <>art. 5 § 4şi <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 5 § 3 din Convenţie ;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 5 § 4 din Convenţie în ceea ce priveşte procedura de recurs împotriva mãsurii arestãrii preventive a reclamantei, derulatã în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti la data de 26 iunie 2001;
4. hotãrãşte cã nu este necesar sã analizeze celelalte capete de cerere întemeiate pe <>art. 5 § 4 din Convenţie ;
5. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie ;
6. hotãrãşte cã capãtul de cerere al reclamantei întemeiat pe art. 13 coroborat cu <>art. 5 §§ 3 şi 4 şi cu <>art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie nu ridicã nicio chestiune distinctã;
7. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã plãteascã, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform <>art. 44 § 2 din Convenţie , urmãtoarele sume, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, sumã ce va fi plãtitã reclamantei;
(ii) 4.000 EUR (patru mii euro), pentru cheltuieli de judecatã, sumã ce va fi plãtitã direct avocatului reclamantei;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 24 februarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
