Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 15.741/03)
În cauza Visan împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 27 martie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 15.741/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Constanta Visan (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 8 aprilie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentatã de domnul M.L. Draghici, fiul sãu. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 mai 2005, Curtea a decis sã comunice Guvernului cererea referitoare la pretinsa lipsã de acces la o instanţã. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a nãscut în anul 1949 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Procesul penal împotriva reclamantei
5. Prin Decizia definitivã din data de 28 iunie 1993 Tribunalul Bucureşti a condamnat-o pe reclamantã la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru sãvârşirea infracţiunii de delapidare, admiţând totodatã şi acţiunea civilã formulatã în cauzã. Instanţa nu a analizat aplicabilitatea în cauzã a dispoziţiilor <>Decretului nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse.
6. La data de 5 august 1993 reclamanta a fost arestatã în vederea executãrii pedepsei, fiind liberatã la data de 22 iulie 1994.
7. Prin Decizia definitivã din data de 3 octombrie 1995 Curtea Supremã de Justiţie, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general, a casat Decizia definitivã din data 28 iunie 1993 şi a dispus încetarea procesului penal declanşat împotriva reclamantei, cu motivarea cã infracţiunile comise fãcuserã obiectul unei amnistii. Curtea Supremã de Justiţie a menţinut celelalte dispoziţii ale hotãrârii Tribunalului Bucureşti
B. Acţiunea introdusã pentru repararea pagubelor produse prin privarea de libertate în mod nelegal
8. La data de 6 martie 1998, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere întemeiatã pe dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, solicitând despãgubiri din partea statului pentru daunele produse prin "eroarea judiciarã severã ce determinase detenţia sa ilegalã timp de aproape un an". Reclamanta a solicitat cu titlu de daune suma de 200.000.000 lei (ROL).
9. Cauza a fost judecatã de 10 instanţe, de 3 grade diferite de jurisdicţie. Instanţele au analizat cauza fie din perspectiva art. 504 din Codul de procedurã penalã (CPP), fie din perspectiva Codului civil. În cererile sale, reclamanta a invocat Codul civil completat cu prevederile CPP mai sus menţionate.
10. Prin Decizia definitivã din 28 ianuarie 2003 Curtea Supremã de Justiţie a respins acţiunea reclamantei. Aceasta a considerat cã situaţia de fapt din cauzã permitea aplicarea <>art. 504 din CPP, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale (vezi paragraful 18 de mai jos). Totuşi, instanţa a considerat, pentru prima datã, cã reclamanta ar fi trebuit sã introducã cererea în termen de un an de la data casãrii hotãrârii prin care s-a dispus condamnarea sa (art. 505 din CPP). Deoarece reclamanta nu a respectat acest termen, acţiunea a fost consideratã prescrisã.
11. La data de 17 februarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a eliberat o adeverinţã, informând-o pe reclamantã cã acţiunea sa fusese respinsã ca prescrisã.
12. La data de 7 noiembrie 2003, reclamanta a obţinut o copie a Deciziei definitive din data de 28 ianuarie 2003, dupã multe încercãri fãrã succes şi plângeri adresate Ministerului Justiţiei şi Curţii Supreme de Justiţie referitoare la termenul nerezonabil de redactare a deciziei instanţei.
II. Dreptul intern pertinent
A. Prevederi privind amnistia
13. <>Decretul nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse, în partea sa relevantã, prevede urmãtoarele:
ARTICOLUL 1
"Se amnistiazã toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare pânã la 10 ani inclusiv."
14. Dispoziţiile referitoare la amnistie din Codul penal sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 119
"(1) Amnistia înlãturã rãspunderea penalã pentru fapta sãvârşitã (...).
(2) Amnistia nu are efecte (...) asupra drepturilor persoanei vãtãmate."
B. Prevederi referitoare la acţiunea în rãspundere civilã delictualã
15. Articolele relevante din Codul civil prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 998
"Orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui greşealã s-a ocazionat, a-l repara."
ARTICOLUL 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."
16. Conform prevederilor <>art. 3 din Decretul nr. 167/1958 , termenul de prescripţie în cazul acţiunilor în despãgubiri este de 3 ani de la data producerii prejudiciului.
17. Articolele relevante din CCP prevedeau urmãtoarele:
ARTICOLUL 504
"Orice persoanã care a fost condamnatã definitiv are dreptul la repararea de cãtre stat a pagubei suferite, dacã în urma rejudecãrii cauzei s-a stabilit prin hotãrâre definitivã cã nu a sãvârşit fapta imputatã ori cã acea faptã nu existã.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva cãreia s-a luat o mãsurã preventivã, iar ulterior, pentru motivele arãtate în alineatul precedent, a fost scoasã de sub urmãrire sau a fost achitatã."
ARTICOLUL 505
"(...) Acţiunea [pentru repararea pagubei] poate fi pornitã în termen de un an de la rãmânerea definitivã a hotãrârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmãrire."
18. Prin <>Decizia nr. 45 din data de 10 martie 1998 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, Curtea Constituţionalã, sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor primului alineat al art. 504 din CPP, statua dupã cum urmeazã:
"Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, "statul rãspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sãvârşite în procesele penale". Rezultã din acest text cã principiul responsabilitãţii statului faţã de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare sãvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori (...) Prin urmare, se constatã cã organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedurã penalã cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie (...) În consecinţã, ţinând seama cã art. 504 din Codul de procedurã penalã instituie numai douã cazuri posibile de angajare a rãspunderii statului pentru erorile judiciare sãvârşite în procesele penale, rezultã cã aceastã limitare este neconstituţionalã faţã de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care nu permit o asemenea restrângere."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
19. Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie de lipsa de acces la o instanţã în mãsura în care cererea sa privind acordarea de despãgubiri a fost respinsã ca prescrisã în temeiul unei legi ce nu era în vigoare la data la care ea şi-a formulat acţiunea.
Art. 6 § 1 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
20. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constatã cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra temeiniciei
1. Argumentele pãrţilor
21. Guvernul afirmã cã stabilirea bazei legale a unei acţiuni de cãtre instanţã şi termenele-limitã pentru introducerea unei acţiuni se numãrã printre limitãrile permise ale dreptului de acces la o instanţã (a se vedea Pιrez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, Hotãrârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, p. 3255, §§ 43-45).
22. De asemenea, Guvernul afirmã cã, datoritã rolului activ al judecãtorilor naţionali şi a marjei de apreciere a statului în materie, instanţele interne aveau puterea de a determina legea aplicabilã pe baza faptelor cauzei şi indiferent de temeiurile de drept indicate de cãtre reclamantã. S-a arãtat şi cã reclamanta însãşi fãcuse referire atât la articole din Codul civil, cât şi la articole din CPP în cererile sale adresate instanţelor.
23. Mai mult, Guvernul considerã cã termenul-limitã impus de art. 504 nu a fost prea scurt (a se vedea, a contrario, Pιrez de Rada Cavanilles, citatã anterior, § 47) şi cã acest termen se împlinise deja în momentul când reclamanta a introdus acţiunea, aplicarea sa nefiind astfel imputabilã duratei proceselor în sine (a se vedea, a contrario, Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, § 27, CEDO 2001-XII).
24. În sfârşit, Guvernul afirmã cã procedura instituitã de art. 504 şi 505 din CPP reprezenta un remediu efectiv pentru plângerile reclamantei.
25. Reclamanta a contestat argumentele prezentate de Guvern şi a reiterat faptul cã art. 504 nu era aplicabil în momentul în care a sesizat instanţele de judecatã.
2. Aprecierea Curţii
26. Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudenţa sa referitoare la "dreptul la o instanţã", dreptul de acces fiind un aspect al acestuia, arãtând în special cã acest drept este supus unor limitãri ce nu ar trebui sã restricţioneze sau sã reducã accesul unei persoane în aşa fel sau într-o aşa mãsurã încât esenţa însãşi a dreptului sã fie atinsã (a se vedea, de exemplu, Prince Hans-Adam II of Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42527/98, §§ 43-50, CEDO 2001-VIII; Yagtzilar, citatã anterior, § 22; Brualla GÎmez de la Torre împotriva Spaniei, Hotãrârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31-33; Edificaciones martie Gallego S.A. împotriva Spaniei, Hotãrârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33-34; Pιrez de Rada Cavanilles, citatã anterior, §§ 43-45; şi Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).
27. Curtea observã cã reclamanta a formulat acţiunea în despãgubiri la data de 6 martie 1998. La data respectivã, art. 504 din CPP, lex specialis în materie de despãgubiri pentru o condamnare eronatã, nu acoperea situaţia reclamantei. Rezultã cã la data respectivã Codul civil era singurul remediu efectiv aflat la dispoziţia reclamantei. Abia la data de 18 mai 1998 decizia Curţii Constituţionale prin care se extindea sfera de aplicabilitate a art. 504 a devenit publicã.
28. Este adevãrat cã reclamanta ar fi putut sã conteste ea însãşi constituţionalitatea prevederilor CPP. Astfel, ea ar fi putut sã formuleze acţiunea în despãgubiri în temeiul art. 504, în termen de un an de la data deciziei definitive pronunţate în cauza sa, adicã înainte de luna octombrie 1996, şi sã invoce o excepţie de neconstituţionalitate a acelor prevederi în faţa instanţelor. Totuşi, Curtea considerã cã atât timp cât reclamanta avea la dispoziţie o cale de atac cu mai multe şanse de succes, şi anume acţiunea întemeiatã pe dispoziţiile referitoare la rãspunderea civilã delictualã, ar fi excesiv sã se aştepte de la aceasta ca ea sã utilizeze o cale de atac cu o finalitate mai puţin previzibilã.
29. Curtea, ca şi Guvernul, nu neagã competenţa instanţelor interne de a determina temeiul legal al unei acţiuni. Totuşi, ea observã cã, fãcând acest lucru în cauza de faţã, instanţele au analizat acţiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data formulãrii acesteia şi care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile în materie de rãspundere civilã delictualã, în special termene-limitã diferite pentru introducerea acţiunii. Aşadar, reclamanta ar fi trebuit sã prevadã eventuala schimbare în legislaţie şi sã se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare sã aibã loc efectiv.
30. Din acest motiv, Curtea considerã cã gradul de acces acordat de legislaţia naţionalã nu era suficient pentru a garanta dreptul reclamantei la o instanţã (a se vedea Yagtzilar, citatã anterior, § 26).
31. Mai mult, Curtea nu poate sã nu observe faptul cã niciuna dintre instanţele care au soluţionat cauza reclamantei în temeiul art. 504, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie în ultimã instanţã, nu a considerat acţiunea ca fiind prescrisã. Faptul cã reclamantei i s-a adus la cunoştinţã intervenţia prescripţiei doar în aceastã etapã târzie a procesului a lipsit-o, odatã pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-şi apãra dreptul la despãgubiri (a se vedea Yagtzilar, citatã anterior, § 27).
32. Faţã de cele arãtate, Curtea apreciazã cã nu se impune sã mai analizeze afirmaţiile Guvernului privind calitatea noii cãi de atac (a se vedea paragraful 24 de mai sus).
33. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a îi permite Curţii sã constate cã, în analiza acţiunii reclamantei în temeiul unei prevederi legale care nu era în vigoare la data introducerii acesteia, instanţele interne au încãlcat dreptul reclamantei la o instanţã.
Prin urmare, a avut loc o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra altor pretinse încãlcãri ale Convenţiei
34. Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie de faptul cã instanţele care i-au soluţionat cauza nu au fost imparţiale şi de faptul cã nu a avut parte de un proces echitabil. De asemenea, ea a considerat cã cererea sa vizând acordarea de despãgubiri nu a fost soluţionatã de instanţe într-un termen rezonabil şi cã decizia definitivã nu a fost pronunţatã în mod public, având în vedere cã i-au fost necesare mai mult de 8 luni pentru a obţine o copie a deciziei respective.
35. În temeiul art. 34, reclamanta s-a plâns de faptul cã refuzul autoritãţilor de a-i elibera o copie a Deciziei definitive din data de 28 ianuarie 2003 a împiedicat-o timp de câteva luni sã îşi finalizeze cererea adresatã Curţii.
36. În sfârşit, reclamanta a considerat cã instanţele i-au încãlcat dreptul de a primi despãgubiri pentru o eroare judiciarã, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
37. Cu toate acestea, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în mãsura în care este competentã sã analizeze aspectele invocate, Curtea constatã cã acestea nu prezintã nicio aparenţã de încãlcare a drepturilor şi a libertãţilor prevãzute de Convenţie sau de protocoalele sale.
Rezultã cã aceastã parte a cererii este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicãrii articolului 41 din Convenţie
38. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
39. Reclamanta a solicitat acordarea sumei de 1.000.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale cauzate de pretinsa încãlcare a art. 3 din Protocolul nr. 7 şi a sumei de 1.050.000 EUR cu titlu de daune morale cauzate de pretinsele încãlcãri ale art. 6.
40. Guvernul considerã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între daunele pretinse şi presupusele încãlcãri ale Convenţiei şi cã pretenţiile reclamantei sunt excesive. În opinia sa, o constatare a încãlcãrii Convenţiei ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientã a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamantã.
41. Curtea reitereazã faptul cã a constatat existenţa unei încãlcãri a dreptului reclamantei de acces la o instanţã din cauza aplicãrii termenelor-limitã, astfel încât doar acest aspect poate constitui baza acordãrii unor despãgubiri. Aşadar, Curtea îi acordã reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.
42. De asemenea, Curtea reitereazã faptul cã, în urma constatãrii unei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul ar trebui sã fie repus, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 6 nu ar fi fost încãlcate; în mod special, ar trebuie sã se asigure posibilitatea de a obţine redeschiderea procesului (a se vedea, Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotãrârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12; Genãel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004; Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 35, 27 mai 2004; Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004; Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII; şi Lungoci, citatã anterior, §§ 55-56).
B. Cheltuieli de judecatã
43. Reclamanta nu a cerut restituirea cheltuielilor de judecatã. Prin urmare, nu i se acordã nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
44. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã admisibilã cererea în ceea ce capãtul de cerere privind dreptul de acces la o instanţã conform art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, sumã ce urmeazã sã fie convertitã în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba englezã, apoi comunicatã în scris la data de 24 aprilie 2008, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
