Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTARARE din 23 iunie 2005 din 23 iunie 2005, definitiva la 12 octombrie 2005, in Cauza Ghibusi impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A III-A PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 700 din 16 august 2006
(Cererea nr. 7.893/2002)
Strasbourg
Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Ghibuşi împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 2 iunie 2005,
a pronunţat urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea nr. 7.893/2002, introdusã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Stela Ghibuşi (reclamantã), a sesizat Curtea la data de 24 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. La 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a II-a) a hotãrât sã comunice Guvernului plângerea întemeiatã pe art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la accesul la justiţie, având în vedere neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantei. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, Curtea a decis cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizatã Secţiei a III-a astfel reorganizate (art. 52 alin. 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a nãscut în anul 1953 şi are domiciliul în localitatea Livezile (România).
6. Reclamanta a lucrat ca asistentã medicalã la spitalul din oraşul Deta, în serviciul doctorului S.D. La data de 1 octombrie 1999, în urma reorganizãrii şi privatizãrii sistemului medical românesc, reclamanta este transferatã, în baza dispoziţiilor <>Legii asigurãrilor sociale de sãnãtate nr. 145/1997 , în serviciul individual al doctorului S.D. care, în conformitate cu legea românã aplicabilã, avea obligaţia sã semneze cu ea un contract de muncã. Deşi pãrţile nu au negociat şi nu au fixat salariul reclamantei, nici nu au semnat un nou contract, reclamanta a continuat sã lucreze în serviciul lui S.D. în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1999. Apoi ea a depus la spitalul din Deta cererea de acordare a concediului anual.
7. La data de 5 ianuarie 2000, în timp ce îşi efectua concediul, reclamanta a fost convocatã de cãtre S.D. care a informat-o oral cã este concediatã, fãrã sã-i fie prezentatã vreo hotãrâre scrisã.
1. Acţiune în justiţie în vederea reintegrãrii reclamantei în funcţie
8. La data de 10 ianuarie 2000, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecatã, adresatã Tribunalului Timiş împotriva spitalului din Deta şi împotriva lui S.D., pentru a obţine reintegrarea în funcţie şi plata indemnizaţiei de concediu anual, precum şi a salariului, începând de la 1 octombrie 1999 pânã la reintegrarea efectivã.
9. Prin Hotãrârea definitivã din 11 mai 2001, instanţa a obligat spitalul din Deta sã-i plãteascã reclamantei indemnizaţia de concediu. Instanţa a respins cererea de platã a salariului pânã la reintegrarea efectivã, pe motiv cã reclamanta nu lucrase efectiv pentru S.D. şi cã, deşi între pãrţi existase un contract de muncã, acesta nu fusese confirmat în scris, întrucât pãrţile nu negociaserã şi nu fixaserã salariul. Apoi, reţinând cã reclamanta lucrase efectiv pentru S.D. în lunile octombrie şi noiembrie 1999, chiar în lipsa contractului de muncã scris, instanţa constatã cã pãrţile fuseserã de acord sã încheie un contract de muncã şi îl obligã pe S.D. sã semneze un atare contract cu reclamanta, în baza dispoziţiilor <>Legii nr. 145/1997 , citatã anterior.
În anul 2000, reprezentantul spitalului din Deta a sesizat Parchetul de pe lângã Judecãtoria Deta cu o plângere penalã împotriva reclamantei, pentru furt şi distrugere de înscrisuri oficiale. La data de 3 noiembrie 2000, Parchetul dispune clasarea cauzei, pe motiv cã faptele reproşate nu fuseserã comise de reclamantã.
2. Demersuri efectuate de executorul judecãtoresc în vederea executãrii hotãrârii definitive din 11 mai 2001
10. Reclamanta a arãtat faptul cã, între 27 septembrie 2001 şi 2 noiembrie 2001, mai multe cereri formulate de ea sau de executorul judecãtoresc adresate lui S.D., în vederea semnãrii unui nou contract de muncã, au rãmas fãrã rezultat.
11. La data de 2 noiembrie 2001 reclamanta a primit indemnizaţia de concediu dispusã prin Hotãrârea din 11 mai 2001.
12. La data de 2 noiembrie 2001 executorul a constatat într-un proces-verbal refuzul lui S.D. de a semna contractul de muncã, pe motiv cã, fiind angajator privat, nu i se putea impune obligaţia de a semna un contract.
13. Dupã acest proces-verbal, executorul judecãtoresc nu a mai fãcut alte demersuri în vederea executãrii deciziei.
3. Plângerile penale pentru neexecutarea Deciziei din 11 mai 2001
14. La data de 25 octombrie 2001, reclamanta a formulat o plângere penalã prin care solicita Parchetului de pe lângã Judecãtoria Deta condamnarea penalã a lui S.D. şi a funcţionarilor spitalului din Deta pentru refuzul de a executa o hotãrâre judecãtoreascã definitivã.
15. Procurorul a retrimis plângerea Direcţiei Judeţene de Sãnãtate Publicã Timiş care, prin Adresa din 26 noiembrie 2001, a informat-o pe reclamantã cã nu avea competenţa sã dea curs unei atare cereri şi o sfãtuieşte sã-i cearã direct lui S.D. executarea Hotãrârii din 11 mai 2001.
16. La data de 5 noiembrie 2001, reclamanta a formulat o nouã plângere penalã împotriva lui S.D. pentru neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti şi a solicitat condamnarea sa penalã, precum şi despãgubiri pentru repararea prejudiciului moral. Prin Rezoluţia din 19 aprilie 2002, Parchetul de pe lângã Judecãtoria Deta a dispus neînceperea urmãririi penale faţã de S.D., pe motiv cã elementele constitutive ale infracţiunii nu erau întrunite în speţã. La 17 mai 2002, prim-procurorul Parchetului de pe lângã Judecãtoria Deta confirmã rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din 19 aprilie 2002.
17. La data de 18 noiembrie 2002, în temeiul plângerii penale a reclamantei din 5 noiembrie 2001, procurorul a sesizat Judecãtoria Deta cu o plângere penalã nerespectarea unei hotãrâri judecãtoreşti dispunând reintegrarea unui salariat în funcţie, infracţiune pedepsitã de <>art. 84 din Legea nr. 168/1999 . Prin Sentinţa din 25 martie 2003, Judecãtoria Deta îl condamnã pe S.D. la plata a 6.000.000 lei cu titlu de amendã penalã, 25.000.000 lei cu titlu de daune-interese şi 1.000.000 lei, cheltuieli de judecatã. Sentinţa a rãmas definitivã, dupã recursul lui S.D. şi al Parchetului, la data de 10 noiembrie 2003, dupã ce a fost confirmatã prin decizia Curţii de Apel Timişoara.
18. Din documentele prezentate de reclamantã rezultã cã Decizia din 11 mai 2001 rãmâne încã neexecutatã, cu privire la reintegrarea în funcţie.
II. Dreptul intern pertinent
19. Reglementarea internã pertinentã [respectiv extrasele din Codul civil, Codul de procedurã civilã şi Codul muncii (fostul şi noul) şi din <>Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncã şi <>Legea nr. 188/2000 privind executorii judecãtoreşti] este descrisã în Decizia Cauzei Roman şi Hogea împotriva României (nr. 62.959/2000, 31 august 2004).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
20. Reclamanta susţine cã neexecutarea Hotãrârii din 11 mai 2001 dispunând reintegrarea ei în funcţie încalcã dreptul de acces la justiţie, astfel cum este garantat în art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale (...) de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil..."
A. Asupra admisibilitãţii
21. În primul rând, Guvernul aminteşte cã, în speţã, executarea obligaţiei de reintegrare necesitã intervenţia personalã a debitorului şi precizeazã cã nu existã mijloace de executare silitã în naturã a unei atare obligaţii. Reclamanta ar fi trebuit sã foloseascã mijloace indirecte pentru a-l constrânge pe debitor sã-şi execute obligaţia. Astfel, ar fi trebuit sã cearã condamnarea angajatorului la plata despãgubirii prevãzute în art. 136 alin. (1) din Codul muncii.
22. Guvernul considerã cã este vorba despre un remediu adecvat, accesibil, eficient şi suficient, în conformitate cu jurisprudenţa organelor Convenţiei [Cauza G. împotriva Belgiei, nr. 12.604/1986, Decizia Comisiei din 10 iulie 1991, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 125]. El citeazã, de asemenea, o decizie a Curţii de apel Craiova, din 24 septembrie 1997, care confirmã posibilitatea pentru orice concediat sã beneficieze de despãgubiri, fie formulând o acţiune în anularea deciziei de concediere, fie introducând o acţiune separatã în acest scop. În plus, Guvernul afirmã cã plata unei astfel de despãgubiri reprezintã efectiv o adevãratã executare de cãtre angajator a obligaţiei de reintegrare, în mãsura în care, pentru un angajat, salariul este miza contractului de muncã.
23. În sfârşit, Guvernul considerã cã reclamanta dispunea de alte remedii interne care corespundeau criteriilor art. 35 din Convenţie, astfel cum sunt interpretate de Curte (Cauza Stogmuller împotriva Austriei, Hotãrârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, paragraful 11, şi Cauza De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Hotãrârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34, paragraful 62). Guvernul menţioneazã acţiunea penalã împotriva angajatorului şi acţiunea în obligarea debitorului la plata amenzii civile.
24. În replicã, reclamanta contestã eficienţa remediilor interne indicate de Guvern şi afirmã cã tocmai cadrul juridic pus la dispoziţie pentru executarea hotãrârii definitive dispunând reintegrarea sa nu era nici suficient şi nici adecvat.
25. Curtea aminteşte cã, în temeiul art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizatã decât dupã epuizarea cãilor de atac interne. Orice reclamant trebuie sã fi acordat instanţelor interne ocazia sã evite sau sã remedieze pretinsele încãlcãri, ceea ce reprezintã finalitatea acestei dispoziţii [vezi, de exemplu, Cauza Cardot împotriva Franţei, Hotãrârea din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, paragraful 36, şi Cauza Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (decizie), nr. 65.681/2001, 29 aprilie 2004].
26. Cu toate acestea, prevederile art. 35 alin. 1 din Convenţie nu impun decât epuizarea recursurilor referitoare la pretinsele încãlcãri şi care sunt, în acelaşi timp, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie sã prezinte un grad de certitudine suficient nu numai în teorie, ci şi în practicã, fãrã de care eficienţa şi efectivitatea nu sunt respectate; statul pârât este cel care trebuie sã demonstreze cã aceste exigenţe sunt reunite (vezi, printre multe altele, hotãrârile în Cauza Vernillo împotriva Franţei, din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, paragraful 27, şi în Cauza Dalia împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-I, paragraful 38, şi decizia în Cauza Moreira Barbosa, citatã anterior).
27. De la bun început, Curtea aminteşte cã obligaţia neexecutatã în cauzã este cea de a o reintegra pe reclamantã în funcţie. Curtea constatã cã toate cãile de atac sugerate de Guvern sunt mijloace indirecte de executare a hotãrârii definitive, aşadar nu sunt de naturã sã remedieze în mod direct pretinsa încãlcare.
28. Presupunând cã, având în vedere caracterul special al obligaţiei de executat în cauzã, care necesitã intervenţia personalã a debitorului, mijloacele de constrângere a debitorului s-ar fi dovedit, în principiu, cãi de atac efective şi accesibile în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie, Curtea constatã cã, în cauzã, reclamanta a uzat deja de douã dintre aceste mijloace indirecte şi niciunul dintre ele nu a condus la executarea hotãrârii definitive. Or, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant trebuie sã fi folosit, în mod normal, acţiuni interne cu adevãrat eficiente şi suficiente. Când s-a folosit o cale de atac, nu se cere folosirea unei alte cãi, al cãrei scop este practic acelaşi (Cauza Moreira Barbosa, citatã anterior).
29. În speţã, instanţele, statuând pe fondul cauzei, au respins definitiv cererea reclamantei de a i se plãti salariile datorate pânã la reintegrare. Reclamanta a mandatat un executor judecãtoresc sã obţinã executarea Hotãrârii din 11 mai 2001. În plus, deşi S.D. a fost condamnat la plata unei amenzi penale şi a daunelor, el a refuzat în continuare sã o reintegreze pe reclamantã în funcţie.
30. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea considerã cã ar fi excesiv sã i se cearã reclamantei sã introducã din nou acţiunile indicate de Guvern, din moment ce a folosit deja mijloacele care sunt cãi de atac considerate de Guvern adecvate şi suficiente şi care au scopuri similare, respectiv constrângerea debitorului sã-şi execute obligaţia.
31. În consecinţã, excepţia invocatã de Guvern va fi respinsã.
32. În plus, Curtea constatã cã plângerea nu este în mod manifest neîntemeiatã în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constatã cã aceasta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. În aceste condiţii, Curtea o declarã admisibilã.
B. Asupra fondului
33. Guvernul susţine cã, deşi executarea unei hotãrâri trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), existã circumstanţe care justificã eşecul executãrii în naturã a unei obligaţii impuse printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, fãrã ca neexecutarea sã constituie o încãlcare a acestui articol. În opinia sa, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilitãţii, statul nu este obligat sã execute ex officio toate hotãrârile judecãtoreşti. Contrar obligaţiilor pozitive care rezultã din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie care îi revine statului în temeiul art. 6 este cea de a crea şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar apt sã-l ajute în executarea creanţei.
34. Dat fiind caracterul particular al obligaţiei debitorului, care necesita intervenţia sa personalã, Guvernul considerã cã îi revine tocmai creditorului obligaţia de a utiliza mijloacele judiciare puse la dispoziţia sa, iar autoritãţile statului trebuie sã aibã un comportament diligent, luând toate mãsurile care i se pot cere în mod rezonabil. Or, în cauzã, reclamanta nu a folosit toate mijloacele puse la dispoziţie prin sistemul judiciar român în vederea executãrii hotãrârii interne definitive dispunând reintegrarea ei.
35. Guvernul susţine cã statul trebuie sã asigure un just echilibru între cele douã interese incidente în cazuri ca cel în speţã: cel al debitorului de a-şi proteja drepturile şi libertãţile fundamentale şi cel al creditorului de a executa obligaţia în naturã. Dacã toate mijloacele puse la dispoziţia creditorului, deşi utilizate în mod diligent, eşueazã, soluţia este executarea prin echivalent.
Guvernul aminteşte, în sfârşit, cã angajatorul privat nu poate fi obligat sã angajeze o persoanã şi sã colaboreze cu ea dacã nu vrea.
36. Reclamanta contestã teza Guvernului.
37. Curtea aminteşte cã executarea unei sentinţe sau a unei hotãrâri pronunţate de orice instanţã trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi obligatorie sã rãmânã neexecutatã în detrimentul unei pãrţi [Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V].
38. În prezenta cauzã, deşi reclamanta a obţinut, la data de 11 mai 2001, o decizie internã definitivã dispunând ca S.D. sã o reintegreze în funcţie şi a fãcut, ulterior, demersuri în vederea executãrii, decizia rãmâne în continuare neexecutatã.
39. Cu toate acestea, dreptul de acces la justiţie nu poate obliga un stat sã execute orice hotãrâre cu caracter civil, oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi circumstanţele (Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/1999, paragraful 39, 27 mai 2003). În orice caz, atunci când autoritãţile sunt obligate sã acţioneze pentru executarea unei hotãrâri judecãtoreşti şi omit sã o facã, aceastã omisiune angajeazã responsabilitatea statului pe tãrâmul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Cauza Scollo împotriva Italiei, Hotãrârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, paragraful 44).
40. În consecinţã, Curtea aminteşte cã nu este abilitatã sã examineze dacã ordinea juridicã internã a statului este capabilã sã garanteze executarea hotãrârilor pronunţate de instanţe. Într-adevãr, fiecare stat contractant trebuie sã se doteze cu arsenalul juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii constã numai în a examina dacã în cauzã mãsurile adoptate de autoritãţile române au fost adecvate şi suficiente (Cauza Ruianu împotriva României, nr. 34.647/1997, paragraful 66, 17 iunie 2003).
41. Curtea observã cã, în speţã, obligaţia reintegrãrii necesita intervenţia personalã a debitorului, care era un particular. Statul, în calitate de depozitar al forţei publice, era chemat sã manifeste un comportament diligent şi sã-l asiste pe creditor în executarea hotãrârii care îi era favorabilã.
42. În ciuda tuturor eforturilor depuse de reclamantã, debitorul s-a opus în mod constant executãrii.
43. Curtea constatã cã reclamanta a iniţiat suficiente acte de executare şi a depus eforturile necesare pentru a obţine executarea hotãrârii judecãtoreşti definitive. Trebuie analizat dacã autoritãţile sesizate au avut un comportament activ, luând toate mãsurile care i se puteau cere în mod rezonabil.
44. Curtea noteazã cã reclamanta a mandatat un executor judecãtoresc pentru a asigura executarea deciziei judecãtoreşti definitive. La data de 2 noiembrie 2001, executorul s-a mulţumit sã întocmeascã un proces-verbal de constatare a refuzului lui S.D. de a se conforma hotãrârii judecãtoreşti definitive care îl obligase la semnarea contractului de muncã. Dupã acest proces-verbal, executorul judecãtoresc nu a mai fãcut niciun demers în vederea executãrii Hotãrârii din 11 mai 2001.
45. Curtea observã, de asemenea, cã prima plângere penalã a reclamantei, adresatã Parchetului de pe lângã Judecãtoria Deta, a fost trimisã Direcţiei Judeţene de Sãnãtate Publicã Timiş, care s-a dovedit a fi necompetentã pentru a da curs unei astfel de cereri. A douã plângere penalã a reclamantei s-a soluţionat, într-o primã etapã, prin neînceperea urmãririi penale împotriva lui S.D. şi numai ulterior, dupã un an de la introducerea plângerii, Parchetul l-a trimis pe S.D. în judecatã în faţa instanţei.
46. În plus, Curtea constatã cã cererea reclamantei vizând obligarea angajatorului la plata salariilor datorate pânã la reintegrarea efectivã, mijloc pe care Guvernul l-a prezentat ca fiind eficient, a fost respinsã de instanţele naţionale, pe motiv cã, deşi între pãrţi a existat un contract de muncã, acesta nu fusese confirmat în scris, întrucât pãrţile nu negociaserã salariul.
47. În plus, nimic nu dovedeşte, în speţã, cã executarea în naturã ar fi fost imposibilã, astfel încât reclamanta sã fie silitã sã transforme obligaţia iniţialã într-o obligaţie de naturã pecuniarã (Cauza Roman şi Hogea, citatã anterior). Condamnarea penalã a debitorului atestã cã instanţele interne au considerat cã hotãrârea judecãtoreascã definitivã care îl obligase pe angajator la reintegrarea reclamantei putea încã sã fie executatã ca atare.
48. Pe baza elementelor menţionate, Curtea considerã cã, în cauzã, autoritãţile la care a fãcut apel reclamanta în vederea executãrii hotãrârii judecãtoreşti definitive nu au luat toate mãsurile care se puteau aştepta de la ele în mod rezonabil şi cã, în consecinţã, asistenţa pentru executarea hotãrârii definitive favorabile reclamantei a fost total lipsitã de eficienţã.
49. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a decide cã în prezenta cauzã, prin pasivitatea lor, autoritãţile naţionale au privat-o pe reclamantã de un acces efectiv la justiţie şi nu au oferit nicio justificare valabilã pentru ingerinţa cauzatã prin neexecutarea deciziei.
50. În consecinţã, în cauzã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 13 din Convenţie
51. În observaţiile din 1 martie 2004, reclamanta a prezentat un nou capãt de cerere în faţa Curţii, în baza art. 13 din Convenţie.
52. Reclamanta subliniazã cã în dreptul intern nu dispunea de un remediu efectiv în vederea executãrii hotãrârii interne definitive dispunând reintegrarea sa. Ea repetã aceleaşi motive ca cele pe care le invocase în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la dreptul de acces la justiţie.
53. În plus, reclamanta afirmã cã, în momentul faptelor, nicio cale de atac nu era disponibilã pentru a contesta rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale a Parchetului de pe lângã Judecãtoria Deta, la data de 19 aprilie 2002, în favoarea lui S.D., şi confirmatã la data de 17 mai 2002 de prim-procurorul Parchetului.
54. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi în mãsura în care este competentã pentru a analiza invocãrile formulate, Curtea nu a reţinut nicio aparenţã de încãlcare a art. 13 din Convenţie.
55. În consecinţã, acest capãt de cerere este în mod vãdit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
56. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o satisfacţie echitabilã."
A. Prejudiciu
57. Reclamanta solicitã 170.000 euro, cu titlu de prejudiciu material pe care l-a suferit, reprezentând salariile pe care ar fi trebuit sã le primeascã de la S.D. pe perioada 1 octombrie 1999 - 1 martie 2004. Ea considerã cã valoarea salariului lunar pe care ar fi trebuit sã-l primeascã este de 3.000-4.000 euro, asemeni persoanelor care exercitã aceeaşi meserie în strãinãtate. În plus, ea subliniazã cã salariul medicilor a înregistrat o creştere considerabilã în ultimii 3 ani.
58. Referitor la prejudiciul moral, reclamanta solicitã 50.000 euro, pe motiv cã imposibilitatea respectãrii hotãrârii judecãtoreşti definitive i-a provocat un sentiment de umilinţã şi de nesiguranţã. În afarã de aceasta, ea aminteşte cã în anul 2000 a fãcut obiectul cercetãrilor penale declanşate la cererea Direcţiei Judeţene de Sãnãtate Publicã Timiş, care s-au soldat, la data de 3 noiembrie 2000, cu clasarea cauzei, ceea ce a contribuit la agravarea stãrii ei de frustrare.
59. Guvernul considerã cã reclamanta nu-şi dovedeşte afirmaţiile cu privire la prejudiciul material în afara celui de naturã salarialã. El afirmã cã prejudiciul nu poate consta decât, eventual, în salariile pe care reclamanta le-ar fi putut primi de la S.D., cu o valoare echivalentã cu salariul unei asistente medicale care ar fi lucrat în aceleaşi condiţii. În plus, suma nu a fost stabilitã prin nicio hotãrâre judecãtoreascã.
60. Referitor la prejudiciul moral, Guvernul considerã cã acesta trebuie sã fie consecinţa neexecutãrii hotãrârii interne definitive vizând reintegrarea, şi nu consecinţa altor proceduri judiciare. În plus, Guvernul a evidenţiat faptul cã valoarea daunelor solicitate cu acest titlu de reclamantã este excesivã şi nejustificatã.
61. Curtea aminteşte cã o hotãrâre constatând o încãlcare antreneazã pentru statul pârât obligaţia juridicã de a pune capãt încãlcãrii şi de a şterge consecinţele astfel încât, în mãsura posibilitãţilor, sã fie restabilitã situaţia anterioarã [Cauza Metaxas împotriva Greciei nr. 8.415/2002, paragraful 35, 27 mai 2004, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei, satisfacţie echitabilã (GC), nr. 31.107/1996, paragraful 32, CEDO 2000-XI].
62. Curtea a constatat o încãlcare a drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive dispunând reintegrarea sa în funcţie.
În consecinţã, Curtea considerã cã reclamanta a suferit un prejudiciu moral şi material şi cã acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încãlcãrii.
63. În aceste împrejurãri, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevãzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordã reclamantei 4.800 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral.
B. Cheltuieli de judecatã
64. Reclamanta solicitã, de asemenea, 5.000 euro pentru cheltuielile de judecatã ocazionate de procedura internã şi de procedura în faţa Curţii.
65. Guvernul considerã cã nu trebuie rambursate decât cheltuielile de judecatã referitoare la procedura penalã în care S.D. a fost condamnat pentru neexecutarea obligaţiei de reintegrare. El aminteşte cã aceste cheltuieli de judecatã nu pot fi rambursate decât dacã au fost într-adevãr suportate de reclamantã şi dacã au fost rezonabile în raport cu încãlcarea constatatã (acesta invocã, în special, hotãrârile în Cauza Cvijetic împotriva Croaţiei din 26 februarie 2004, paragraful 63, şi în Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, paragraful 55). În plus, Guvernul constatã cã reclamanta nu şi-a dovedit afirmaţiile şi solicitã respingerea cererii ca fiind abuzivã în mod manifest.
66. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în mãsura în care dovedeşte caracterul real, necesar şi rezonabil al valorii lor. În speţã şi luând în considerare elementele de care dispune şi criteriile menţionate anterior, Curtea considerã rezonabilã suma de 100 euro cu titlu de cheltuieli ocazionate de procedura internã şi o acordã reclamantei.
C. Majorãri de întârziere
67. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declarã cererea admisibilã în privinţa capãtului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
2. declarã cererea inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere;
3. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 4.800 euro (patru mii opt sute euro) pentru prejudiciul material şi moral, precum şi 100 euro (o sutã euro) pentru cheltuieli de judecatã, plus sumele datorate cu titlu de impozit;
b) cã, începând de la data expirãrii termenului amintit şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, sumele vor fi majorate cu o dobândã simplã, a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la data de 23 iunie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
