Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
definitivã la 23 decembrie 2008,
(Cererea nr. 24.466/03)
În Cauza Urbanovici împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2 septembrie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 24.466/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Erzebet Gyongyike Urbanovici (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 11 iulie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Reclamanta a susţinut cã desfiinţarea unei hotãrâri definitive şi irevocabile pronunţate în favoarea sa în urma promovãrii unei cãi extraordinare de atac i-a încãlcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul sãu de proprietate.
3. La data de 29 iunie 2007, Curtea a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. De asemenea, aceasta a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp atât admisibilitatea, cât şi temeinicia cauzei (art. 29 § 3).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a nãscut în anul 1959 şi locuieşte în Oradea.
A. Acţiunea în revendicare
5. La data de 14 mai 1999, reclamanta a depus la Judecãtoria Oradea o acţiune în revendicare a unei suprafeţe de teren pe care, deşi potrivit cãrţii funciare aceasta figura ca aparţinând Consiliului Local Oradea, ea susţinea cã o moştenise de la E.S., care o primise de la statul român în schimbul unui alt lot de teren.
Cele 3 instanţe care au soluţionat aceastã cerere au dat câştig de cauzã reclamantei. Judecãtoria Oradea a pronunţat sentinţa la data de 4 iulie 2000. În urma apelului, respectiv a recursului, formulate de Consiliul Local Oradea, Tribunalul Bihor, respectiv Curtea de Apel Oradea au menţinut sentinţa la data de 16 februarie 2001 şi, ulterior, la data de 21 mai 2001, aceastã din urmã decizie fiind definitivã şi irevocabilã.
6. În faţa tuturor instanţelor care s-au pronunţat asupra cauzei, Consiliul Local Oradea a argumentat faptul cã Adeverinţa nr. 10.524 din 14 mai 1955, folositã de reclamantã pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate, era falsã, deoarece conţinea o serie de neregularitãţi.
7. Prima instanţã şi instanţa de apel au respins argumentul pe motivul cã pârâtul, respectiv apelantul, nu adusese dovezi pentru a-şi dovedi susţinerile. Mai mult, instanţele au observat cã, aşa cum reieşea din informaţiile pe care le aveau la dispoziţie, nu fusese începutã nicio procedurã penalã în acest sens.
8. Instanţa de recurs a respins cererea Consiliului Local Oradea de suspendare a procedurii pânã la soluţionarea cererii de anulare a adeverinţei (procedurã descrisã în paragrafele 10-12 de mai jos). Pe fondul cauzei, aceasta a reţinut urmãtoarele:
"Într-adevãr, inadvertenţa sesizatã de cãtre recurent cu privire la Adeverinţa nr. 10.524 din 14 mai 1955... pare a fi întemeiatã, dar, cu toate acestea, nu i se poate înlãtura caracterul de început de dovadã scrisã, condiţie în care instanţa de fond, în mod corect, a procedat şi la administrarea altor probe; declaraţiile martorilor au confirmat cã între statul român şi E.S. a operat un transfer de terenuri, acesta din urmã exercitând posesia în mod public, paşnic şi netulburat... Aceastã stare de fapt este confirmatã şi prin dezmembrãmintele topografice ce au fost operate, faptul schimbului de terenuri fiind dovedit indubitabil prin Adresa nr. 28.182 din 18 octombrie 1949, eliberatã de Ministerul Agriculturii..., probã ce nu poate fi contestatã..."
De asemenea, instanţa a observat cã cercetarea penalã a pretinsei falsificãri a adeverinţei din 1955 se încheiase la data de 17 martie 2001, constatându-se prescripţia rãspunderii penale. Totuşi, Curtea de Apel Oradea a considerat cã, în orice caz, probele administrate, în special adresa din 18 octombrie 1949, au fãcut ca cercetarea sã devinã lipsitã de relevanţã.
9. La o datã neprecizatã, titlul de proprietate al reclamantei a fost înscris în cartea funciarã.
B. Acţiunea în anulare a adeverinţei din 1955
10. La data de 19 aprilie 2001, Consiliul Local Oradea a depus la Judecãtoria Oradea o acţiune împotriva reclamantei, urmãrind anularea adeverinţei din 14 mai 1955 deoarece cuprindea neregularitãţi. Reclamanta a invocat excepţia autoritãţii de lucru judecat, în mãsura în care instanţele care au statuat cu privire la acţiunea în revendicare soluţionaserã deja acest aspect.
11. Cauza a fost strãmutatã la Judecãtoria Arad, care, la data de 28 martie 2002, a admis acţiunea, a statuat cã documentul era fals şi l-a anulat.
12. Apelul, respectiv recursul reclamantei au fost respinse succesiv de Tribunalul Arad, la data de 10 iulie 2002, şi de Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia irevocabilã din data de 3 decembrie 2002.
C. Recursul în anulare împotriva Deciziei din 21 mai 2001
13. În urma soluţiei date de Curtea de Apel Timişoara, Consiliul Local Oradea a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei din 21 mai 2001. De asemenea, acesta i-a cerut procurorului general sã formuleze un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în vederea casãrii aceleiaşi decizii.
14. Prin Decizia irevocabilã din data de 19 februarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis cererea procurorului general, a reţinut cã adeverinţa din anul 1955 fusese declaratã falsã, a casat toate hotãrârile pronunţate în acţiunea în revendicare şi, statuând pe fondul cauzei, a respins acţiunea iniţialã pe motivul cã reclamanta nu îşi dovedise dreptul de proprietate.
Curtea Supremã de Justiţie a reţinut urmãtoarele:
"Deşi, conform art. 129 (5) din Codul de procedurã civilã, judecãtorii au îndatorirea sã stãruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşealã privind aflarea adevãrului în cauzã, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectã a legii, instanţa de recurs a respins cererea de suspendare a cauzei, considerând cã este neîntemeiatã, cu toate cã soluţia ce urma sã se pronunţe în acţiunea în anulare era esenţialã pentru pronunţarea unei hotãrâri legale."
15. La data de 20 martie 2003, la cererea Consiliului Local Oradea, Judecãtoria Oradea, faţã de decizia Curţii Supreme de Justiţie, a luat act de renunţarea la cererea de revizuire formulatã.
II. Dreptul intern pertinent
16. Prevederile relevante ale Codului de procedurã civilã sunt urmãtoarele:
Articolul 322
"Revizuirea unei hotãrâri rãmase definitivã... se poate cere în urmãtoarele cazuri:
................................................................
4. ....dacã hotãrârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecãţii..."
Articolul 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive: ...
2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond, ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã;".
17. Art. 330 a fost abrogat prin <>art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 195/2004
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta s-a plâns de faptul cã dreptul sãu la un proces echitabil şi dreptul sãu de proprietate au fost încãlcate în mãsura în care Hotãrârea irevocabilã din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Oradea a fost casatã şi, în final, acţiunea sa a fost respinsã pe fond într-o cale extraordinarã de atac.
Art. 6 § 1 prevede urmãtoarele, în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
19. Invocând Cauza Stoicescu împotriva României (revizuire, nr. 31.551/96, 21 septembrie 2004), Guvernul a argumentat cã reclamanta nu a fost victima unei încãlcãri a prevederilor de mai sus, în mãsura în care nu a putut dovedi cã a dobândit prin moştenire un drept de proprietate.
20. Reclamanta a contestat aceastã poziţie şi a reiterat cã probele aduse în procedura internã i-au confirmat drepturile succesorale.
21. Curtea considerã cã excepţia de inadmisibilitate invocatã de Guvern ridicã probleme care sunt strâns legate de fondul cererii.
Prin urmare, uneşte excepţia preliminarã cu fondul cauzei.
22. Curtea constatã cã cererea nu este vãdit neîntemeiatã în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, aceasta constatã cã ea nu este lovitã de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declaratã admisibilã.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
23. Guvernul a reiterat principiile Curţii cu privire la cãile extraordinare de atac prin care au fost anulate hotãrâri definitive şi irevocabile. Acesta a informat Curtea cã procedura extraordinarã folositã în cauzã a fost abrogatã din Codul de procedurã civilã.
24. De asemenea, Guvernul a subliniat cã, în mãsura în care reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, aceasta nu poate pretinde cã avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu a avut loc nicio ingerinţã în dreptul sãu de proprietate ca urmare a casãrii hotãrârii definitive şi irevocabile.
Totuşi, în cazul în care Curtea va considera cã reclamanta avea un "bun", Guvernul aratã cã ingerinţa a fost prevãzutã de lege şi a urmãrit un scop legitim, cu care a fost proporţionalã. În mod special, Guvernul a mai arãtat cã, întrucât adeverinţa folositã de reclamantã fusese declaratã falsã, Curtea Supremã de Justiţie a casat decizia irevocabilã tocmai pentru a corecta o eroare judiciarã comisã de instanţele ordinare.
25. Reclamanta se opune poziţiei Guvernului. Aceasta a arãtat cã, admiţând un recurs în anulare, Curtea Supremã de Justiţie a desfiinţat toate hotãrârile anterioare ce îi erau favorabile, încãlcându-i astfel dreptul la un proces echitabil şi determinând-o sã îşi piardã titlul de proprietate asupra terenului în discuţie.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
26. Curtea reitereazã cã, potrivit jurisprudenţei sale bine stabilite, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este el garantat de art. 6 § 1, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã, printre altele, supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã în mod definitiv oricãrui litigiu de cãtre instanţe sã nu mai fie readusã în discuţie (Cauza Brumãrescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, § 61, CEDO 1999-VII).
27. Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu cauze ce ridicau probleme similare cu cea din prezenta speţã, în care a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece a considerat cã recursul în anulare analizat a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, în mãsura în care promovarea sa nu se afla la dispoziţia pãrţilor din proces, ci numai la dispoziţia procurorului general, şi deoarece, prin admiterea cererii, Curtea Supremã de Justiţie a desfiinţat o întreagã procedurã judiciarã care s-a finalizat cu o hotãrâre judecãtoreascã ce avea autoritate de lucru judecat şi care, mai mult decât atât, fusese şi executatã (vezi, printre multe altele, Brumãrescu, menţionatã mai sus, § 62; S.C. Maşinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005; şi Cornif împotriva României, nr. 42.872/02, §§ 29 şi 30, 11 ianuarie 2007).
28. De asemenea, Curtea a considerat cã o casare a unei astfel de decizii dupã ce a rãmas definitivã şi a devenit irevocabilã a constituit o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ce nu putea fi justificatã decât dacã se dovedea, printre altele, cã s-a fãcut "pentru cauzã de utilitate publicã" şi "în condiţiile prevãzute de lege". Mai mult, orice ingerinţã asupra dreptului de proprietate trebuie sã respecte şi cerinţa proporţionalitãţii (vezi Brumãrescu, §§ 77 şi 78; S.C. Maşinexportimport Industrial Group - S.A., § 44; şi Cornif, §§ 39 şi 40, hotãrâri menţionate mai sus).
29. Curtea reitereazã cã niciuna dintre pãrţi nu are dreptul sã cearã revizuirea unei hotãrâri irevocabile şi obligatorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a fondului cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui exercitatã pentru a corecta erorile judiciare, nu pentru a realiza o nouã analizã a fondului cauzei. Revizuirea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã ar putea exista douã puncte de vedere diferite asupra chestiunii puse în discuţie nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. O abatere de la acest principiu este justificatã numai atunci când este dictatã de circumstanţe substanţiale şi imperios necesare (vezi Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
30. Chiar dacã o astfel de revizuire ar fi justificatã, anumite circumstanţe speciale ale cauzei ar putea revela faptul cã modalitatea efectivã în care a fost folositã aceastã cale a afectat însãşi esenţa unui proces echitabil. În mod special, Curtea trebuie sã evalueze dacã, într-o anumitã speţã, puterea de a promova şi de a derula un recurs extraordinar a fost exercitatã de autoritãţi astfel încât sã pãstreze, în cea mai mare mãsurã posibilã, un just echilibru între interesele în cauzã (vezi, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, § 57, CEDO 2004-VIII).
b) Aplicarea acestor principii în cauza de faţã
31. În cauza de faţã, instanţele au statuat în favoarea reclamantei într-o acţiune în revendicare şi au considerat irelevant pentru cauzã faptul cã unul dintre documentele folosite ca probã ar putea fi fals.
Aşadar, Curtea considerã cã intervenţia Curţii Supreme de Justiţie nu era necesarã pentru a aborda aceastã problemã, deoarece instanţele comune au avut destule ocazii sã remedieze pretinsa eroare în interpretarea lor.
32. Presupunând chiar, aşa cum argumenteazã Guvernul, cã judecãtorii au greşit atunci când au refuzat sã suspende procedura de recurs, o astfel de omisiune nu îi poate fi imputatã reclamantei, care a informat instanţele despre existenţa celor douã proceduri paralele (vezi, în special, paragraful 10 de mai sus).
33. În acest sens, Curtea subliniazã cã statul ar trebui sã organizeze un sistem judiciar astfel încât sã identifice procedurile înrudite şi, acolo unde este necesar, sã le conexeze sau sã interzicã instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele [vezi, mutatis mutandis, Roşca împotriva Moldovei, nr. 6.267/02, § 25, 22 martie 2005; Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10.508/02, § 59, 23 octombrie 2007; şi Driza împotriva Albaniei, nr. 33.771/02, § 69, CEDO 2007-... (extrase)].
34. Mai mult, Curtea observã cã, în timp ce instanţele ordinare, în special instanţa de ultim rang, şi-au bazat hotãrârile pe mai multe documente şi depoziţii ale martorilor, Curtea Supremã de Justiţie a respins acţiunea din unicul motiv al nulitãţii actului fals, fãrã a-şi exprima o opinie cu privire la celelalte mijloace de probã sau, cel puţin, fãrã a explica de ce le-a înlãturat.
35. Din acelaşi motiv, Curtea considerã cã aceastã cauzã este mult diferitã de Cauza Stoicescu, menţionatã mai sus, în care singurul act de proprietate al reclamantului asupra proprietãţii în litigiu, şi anume certificatul de moştenitor, a fost ulterior anulat (vezi Stoicescu, menţionatã mai sus, §§ 57 şi 58).
36. Curtea nu poate specula asupra modului în care s-ar fi finalizat cauza în cazul în care Curtea Supremã de Justiţie (sau instanţele comune într-o nouã acţiune în revendicare) ar fi reanalizat restul probelor din dosar. Totuşi, aceasta observã cã situaţia creatã nu îi poate fi imputatã reclamantei şi considerã cã formularea unei noi acţiuni în revendicare ar supune-o unei sarcini disproporţionate, ce nu poate fi justificatã în circumstanţele speciale ale cauzei.
37. Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã o casare a Deciziei irevocabile din 21 mai 2001 nu reprezintã decât un apel deghizat şi, folosindu-l, autoritãţile nu au asigurat un just echilibru între interesele aflate în joc şi astfel au încãlcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.
38. De asemenea, deoarece prin Decizia irevocabilã din 21 mai 2001 reclamanta a fost recunoscutã ca proprietar al terenului în litigiu, reclamanta poate pretinde cã are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, iar casarea deciziei respective dupã ce a rãmas definitivã şi a devenit irevocabilã şi dupã ce a fost executatã va constitui o ingerinţã în dreptul beneficiarului deciziei la o liniştitã posesie a acelui bun (vezi Brumãrescu, menţionatã mai sus, § 74). Presupunând chiar cã o astfel de ingerinţã ar putea fi consideratã cã serveşte unui interes public, Curtea constatã cã ea nu era justificatã, deoarece nu a fost pãstrat un just echilibru, iar reclamanta a fost obligatã sã suporte o sarcinã individualã şi excesivã (Brumãrescu, menţionatã mai sus, §§ 75-80).
39. Pentru toate aceste motive, Curtea respinge excepţia preliminarã a Guvernului şi constatã cã a avut loc o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie, precum şi încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
40. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
41. Reclamanta nu a formulat o cerere de reparaţie echitabilã. Prin urmare, Curtea considerã cã nu se impune sã îi acorde vreo sumã în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Arsenovici împotriva României, nr. 77.210/01, § 55, 7 februarie 2008).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. uneşte cu fondul şi respinge excepţia preliminarã a Guvernului;
2. declarã cererea admisibilã;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Întocmitã în limba englezã, apoi comunicatã în scris la data de 23 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, Santiago Quesada,
preşedinte grefier
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
