Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 29.226/03)
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Creangă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Nicolas Bratza, preşedinte, Jean-Paul Costa, Francoise Tulkens, Nina Vajic, Dean Spielmann, Lech Garlicki, Peer Lorenzen, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Paivi Hirvela, Giorgio Malinverni, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nebojsa Vucinic, Guido Raimondi, Ganna Yudkivska, judecători, şi Vincent Berger, jurist,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 30 martie 2011 şi 18 ianuarie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 29.226/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Sorin Creangă (reclamantul), a sesizat Curtea la 4 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de S. Cus, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental ad interim, doamna C. Ciută, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţinea, în special, că lipsirea sa de libertate în data de 16 iulie 2003, între orele 9-22, a fost ilegală, ca şi arestarea sa preventivă consecutivă. Acesta a invocat în special art. 5 § 1 din convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat alcătuirea secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Cauza a fost astfel atribuită Secţiei a treia în noua ei alcătuire (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acestei secţii s-a constituit, conform art. 26 § 1 din regulament, camera însărcinată cu judecarea cauzei (art. 27 § 1 din convenţie). La 19 februarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea.
5. La 15 iunie 2010, camera respectivă, compusă din Josep Casadevall, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra şi Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, a pronunţat hotărârea. Aceasta a declarat în unanimitate cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete. Tot în unanimitate, s-a hotărât că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte lipsirea de libertate a reclamantului în data de 16 iulie 2003, între orele 10-22, şi arestarea sa la 25 iulie 2003, în urma recursului în anulare; s-a hotărât, de asemenea, că nu a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte motivarea insuficientă a arestării preventive în perioada 16-18 iulie 2003. Camera a hotărât, de altfel, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului 8.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral şi 500 EUR pentru cheltuielile de judecată.
6. La 3 septembrie 2010, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere (art. 43 din convenţie).
7. La 22 noiembrie 2010, un colegiu al Marii Camere a decis admiterea cererii (art. 73 din regulament).
8. Compunerea Marii Camere a fost alcătuită în conformitate cu art. 26 §§ 4 şi 5 din convenţie şi art. 24 din regulament. La 3 noiembrie 2011, Jean-Paul Costa, preşedintele Curţii, şi-a încheiat mandatul. Nicolas Bratza i-a succedat în funcţie şi de la acea dată a asigurat preşedinţia Marii Camere în speţă (art. 9 § 2 din regulament). Jean-Paul Costa şi-a păstrat funcţia de judecător ulterior expirării mandatului, în temeiul art. 23 § 3 din convenţie şi art. 24 § 4 din regulament. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan (art. 28 din regulament), judecător ales să reprezinte România, preşedintele Marii Camere l-a desemnat pe Guido Raimondi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
9. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament).
10. La 30 martie 2011 a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
- pentru Guvern: doamna C. Ciută, agent ad interim; doamna M. Morariu, consilier;
- pentru reclamant: S. Cus, avocat în Baroul Bucureşti, consilier.
Reclamantul a fost, la rândul său, prezent.
Curtea a ascultat declaraţiile lui S. Cus, C. Ciută şi M. Morariu, precum şi răspunsurile acestora la întrebările judecătorilor.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
11. Reclamantul s-a născut în 1956 şi locuieşte în Bucureşti.
12. În 1985 a devenit agent al Poliţiei Capitalei, iar în 1995 ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Secţiei 5 de Poliţie din Bucureşti.
A. Împrejurările primei arestări preventive a reclamantului
1. Versiunea reclamantului
13. În formularul cererii sale, reclamantul afirmă că, la 16 iulie 2003, a fost informat de superiorul său ierarhic că trebuia să se prezinte la sediul Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA) pentru interogatoriu.
În observaţiile scrise adresate Marii Camere la 10 februarie 2011, reclamantul afirmă că, în data de 15 iulie 2003, în jurul orei 17, în timp ce se afla în concediu, un coleg de la Secţia 5 de Poliţie din Bucureşti l-a informat la telefon că trebuia să se prezinte a doua zi la PNA, fără a oferi alte precizări.
14. La 16 iulie 2003, în jurul orei 8,45, reclamantul ar fi întâlnit 25 de colegi în curtea sediului PNA. Ulterior, în jurul orei 9, li s-ar fi solicitat tuturor să intre în sediu. La intrare, un agent de poliţie ar fi notat datele reclamantului şi ale colegilor săi într-un registru de acces.
15. Reclamantul şi colegii săi ar fi fost conduşi într-o sală de şedinţă aflată la parterul clădirii. În scurt timp, procurorul militar V.D. ar fi intrat şi le-ar fi cerut să dea declaraţii scrise cu privire la împrejurările în care au cunoscut 3 persoane, I.D., S.B. şi M.I. Procurorul ar fi părăsit apoi sala şi ar fi revenit în jur de 9,30-9,40 pentru a lua declaraţiile. După ce le-a citit, ar fi început să îi ameninţe pe reclamant şi colegii săi cu arestarea preventivă. Apoi ar fi ieşit din nou din sală. 4 sau 5 jandarmi mascaţi şi înarmaţi ar fi intrat în sală. Reclamantul şi colegii săi ar fi fost rugaţi de unul dintre jandarmi să scoată telefoanele mobile şi să le pună pe o masă aflată lângă un alt jandarm. Aceştia ar fi fost informaţi, de asemenea, că aveau voie să iasă din sală pentru a merge la toaletă sau a fuma o ţigară, dar numai pe rând şi însoţiţi de un jandarm înarmat.
16. În jurul orei 15, reclamantul şi colegii săi au cerut permisiunea de a ieşi din sală pentru a lua apă şi mâncare. După ce a obţinut acordul procurorului, un jandarm a strâns bani de la agenţii de poliţie şi s-a dus să cumpere proviziile cerute.
17. În tot acest timp, reclamantul nu ar fi beneficiat de asistenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Nu ar fi putut contacta pe nimeni în exterior.
18. În formularea cererii, reclamantul afirmă că a reuşit să contacteze un avocat în jurul orei 20.
În observaţiile sale scrise depuse în faţa Marii Camere, reclamantul afirmă că, în jurul orei 23, a fost condus, împreună cu un coleg, în biroul procurorului, aflat la primul etaj, unde s-ar fi găsit procurorul, un alt bărbat şi două femei. Procurorul i-ar fi sugerat să declare că ofiţerii din conducerea Secţiei 5 Poliţie din Bucureşti erau vinovaţi de corupţie. Acesta ar fi adăugat că, în schimb, nu va fi arestat preventiv şi îşi va putea revedea familia în curând. Reclamantul ar fi solicitat asistenţa unui avocat ales. Procurorul i-ar fi răspuns că cele două femei prezente erau avocate numite din oficiu şi l-ar fi invitat să aleagă una care să îl asiste. Reclamantul s-ar fi opus. Potrivit acestuia, procurorul ar fi început să îi "vorbească urât" şi să îl ameninţe spunându-i că dacă nu cooperează va fi arestat preventiv cu interdicţia de a primi vizita familiei. Reclamantul ar fi fost condus afară din birou de un jandarm, care ar fi primit ordinul de a-i interzice să vorbească cu alte persoane şi să meargă la toaletă fără permisiunea procurorului.
În audierea publică din 30 martie 2011, reclamantul a afirmat că, la o oră neprecizată, familia sa, care ştia că el trebuie să se prezinte la acea dată la PNA de unde nu s-a mai întors acasă, l-a contactat pe avocatul C.N., care l-ar fi rugat pe colegul său, S. Cus, să îl asiste pe reclamant în faţa parchetului. S. Cus ar fi sosit la ora 22 şi ar fi avut atunci posibilitatea de a se întâlni cu reclamantul.
19. La 17 iulie 2003, în jur de 1,15-1,30, reclamantul ar fi fost dus din nou în biroul procurorului. Acesta din urmă ar fi completat un formular tipizat menţionând acuzaţiile împotriva sa şi i-ar fi citit actul. Drept răspuns, reclamantul ar fi afirmat că nu recunoştea faptele care i se imputau şi că îşi menţinea declaraţia iniţială. În prezenţa unei avocate din oficiu, Av. M.S. ar fi semnat formularul. Procurorul i-ar fi notificat totodată mandatul de arestare preventivă, care a fost emis pe numele său la 16 iulie 2003, precizând că arestarea sa a fost dispusă pe o durată de 3 zile, respectiv 16-18 iulie 2003.
20. În jurul orei 1,40, procurorul l-ar fi informat pe reclamant, în prezenţa avocatului ales, S. Cus, de mandatul de arestare preventivă emis pe numele său. Acesta i-ar fi prezentat, de asemenea, probele acuzării care justificau măsura, şi anume declaraţiile colegilor săi. Mandatul ar fi fost emis în temeiul art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală. Făcând trimitere la textele de lege relevante, procurorul ar fi subliniat că faptele imputate reclamantului reuneau elementele constitutive ale infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, de luare de mită şi de complicitate la furt calificat. Partea relevantă a mandatului este redactat după cum urmează:
"Într-una din zilele anilor 1999 sau 2000, dată ce urmează a fi stabilită ulterior, [reclamantul] împreună cu mai mulţi colegi din secţia 5 au surprins mai multe persoane ce transportau peste 2 tone benzină sustrase din conducte, împrejurare în care au pretins şi primit suma de 20.000.000 lei, pentru a nu le întocmi dosar penal şi a-i lăsa să îşi continue activitatea infracţională.
Săvârşirea faptei penale de către învinuit/inculpat rezultă din următoarele probe:
- declaraţii martori;
- procese-verbale de confruntare;
- declaraţii inculpaţi;
- înregistrări audio;
- planşe foto;
- proces-verbal recunoaştere după fotografii.
Având în vedere că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. h) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege este cuprinsă între 4 şi 18 ani închisoare, iar punerea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică şi pentru buna desfăşurare a cercetărilor din prezenta cauză penală, având în vedere calitatea de poliţist a inculpatului de care se poate prevala în eventuala influenţare a persoanelor ce urmează a fi audiate în cauză.
În baza art. 136 alin. 5, art. 146 alin. 1, art. 148 alin. 1 lit. h), art. 149^1, art. 151 C. proc. pen., [procurorul] dispune:
(1) Arestarea preventivă provizorie a învinuitului/inculpatului [...] pe o durată de 3 zile.
(2) Conform art. 146 alin. 3 şi art. 149^1 alin. 3 C. proc. pen., durata menţionată la primul punct este cuprinsă între 16 iulie 2003, ora 22, şi 18 iulie 2003, ora 22.
(3) Un mandat de arestare preventivă provizorie va fi întocmit [...] cu începere din 16 iulie 2003 [...]"
21. În jurul orei 2,30, reclamantul ar fi fost condus într-o sală de la subsolul clădirii, unde se aflau alţi 13 colegi. La scurt timp, reclamantul ar fi fost transferat la Penitenciarul Rahova.
2. Versiunea Guvernului
22. În toamna anului 2002, PNA ar fi primit sesizări privind furturile de produse petroliere din conductele societăţii "Petrotrans" - S.A., în vecinătatea municipiului Bucureşti, comise în strânsă colaborare cu jandarmii şi agenţii de poliţie. În urma audierii mai multor persoane la 9 şi 11 iulie 2003 şi a identificării fotografice, ar fi reieşit că reclamantul era implicat în operaţiune. Procurorul V.D., însărcinat cu cazul, ar fi decis citarea a aproximativ 50 de persoane pentru a depune mărturie la 16 iulie 2003.
23. La 15 iulie 2003, reclamantul, precum şi 16 colegi de poliţie ar fi fost citaţi la locul de muncă (Secţia 5 Poliţie din Bucureşti) pentru a apărea în faţa PNA ca să dea declaraţii în legătură cu respectiva anchetă penală. Totodată, şeful Direcţiei Generale de Poliţie Sector 1 Bucureşti ar fi fost informat în acest sens pentru a-l preveni asupra absenţei poliţiştilor a doua zi şi pentru a asigura prezenţa acestora la parchet.
24. A doua zi dimineaţa, la ora 9, reclamantul şi colegii săi s-ar fi prezentat la sediul PNA. Procurorul militar V.D. i-ar fi primit într-o sală aflată la parterul clădirii şi i-ar fi informat că vor fi interogaţi în cadrul actelor premergătoare cu privire la implicarea lor în sustragerea frauduloasă de produse petroliere din oleoducte. Toţi agenţii de poliţie ar fi negat verbal orice implicare în această activitate, dar ar fi consimţit să dea o declaraţie scrisă în acest sens. În consecinţă, ar fi primit un chestionar cu 10 întrebări la care au răspuns pe coli albe. În acest interval, procurorul ar fi ieşit din sală şi s-ar fi dus în biroul său de la primul etaj al clădirii pentru a continua actele de procedură în privinţa altor persoane implicate în cauză.
25. Pe la ora 12, pe când agenţii terminaseră de scris declaraţiile, procurorul ar fi revenit în sală şi i-ar fi informat că, printr-o decizie din aceeaşi dată, ar fi început urmărirea penală împotriva a 10 dintre ei, inclusiv reclamantul, pentru luare de mită, complicitate la furt calificat şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. Ceilalţi 7 agenţi ar fi fost lăsaţi să părăsească sediul parchetului.
26. Procurorul ar fi solicitat celor 10 agenţi de poliţie să dea o nouă depoziţie şi să fie confruntaţi cu alte persoane. Acesta i-ar mai fi informat că aveau dreptul de a fi asistaţi de avocaţi aleşi. Unii agenţi au contactat avocaţi în timp ce, pentru alţii, inclusiv reclamantul, parchetul ar fi făcut apel la Baroul Bucureşti pentru a li se asigura avocaţi numiţi din oficiu.
27. Reclamantul ar fi aşteptat de bunăvoie la sediul PNA pentru clarificarea situaţiei sale juridice. Nu ar fi fost obligat să rămână acolo, fiind liber să părăsească sediul în orice moment, de exemplu, pentru a cumpăra apă sau ţigări; de altfel, 2 poliţişti, A.A. şi G.C., ar fi plecat în aceeaşi zi şi fără să se mai întoarcă.
28. Reclamantul nu ar fi fost supravegheat sau păzit niciodată. Jandarmii ar fi fost prezenţi la sediul PNA la acea dată doar pentru a asigura menţinerea ordinii. De altfel, nu ar fi existat nicio intrare separată sau încăpere specială pentru persoanele împotriva cărora se luase măsura reţinerii sau arestării preventive.
29. În jur orelor 13-14, după sosirea la sediul PNA a avocaţilor aleşi (pentru 5 agenţi de poliţie) sau numiţi din oficiu, procurorul a început audierea agenţilor pe rând. Audierea a durat 3-4 ore.
30. La o oră neprecizată, în timpul audierii sale, reclamantul, asistat de avocatul din oficiu M.S., ar fi completat declaraţia iniţială făcută pe coală albă, confirmând că era coleg cu poliţiştii C.D. şi M.G.M. şi că avea relaţii normale cu aceştia. Cu această ocazie, procurorul ar fi completat pe hârtie că prima declaraţie fusese făcută la ora 10.
31. La o oră neprecizată, reclamantul ar fi dat o nouă declaraţie în prezenţa avocatului din oficiu, de data aceasta pe un formular tipizat cu menţiunea "învinuit/inculpat". Din acest formular ar fi reieşit că reclamantul fusese informat despre faptele de care era acuzat şi încadrarea lor juridică, precum şi despre drepturile sale procedurale. În acest sens, s-ar fi întocmit un proces-verbal semnat de procuror, reclamant şi avocatul din oficiu.
32. Procurorul ar fi efectuat apoi mai multe confruntări între învinuiţi, inculpaţi şi martori.
33. La ora 22, printr-o ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale, procurorul ar fi acuzat mai mulţi agenţi de poliţie, printre care şi reclamantul, de săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, complicitate la furt calificat şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.
34. La aceeaşi oră, procurorul ar fi emis o ordonanţă de arestare preventivă pe numele reclamantului. Mandatul de arestare preventivă ar fi fost emis şi comunicat reclamantului la o oră neprecizată. În noaptea de 16/17 iulie 2003, reclamantul ar fi fost transferat la Penitenciarul Rahova.
35. Guvernul a comunicat faptul că registrele de intrare şi ieşire din sediul PNA în 2003 au fost distruse cu mult timp înainte de comunicarea prezentei cereri, la 19 februarie 2009, termenul de păstrare fiind, conform normelor în vigoare, de 3-5 ani.
B. Punerea în libertate a reclamantului
36. La 17 iulie 2003, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. c), d) şi h) din Codul de procedură penală, PNA a solicitat Tribunalului Militar Bucureşti prelungirea cu 27 de zile a arestării preventive a reclamantului şi a celor 13 coinculpaţi, cu începere din 19 iulie 2003.
37. La 18 iulie 2003, ora 10, reclamantul a fost adus în faţa instanţei. Conform susţinerilor acestuia, avocatul său nu a avut acces la dosar decât în momentul în care parchetul susţinea cererea de prelungire a arestării preventive. Tribunalul militar a dispus transferarea cauzei la curtea militară de apel care era competentă, având în vedere gradul militar al unuia dintre coinculpaţi.
38. Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată în camera de consiliu, curtea militară de apel, în complet format dintr-un singur judecător, a admis cererea parchetului şi a prelungit cu 27 de zile arestarea preventivă a reclamantului şi a celorlalţi coinculpaţi.
39. Curtea militară de apel a reţinut că din probele depuse la dosar reieşea că existau indicii conform cărora inculpaţii ar fi comis infracţiuni de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, de luare de mită, de complicitate la furt calificat şi de instigare la mărturie mincinoasă. Instanţa a considerat că arestarea preventivă a inculpaţilor era necesară din motive de ordine publică, subliniind că aceştia puteau influenţa martorii şi că încercaseră să se sustragă urmăririi penale şi executării pedepsei. Aceasta a notat, în cele din urmă, că era necesar să se ia în considerare, de asemenea, complexitatea cauzei, numărul mare de inculpaţi şi dificultatea identificării probelor.
40. La aceeaşi dată, a fost emis un mandat de arestare preventivă pe numele reclamantului identic cu mandatul emis în data de 16 iulie 2003.
41. Reclamantul şi ceilalţi coinculpaţi au formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând că respectivul complet de judecată ce pronunţase hotărârea nu fusese constituit în mod legal. Parchetul a invocat, de asemenea, constituirea nelegală a completului de judecată.
42. Prin hotărârea definitivă pronunţată la 21 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea şi a dispus punerea în libertate a reclamantului şi a celorlalţi coinculpaţi. Curtea supremă a apreciat că, pentru asigura o mai mare transparenţă în lupta împotriva corupţiei, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a adus modificări aplicabile imediat dispoziţiilor procedurale prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Astfel, art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000 prevede că un complet de judecată ce se pronunţă în primă instanţă asupra infracţiunilor prevăzute de această lege trebuie să fie alcătuit din 2 judecători.
43. Motivarea hotărârii nu a fost comunicată reclamantului.
44. Reclamantul a fost pus în libertate în aceeaşi zi.
C. Recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva deciziei de punere în libertate
45. La o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat, în faţa Curţii Supreme de Justiţie, recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 21 iulie 2003. Acesta a considerat că, în interpretarea dreptului intern, Curtea supremă comisese grave erori de drept, având drept consecinţă soluţionarea greşită a litigiului.
46. Reclamantul susţine că nu a luat cunoştinţă decât la 24 iulie 2003, prin intermediul presei, de existenţa recursului în anulare şi de fixarea datei şedinţei de judecată pentru 25 iulie 2003.
47. La această dată, la ora 9,30, reclamantul s-a prezentat la şedinţa de judecată însoţit de 2 avocaţi care au solicitat amânarea cauzei întrucât clientului său nu i-au fost comunicate motivarea hotărârii din 21 iulie 2003 şi cererea de recurs în anulare. Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea şi, invocând caracterul urgent al cauzei, a amânat-o pentru ora 12,30.
48. La reluarea dezbaterilor, reclamantul a susţinut că hotărârea definitivă din 21 iulie 2003 nu putea să facă decât obiectul unui recurs în interesul legii, nu al unui recurs în anulare, şi că nu existau motive întemeiate care să justifice arestarea sa preventivă.
49. Prin hotărârea definitivă pronunţată la 25 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, în complet de 9 judecători, a admis recursul în anulare, a casat hotărârea din 21 iulie 2003 şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului motivând că hotărârea a interpretat greşit art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000. Aceasta a considerat că aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 78/2000 şi Codului de procedură penală conduce la concluzia că voinţa legiuitorului este aceea de a asigura o reglementare unică pentru cazul arestării preventive, în sensul ca aceasta să fie dispusă în cameră de consiliu de un complet format dintr-un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
50. Curtea Supremă de Justiţie a considerat, de asemenea, că reieşea din probele depuse la dosar că arestarea preventivă a inculpaţilor era justificată, întrucât existau informaţii suficiente care să ducă la concluzia că fiecare dintre inculpaţi ar fi putut comite faptele de care erau acuzaţi.
51. La 25 iulie 2003, reclamantul a fost arestat preventiv.
52. Prin încheierea din 29 iunie 2009, confirmată la 2 iulie 2004 de curtea militară de apel, tribunalul militar teritorial a dispus punerea în libertate a reclamantului, înlocuind măsura arestării preventive cu interdicţia de a părăsi ţara.
53. Prin hotărârea pronunţată la 22 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 3 ani de închisoare cu suspendare pentru luare de mită (art. 254 alin. 2 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 7 din Legea nr. 78/2000) şi favorizarea infractorului (art. 264 din Codul penal). Prin aceeaşi hotărâre, M.T. şi G.S., ale căror mărturii au fost prezentate de reclamant, au fost condamnaţi la 2 şi, respectiv, 5 ani de închisoare pentru luare de mită şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, respectiv pentru luare de mită şi favorizarea infractorului.
D. Mărturii scrise prezentate de reclamant
54. La cererea Curţii, reclamantul a prezentat la 8 martie 2011 declaraţiile a 2 colegi poliţişti, M.T. şi G.S., de asemenea prezenţi la sediul PNA la 16 iulie 2003. Declaraţiile respective au fost luate de avocatul lui la 3 martie 2011.
55. Declaraţia lui M.T. este redactată după cum urmează:
"În ziua de 15.07.2003, în jurul orelor 21,30, am fost anunţat telefonic de către ofiţerul de serviciu al Secţiei 5 poliţie să mă prezint în ziua de 16.07.2003 la ora 9,00 la sediul PNA (DNA) fără a se preciza motivul. La orele 8,45, în ziua de 16.07.2003 când m-am prezentat la sediul PNA, m-am întâlnit cu mai mulţi colegi de serviciu printre care şi Creangă Sorin. La puţin timp am fost invitaţi de către o persoană în sediul PNA. La intrare se afla un subofiţer de jandarmi care ne-a cerut cărţile de identificare pentru a ne trece în registrul de intrare acces persoane. Am fost condus împreună cu ceilalţi colegi într-o sală aflată la parterul clădirii. La puţin timp în sală a intrat o persoană care s-a prezentat ca fiind procuror militar V.D., timp în care ne-a înmânat câte o coală de hârtie şi pix spunând să dăm o declaraţie din care să reiasă dacă şi în ce împrejurări i-am cunoscut pe numiţii I.D., S.B. şi M.I., după care a părăsit sala lăsându-ne singuri.
După aproximativ 40 de minute procurorul V.D. a revenit în sală şi a strâns declaraţiile. Când a văzut că unii colegi au răspuns negativ, s-a supărat devenind foarte nervos şi ne-a ameninţat că vom ajunge în puşcărie alături de ceilalţi colegi arestaţi anterior, părăsind apoi sala. Imediat în sală au intrat 4 sau 5 jandarmi echipaţi de luptă (pistol mitralieră, vestă antiglonţ, cu feţele acoperite). Unul dintre jandarmi cu grad de ofiţer ne-a spus să punem telefoanele mobile pe o masă lângă care se afla un alt jandarm, atenţionându-ne totodată că din acel moment nu putem părăsi sala decât însoţiţi de către un jandarm. Această situaţie s-a prelungit până în jurul orelor 17 când am cerut permisiunea să plece cineva dintre noi pentru a cumpăra apă şi ceva de mâncare. Răspunsul a fost să strângem bani că vor trimite un jandarm să cumpere cele necesare.
Atât mie, cât şi colegilor ne-a fost interzis să luăm legătura cu familia sau cineva din exterior. Aveam voie să mergem doar la toaletă câte unul şi însoţiţi de un jandarm înarmat. Situaţia s-a prelungit până în jurul orelor 22, fără să fim asistaţi de un apărător ales sau din oficiu. În jurul orelor 22,30-23,00 am fost condus împreună cu Creangă Sorin de către un jandarm într-un birou aflat la etajul 1. În acest birou se aflau: procurorul V.D, persoana care ne-a condus dimineaţă în sediul PNA, încă un bărbat şi două persoane de sex feminin. Procurorul V.D. ne-a propus atât mie, cât şi lui Creangă Sorin să dăm declaraţii din care să reiasă că ofiţerii superiori din cadrul Secţiei 5 poliţie sunt corupţi şi iau mită de la hoţi, cu cât mai mulţi cu atât mai bine, asigurându-ne că dacă vom scrie cum ne-a sugerat, nu vom păţi nimic. În caz contrar vom fi arestaţi. Văzând acestea, colegul meu Creangă Sorin a solicitat să îi permită angajarea unui avocat ales. Procurorul nu a permis acest lucru, afirmând că cele două persoane de sex feminin sunt de profesie avocat şi ne vor asista din oficiu. Creangă Sorin a refuzat să fie asistat din oficiu şi a spus că în aceste condiţii nu mai declară nimic. Văzând acest lucru, procurorul V.D. i-a adresat injurii, făcându-l şi nesimţit, spunând totodată că va fi arestat şi fără să mai dea declaraţii şi nu îşi va vedea familia decât atunci când va coopera, după care l-a scos afară din birou.
După aproximativ 40 de minute, când am fost condus într-o sală la subsolul clădirii, l-am văzut pe Creangă Sorin pe hol lângă uşa biroului procurorului supravegheat îndeaproape de un jandarm înarmat. În jurul orelor 2,30 din ziua de 17.07.2003 în sala de la subsol a fost adus şi Creangă Sorin. La scurt timp am fost urcaţi într-o maşină fără geamuri încuiaţi pe exterior sub paza jandarmilor şi conduşi la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova Bucureşti.
Menţionez faptul că nu am avut permisiunea să iau legătura cu familia sau angajarea unui apărător ales."
56. În declaraţia sa, S.G. a confirmat adevărul declaraţiei lui M.T. şi a descris desfăşurarea faptelor după 16 iulie 2003.
E. Declaraţia procurorului V.D., prezentată de Guvern
57. La cererea Curţii, Guvernul a prezentat la 7 martie 2011 declaraţia procurorului V.D., însărcinat cu procedura iniţiată împotriva reclamantului. Declaraţia, datată 17 ianuarie 2011, este redactată în părţile sale relevante după cum urmează:
"Din studierea urmei dosarului de urmărire penală pot preciza următoarele:
- Prin solicitarea scrisă adresată şefului Sectorului 1 de Poliţie Bucureşti au fost citaţi în data respectivă următorii făptuitori (suspecţi) din cadrul Secţiei 5: G.S., D.M., Sorin Creangă, M.T., C.M., C.O., L.S., S.T., D.A., M.G., S.T., C.B., N.T., C.S., G.R., L.C. şi G.D.
- Li s-a precizat acestora că urmează a fi audiaţi ca făptuitori (în cadrul unor acte premergătoare), cu privire la faptul dacă sunt sau nu implicaţi în sustragerea unor produse petroliere din conducte. De la început toţi cei în cauză au negat verbal această implicare, fiind de acord să dea o primă declaraţie în acest sens, şi îmi aduc aminte că am stabilit împreună cu aceştia un chestionar de 10 întrebări la care ei să dea răspuns în scris.
De comun acord cu aceştia şi în interesul operativităţii cercetărilor, am stabilit ca ei să dea declaraţiile în acelaşi timp în sala de şedinţă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, deoarece, dacă ar fi fost audiaţi pe rând de procuror, ar fi durat câteva ore numai această primă audiere. Eu personal nu am fost de faţă cât ei au dat aceste declaraţii, deoarece efectuam în biroul meu (fiind singurul anchetator în cauză) alte activităţi de urmărire penală.
- În jurul orei 12, făptuitorii au finalizat declaraţiile, moment în care eu am revenit din biroul meu în sala unde aceştia se aflau, explicându-le faptul că faţă de următorii G.S., D.M., Sorin Creangă, M.T., C.M., C.O., L.S., S.T., D.A., şi M.G., am dispus începerea urmăririi penale şi le-am solicitat să dea noi declaraţii şi să participe la confruntări, explicându-le acestora că au dreptul să fie asistaţi de apărători, dacă doresc, iar, dacă nu, urma să solicităm apărători din oficiu de la Baroul Bucureşti.
În acest sens, pentru cei ce au dorit apărători aleşi, li s-a permis acestora să îşi caute avocaţii, iar pentru ceilalţi s-au solicitat, de la Baroul Bucureşti, avocaţi aleşi. Apărătorii au început să se prezinte, pe rând, la sediul unităţii, după minim o oră de când au fost contactaţi, permiţându-li-se ca pe holul instituţiei să discute cu clienţii lor înainte de a intra la audieri şi confruntări.
Pentru ceilalţi agenţi de poliţie, faţă de care nu s-a început urmărirea penală, nemaifiind necesară audierea lor, aceştia s-au întors la locurile de muncă.
- În afara acestor făptuitori, în aceeaşi dimineaţă, la sediul unităţii, au mai fost citaţi de la alte organe de poliţie, tot în calitate de făptuitori (suspecţi), următorii lucrători de poliţie: D.M., C.M.E., I.E. şi D.C.B. Cu privire la aceşti 4 lucrători de poliţie s-a urmat aceeaşi procedură ca şi în cazul lucrătorilor de poliţie chemaţi de la Secţia 5, fiind şi aceştia puşi sub învinuire.
- Până la sosirea avocaţilor celor 14 lucrători de poliţie puşi sub învinuire (minim ora 13,00), eu am efectuat în aceeaşi cauză penală urmărire penală în birou, singur, cu alte persoane implicate, unele din ele fiind deja arestate preventiv, fiind necesară audierea, reaudierea şi confruntarea acestora, după cum urmează: M.I., S.B., D.C., G.M.M., G.A., S-N. T., D.A., G.S., L. S., M.T. ş.a.
- Tot în aceeaşi zi, au fost chemaţi, în aceeaşi cauză, o serie de martori, printre care reamintim pe M.P., M.B., D.A.I. ş.a.
- Începând cu orele 13-14, din data de 16.07.2003, am reaudiat pe rând pe cei 14 lucrători de poliţie, ca învinuiţi, fiecare fiind însoţit de avocatul său, prilej cu care, de la fiecare învinuit s-au luat câte două declaraţii distincte (una pe coală albă, scrisă de învinuit, şi cealaltă pe formular tipizat de învinuit), fiind contrasemnate şi de avocat.
Îmi amintesc că niciunul dintre cei 14 învinuiţi nu a recunoscut pretinsa lor implicare în activitatea infracţională, deşi, din probele anterioare, rezulta că aceştia au fost implicaţi.
Această activitate de audiere a celor 14 învinuiţi a durat câteva ore, minim 3-4 ore.
- Deoarece în cauză se impunea efectuarea unor confruntări, cei 14 învinuiţi, fiind însoţiţi de apărătorii aleşi sau din oficiu, au participat cu acceptul acestora, la efectuarea a cel puţin 20 de confruntări, prilej cu care li s-a pus la dispoziţie o serie de fragmente din convorbirile interceptate şi înregistrate în cauză.
Activitatea de confruntare a durat alte câteva ore, până în jurul orelor 22, când faţă de cei 14 învinuiţi s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a luat măsura reţinerii.
Observaţie: Specificul activităţii de urmărire penală, în această cauză, a impus ca în ziua respectivă să se efectueze audieri repetate şi confruntări, deoarece numai în acest mod se putea stabili adevărul.
Un alt motiv pentru care s-a organizat într-o singură zi toată această activitate a fost şi asigurarea confidenţialităţii datelor rezultate din anchetă, deoarece, cu privire la învinuiţi şi inculpaţi, existau dovezi clare, de dată anterioară, că aceştia îşi transmit unii altora informaţii din anchetă, în scopul de a nu recunoaşte adevărul şi a obstrucţiona bunul mers al urmăririi penale.
- [...] Din câte îmi aduc aminte, în anul 2003, ca şi în prezent de altfel, persoanelor citate la biroul procurorului nu li se reţinea la intrare actul de identitate, deoarece, înainte de fiecare audiere persoana, trebuia identificată de procuror.
- [...] Inculpatul Creangă Sorin a desfăşurat tipurile de activităţi deja descrise [...]. Astfel, până la orele 11-12, a scris împreună cu ceilalţi colegi prima declaraţie, fără ca procurorul anchetator să fie în sală, sala fiind la parterul clădirii; după aceea, Creangă Sorin a aşteptat să i se prezinte avocatul; după prezentarea avocatului a participat la două audieri şi mai multe confruntări (au existat forţe de jandarmi care au asigurat ordinea, dar nicio persoană nu a fost păzită în mod individual, oricine putând să plece neobservat şi fără să anunţe din sediul parchetului, deoarece la ieşirea din parchet nu mai trebuia permisiunea nimănui, pentru părăsirea unităţii).
Eu, personal ca procuror, nu îmi amintesc cum se numesc cei 2 poliţişti care în acea perioadă au părăsit sediul parchetului, fără să anunţe, însă îmi amintesc că aceştia au dispărut şi nu au mai putut fi găsiţi, motiv pentru care ei au fost daţi în urmărire generală la nivel naţional, după câteva zile au fost găsiţi şi prezentaţi la parchet, reţinuţi şi, ulterior, prezentaţi la instanţa care a dispus arestarea preventivă a acestora.
- [...] Nici în anul 2003 şi nici în prezent nu există intrare separată pentru persoanele cercetate sau reţinute şi nici vreo cameră specială unde acestea aşteaptă să participe la activitatea de urmărire penală din biroul procurorului.
- [...] Inculpatul Creangă Sorin a fost citat la data de 16 iulie 2003, prin adresă scrisă, ce a fost înaintată de această unitate şefului Poliţiei Sectorului 1 Bucureşti (anexată în copie la prezentul raport), fiind o modalitate legală de citare prevăzută de Codul de procedură penală.
Creangă Sorin a beneficiat de asistenţă juridică, după punerea sa sub învinuire, conform procedurii, deoarece, până la începerea urmăririi penale, legea nu impune prezenţa unui avocat şi nici acesta nu a solicitat avocat. De altfel, nici ceilalţi lucrători de poliţie nu au solicitat la prima declaraţie avocaţi aleşi.
Creangă Sorin nu a solicitat, în mod expres, aprobare să părăsească sediul D.N.A., deoarece nu exista o astfel de obligaţie şi nu exista niciun control al persoanelor care doreau să părăsească acest sediu fără să informeze procurorul anchetator.
Pe cale de consecinţă, nu i s-a indicat lui Creangă Sorin, în mod expres, că poate să părăsească sediul D.N.A., ci i s-a cerut ca şi celorlalţi lucrători de poliţie să participe la activitatea de urmărire penală, acesta fiind de acord.
[...] Lui Creangă Sorin i s-au dat informaţiile şi i s-a asigurat asistenţă juridică conform legii, cel în cauză fiind de acord să participe la activitatea de urmărire penală.
Înainte de punerea sub învinuire a lui Creangă Sorin, recunoscuseră faptele lor, dar şi ale lui Creangă Sorin, următorii inculpaţi: S.B., M.I., G.F.P., V.B.D., D.C., G.M.M., G.A.A., F.C., A.G.B., C.U., M.L., M.V., N.B., L.S., I.D. ş.a.
- [...] În acest dosar am lucrat singur, în data de 16.07.2003, fără să fiu ajutat de alţi procurori sau poliţişti."
II. Dreptul şi practica interne relevante
58. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor sunt redactate după cum urmează:
A. Declanşarea procesului penal, părţile şi ceilalţi participanţi în procesul penal
Art. 23. Inculpatul
"Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat."
Art. 78. Martorul
"Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor."
Art. 224. Acte premergătoare
"(1) În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
[...]
(3) Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă."
Art. 228. Începerea urmăririi penale
"(1) Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1)."
Art. 229. Învinuitul
"Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa."
Art. 235. Punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă
"(1) Procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale [la propunerea organului de urmărire] după examinarea dosarului.
(2) Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă."
B. Declaraţiile martorilor, învinuiţilor sau inculpaţilor
Art. 83. Obligaţia de prezentare [a martorilor]
"Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei."
Art. 176. Conţinutul citaţiei
"(1) Citaţia [...] trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
[...]
b) numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;".
Art. 183. Mandatul de aducere
"(1) O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.
(2) Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.
[Dispoziţie introdusă prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la 1 ianuarie 2004] (3) Persoanele aduse cu mandat, potrivit alin. 1 şi 2, nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora."
C. Reţinerea şi arestarea preventivă
Art. 136. Scopul şi categoriile măsurilor preventive
"(1) În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:
a) reţinerea;
b) obligarea de a nu părăsi localitatea;
c) obligarea de a nu părăsi ţara;
d) arestarea preventivă.
[...]
(3) Măsura prevăzută în alin. 1 lit. a) poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror.
(...)
(5) Măsura prevăzută în alin. 1 lit. d) poate fi luată de instanţa de judecată şi, în cazurile prevăzute de lege, şi de procuror, ca măsură provizorie, în cursul urmăririi penale.
(...)
(8) Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura."
Art. 137. Cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă
"Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive."
Art. 137^1. Aducerea la cunoştinţă a motivelor luării măsurilor preventive şi a învinuirii
"(1) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, motivele reţinerii sau ale arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat."
Art. 143. Reţinerea
"(1) Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
(2) Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
(3) Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta."
Art. 144. Durata reţinerii
"(1) Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
(2) În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.
(3) Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului [...], un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut în alin. 1, potrivit art. 146.
(4) Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146."
Art. 146. Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale
"(1) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există probe din care rezultă vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, după ascultarea acestuia numai în prezenţa apărătorului ales sau când acesta, fiind înştiinţat nu se poate prezenta, a celui numit din oficiu, dispune, prin ordonanţă motivată, arestarea preventivă provizorie a acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării provizorii, care nu poate depăşi 3 zile.
(2) Totodată, procurorul emite mandat de arestare preventivă provizorie a învinuitului. [...]
(3) Dacă învinuitul se află în stare de reţinere, cele 3 zile se calculează de la data emiterii mandatului de reţinere.
(4) În termen de 24 de ore de la emiterea mandatului de arestare preventivă provizorie, procurorul prezintă dosarul cauzei instanţei [...], cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, dacă există temeiuri care să justifice această măsură. [...]
(11) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, instanţa dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, înainte de expirarea duratei arestării provizorii dispuse de procuror, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile."
Art. 148. Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului
"(1) Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri:
[...]
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori există date care justifică temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni;
(...)
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede [pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau - dispoziţie introdusă prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la 1 ianuarie 2004] pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică."
Art. 149. Durata arestării inculpatului
"Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii." [...]
Art. 149^1. Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale
"Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, după ascultarea acestuia numai în prezenţa apărătorului ales sau când acesta, fiind înştiinţat nu se poate prezenta, a celui numit din oficiu, dispune, prin ordonanţă motivată, arestarea preventivă provizorie a acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării provizorii, care nu poate depăşi 3 zile."
Art. 150. Ascultarea inculpatului
"(1) Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror sau de către instanţa de judecată, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată [...]"
D. Asistenţa unui avocat
Art. 6. Garantarea dreptului de apărare
"(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
(3) Organele judiciare au obligaţia să îl încunoştinţeze [de îndată şi mai înainte de a-l audia - dispoziţie introdusă prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la 1 ianuarie 2004] pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să îi asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
(4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.
(5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales."
Art. 171. Asistenţa învinuitului sau inculpatului
"(1) Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept.
(2) Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.
[...]
(4) Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu."
Art. 172. Drepturile apărătorului
"(2) Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului.
[...]
(4) Inculpatul arestat are dreptul să ia contact cu apărătorul. În mod excepţional, când interesul urmăririi cere, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, poate dispune, prin ordonanţă motivată, interzicerea luării de contact a inculpatului arestat cu apărătorul, o singură dată, pe o durată de cel mult 5 zile.
[...]
(8) Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri."
E. Recursul în anulare
Art. 409. Recursul în anulare
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre definitivă."
Art. 410. Cazurile în care se poate face recurs în anulare
"(2) [...] Hotărârile definitive, altele decât cele prevăzute în alin. 1 [această dispoziţie vizează numai hotărârile definitive de condamnare, achitare şi încetare a procesului penal], pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sunt contrare legii."
59. Articolele din Codul de procedură penală care reglementează recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.223 din 20 decembrie 2004 şi intrată în vigoare la 23 decembrie 2004.
60. Referitor la actele premergătoare, organul de urmărire penală nu are obligaţia de a asigura în acest stadiu persoanei vizate, care acum are calitate de "făptuitor", asistenţa unui avocat în cursul măsurilor luate în această perioadă. Această obligaţie nu se naşte decât ulterior începerii urmăririi penale în cursul căreia persoana respectivă primeşte calitatea de învinuit sau inculpat (deciziile nr. 2.501 din 14 aprilie 2005 şi nr. 3.637 din 7 iunie 2006 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală). În faza actelor premergătoare, autorităţile nu efectuează acte de urmărire penală, ci doar iau măsuri care nu necesită un act juridic propriu-zis (Decizia nr. 5.532 din 26 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală). Probele administrate în această fază, precum declaraţiile de martori, audierea inculpatului sau expertiza judiciară, sunt lovite de nulitate (Decizia nr. 806/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).
Curtea Constituţională a confirmat în mai multe rânduri că organul de urmărire penală nu are obligaţia de a asigura asistenţa unui avocat în cadrul măsurilor luate în faza actelor premergătoare, motivând că în această fază nu poate fi administrată nicio probă susceptibilă de a fi utilizată în cursul procesului penal ulterior (deciziile nr. 141/1999, 210/2000 şi 582/2005). În schimb, s-a abţinut să se pronunţe asupra practicii autorităţilor constând în efectuarea unor acte premergătoare în cursul urmăririi penale, considerând că aceasta reprezintă o problemă de aplicare a legii penale, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional (Decizia nr. 113/2003).
ÎN DREPT
I. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului
61. În observaţiile sale scrise prezentate în faţa Marii Camere, ca şi în şedinţa din 30 martie 2011, Guvernul a invocat, pentru prima dată în cursul procedurii, o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne faţă de capătul de cerere întemeiat, în contextul art. 5 § 1 din convenţie, pe privarea de libertate a reclamantului în data de 16 iulie 2003 înainte de ora 22. În esenţă, acesta susţine că reclamantul nu s-a plâns de lipsirea sa de libertate nici măcar în substanţă, în declaraţiile date la aceeaşi dată sau în cele ulterioare în faţa parchetului ori a instanţelor interne.
62. Curtea aminteşte că o excepţie preliminară de neepuizare a căilor de recurs interne trebuie ridicată în principiu înainte de examinarea admisibilităţii cererii [Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 52 şi 53, CEDO 1999-VII, şi Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30.985/96, pct. 53 şi 54, CEDO 2000-XI]. Întrucât a formulat această excepţie pentru prima dată la 10 februarie 2011, după ce cererea a fost declarată admisibilă la 15 iunie 2010, Guvernul este decăzut din dreptul de a o invoca în această etapă a procedurii. În consecinţă, excepţia trebuie respinsă.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din convenţie în raport cu lipsirea de libertate a reclamantului în data de 16 iulie 2003, de la ora 9 până la ora 22
63. Reclamantul consideră lipsită de temei legal arestarea sa la 16 iulie 2003. Acesta invocă art. 5 § 1 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: [...]
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşire acesteia; [...]"
A. Hotărârea Camerei
64. În hotărârea din 15 iunie 2010, Camera a reamintit că, având în vedere vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, procedura prevăzută de convenţie nu presupune întotdeauna o aplicare riguroasă a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui ce afirmă).
65. În baza elementelor prezentate la vremea respectivă de către părţi, Camera a constatat că reclamantul s-a prezentat la sediul PNA la 16 iulie 2003 şi că a dat declaraţii în jurul orei 10, apoi al orei 20. Aceasta a precizat că, deşi prima declaraţie nu menţiona dacă reclamantul era audiat în calitate de persoană urmărită penal, acesta din urmă fusese informat la momentul celei de-a doua declaraţii că era învinuit de comiterea mai multor infracţiuni. Aceasta a observat, de asemenea, că Guvernul nu a comunicat niciun element concret referitor la poziţia autorităţilor în privinţa situaţiei reclamantului în data de 16 iulie 2003. Astfel, nu a fost pus la dispoziţia Curţii niciun înscris care să ajute la stabilirea faptului dacă reclamantul părăsise ori nu sediul parchetului, înscris obţinut, de exemplu, prin consemnarea datelor privind persoanele care intră şi ies din sediul instituţiei, sau a demersurilor făcute de autorităţi pentru a-l informa pe reclamant dacă putea părăsi sediul parchetului. Camera a subliniat apoi că la aceeaşi dată parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului şi că în timpul serii a dispus arestarea preventivă a acestuia. Desfăşurarea evenimentelor acelei zile, astfel cum reiese din dosar - interogatoriu, începerea urmăririi penale, un al doilea interogatoriu în calitate de inculpat, arestarea preventivă - au condus-o la concluzia că reclamantul a rămas la sediul parchetului pe tot parcursul zilei şi că nu i-a fost permis să îl părăsească. În contextul tuturor acestor elemente, Camera a concluzionat că în data de 16 iulie 2003, de la ora 10,00 până la ora 22,00, reclamantul a fost lipsit de libertate.
66. Referitor la compatibilitatea acestei lipsiri de libertate cu art. 5 § 1 din convenţie, Camera a observat că dreptul român prevedea la vremea faptelor două măsuri preventive privative de libertate, şi anume reţinerea pe o durată de 24 de ore şi arestarea preventivă. În speţă, niciun mandat de reţinere nu a fost emis împotriva reclamantului. Camera a mai subliniat că prin ordonanţa din 16 iulie 2003 procurorul a dispus arestarea preventivă provizorie a reclamantului pe o durată de 3 zile. Însă perioada indicată în mod expres în ordonanţă, şi anume de la 16 iulie 2003 ora 22 până la 18 iulie 2003 ora 22, nu reprezintă de fapt decât două zile de arestare preventivă. Camera a observat, în această privinţă, că, fiind emis în temeiul ordonanţei procurorului în conformitate cu dreptul intern, mandatul de arestare putea acoperi numai aceeaşi perioadă ca cea prevăzută în ordonanţă. În speţă, chiar dacă nu indica ora începând de la care măsura devenea efectivă, mandatul nu putea constitui temei legal pentru perioada precedentă, nemenţionată în ordonanţă.
67. În consecinţă, Camera a considerat că lipsirea de libertate a reclamantului în data 16 iulie 2003, între orele 10 şi 22, nu avea temei legal în dreptul intern şi că, prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie.
B. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
68. În observaţiile scrise prezentate Marii Camere reclamantul susţine că, ulterior intrării sale în sediul PNA, la ora 9, a făcut o primă declaraţie scrisă care i-a fost transmisă procurorului în jur de 9,40. În intervalul orar 9,40-23 ar fi rămas într-o sală păzită de jandarmi înarmaţi şi nu ar fi avut voie să iasă din sală. Pe de altă parte, întrucât i s-a solicitat să lase telefonul mobil pe o masă supravegheată de un jandarm, i-ar fi fost imposibil să ia legătura cu familia sau avocatul său. Ar fi avut voie să meargă la toaletă ori să iasă la fumat, dar numai însoţit de un jandarm. În fine, ar fi fost ameninţat că nu îşi va revedea familia deoarece ar fi urmat să fie arestat preventiv. Acesta a fost informat abia la 17 iulie 2003, în jurul orei 1,15-1,30, că s-a emis un mandat de arestare preventivă pe numele său.
Reclamantul afirmă că Guvernul nu a adus nicio dovadă a distrugerii registrelor de acces în sediul PNA.
2. Guvernul
69. Guvernul consideră neconformă cu realitatea concluzia Camerei, conform căreia reclamantul a fost lipsit de libertate la sediul PNA în data de 16 iulie 2003 înainte de ora 22. Acesta subliniază o contradicţie în declaraţia reclamantului. Acesta din urmă, în formularul de cerere, ar fi spus că şeful său l-a informat la 16 iulie 2003, dimineaţa, pe când se afla la serviciu, că trebuia să se prezinte la PNA. Însă, în observaţiile sale scrise prezentate Marii Camere, acesta ar fi spus că a primit această informaţie de la un coleg la 15 iulie 2003, în jurul orei 17, pe când se afla în concediu. Guvernul adaugă că, deşi reclamantul afirmase iniţial că s-a prezentat la PNA în jurul orei 9, acesta indică cu o precizie absolută momentul respectiv în aceleaşi declaraţii scrise, şi anume 8,45. Recunoaşte însă că reclamantul a intrat în sediul PNA la ora 9.
70. Referitor la sarcina probei, Guvernul aminteşte că, pentru ca un reclamant să se poată declara victimă în sensul art. 34 din convenţie, acesta trebuie să prezinte indicii temeinice şi convingătoare ale încălcării care îl vizează personal, simplele suspiciuni sau conjuncturi nefiind suficiente. În cererea sa însă reclamantul nu a oferit detalii importante sau probe în apărarea sa, făcând doar nişte afirmaţii confuze şi vagi, care, în opinia Guvernului, erau menite să completeze celelalte capete de cerere. Pe de altă parte, aceste afirmaţii sunt contrazise de probele de la dosar, fără ca reclamantul să ofere o explicaţie plauzibilă. Guvernul susţine, de asemenea, că a contestat aceste afirmaţii în faţa Camerei şi că a subliniat în mod corespunzător faptul că acestea nu erau credibile şi nici susţinute de probele de la dosar. Acesta adaugă că reclamantul nu a depus observaţii scrise în procedura din faţa Camerei. Potrivit Guvernului, elementele respective dau de înţeles nu numai că reclamantul nu insistă asupra acestui capăt de cerere, ci şi că a renunţat la el în mod tacit.
71. Guvernul consideră că raţionamentul conform căruia Camera a considerat ca fiind stabilit faptul că reclamantul se afla sub controlul agenţilor statului este lipsit de coerenţă, din moment ce această chestiune coincide cu cea a existenţei lipsirii de libertate. Guvernul consideră că în Hotărârea din 15 iunie 2010 Camera a comis o gravă eroare inversând sarcina probei şi instituind astfel o prezumţie a lipsirii de libertate în privinţa statului, prezumţie care, în opinia sa, constituie un precedent extrem de periculos. Guvernul atrage atenţia asupra faptului că nu s-a stabilit în speţă faptul că reclamantul a fost privat de libertate: aceasta este tocmai chestiunea care trebuie soluţionată.
72. În continuare, Guvernul se plânge că a fost obligat, în faţa Camerei, să prezinte o probă negativă, dat fiind faptul că era aşteptat din partea sa să demonstreze că reclamantul nu a fost lipsit de libertate între anumite ore. Susţine că respectiva probă a trebuit prezentată la 7 ani de la momentul faptelor şi pe baza unor elemente (probe care să ajute la stabilirea faptului că reclamantul a părăsit sediul parchetului sau demersurile făcute de autorităţi pentru a-l informa pe reclamant că putea părăsi sediul parchetului) şi a unor documente (registrele în care se consemnau intrările şi ieşirile din sediul PNA) pe care Curtea nu i le solicitase anterior.
73. În fine, Guvernul consideră că nu se poate admite o excepţie de la principiul affirmanti incumbit probatio decât dacă există probe concordante în sprijinul afirmaţiilor reclamantului sau prezumţii neinfirmate suficient de serioase, precise şi concordante, ceea ce nu este cazul. Prin urmare, nicio împrejurare sau raţiune excepţională nu poate conduce în prezenta cauză la aplicarea unei excepţii de la principiul conform căruia sarcina probei îi aparţine reclamantului.
74. Guvernul subliniază că, întrucât au trecut 7 ani de la faptele petrecute la 16 iulie 2003, acestea nu pot fi stabilite cu exactitate. Acesta confirmă totuşi că în 2003 existau registre de intrare şi ieşire din sediul PNA, dar declară că se află în imposibilitatea de a le prezenta Curţii deoarece au fost distruse cu mult timp înaintea comunicării prezentei cauze, la 19 februarie 2009, termenul de păstrare prevăzut de normele în vigoare fiind de 3-5 ani. Acesta adaugă că conducerea PNA nu a emis nicio instrucţiune internă specială referitoare la accesul şi circulaţia în sediul parchetului, normele aplicabile fiind cele în vigoare pentru orice instituţie publică. Guvernul precizează că nu exista în 2003, ca de altfel nici în prezent, o intrare separată sau încăpere specială pentru persoanele împotriva cărora era luată măsura reţinerii sau arestării preventive.
75. Potrivit Guvernului, reclamantul, ca şi celelalte persoane convocate la 16 iulie 2003, a aşteptat de bună voie la sediul PNA pentru clarificarea situaţiei sale juridice. Într-adevăr, acesta nu sa opus audierii sale în cadrul actelor premergătoare, răspunzând la un chestionar în urma sosirii sale la PNA, fără a solicita însă asistenţa unui avocat. În jurul orei 12, după începerea urmăririi penale, acesta a rămas la sediul PNA la cererea procurorului, care l-a rugat să dea o nouă declaraţie şi să participe la confruntări.
76. În opinia Guvernului, reclamantul nu a fost obligat să rămână în sediul parchetului, fiind liber să plece de la PNA în orice moment. Astfel, nimic nu indică faptul că a rămas efectiv până la ora 22 şi nici că a fost reţinut împotriva voinţei sale; de altfel, 2 poliţişti au părăsit sediul PNA în aceeaşi zi. Mai mult, acesta nu a fost supravegheat sau păzit. Jandarmii prezenţi la sediul PNA aveau doar obligaţia de a asigura menţinerea ordinii.
77. Pe de altă parte, Guvernul susţine că urmărirea penală în general şi circumstanţele cauzei în special impuneau citarea, interogatorii numeroase şi confruntarea persoanelor urmărite penal şi a martorilor în decursul unei singure zile. În opinia acestuia, se impunea, de asemenea, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute în cursul anchetei, pentru a elimina orice piedică din calea bunei desfăşurări a acesteia. În fine, ancheta din 16 iulie 2003 a fost derulată de un singur procuror pentru a asigura o strategie unitară a procedurii.
78. Guvernul subliniază că reclamantul nu a cerut niciodată să plece de la PNA. La dosar nu a fost depus niciun document de constatare a unei asemenea cereri sau a unui eventual refuz din partea autorităţilor. Guvernul susţine, de asemenea, că reclamantul nu a fost informat că putea părăsi sediul PNA deoarece era un lucru evident, o asemenea precizare fiind lipsită de logică. Procurorul nu are obligaţia legală de a informa o persoană că poate părăsi sediul unui parchet în cazul în care nu s-a luat o măsură privativă de libertate împotriva sa.
79. Guvernul mai precizează că, deşi a fost reprezentat de avocaţi pe tot parcursul procedurii penale, reclamantul nu a denunţat o eventuală lipsire de libertate nici în faţa procurorului, nici ulterior - în cadrul procedurii de contestare a arestării preventive sau în faţa instanţelor care au examinat temeinicia acuzaţiei care i s-a adus.
80. În ceea ce priveşte declaraţiile scrise prezentate de reclamant, Guvernul subliniază că este vorba despre declaraţii făcute într-un cadru extrajudiciar, certificate de avocatul reclamantului şi depuse în interesul său (declaraţii pro causa) de către două persoane condamnate de instanţa penală de fond în cadrul aceleiaşi proceduri interne ca şi reclamantul. Acesta mai subliniază că martorul M.T. foloseşte în declaraţia sa expresii similare celor folosite de reclamant.
81. Referitor la regimul juridic al persoanelor chemate să dea declaraţii în diverse ocazii în faţa parchetului în legătură cu urmărirea penală, Guvernul argumentează că, în ceea ce priveşte garanţiile procedurale oferite persoanelor vizate de actele premergătoare, care se desfăşoară aşadar anterior începerii urmării penale, nu se poate discerne un model european sau universal. În absenţa unui consens între state, Curtea nu ar putea impune principii directoare. Prin urmare, statele ar trebui să dispună de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte normele aplicabile acestei faze a procedurii, conform propriei politici penale. Pe de altă parte, Guvernul subliniază că motivul pentru care legislaţia penală a unui stat nu ar trebui să emită asemenea norme detaliate este constituit de necesitatea de a acorda organelor de urmărire penală mijloace efective pentru aflarea adevărului. Acesta consideră că o reglementare detaliată, care acordă mai multe garanţii persoanelor chemate la parchet în condiţiile în care nu a fost iniţiată nicio procedură penală împotriva lor, ar putea prejudicia activitatea organelor de cercetare şi ar risca să priveze procesul penal de finalitatea lui. Dreptul român prevede garanţii procedurale pentru părţile din procesul penal, în special după începerea acestuia. În speţă, în cadrul actelor premergătoare, reclamantul a fost informat despre obiectul cercetărilor efectuate şi i s-a solicitat să dea o declaraţie în acest sens. Odată declanşată urmărirea penală, acesta a beneficiat integral de drepturile sale, fiind informat, potrivit legii, cu privire la natura urmăririi şi având posibilitatea de a fi asistat de un avocat la întocmirea declaraţiilor. Guvernul respinge declaraţiile reclamantului referitoare la ameninţări şi insulte proferate de procuror, pe care le consideră simple afirmaţii nesusţinute, formulate pentru prima dată la 7 ani de la evenimente.
82. În fine, Guvernul subliniază că reclamantul a fost arestat preventiv de la 16 iulie 2003, ora 22, până la 18 iulie 2003, ora 22. Faptul că ordonanţa de arestare preventivă din 16 iulie 2003 precizează că acoperă o perioadă de 3 zile constituie o aplicare a art. 188 din Codul de procedură penală, conform căruia în calcularea zilelor de arest preventiv se includ zilele întregi. Acest lucru este în favoarea persoanelor în cauză deoarece zilele întregi se scad dintr-o eventuală pedeapsă cu închisoarea aplicată ulterior de o instanţă.
83. Având în vedere cele de mai sus, Guvernul concluzionează că reclamantul nu a fost lipsit de libertate în data de 16 iulie 2003, orele 9-22.
C. Motivarea Curţii
1. Principii generale
84. Curtea aminteşte că art. 5 din convenţie consacră un drept fundamental, protejarea oricărei persoane împotriva atingerilor de natură arbitrară ale statului aduse libertăţii sale. Prin proclamarea "dreptului la libertate", art. 5 § 1 se referă la libertatea fizică a persoanei; el are drept scop să garanteze că nimeni nu este privat de aceasta în mod arbitrar. Acesta nu vizează simplele restrângeri ale libertăţii de circulaţie, care intră sub incidenţa art. 2 din Protocolul nr. 4. Curtea reaminteşte totodată că art. 5 § 1 precizează explicit că garanţiile pe care le consacră se aplică pentru "orice persoană". Lit. a)-f) ale paragrafului 1 al art. 5 conţin o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate; o asemenea măsură nu este legală dacă nu corespunde unuia dintre aceste motive. Mai mult, în privinţa "legalităţii" unei arestări, inclusiv respectarea "căilor legale", convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi normele de procedură ale acesteia. Cu toate acestea, respectarea legislaţiei naţionale nu este suficientă: art. 5 § 1 cere în plus conformitatea oricărei lipsiri de libertate cu scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului. Există un principiu fundamental conform căruia nicio detenţie arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1, iar noţiunea "arbitrară" pe care o prevede art. 5 § 1 nu se limitează la lipsa conformităţii cu dreptul intern, astfel încât o lipsire de libertate poate fi legală potrivit legislaţiei interne şi totodată arbitrară, deci contrară convenţiei [a se vedea, printre alte hotărâri, Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A nr. 39, şi A. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3.455/05, pct. 162-164, 19 februarie 2009].
2. Aplicare în cauza de faţă
a) Cu privire la perioada care trebuie luată în considerare
85. În primul rând, Curtea consideră necesar să stabilească perioada care trebuie luată în considerare. În această privinţă, trebuie examinate două chestiuni diferite: începutul perioadei şi finalul acesteia.
86. În ceea ce priveşte ora începerii perioadei, trebuie reamintită concluzia Camerei, conform căreia reclamantul a fost lipsit de libertate fără niciun temei legal începând cu ora 10, când a fost interogat de un procuror (a se vedea pct. 43 din hotărârea camerei). Curtea observă totuşi că, deşi derularea faptelor diferă în funcţie de versiunile fiecărei părţi, se impune constatarea că acestea sunt de acord atunci când afirmă că reclamantul a intrat la ora 9 în sediul parchetului pentru a da o declaraţie în legătură cu o anchetă penală.
Prin urmare, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 iulie 2003, ora 9 dimineaţa.
87. În ceea ce priveşte finalul perioadei, Curtea observă că ordonanţa de arestare preventivă a reclamantului din 16 iulie 2003 preciza că măsura şi-a început efectul la ora 22. Aceasta consideră că momentul în care i s-a notificat reclamantului mandatul de arestare preventivă emis în temeiul ordonanţei sus-menţionate - 17 iulie 2003, în intervalul orar 1,15-1,30, potrivit reclamantului - nu are niciun efect asupra legalităţii arestării sale după ora 22.
Prin urmare, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a încetat la 16 iulie 2003, ora 22.
b) Cu privire la sarcina probei pretinsei lipsiri de libertate
88. Curtea reaminteşte că, la aprecierea mijloacelor de probă, ea reţine criteriul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă". Totuşi, nu a avut niciodată drept obiectiv să adopte demersul sistemelor juridice naţionale care aplică acest criteriu. Curtea nu are obligaţia să se pronunţe cu privire la vinovăţie din perspectiva dreptului penal sau cu privire la răspunderea civilă, ci cu privire la răspunderea statelor contractante în raport cu convenţia. Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din convenţie - a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante constând în recunoaşterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument - îi condiţionează modul de abordare a probelor administrate. În cadrul procedurii din faţa Curţii nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilităţii mijloacelor de probă şi nici formule predefinite aplicabile aprecierii acestora. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentă a tuturor mijloacelor de probă, inclusiv deducţiile pe care le poate face din fapte şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din prezumţii necontestate, suficient de serioase, precise şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specifică şi, în această privinţă, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzaţiei formulate şi de dreptul convenţional respectiv. De asemenea, Curtea acordă atenţie gravităţii unei constatări potrivit căreia un stat contractant a încălcat drepturi fundamentale [Natchova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43.577/98 şi 43.579/98, pct. 147, CEDO 2005-VII).
89. În plus, Curtea subscrie la raţionamentul Camerei, conform căruia procedura prevăzută de convenţie nu se pretează întotdeauna unei aplicări stricte a principiului repartizării sarcinii probei affirmanti incumbit probatio. Astfel, aceasta reaminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia, din perspectiva art. 2 şi 3 din convenţie, atunci când evenimentele în cauză sunt cunoscute în exclusivitate de către autorităţi, cum este cazul persoanelor aflate în stare privativă de libertate sub controlul lor, orice rană sau deces care survine în această perioadă de detenţie conduce la solide prezumţii de fapt. Sarcina probei revine în acest caz autorităţilor, care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare [a se vedea Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21.986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII, Cakici împotriva Turciei (MC), nr. 23.657/94, pct. 85, CEDO 1999-IV, şi Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58.478/00, pct. 97, 16 decembrie 2008]. Curtea a stabilit deja că aceste considerente sunt valabile şi în cazul dispariţiilor, examinate din perspectiva art. 5 din convenţie, atunci când, chiar dacă nu s-a dovedit că o persoană a fost arestată de către autorităţi, se poate stabili că aceasta a fost citată oficial de către autorităţi, a intrat într-un sediu al acestora şi nu a mai fost văzută de atunci. În asemenea situaţie, Guvernului îi revine sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare a evenimentelor petrecute în sediul respectiv şi de a demonstra că persoana în cauză nu a fost reţinută de autorităţi, ci a părăsit sediul fără a fi în consecinţă privată de libertate [Taniş şi alţii împotriva Turciei, nr. 65.899/01, pct. 160, CEDO 2005-VIII, şi Youssoupova şi Zaourbekov împotriva Rusiei, nr. 22.057/02, pct. 52, 9 octombrie 2008). Pe de alte parte, Curtea reaminteşte că, tot în contextul unui capăt de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din convenţie, a cerut să îi fie prezentate indicii concordante înainte ca sarcina probei să fie transferată Guvernului pârât [Ocalan împotriva Turciei (MC), nr. 46.221/99, pct. 90, CEDO 2005-IV].
90. Curtea consideră că aceste principii se aplică şi în prezenta cauză, cu condiţia ca reclamantul să prezinte indicii prima facie concordante, de natură să demonstreze că a fost într-adevăr sub controlul exclusiv al autorităţilor la data faptelor, respectiv că a fost citat oficial de către autorităţi şi a intrat întrun sediu al acestora. Dacă această condiţie este îndeplinită, Curtea va putea considera că persoana în cauză nu a fost liberă să plece, în special în cazul în care măsuri de cercetare erau în curs de executare. În consecinţă, Curtea poate obliga Guvernul să prezinte un raport detaliat pe ore asupra evenimentelor petrecute în sediile respective şi să dea explicaţii privind timpul petrecut de reclamant acolo. Guvernul trebuie să prezinte probe satisfăcătoare şi convingătoare în sprijinul versiunii sale asupra faptelor, fără de care Curtea va putea ajunge la concluzia temeiniciei afirmaţiilor reclamantului.
c) Cu privire la lipsirea de libertate
91. Curtea reaminteşte că, pentru a determina dacă un individ este "lipsit de libertate" în sensul art. 5, se pleacă de la situaţia concretă şi se ia în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare ale măsurii în cauză [Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A. nr. 39, şi Mogoş împotriva României (decizie), nr. 20.420/02, 6 mai 2004]. Fără îndoială, adesea este necesar, pentru a se pronunţa asupra existenţei unei încălcări a drepturilor apărate de convenţie, să se identifice realitatea dincolo de aparenţe şi de vocabularul folosit (a se vedea, de exemplu, referitor la art. 5 § 1, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, pct. 38, seria A nr. 50).
92. Curtea adaugă că încadrarea juridică sau absenţa încadrării juridice de către stat a unei situaţii de fapt nu poate avea o influenţă decisivă asupra concluziei Curţii privind existenţa unei lipsiri de libertate.
93. Curtea observă că, în cauzele soluţionate de Comisie, însuşi scopul prezenţei persoanelor în sediile de poliţie sau faptul că persoanele în cauză nu au cerut voie să iasă a fost considerat decisiv. Astfel, nu au fost consideraţi lipsiţi de libertate copiii care au petrecut două ore la comisariat pentru interogatoriu fără să fie arestaţi (X împotriva Republicii Federale Germania, nr. 8.819/79, decizia din 19 martie 1981), nici reclamantul adus la sediul poliţiei din considerente umanitare, dar care era liber să se plimbe prin sediu şi nu a cerut voie să plece [Guenat împotriva Elveţiei (decizie), nr. 24.722/94, decizia din 10 aprilie 1995]. De asemenea, faptul că reclamantul nu a avut niciodată intenţia de a părăsi palatul de justiţie unde asista la o şedinţă a fost decisiv pentru Comisie (E.G. împotriva Austriei, nr. 22.715/93, decizia din 15 mai 1996). Jurisprudenţa a evoluat în consecinţă, din moment ce scopul unei măsuri privative de libertate luate de autorităţi împotriva unui reclamant nu mai pare decisiv atunci când Curtea trebuie să se pronunţe cu privire la însăşi existenţa unei lipsiri de libertate. Până în prezent, acest scop a fost luat în considerare numai într-un stadiu ulterior al analizei, în vederea examinării compatibilităţii lipsirii de libertate cu art. 5 § 1 din convenţie (a se vedea Osypenko împotriva Ucrainei, nr. 4.634/04, pct. 51 şi urm., 9 noiembrie 2010, Salayev împotriva Azerbaidjanului, nr. 40.900/05, pct. 41-42, 9 noiembrie 2010, Iliya Stefanov împotriva Bulgariei, nr. 65.755/01, pct. 71, 22 mai 2008, şi Soare şi alţii împotriva României, nr. 24.329/02, pct. 234, 22 februarie 2011).
Pe de altă parte, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia art. 5 § 1 se aplică, de asemenea, unei lipsiri de libertate de scurtă durată (Foka împotriva Turciei, nr. 28.940/95, pct. 75, 24 iunie 2008).
94. În speţă, Curtea observă că părţile nu contestă faptul că reclamantul a fost citat la PNA şi că a intrat în sediul parchetului la ora 9 pentru a da o declaraţie în legătură cu o anchetă penală. În conformitate cu principiile amintite mai sus (supra, pct. 89) şi în pofida caracterului voluntar al prezentării reclamantului, care nu constituie un element care să permită să se stabilească în mod definitiv existenţa sau nu a unei lipsiri de libertate (I.I. împotriva Bulgariei, nr. 44.082/98, pct. 87, 9 iunie 2005, şi Osypenko, citată anterior, pct. 32), se impune recunoaşterea faptului că reclamantul se afla într-adevăr sub controlul autorităţilor cu începere din acel moment. Acest argument este, de altfel, confirmat de mărturiile prezentate de reclamant (supra, pct. 55-56). În consecinţă, Guvernului îi revine sarcina de a oferi explicaţii privind evenimentele petrecute din acel moment în sediul PNA.
95. La rândul său, Guvernul declară că se află în imposibilitatea de a prezenta registrele de intrare şi ieşire din sediul PNA. Registrele ar fi fost distruse cu mult timp înaintea comunicării prezentei cereri la 19 februarie 2009, termenul de păstrare prevăzut de normele în vigoare fiind de 3-5 ani (supra, pct. 35).
96. În schimb, Guvernul a prezentat o declaraţie a procurorului V.D., însărcinat cu urmărirea penală la vremea faptelor (supra, pct. 57), fără să facă totuşi o trimitere explicită la aceasta în observaţiile sale. Conform acestui document, reclamantul nu a cerut voie să părăsească sediul PNA, dar era liber să facă acest lucru, fiecare având posibilitatea de a pleca de acolo fără nicio formalitate sau acordul procurorului. În declaraţia sa, procurorul V.D. recunoaşte că reclamantului nu i s-a comunicat că putea părăsi sediul PNA, dar afirmă că acesta a rămas de bună voie acolo pentru a participa la alte audieri şi confruntări. Totuşi, Curtea constată că această afirmaţie este infirmată nu numai de afirmaţiile reclamantului, ci şi de declaraţiile scrise concordante făcute de 2 martori (supra, pct. 55-56).
97. În continuare, Curtea subliniază că la citarea reclamantului s-a adăugat ordinul verbal dat de superiorul său ierarhic de a se prezenta la PNA. În această privinţă, trebuie remarcat că Guvernul admite că şeful Direcţiei Generale de Poliţie Sector 1 fusese, de asemenea, informat de citarea mai multor agenţi de poliţie la 16 iulie 2003, pentru a garanta prezenţa acestora la parchet. La vremea respectivă însă cadrele de poliţie se supuneau disciplinei militare, astfel încât le era extrem de dificil să nu se conformeze ordinelor superiorilor lor. Deşi nu se poate constata privarea de libertate a reclamantului doar din acest motiv, trebuie observat că la aceasta se adaugă alte elemente importante care militează în favoarea existenţei acestei privări de libertate în cazul reclamantului, cel puţin începând din momentul notificării orale a deciziei de începere a urmării penale, la ora 12: cererea adresată de procuror reclamantului de a rămâne la faţa locului în vederea unor noi depoziţii şi confruntări multiple, începerea urmăririi penale împotriva reclamantului în acea zi, faptul că 7 poliţişti faţă de care nu se începuse urmărirea penală au fost informaţi că puteau părăsi sediul PNA din moment ce prezenţa şi audierea lor nu mai erau necesare, prezenţa jandarmilor în sediul PNA, precum şi necesitatea de a fi asistat de un avocat.
98. Având în vedere ordinea lor cronologică, aceste evenimente se înscriu în mod evident în cadrul unei cercetări penale de mare anvergură, necesitând numeroase investigaţii şi audieri, dintre care unele fuseseră efectuate deja în zilele precedente. Procedura urmărea să anihileze o reţea de trafic de produse petroliere în care erau implicaţi agenţi de poliţie şi jandarmi. Începerea urmării penale faţă de reclamant şi colegii săi se încadrează în acest context procedural, iar necesitatea de a realiza într-o singură zi diferite acte de procedură penală faţă de aceste persoane tinde să demonstreze că reclamantul era într-adevăr obligat să se conformeze.
99. În consecinţă, Curtea constată că Guvernul nu a fost în măsură să prezinte niciun document care să demonstreze că reclamantul ar fi ieşit din sediul PNA şi nu a demonstrat nici că acesta din urmă era liber să părăsească sediul parchetului după voia sa după ce a dat prima depoziţie (I.I. împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 87, Osypenko, citată anterior, pct. 32, şi Salayev, citată anterior, pct. 42-43).
100. În concluzie, întrucât Guvernul nu a prezentat elemente convingătoare şi relevante în sprijinul versiunii sale asupra faptelor şi având în vedere caracterul coerent şi plauzibil al versiunii reclamantului, Curtea consideră că acesta din urmă a rămas într-adevăr în sediul parchetului şi că a fost lipsit de libertate, cel puţin între orele 12 şi 22.
d) Cu privire la compatibilitatea lipsirii de libertate a reclamantului cu art. 5 § 1 din convenţie
101. Chestiunea care trebuie soluţionată este aceea dacă reclamantul a fost lipsit de libertate "potrivit căilor legale" în sensul art. 5 § 1 din convenţie. Termenii "potrivit căilor legale" din această dispoziţie fac trimitere, în mod esenţial, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi cele de procedură. Deşi le revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, în special instanţelor, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, situaţia este diferită atunci când nerespectarea acestuia poate atrage după sine o încălcare a convenţiei. Acesta este cazul, în special, al cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5 § 1 din convenţie, iar Curtea trebuie astfel să exercite un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost respectat (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, pct. 50, CEDO 2000-III). Mai exact, este esenţial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern să definească clar condiţiile de detenţie şi ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa (Zervudacki împotriva Franţei, nr. 73.947/01, pct. 43, 27 iulie 2006).
102. Curtea observă, în primul rând, că reclamantul a fost citat la PNA pentru a da o declaraţie în cadrul unei proceduri penale, fără să i se ofere alte precizări cu privire la obiectul declaraţiei. Legislaţia naţională în materie impunea ca citaţia să precizeze calitatea în care o persoană este citată, precum şi obiectul cauzei (a se vedea art. 176 din Codul de procedură penală, supra, pct. 58). Rezultă că reclamantul nu ştia că era citat în calitate de martor sau învinuit ori poate chiar în calitate de poliţist care efectuează el însuşi cercetări. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, deşi nu se exclude posibilitatea autorităţilor de a folosi în mod legitim anumite stratageme, de exemplu, pentru a dejuca mai eficient activităţile infracţionale, în schimb, un comportament al administraţiei care încearcă să ofere încredere unor persoane în vederea arestării lor nu este scutit de critici în raport cu principiile generale formulate explicit sau implicit de convenţie (Conka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, pct. 41, CEDO 2002-I).
103. În continuare, Curtea observă că Guvernul susţine că reclamantul a fost reţinut la sediul parchetului în interesul unei bune administrări a justiţiei, deoarece audierea sau confruntările cu diverse persoane prezente s-ar fi putut dovedi necesare în orice moment, ţinând seama de circumstanţele cauzei. În această privinţă, se bazează pe declaraţia procurorului V.D. din 17 ianuarie 2011, potrivit căreia reclamantul şi colegii săi au fost citaţi la parchet în calitate de "făptuitori" ("presupuşi autori ai faptelor" sau "suspecţi", într-un stadiu anterior începerii urmăririi penale).
104. Curtea observă că reclamantul nu avea calitate oficială de învinuit la momentul primei declaraţii, dată pe coală albă, pe care i se solicitase să o dea încă de la intrarea în sediul PNA. În plus, elementele de care dispune nu îi permit nici să constate cu certitudine că, încă de la sosirea sa la sediul parchetului, acesta a fost tratat ca un suspect sau ca un martor.
105. În orice caz, Curtea observă că, potrivit versiunii faptelor prezentate de Guvern, în jurul orei 12, când agenţii de poliţie au terminat de scris declaraţiile, procurorul a revenit în sală şi i-a informat că, în cazul respectiv, a fost începută urmărirea penală faţă de 10 dintre agenţii de poliţie prezenţi, inclusiv reclamantul, iar aceştia aveau dreptul să aleagă un avocat sau, în caz contrar, li se va repartiza unul din oficiu. Celorlalţi poliţişti li s-ar fi permis să plece deoarece nu se formulase nicio acuzaţie împotriva lor.
106. Curtea observă că, la momentul primei sale declaraţii, reclamantul nu avea cunoştinţă de statutul său juridic şi de garanţiile subsecvente. Chiar dacă, în aceste condiţii, se îndoieşte de compatibilitatea dintre art. 5 § 1 din convenţie şi situaţia reclamantului în primele 3 ore petrecute la sediul PNA, Curtea nu intenţionează să se pronunţe asupra acestei chestiuni din moment ce este evident că cel puţin începând cu ora 12 statutul penal al reclamantului s-a clarificat, în urma începerii urmăririi penale. Începând din acel moment, reclamantul a avut incontestabil calitatea de învinuit, astfel încât legalitatea lipsirii sale de libertate trebuie examinată cu începere din acel moment, din perspectiva art. 5 § 1 lit. c).
107. În dreptul român, există numai două măsuri preventive privative de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă. Pentru a decide una sau alta, este necesar să existe probe sau indicii temeinice că fapta interzisă a fost săvârşită [art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală, supra, pct. 58], adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta imputată [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală, supra, pct. 58]. Însă niciuna dintre aceste măsuri nu a fost luată împotriva reclamantului la 16 iulie 2003 înainte de ora 22.
108. Curtea este conştientă de constrângerile unei anchete penale şi nu neagă complexitatea procedurii declanşate în speţă având de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse în aplicare de către un singur procuror şi prin intermediul unor acte realizate într-o singură zi, într-o cauză de mare amploare, care implică un număr semnificativ de persoane. De asemenea, nu contestă faptul că corupţia constituie un flagel endemic care subminează încrederea cetăţenilor în instituţii şi înţelege că autorităţile naţionale trebuie să dea dovadă de fermitate faţă de persoanele răspunzătoare. Cu toate acestea, combaterea flagelului nu poate justifica, în materie de libertate, recurgerea la acte arbitrare şi existenţa unor zone de non-drept acolo unde există o lipsire de libertate.
109. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel puţin începând cu ora 12, procurorul avea bănuieli suficient de solide, susceptibile să justifice lipsirea de libertate a reclamantului în legătură cu ancheta, şi că dreptul român prevedea măsurile necesare în acest sens, şi anume reţinerea sau arestarea preventivă. Însă procurorul nu a luat cea de-a doua măsură în privinţa reclamantului decât foarte târziu, pe la ora 22.
110. În consecinţă, Curtea consideră că lipsirea de libertate căreia i-a căzut victimă reclamantul în data de 16 iulie 2003, cel puţin între orele 12 şi 22, nu avea temei legal în dreptul intern şi că, prin urmare, constituie o încălcare a art. 5 § 1 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din convenţie în raport cu arestarea preventivă a reclamantului de la 16 iulie 2003, ora 22, până la 18 iulie 2003, ora 22
111. În cererea sa, reclamantul susţinea că ordonanţa de arestare preventivă emisă pe numele acestuia la 16 iulie 2003 nu a fost motivată prin elemente concrete, în special cu privire la pericolul pe care punerea sa în libertate ar fi constituit-o pentru ordinea publică. Acesta considera că nu existau bănuieli întemeiate că ar fi comis faptele imputate, care să justifice măsura arestării preventive. Acesta a invocat art. 5 § 1 din convenţie.
A. Hotărârea Camerei
112. În Hotărârea din 15 iunie 2010, Camera a considerat că, în ceea ce priveşte arestarea preventivă a reclamantului la 16 iulie 2003, ora 22, bănuielile care îl vizau se bazau pe o serie de fapte concrete şi probe depuse la dosar şi comunicate persoanei în cauză, sugerând că acesta din urmă ar fi putut săvârşi infracţiunile şi atinseseră, prin urmare, nivelul de credibilitate impus. În ceea ce priveşte motivarea ordonanţei prin elemente concrete, Camera a observat că parchetul precizase că, în fapt, dată fiind calitatea sa de poliţist, persoana în cauză ar fi putut influenţa anumite persoane care trebuiau interogate în cursul anchetei, motiv care, în opinia sa, era relevant şi suficient pentru a justifica arestarea preventivă provizorie a reclamantului încă de la începutul anchetei. Prin urmare, aceasta a considerat că lipsirea de libertate era justificată în raport cu art. 5 § 1 lit. c) din convenţie şi că nu a fost încălcată această dispoziţie pe parcursul perioadei în litigiu.
B. Argumentele părţilor
113. În observaţiile sale scrise în faţa Marii Camere, reclamantul a reafirmat că nu existau bănuieli întemeiate că ar fi săvârşit infracţiunile, care să justifice arestarea preventivă, pe care o consideră lipsită de temei legal. Deşi recunoaşte că procurorul i-a prezentat declaraţiile colegilor săi din care ar fi reieşit participarea sa la faptele de care este acuzat, acesta invocă inexistenţa în cazul său a unor convorbiri telefonice care ar fi justificat, ca în cazul unora dintre colegii lui, arestarea preventivă. Acesta nu mai face nicio referire la lipsa motivării prin elemente concrete a ordonanţei de arestare preventivă emise la 16 iulie 2003 şi nici, în special, la pericolul pe care punerea sa în libertate l-ar fi constituit pentru ordinea publică.
114. Guvernul, de asemenea, îşi reia argumentele prezentate în faţa Camerei.
C. Motivarea Curţii
115. Pentru motivele menţionate de Cameră şi reamintite mai sus, Curtea consideră că lipsirea de libertate a reclamantului de la 16 iulie 2003, ora 22, până la 18 iulie 2003, ora 22, era justificată în raport cu art. 5 § 1 lit. c) din convenţie şi că, prin urmare, nu a fost încălcată această dispoziţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din convenţie în raport cu arestarea preventivă a reclamantului la 25 iulie 2003
116. Reclamantul consideră ilegală arestarea sa preventivă ca urmare a intervenţiei procurorului general în procedură, la 25 iulie 2003, prin intermediul unui recurs în anulare - cale de atac extraordinară - împotriva Hotărârii definitive din 21 iulie 2003, prin care se dispunea punerea sa în libertate. Acesta denunţă, de asemenea, atingerea adusă principiului egalităţii armelor şi celui al contradictorialităţii. În acest sens, invocă art. 6 § 3 din convenţie.
117. Considerând că procedura incriminată avea legătură cu legalitatea arestării preventive, Camera a considerat că acest capăt de cerere rezultat de aici putea fi analizat din perspectiva art. 5 § 1 din convenţie. Părţile nu au contestat această concluzie, iar Marea Cameră nu vede la rândul său niciun motiv să adopte un punct de vedere diferit.
A. Hotărârea Camerei
118. În Hotărârea din 15 iunie 2010, Camera a considerat că metoda folosită de autorităţi pentru a remedia o eventuală eroare de interpretare a legislaţiei interne, şi anume introducerea unui recurs în anulare, nu era nici accesibilă, nici previzibilă pentru persoana în cauză. În primul rând, această cale nu era deschisă în mod direct părţilor, numai procurorul general putând să o folosească. Însă acesta era superiorul ierarhic al procurorului care dispusese arestarea preventivă a reclamantului şi a solicitat instanţelor prelungirea măsurii, deoarece acest procuror avusese posibilitatea de a-şi prezenta argumentele în timpul procedurii ordinare, dar nu a procedat astfel. În al doilea rând, Camera a observat că art. 410 din Codul de procedură penală, care permite introducerea unui recurs în anulare când hotărârea definitivă este "contrară legii", era prea vag pentru ca o intervenţie în procedură prin calea recursului de acest tip să fie previzibilă. În consecinţă, Camera a considerat că, nefiind prevăzută de "o lege" care să îndeplinească cerinţele art. 5 § 1 din convenţie, lipsirea de libertate a reclamantului începând din 25 iulie 2003 nu avea temei legal suficient în dreptul intern şi că, prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie.
B. Argumentele părţilor
119. Părţile reiterează argumentele formulate în faţa Camerei, numai Guvernul face pentru prima dată observaţia că, în speţă, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general, dar nu a soluţionat pe fond acuzaţia penală formulată împotriva reclamantului, ci s-a pronunţat exclusiv asupra chestiunii arestării preventive. Prin urmare, ar fi necesar să se facă distincţie între prezenta cauză şi cele în care chestiunea respectării principiului securităţii juridice a fost examinată în contextul art. 6 din convenţie.
C. Motivarea Curţii
120. În ceea ce priveşte noul argument al Guvernului, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia, atunci când se face referire la o măsură privativă de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securităţii juridice. În consecinţă, este esenţial să fie clar definite condiţiile lipsirii de libertate în temeiul dreptului intern şi ca legea însăşi săfie previzibilă în aplicarea sa, spre a întruni criteriul de "legalitate" stabilit de convenţie, care impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite cetăţeanului - înconjurându-se la nevoie de consilieri pregătiţi - să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce pot deriva dintr-un anume act [Baranowski, citată anterior, pct. 52, Mooren împotriva Germaniei (MC), nr. 11.364/03, pct. 72, CEDO 2009-..., şi Medvedyev şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 394/03, pct. 80, CEDO 2010-...]. În ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu în cauza de faţă, Curtea subscrie în totalitate la concluziile Camerei, conform cărora lipsirea de libertate a reclamantului în data de 25 iulie 2003 nu avea un temei legal suficient în dreptul intern, în măsura în care nu era prevăzută de "o lege" care să răspundă cerinţelor impuse de art. 5 § 1 din convenţie. Pentru motivele indicate de Cameră, Curtea consideră că a fost încălcată această dispoziţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
121. Art. 41 din convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
1. Argumentele părţilor
122. În faţa Camerei, reclamantul a solicitat 20.375 EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentând drepturile sale salariale, diminuarea pensiei sale şi cheltuielile de întreţinere pe care a trebuit să le suporte în perioada detenţiei. Acesta a prezentat un raport de expertiză contabilă extrajudiciară. Acesta a mai solicitat 300.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit. Acesta nu şi-a modificat cererile în faţa Marii Camere.
123. Guvernul observă că reclamantul nu şi-a susţinut cererea privind prejudiciul material şi că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări ale art. 5 din convenţie şi prejudiciul material invocat. Consideră, de asemenea, că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.
2. Hotărârea Camerei
124. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de prejudiciu material, Camera a constatat că nu există o legătură de cauzalitate între încălcările constatate de Curte şi cererea reclamantului. În orice caz, cererea nu era însoţită de documente justificative relevante, întrucât raportul de expertiză depus la dosar era prea sumar, iar sursele nu erau citate. Cu toate acestea, Camera a considerat că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat şi, pronunţându-se în echitate, i-a acordat 8.000 EUR în acest sens.
3. Motivarea Curţii
125. Curtea subliniază că baza care trebuie reţinută la acordarea unei reparaţii echitabile constă în aceleaşi încălcări ale convenţiei ca cele constatate de Cameră, şi anume încălcarea art. 5 § 1 din convenţie ca urmare a inexistenţei temeiului legal al lipsirii de libertate a reclamantului la 16 iulie 2003, cel puţin între orele 12-22, şi al arestării sale preventive la 25 iulie 2003, în urma recursului în anulare. Având în vedere cele de mai sus, motivele prezentate de Cameră şi faptul că reclamantul nu şi-a modificat cererea prezentată iniţial în faţa camerei, Curtea respinge cererea pentru prejudiciu material şi îi acordă reclamantului suma de 8.000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
1. Argumentele părţilor
126. Reclamantul mai solicită 890 de lei româneşti (RON) şi 3.000 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Camerei. Acesta furnizează documente justificative pentru o parte din sumă. Trebuie subliniat că persoana în cauză nu şi-a modificat cererea prezentată iniţial în faţa Camerei, dar că a făcut o cerere de asistenţă judiciară pentru cheltuielile sale în faţa Marii Camere.
127. Guvernul observă că doar o parte a sumei solicitate este justificată prin documente relevante şi subliniază că nu s-a stabilit dacă o parte a sumelor are legătură cu prezenta cauză.
2. Hotărârea Camerei
128. Camera i-a acordat reclamantului 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Motivarea Curţii
129. Curtea observă că reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Marii Camere. În consecinţă, nu trebuie să ia în considerare decât cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Camerei.
130. În conformitate cu jurisprudenţa consacrată a Curţii, cheltuielile de judecată pot fi rambursate în temeiul art. 41 numai dacă se stabileşte caracterul real, necesar şi, în plus, rezonabil al cuantumului lor. În plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate numai în măsura în care au legătură cu încălcarea constatată [a se vedea, printre altele, Beyeler împotriva Italiei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 33.202/96, pct. 27, 28 mai 2002, şi Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30.943/96, pct. 105, CEDO 2003-VIII].
131. În contextul celor de mai sus, Curtea acordă reclamantului suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
132. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. respinge excepţia preliminară a Guvernului;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie în raport cu lipsirea de libertate a reclamantului în data de 16 iulie 2003, cel puţin de la ora 12 la ora 22;
3. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie în raport cu arestarea preventivă a reclamantului în intervalul 16 iulie, ora 22-18 iulie 2003, ora 22;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie în raport cu arestarea preventivă a reclamantului la 25 iulie 2003;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională la rata aplicabilă la data plăţii:
(i) 8.000 EUR (opt mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru prejudiciul moral;
(ii) 500 EUR (cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 23 februarie 2012.
Nicolas Bratza,
preşedinte
Vincent Berger,
jurist
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, următoarele opinii:
- opinia concordantă a judecătorului Bratza;
- opinia concordantă comună a judecătorilor Costa, Garlicki, Gyulumyan, Myjer, Hirvela, Malinverni, Vucinic şi Raimondi.
N.B.
V.B.
Opinia concordantă a judecătorului Bratza
(Traducere)
1. Sunt pe deplin de acord cu concluziile majorităţii Curţii cu privire la toate aspectele dosarului. Sunt de părere, de asemenea, că lipsirea de libertate a reclamantului în data de 16 iulie 2003 a încălcat art. 5 § 1 din convenţie, cel puţin în intervalul dintre ora prânzului şi ora 22.
2. Pot subscrie pe deplin şi la raţionamentul Curţii care a condus la concluzia formulată la pct. 91 şi următoarele din hotărâre. Cu toate acestea, mă disociez de aceasta în ceea ce priveşte dezbaterile privind problema sarcinii probei, la pct. 88-90, care nu îmi par nici necesare, nici întemeiate, pentru concluzia respectivă.
3. Atunci când i se solicită să cerceteze dacă a existat o lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1 din convenţie sau o simplă restrângere a libertăţii de circulaţie ce nu face obiectul acestei dispoziţii, Curtea cercetează de regulă situaţia concretă a reclamantului, aşa cum reiese din dosar, ţinând seama de o serie de criterii, de exemplu tipul, durata, consecinţele şi modalităţile de aplicare ale măsurii restrictive în cauză. În cadrul acestei examinări, Curtea consideră în general inutilă abordarea chestiunilor care se raportează la standardele de probă şi la sarcina probei. Din moment ce faptele în litigiu au fost constatate în procedura desfăşurată în faţa instanţei naţionale, numai motive imperioase o pot determina în principiu să se abată de la aceste constatări de fapt, deşi nu are nicio obligaţie faţă de concluziile juridice ale instanţei naţionale privind stabilirea chestiunii dacă faptele constituie o lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1 din convenţie. Dar dacă, precum în speţă, nu a existat o constatare judiciară de acest tip şi dacă părţile sunt în dezacord în privinţa faptelor, Curtea îşi poate exercita în mod normal controlul printr-o analiză liberă de toate probele aflate la dosar, în special bazându-se pe orice deducţie ce se poate obţine din faptele recunoscute şi din concluziile părţilor.
4. Guvernul susţine, în speţă, că reclamantul nu a prezentat dovada faptului că a fost lipsit de libertate, aşa cum ar fi trebuit să facă pentru a se putea pretinde victima unei încălcări în sensul art. 34. În hotărâre, Curtea a respins acest argument, remarcând, în adevăr, că dispoziţiile convenţiei nu se pretează în toate cazurile la o aplicare strictă a principiului affirmanti incumbit probatio. Cu toate acestea, Curtea a adăugat, din contră, că în prezenta speţă sarcina probei se inversase în detrimentul guvernului pârât din moment ce reclamantul prezentase indicii prima facie concordante, apte să demonstreze că la data faptelor acesta se afla sub controlul exclusiv al autorităţilor.
5. În ceea ce mă priveşte, nu consider utilă examinarea acestei cauze în materie de sarcina probei. Sunt extrem de ezitant în privinţa faptului dacă, în cele din urmă, este vorba de un caz care se pretează inversării sarcinii probei. Cele două tipuri de cauze citate la pct. 89 din hotărâre, în care sarcina probei a fost inversată în detrimentul guvernului pârât - mai precis, cauzele aflate sub incidenţa art. 2 şi 3 din convenţie şi referitoare la decese şi vătămări corporale survenite în cursul detenţiei, precum şi cele aflate sub incidenţa art. 5 § 1 din convenţie şi referitoare la dispariţii de persoane văzute ultima dată în sediul armatei sau poliţiei unde au fost convocate - sunt la mare distanţă de circumstanţele cauzei. În special, deşi există motive imperioase pentru a inversa, în detrimentul autorităţilor, sarcina probei că o persoană care a fost somată oficial să se prezinte la un sediu aflat sub controlul autorităţilor şi nu a fost văzută părăsind de bună voie locul respectiv, asemenea motive nu există în prezenta speţă, unde problema care se pune este de a stabili dacă, având în vedere circumstanţele de fapt, reclamantul putea fi considerat ca lipsit de libertate în sensul art. 5 § 1 din convenţie. Simplul fapt, pe care se bazează Curtea în hotărârea sa, că reclamantul din prezenta speţă a intrat, în baza unei citaţii, într-un sediu aflat sub controlul autorităţilor nu este suficient, în opinia mea, pentru a inversa astfel sarcina probei.
6. În opinia mea, concluzia la care a ajuns majoritatea membrilor Curţii în baza dosarului, cum că, oricare ar fi fost situaţia până la ora 12, reclamantul a fost categoric lipsit de libertate ulterior, ar fi putut şi a trebuit să fie desprinsă fără a mai fi necesar să se transfere autorităţilor române sarcina probei.
Opinia concordantă comună a judecătorilor Costa, Garlicki,
Gyulumyan, Myjer, Hirvela, Malinverni, Vucinic şi Raimondi
(Traducere)
1. Deşi suntem de acord că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie în raport cu lipsirea de libertate a reclamantului în data de16 iulie 2003, considerăm că această lipsire a survenit nu "cel puţin" între orele 12 şi 22 (cum se precizează la pct. 2 din dispozitiv şi la pct. 100 şi 109 din hotărâre), ci "numai" în acest interval.
În ceea ce priveşte situaţia reclamantului între orele 9-12, aceasta se interpretează nu ca o lipsire de libertate, ci pur şi simplu ca o restrângere a libertăţii sale de circulaţie. Ar fi fost de dorit ca Marea Cameră, care este completul de judecată de cel mai înalt rang al Curţii, să evite pe cât posibil să lase unele întrebări fără răspuns, ajungând la această concluzie în lumina următoarelor elemente.
2. Într-adevăr, situaţia reclamantului între orele 9-12 se explica printr-o combinaţie de obligaţii rezultate dintr-o citaţie emisă de un organ de cercetare penală şi din conformarea acestuia faţă de disciplina de tip militar.
3. În primul rând, reclamantul se afla în sediul PNA deoarece fusese somat să se prezinte acolo pentru a da declaraţii în legătură cu o anchetă penală. Deşi este poate adevărat că, odată intrat în sediu, ar fi putut avea probleme dacă ar fi plecat fără permisiune, regimul este acelaşi pentru numeroase persoane chemate să dea declaraţii poliţiei, parchetului sau instanţei. Acestea din urmă sunt obligate să compară şi să rămână pe loc cât timp li se ia declaraţia, ceea ce înseamnă că nu sunt liberi să plece cât timp măsurile de instrucţie sunt în curs (a se vedea pct. 90 din hotărâre). Restricţia este valabilă nu numai pentru persoanele citate în calitate de "martori", ci şi pentru "învinuiţii" (adică persoanele deja acuzate) care nu au fost arestaţi preventiv. Chiar dacă nimeni nu este împiedicat fizic să plece fără permisiune, legea prevede sancţiuni de natură penală, dar şi administrativă, pentru a asigura înfăţişarea lor. Se subînţelege - în conformitate cu jurisprudenţa noastră - că, în cadrul unei anchete penale, nu numai obligaţia de a se înfăţişa, ci şi aceea de a nu pleca înainte de a obţine permisiune se interpretează ca restrângeri ale libertăţii de circulaţie.
4. În al doilea rând, reclamantul, în calitatea sa de poliţist, se supunea disciplinei militare. Superiorul ierarhic le ordonase lui şi colegilor săi să se prezinte la PNA. Prezenţa sa la sediul parchetului se explica aşadar prin respectul datorat disciplinei la care era obligat. Însăşi natura disciplinei militare obligă în unele cazuri subordonatul să se prezinte în locul indicat şi să rămână acolo atâta timp cât i s-a ordonat. Aceasta poate prevedea de asemenea sancţiuni, incluzând adoptarea unor măsuri de constrângere fizică, în caz de nerespectare a unui ordin. Asemenea restrângeri ale libertăţii de circulaţie sunt inerente funcţionării oricărei formaţiuni militare şi nu au nimic de a face cu lipsirea de libertate.
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
