Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 70.786/01)
În Cauza Rosengren împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 27 martie 2008,
Pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 70.786/01) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean cu dublã cetãţenie, românã şi suedezã, domnul Julian Rosengren (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 august 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, cãruia i s-a acordat asistenţã judiciarã, a fost reprezentat de domnul J. Dufvenmark, avocat din Visby, Suedia. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul suedez, cãruia i-a fost transmisã o copie a cererii, conform art. 44 § 1 (a) din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedurã.
3. La data de 4 mai 2006, Curtea a declarat cererea admisibilã în ceea ce priveşte durata procedurii penale începute împotriva reclamantului şi pretinsa încãlcare a dreptului sãu la libertatea de circulaţie prin interdicţia de a nu pãrãsi oraşul Bucureşti. Restul cererii a fost declarat inadmisibil.
4. La data de 6 iulie 2006, reclamantul a solicitat o audiere în cauzã. Cu toate acestea, pe baza probelor aflate în posesia sa, Curtea considerã cã în cauzã nu este necesarã o audiere. Prin urmare, respinge cererea reclamantului.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1954 şi locuieşte în Visby, Suedia. La data evenimentelor locuia în România.
6. La datele de 4 februarie, 20 şi 29 martie 1993, poliţia românã i-a luat o declaraţie reclamantului cu privire la plângerea penalã formulatã împotriva sa de cãtre partenerii sãi de afaceri, referitoare la o presupusã fraudã.
7. La data de 13 aprilie 1993 a fost începutã urmãrirea penalã împotriva reclamantului şi a fost reţinut de poliţie sub acuzaţia de fraudã în tranzacţiile sale comerciale.
În ziua urmãtoare, procurorul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a dispus arestarea preventivã a reclamantului.
8. La data de 1 noiembrie 1993, procurorul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a dispus trimiterea în judecatã a reclamantului în faţa Tribunalului Bucureşti.
1. Procedurile penale îndreptate împotriva reclamantului
9. La data de 6 decembrie 1993, Tribunalul Bucureşti a ţinut primul termen de judecatã în cauzã. Avocatul reclamantului a solicitat o amânare în vederea pregãtirii apãrãrii. Au fost acordate mai multe termene în vederea administrãrii de probe în cauzã. În mai multe rânduri, Tribunalul Bucureşti a amânat judecarea cauzei din cauza viciilor procedurii de citare.
La data de 15 noiembrie 1994 a fost audiat un martor în prezenţa reclamantului şi a avocatului sãu.
10. Prin Sentinţa din data de 29 noiembrie 1994, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la 4 ani de închisoare pentru înşelãciune şi a dispus acordarea de daune civile pãrţilor vãtãmate. De asemenea, instanţa a dispus expulzarea reclamantului, dupã executarea pedepsei, având în vedere naţionalitatea sa suedezã.
11. La data de 11 mai 1995, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul introdus de reclamant şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare. Instanţa superioarã a constatat cã instanţa de fond nu clarificase toate faptele relevante şi cã nu examinase toate acuzaţiile aduse împotriva reclamantului, astfel cum au fost formulate de procuror la data de 1 noiembrie 1993.
12. În perioada 27 iunie 1995 - 21 ianuarie 2000 au avut loc aproximativ 40 de termene de judecatã în faţa Tribunalului Bucureşti, cauza fiind în mod repetat amânatã din cauza viciilor în procedura de citare, din cauza lipsei pãrţilor sau a lipsei dosarului de urmãrire penalã. La data de 30 aprilie 1997, cauza a fost amânatã pentru a-i permite reclamantului sã îşi angajeze un nou avocat.
Reclamantul a formulat cereri de recuzare împotriva judecãtorilor Tribunalului Bucureşti la datele de 20 noiembrie 1996, 18 iunie şi 13 august 1997, toate acestea fiind respinse.
13. La data de 21 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti, dupã reexaminarea probelor administrate în cauzã, l-a condamnat din nou pe reclamant la 4 ani de închisoare, cu obligaţia de a plãti daune civile.
14. La data de 16 octombrie 2000, ca urmare a apelului reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal ca urmare a prescripţiei rãspunderii penale, deoarece plângerile penale împotriva reclamantului se prescriseserã. Dupã reexaminarea probelor şi pe baza constatãrilor sale, Curtea de Apel Bucureşti a recalculat cuantumul daunelor civile pe care urma sã le acorde victimelor.
15. În data de 12 martie 2002, Curtea Supremã de Justiţie, dupã reexaminarea probelor, a pronunţat decizia definitivã în cauzã şi a respins recursul reclamantului împotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2000.
16. La data de 25 octombrie 2002, procurorul general a formulat recurs în anulare împotriva Deciziei definitive din data de 12 martie 2002 cu privire la anularea ordinului de expulzare.
Prin Decizia rãmasã definitivã din data de 7 aprilie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat partea din Decizia definitivã din data de 12 martie 2002 referitoare la ordinul de expulzare şi a anulat ordinul cu motivarea cã reclamantul nu şi-a pierdut niciodatã cetãţenia românã, ceea ce ar face ca expulzarea sa sã fie neconstituţionalã.
2. Interdicţia de a nu pãrãsi oraşul Bucureşti
17. La data de 19 decembrie 1995, Tribunalul Bucureşti, la cererea reclamantului, a revocat arestarea preventivã, însã i-a impus obligaţia de a nu pãrãsi oraşul, mãsurã preventivã prevãzutã de Codul de procedurã penalã al României (CPP).
18. La data de 27 februarie 1996, reclamantul a depus la Tribunalul Bucureşti o cerere de revocare a acestei interdicţii. El a argumentat cã, dacã i s-ar permite sã cãlãtoreascã în strãinãtate în scopuri de afaceri, fondurile necesare pentru plata daunelor ar putea fi procurate mai repede. Prin decizia pronunţatã în aceeaşi zi, Tribunalul Bucureşti a respins cererea. Acesta a reţinut cã pentru derularea afacerilor sale nu era necesar ca reclamantul sã cãlãtoreascã în strãinãtate sau într-un alt oraş, deoarece ar putea numi un reprezentant.
19. La data de 29 martie 1996, Curtea de Apel Bucureşti a respins un recurs introdus de reclamant împotriva acestei decizii. Aceasta a reţinut cã, în conformitate cu CPP, reclamantul nu poate contesta interdicţia decât odatã cu apelul pe fond declarat împotriva hotãrârii primei instanţe.
20. La datele de 5 şi 26 iunie, 11 septembrie şi 16 octombrie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins cererile ulterioare primite de la reclamant în vederea ridicãrii mãsurii, însã fãrã a specifica motivele. La data de 18 decembrie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins o cerere similarã pe motivul cã circumstanţele care au dus la luarea mãsurii nu s-au schimbat.
21. La data de 22 octombrie 2001, reclamantul a pãrãsit România din proprie iniţiativã şi s-a stabilit în Suedia.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
22. Reclamantul se plânge de faptul cã durata procedurii penale pornite împotriva sa a fost incompatibilã cu cerinţa "termenului rezonabil" stipulatã la art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã... care va hotãrî... asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
23. Guvernul a considerat cã aceastã cauzã a fost complexã şi cã reclamantul a contribuit semnificativ la tergiversarea sa, în special prin neprezentarea sa la câteva termene de judecatã. O mare parte din întârzieri au fost produse prin faptul cã martorii nu s-au prezentat în faţa instanţelor. Pe de altã parte, nu au existat perioade lungi de inactivitate care sã poatã fi imputate autoritãţilor.
24. Perioada care trebuie luatã în considerare a început abia la data de 20 iunie 1994, când a intrat în vigoare recunoaşterea de cãtre România a dreptului la petiţie individualã în faţa Curţii. Cu toate acestea, în evaluarea caracterului rezonabil al perioadei de timp care s-a scurs dupã aceastã datã, trebuie luatã în considerare starea procedurii la data respectivã. Prin urmare, la acea datã, dupã 16 luni de la data primei notificãri a cercetãrii penale pornite împotriva reclamantului, cauza s-a aflat pe rolul instanţei de fond.
Perioada în discuţie s-a încheiat la data de 12 martie 2002. Procedura recursului în interesul legii formulat ulterior de cãtre procurorul general şi care avea drept scop casarea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei rãmase definitivã din data de 12 martie 2002 nu ar trebui sã fie luatã în considerare la stabilirea perioadei relevante pentru durata totalã a procedurii, deoarece nu se referã la "acuzaţiile penale" formulate împotriva reclamantului, în mãsura în care calea de atac s-a referit numai la mãsura expulzãrii, şi nu la fondul acuzaţiilor aduse împotriva reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Raimondo împotriva Italiei, Hotãrârea din 22 februarie 1994, seria A nr. 281A, p. 20, § 43).
Astfel, procedura a durat 9 ani pentru 3 grade de jurisdicţie, dintre care 8 ani intrã în competenţa ratione temporis a Curţii. În toatã aceastã perioadã cauza a fost analizatã de 5 instanţe.
25. Curtea reitereazã faptul cã, pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie sã se facã în lumina circumstanţelor cauzei şi cu luarea în considerare a urmãtoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi conduita autoritãţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
26. Curtea a constatat în mai multe rânduri încãlcãri ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţã (vezi Pelissier şi Sassi, menţionatã mai sus).
Mai mult decât atât, Curtea a constatat deja cã, deşi nu este de competenţa sa sã analizeze calitatea juridicã a jurisprudenţei instanţelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusã de obicei în urma unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul aceluiaşi set de proceduri denotã o deficienţã majorã a sistemului judiciar. Ba mai mult, aceastã deficienţã le este imputabilã autoritãţilor, şi nu reclamanţilor (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Matica împotriva României, nr. 19.567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).
27. Dupã analizarea tuturor elementelor aflate în posesia sa, Curtea considerã cã Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care sã o poatã convinge sã ajungã la o altã concluzie în cauza de faţã. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea considerã cã în cauza de faţã durata procedurilor a fost excesivã şi nu a respectat cerinţa "termenului rezonabil". Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie
28. Reclamantul s-a plâns de faptul cã interdicţia de a pãrãsi oraşul Bucureşti ce i-a fost impusã de Tribunalul Bucureşti la data de 19 decembrie 1995 i-a încãlcat dreptul la libertatea de circulaţie garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Oricine se gãseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sã circule în mod liber şi sã-şi aleagã în mod liber reşedinţa sa.
2. Orice persoanã este liberã sã pãrãseascã orice ţarã, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevãzute de lege, constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sãnãtãţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertãţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, sã facã obiectul unor restrângeri care, prevãzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democraticã."
A. Argumentele pãrţilor
29. Guvernul a observat cã mãsura preventivã în discuţie a fost impusã reclamantului la cererea acestuia, dupã eliberarea sa din arestul preventiv, şi cã mãsura s-a încheiat cu Sentinţa pronunţatã de Tribunalul Bucureşti la data de 21 ianuarie 2000, în temeiul art. 357 din CPP.
30. Deşi nu a contestat faptul cã mãsura a reprezentat o ingerinţã în dreptul reclamantului la libertatea de circulaţie, Guvernul a declarat cã mãsura era prevãzutã de lege, urmãrea scopul legitim de a asigura buna administrare a justiţiei şi era proporţionalã cu scopul urmãrit, în mãsura în care a servit exclusiv ca mãsurã preventivã temporarã pentru a asigura prezentarea reclamantului în faţa unei autoritãţi judiciare competente în perioada de judecare a cauzei de cãtre instanţa de fond.
Mai mult, faptul cã reclamantul a fost absent de la mai multe termene de judecatã dupã eliberarea sa din arest preventiv a întãrit concluzia cã interdicţia de a pãrãsi oraşul Bucureşti a fost justificatã în circumstanţele cauzei.
31. În opinia reclamantului, interdicţia de a pãrãsi oraşul Bucureşti l-a pus într-o situaţie şi mai dificilã decât cea în care s-a aflat în timpul arestului pe parcursul procedurilor judiciare.
B. Aprecierea Curţii
32. Curtea observã încã de la început cã pãrţile nu contestã faptul cã interdicţia de a pãrãsi oraşul Bucureşti impusã reclamantului a constituit o ingerinţã în libertatea sa de circulaţie.
33. Aceastã ingerinţã încalcã art. 2 din Protocolul nr. 4, cu excepţia cazului în care este "în conformitate cu legea", urmãreşte unul dintre scopurile legitime prevãzute la art. 2 §§ 3 şi 4 din Protocolul nr. 4 şi este, în plus, necesarã într-o societate democraticã pentru a atinge scopul sau scopurile în discuţie (vezi Fedorov şi Fedorova împotriva Rusiei, nr. 31.008/02, § 36, 13 octombrie 2005, şi Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 15.007/02, § 86, 7 decembrie 2006). Curtea reitereazã cã nu este o chestiune discutabilã în sine faptul cã statul poate aplica diferite mãsuri preventive ce limiteazã libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficientã a unei cercetãri penale, în mãsura în care o astfel de mãsurã - şi în special durata sa - este proporţionalã cu scopurile urmãrite [vezi, mutatis mutandis, Nagy împotriva Ungariei (dec.), nr. 6.437/02, 6 iulie 2004, Fedorov şi Fedorova, menţionatã mai sus, § 41, şi Petre împotriva României, nr. 71.649/01, § 47, 27 iunie 2006].
34. În speţã, ingerinţa a fost în conformitate cu legea [art. 136 din CPP; pentru un rezumat al legislaţiei în materie, vezi Rosengren împotriva României (dec.), nr. 70.786/01, 4 mai 2006] şi a urmãrit scopurile legitime stipulate la art. 2 § 3 din Protocolul nr. 4, în mod special prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertãţilor altora.
35. Urmeazã sã se stabileascã dacã ingerinţa a fost proporţionalã cu scopurile urmãrite.
36. Curtea a statuat cu privire la compatibilitatea art. 2 din Protocolul nr. 4 cu obligaţiile ce limiteazã libertatea de circulaţie a reclamantului într-o serie de cauze având ca obiect proceduri penale. În mod special, în Cauza Antonenkov şi alţii (vezi Antonenkov şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 14.183/02, §§ 59-67, 22 noiembrie 2005), în care durata unei astfel de limitãri în timpul cercetãrii penale a fost de 4 ani şi 10 luni, Curtea nu a constatat nicio încãlcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. În cauza Fedorov şi Fedorova, menţionatã mai sus (§§ 32-47), în care obligaţia contestatã le-a fost impusã reclamanţilor timp de 4 ani şi 3 luni, Curtea a constatat cã, în circumstanţele cauzei, limitarea libertãţii de circulaţie a reclamanţilor nu era disproporţionatã.
Totuşi, în Cauza Ivanov (de asemenea menţionatã mai sus, § 96), Curtea a considerat cã o interdicţie de aproape 11 ani, dintre care circa 9 ani au intrat în competenţa ratione temporis a Curţii, a constituit o încãlcare a libertãţii de circulaţie prin simpla ei duratã.
37. În opinia Curţii, cererea de faţã este mai apropiatã de Cauza Ivanov decât de cauzele Antonenkov şi alţii şi Fedorov şi Fedorova, menţionate mai sus, sub aspectul atât al duratei mãsurii contestate, cât şi al circumstanţelor de fapt.
38. În cererea de faţã, interdicţia de a pãrãsi oraşul Bucureşti i-a fost impusã reclamantului la data de 19 decembrie 1995 şi a durat pânã la finalul procedurii, la data de 13 martie 2002, deşi acuzaţiile aduse reclamantului s-au prescris la data de 16 octombrie 2000.
Mai mult chiar, deşi din dosar rezultã cã reclamantul nu a întâmpinat dificultãţi la pãrãsirea oraşului Bucureşti la data de 22 octombrie 2001 (vezi paragraful 21 de mai sus), el nu a fost în niciun moment informat de cãtre autoritãţi despre revocarea interdicţiei (vezi şi Ivanov, menţionatã mai sus, § 85). De asemenea, Curtea reitereazã cã în Cauza Raimondo împotriva Italiei a constatat o încãlcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 cu privire la o amânare de 5 luni în formularea motivelor unei decizii prin care instanţa internã a revocat o mãsurã ce viza drepturile reclamantului prevãzute de acest articol, precum şi o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei respective reclamantului (vezi Raimondo, menţionatã mai sus, p. 19, § 39).
Astfel, mãsura din cauza de faţã a durat 6 ani şi 3 luni, o duratã ce poate constitui în sine o încãlcare a art. 2 din Protocolul nr. 4.
39. Mai mult chiar, Curtea observã cã instanţele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a mãsurii, deşi reclamantul a contestat aceastã mãsurã în mod repetat (vezi, mutatis mutandis, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, §§ 152-153, CEDO 2000-IV). Curtea considerã cã lipsa motivãrii în deciziile instanţelor interne aduce atingere tot mai mult drepturilor reclamantului, întrucât necesitatea de a impune restricţia se va diminua inevitabil odatã cu trecerea timpului (vezi Luordo împotriva Italiei, nr. 32.190/96, § 96, CEDO 2003-IX, şi, mutatis mutandis, Labita, menţionatã mai sus, § 159).
40. Pentru toate aceste motive, Curtea constatã cã nu a fost pãstrat un just echilibru între cerinţele de interes general şi drepturile reclamantului.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
41. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul
42. Reclamantul solicitã urmãtoarele sume pentru daunele materiale şi morale:
- 850.000 dolari americani (USD) reprezentând creditele pe care a trebuit sã le contracteze pentru a-şi acoperi cheltuielile zilnice în timpul procedurilor;
- 3.000.000 USD reprezentând daunele produse afacerii sale prin obligaţia de a nu pãrãsi oraşul Bucureşti;
- 800.000 USD pentru compensarea suferinţelor fizice şi mentale (inclusiv pentru bolile contractate) în timpul detenţiei pe perioada procedurilor judiciare;
- 4.000.000 USD pentru daunele morale suferite din cauza arestului sãu ilegal şi atingerea adusã reputaţiei sale de om de afaceri în România;
- 100.000 USD pentru daunele morale suferite din cauza imposibilitãţii de a-şi vedea familia din Suedia pe timpul interdicţiei de a pãrãsi localitatea; şi
- 637.500 USD pentru daunele ce i-au fost cauzate, în calitatea sa de cetãţean strãin, prin limitarea libertãţii sale de circulaţie.
43. Guvernul contestã aceste pretenţii. Acesta considerã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între reparaţia echitabilã pretinsã şi mãsurile luate de stat împotriva reclamantului. În orice caz, el considerã cã reclamantul nu şi-a susţinut pretenţiile şi cã a cerut sume exorbitante cu titlu de daune morale.
44. Curtea reitereazã faptul cã a constatat deja încãlcarea art. 6 din Convenţie cu privire la durata procedurii penale şi a art. 2 din Protocolul nr. 4, în mãsura în care interdicţia de a pãrãsi localitatea i-a încãlcat reclamantului, în mod netemeinic, dreptul la libertatea de circulaţie. Aceasta nu distinge nicio legãturã de cauzalitate între încãlcãrile constatate şi daunele materiale pretinse; prin urmare, respinge aceastã cerere. Pe de altã parte, aceasta îi acordã reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
45. Reclamantul nu a formulat pretenţii cu privire la cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii. Curtea reaminteşte cã avocatul a primit deja suma de 701 EUR pentru asistenţa juridicã.
46. Ţinând cont de situaţia expusã mai sus, Curtea nu acordã reclamantului cheltuielile de judecatã.
C. Dobânzi moratorii
47. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru daunele morale, sume ce vor fi convertite în moneda naţionalã a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest.
Întocmitã în limba englezã, ulterior comunicatã în scris la data de 24 aprilie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
