Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererile nr. 78028/01 şi 78030/01)
În cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J-P. Costa, preşedinte; A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamna W. Thomassen, judecãtori şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu, la datele de 25 noiembrie 2003, 10 februarie, 6 aprilie şi 25 mai 2004, pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã douã cereri (nr. 78028/01 şi 78030/01) îndreptate împotriva României, prin care patru cetãţeni italieni, domnul Carlo Pini şi doamna Annalisa Bertani (numiţi în continuare primii reclamanţi) şi domnul Salvatore Manera şi doamna Rosalba Atripaldi (numiţi în continuare al doilea cuplu de reclamanţi), au sesizat Curtea Europeanã a Drepturilor Omului la datele de 10 martie şi 20 aprilie 2001, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul S. Papa, avocat din Reggio Emilia. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii au susţinut, în principal, invocând articolul 8 din Convenţie, încãlcarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie, pe motivul neexecutãrii hotãrârilor pronunţate de Tribunalul Judeţean Braşov privitor la adopţia a douã minore românce, care i-ar fi privat pe aceştia de orice contact cu copiii lor. Ei au susţinut, în plus, cã autoritãţile române au refuzat sã permitã fiicelor lor adoptive sã pãrãseascã România, încãlcând astfel articolul 2 alineatul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
4. Cererile au fost repartizate primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnatã sã examineze cauza (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã potrivit art. 26 alin. din Regulament.
5. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererile au fost repartizate celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1).
6. La 25 iunie 2002, camera a decis cã aceste cereri vor fi tratate cu prioritate (articolul 41 din Regulament) şi, la 16 septembrie 2003, a decis sã le conexeze (art. 42 alin. 1 din Regulament).
7. La 2 octombrie 2002 şi 7 octombrie 2003, preşedintele camerei a autorizat urmãtorii terţi sã intervinã în cadrul procedurii scrise şi orale (articolele 36 alineatul 2 din Convenţie şi 44 alineatul 2 din Regulament): Complexul educaţional «Poiana Soarelui» din Braşov, prin reprezentantul sãu, domnul N. Mîndrilã; Doamna Baroanã Nicholson de Winterbourne, cetãţean britanic, raportor al Parlamentului european; domnul I. Tiriac, membru fondator al centrului educaţional «Poiana Soarelui»; domnul V. Arhire, avocat în Baroul Bucureşti, în calitate de reprezentant al minorelor Florentina Goroh (numitã în continuare Florentina) şi Mariana Estoica (numitã în continuare Mariana). Terţii intervenienţi au depus observaţii scrise, la care pãrţile au rãspuns (conform art. 44 alin. 5 din Regulament).
Guvernul italian, invitat la 18 septembrie 2003 sã participe la audiere şi/sau sã prezinte observaţii scrise, nu şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita acest drept (art. 36 alin. 1 din Convenţie şi art. 61 din Regulament).
8. Audierea dedicatã atât problemelor privind admisibilitatea cât şi celor privind fondul a avut loc în şedinţã publicã la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 25 noiembrie 2003 (art. 59 alin. 3 şi art. 54 alin. 3 din Regulament).
S-au prezentat:
- din partea Guvernului
dl. Bogdan Aurescu, Subsecretar de stat, agent, dna, Roxana Rizoiu, Director, Direcţia Agentului Guvernamental, co-agent, dl. Razvan Rotundu, co-agent;
- din partea reclamanţilor
dl. Stefano Papa, avocat, dl. Carlo Pini, dna. Annalisa Bertani, dl. Salvatore Manera, dna. Rosalba Atripaldi, reclamanţi;
- din partea terţilor intervenienţi
dl. Nicolai Mîndrilã, dna. Baroanã Emma Nicholson de Winterbourne, dl. Ioan Tiriac, dl. Vasile Arhire, avocat.
9. Prin decizia din 25 noiembrie 2003, camera a declarat cererile parţial admisibile (art. 54 alin. 3 din Regulament). Ea a unit cu fondul problemele ridicate de Guvern referitor la aplicabilitatea articolul 8 din Convenţie şi sã se sesizeze din oficiu cu privire la încãlcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie în privinţa neexecutãrii hotãrârilor definitive privind adopţia, invocate de reclamanţi exclusiv din perspectiva articolului 8 din Convenţie.
10. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament). Fiecare dintre pãrţi a prezentat comentarii scrise asupra observaţiilor celeilalte pãrţi.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
11. Reclamanţii s-au nãscut, respectiv, în 1957, 1952, 1951 şi 1953 şi au domiciliul la Reggio Emilia (primii reclamanţi) şi la Mantova (al doilea cuplu de reclamanţi). La data introducerii cererii, ei aveau calitatea de pãrinţi adoptivi ai Florentinei şi Marianei, cetãţene române, nãscute la 31 martie, respectiv 17 aprilie 1991, având domiciliul la Braşov, în cadrul Complexului educaţional «Poiana Soarelui» din Braşov (numit în continuare CEPSB).
A. Procedurile de adopţie
1. Adopţia Florentinei
12. Prin sentinţa definitivã din 17 iunie 1994, Tribunalul Judeţean Iaşi a constatat abandonul Florentinei, atunci în vârstã de trei ani. Cu acest prilej, drepturile pãrinteşti au fost delegate instituţiei de asistenţã socialã L.
13. La 6 septembrie 1994, prin decizia Comisiei pentru protecţia copilului din Iaşi, minora a fost plasatã la CEPSB.
14. La 15 mai 2000, dupã intrarea în vigoare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (numitã în continuare <>Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/1997 ), Guvernul român a însãrcinat asociaţia privatã C. cu gãsirea unei familii sau unei persoane care sã o adopte pe Florentina. Acesta a însãrcinat şi Comitetul român pentru adopţii sã susţinã asociaţia C. în efectuarea unui raport psihosocial asupra minorei.
15. Primii reclamanţi au informat asociaţia C. în legãturã cu dorinţa lor de a adopta un copil român, iar aceasta le-a trimis o fotografie a Florentinei. Ei au întâlnit minora pentru prima datã la 3 august 2000, la CEPSB. Prin intermediul asociaţiei C. ei au aflat ulterior de dorinţa minorei de a li se alãtura şi de pasiunea ei pentru muzicã.
16. La 30 august 2000, la propunerea asociaţiei C. Comitetul român pentru adopţii a avizat favorabil adopţia Florentinei de cãtre primii reclamanţi, iar, la 21 septembrie 2000, ca urmare a cererii de adopţie a acestora din urmã, a trimis dosarul Tribunalului Judeţean Braşov, în conformitate cu <>art. 14 alin. 2 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/1997 .
17. La 28 septembrie 2000, instanţa a admis cererea. Aceasta a constatat cã numita Comisie pentru protecţia copilului Braşov avizase favorabil adopţia şi îşi confirmase consimţãmântul în faţa instanţei. Arãtând şi faptul cã minora se afla la CEPSB, a solicitat serviciului de stare civilã sã modifice certificatul de naştere al Florentinei şi sã îi elibereze acesteia un nou certificat de naştere.
18. Comitetul român pentru adopţii a introdus apel împotriva acestei sentinţe. La 13 decembrie 2000, Curtea de Apel Braşov a respins acest apel ca tardiv. Aceastã decizie a rãmas definitivã.
19. La 5 februarie 2001, Comitetul român pentru adopţii a certificat faptul cã adopţia Florentinei s-a fãcut în conformitate cu prevederile legale interne, precum şi cu Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperãrii în materia adopţiei internaţionale, şi a eliberat reclamanţilor un certificat de conformitate în acest sens.
20. La 14 februarie 2001, Comisia pentru adopţii internaţionale a autorizat intrarea şi şederea permanentã a minorei în Italia, şi a dispus comunicarea acestei decizii, între altele, Ambasadei Italiei la Bucureşti.
21. La o datã neprecizatã, Procurorul General al României a introdus recurs în anulare împotriva sentinţei Tribunalului Judeţean Braşov şi împotriva deciziei Curţii de Apel Braşov. La data de 5 iunie 2001, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul ca inadmisibil.
2. Adopţia Marianei
22. La 28 septembrie 2000, în urma unei proceduri similare celei descrise la alineatele 16-18 anterioare, Tribunalul Judeţean Braşov a admis cererea fãcutã de cel de-al doilea cuplu de reclamanţi în vederea adopţiei Marianei. Instanţa a constatat cã minora, declaratã abandonatã prin decizia definitivã din 22 octombrie 1998, se afla la CEPSB şi a solicitat serviciului de stare civilã sã modifice certificatul de naştere al acesteia, şi sã-i elibereze un nou certificat.
23. Comitetul român pentru adopţii a introdus apel împotriva acestei sentinţe. La 28 decembrie 2000, Curtea de Apel Braşov a respins acest apel ca tardiv. Aceastã decizie a rãmas definitivã.
24. La 28 decembrie 2000, Comitetul român pentru adopţii a certificat faptul cã adopţia Florentinei s-a fãcut în conformitate cu prevederile legale interne, precum şi cu Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperãrii în materia adopţiei internaţionale, şi a eliberat reclamanţilor un certificat de conformitate în acest sens.
B. Încercãri de executare a hotãrârilor de încuviinţare a adopţiei
1. Decizia în cazul Florentinei
a) Cererea de predare a certificatului de naştere pe calea ordonanţei preşedinţiale
25. La o datã neprecizatã, primii reclamanţi au sesizat Judecãtoria Braşov cu o cerere de predare a certificatului de naştere al minorei şi încredinţarea acesteia pe calea ordonanţei preşedinţiale, în contradictoriu cu CEPSB. La 24 octombrie, instanţa a soluţionat favorabil aceastã cerere.
26. CEPSB a introdus apel împotriva acestei sentinţe şi a solicitat suspendarea executãrii, susţinând cã în speţã nu sunt întrunite condiţiile necesare unei cereri de ordonanţã preşedinţialã, cã hotãrârea de adopţie nu este definitivã şi cã aceasta fusese pronunţatã cu încãlcarea dispoziţiilor legale.
27. La 7 martie 2001, instanţa a respins apelul, cu motivarea cã interesul copilului şi faptul cã pãrinţii adoptivi îşi aveau domiciliul în strãinãtate justificã examinarea de urgenţã a cererii şi cã cererea reclamanţilor putea fi soluţionatã pe calea unei ordonanţe preşedinţiale. Instanţa a constatat, de asemenea, cã, potrivit documentelor din dosar, hotãrârea de adopţie este definitivã şi a dobândit autoritate de lucru judecat. În consecinţã, instanţa a apreciat cã problemele de fond referitoare la adopţie nu mai puteau fi reexaminate în cadrul ordonanţei preşedinţiale. Instanţa a respins cererea de suspendare a executãrii, pe motiv cã aceasta nu se justificã, având în vedere hotãrârea sa de a respinge apelul.
28. Recursul introdus de CEPSB a fost, de asemenea, respins prin decizia definitivã a din 7 iunie 2001 a Curţii de Apel Braşov.
b) Procedura de executare a ordonanţelor preşedinţiale
29. Primii reclamanţi au solicitat executarea hotãrârilor din 28 septembrie 2000 şi 7 iunie 2001 de cãtre executori judecãtoreşti de pe lângã Judecãtoria Braşov. La 22 februarie 2001, aceştia din urmã au somat CEPSB cu privire la obligaţia de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al minorei şi de a transfera pãrinţilor adoptivi drepturile pãrinteşti pânã la data de 2 martie 2001. Prin urmare, preşedintele instanţei a dispus suspendarea executãrii pe durata procedurii de contestaţie la executare introduse de CEPSB (alin. 30-32 anterioare).
c) Prima contestaţie la executare
30. La 23 februarie 2001, CEPSB a introdus contestaţie la executare în privinţa deciziei din 28 septembrie 2000, motivând aceasta prin lipsa de claritate a dispozitivului şi prin faptul cã hotãrârea de încuviinţare a adopţiei a fost pronunţatã fãrã respectarea dispoziţiilor legale în materie. CEPSB a solicitat, de asemenea, suspendarea executãrii.
31. La 30 martie 2001, instanţa a respins contestaţia, cu motivarea cã dispozitivul hotãrârii este clar şi nu pune nici o problemã de executare. Cu privire la cel de-al doilea capãt de cerere, instanţa a decis cã hotãrârea contestatã dobândise autoritate de lucru judecat şi cã, prin urmare, fondul cauzei nu putea fi examinat din nou în cadrul unei contestaţii la executare. Instanţa a respins, de asemenea, cererea de suspendare a executãrii introdusã de CEPSB.
32. CEPSB a introdus apel la Tribunalul Judeţean Braşov, care, la data de 2 iulie 2001, l-a respins ca neîntemeiat.
d) Reluarea executãrii
33. La 12 iunie 2001, primii reclamanţi au solicitat executorilor judecãtoreşti de pe lângã Judecãtoria Braşov sã reia executarea, având în vedere şi respingerea, între timp, a recursului în anulare introdus de Procurorul General.
34. La 13 iunie 2001, executorii judecãtoreşti au somat CEPSB în legãturã cu obligaţia sa de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al minorei şi de a o încredinţa pãrinţilor adoptivi pânã la 15 iunie 2001.
35. La 19 iulie 2001, aceştia au somat din nou CEPSB, cerându-i sã se conformeze pânã la 8 august 2001.
e) A doua contestaţie la executare
36. CEPSB a introdus contestaţie la executare împotriva reclamanţilor la Judecãtoria Braşov, arãtând cã ordonanţa preşedinţialã reglementeazã situaţii provizorii, în vreme ce, în prezenta cauzã, executarea ordonanţei preşedinţiale ar avea, din contrã, consecinţe permanente. Pârâţii s-au opus cererii şi au solicitat obligarea la plata unei amenzi pentru neexecutarea unei hotãrâri definitive, precum şi la daune.
37. La 8 august 2001, instanţa a admis cererea de suspendare provizorie a executãrii, pânã la termenul din 22 august 2001. La aceastã ultimã datã, instanţa a prelungit suspendarea executãrii pânã la termenul urmãtor, fixat pentru 11 septembrie 2001. La data stabilitã, instanţa a acordat o nouã prelungire a suspendãrii pânã la termenul din 25 septembrie 2001, datã la care a respins cererile CEPSB şi ale reclamanţilor ca neîntemeiate. Instanţa a considerat cã problema ridicatã de CEPSB privea fondul cauzei, în care se pronunţase deja o hotãrâre ce dobândise autoritate de lucru judecat. Aceasta a respins cererea primilor reclamanţi, cu motivarea cã reaua credinţã a CEPSB şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite.
f) Reluarea executãrii
38. La 5 noiembrie 2001, executorii judecãtoreşti au somat CEPSB în legãturã cu obligaţia sa de a preda primilor reclamanţi certificatul de naştere al Florentinei şi de a o încredinţa acestora şi l-au avertizat cã, în caz contrar, vor proceda la executare silitã.
g) A treia contestaţie la executare
39. La o datã neprecizatã, CEPSB a sesizat Judecãtoria Braşov cu o contestaţie la executare potrivit unei proceduri de urgenţã, în contradictoriu cu primii reclamanţi, pe motiv cã pe rolul Tribunalului Judeţean Braşov se aflã o acţiune în desfiinţarea adopţiei, precum şi o cerere de revizuire a hotãrârii de încuviinţare a adopţiei şi cã a fost depusã o plângere penalã referitoare la procesul de adopţie. CEPSB a solicitat şi suspendarea executãrii.
40. La 14 decembrie 2001, instanţa a respins contestaţia, pe motiv cã o contestaţie la executare a fost deja respinsã, prin urmare, nu se justificã examinarea în regim de urgenţã a unei acţiuni similare. Pe fond, instanţa a constatat cã, atât hotãrârea de încuviinţare a adopţiei, cât şi hotãrârea pronunţatã pe calea ordonanţei preşedinţiale formulate de reclamanţi erau definitive şi executorii, iar faptul cã o acţiune în anularea sau revizuirea acestora este pe rol nu este relevant.
h) Cererea de suspendare a executãrii
41. La o datã neprecizatã, CEPSB a solicitat preşedintelui Judecãtoriei Braşov suspendarea executãrii. La 25 ianuarie 2002, aceastã cerere a fost respinsã.
i) Reluarea executãrii
42. La 30 ianuarie 2002, ora 14, executorii judecãtoreşti de pe lângã Judecãtoria Braşov s-au prezentat la sediul CEPSB, însoţiţi de reprezentanţi ai forţei publice. Paznicul nu le-a permis accesul şi a încuiat uşa cu cheia. Dupã o jumãtate de orã, directorul CEPSB şi adjunctul acestuia s-au prezentat la intrarea clãdirii şi au informat executorii şi forţele de ordine cã minora nu se aflã în instituţie, ci este plecatã într-o excursie, în afara oraşului. În urma verificãrilor, Florentina nu a fost gãsitã în clãdire.
43. Executorii i-au atras atenţia directorului CEPSB asupra obligaţiei sale de a-i permite Florentinei sã plece împreunã cu reclamanţii.
44. La 27 martie 2002, executorii au somat CEPSB sã restituie certificatul de naştere al minorei şi sã îi permitã acesteia sã se alãture reclamanţilor în termen de zece zile. Ei au informat instituţia şi cã, în cazul unui refuz, vor proceda la executarea silitã.
45. La 3 septembrie 2002, ora 10:45, un executor judecãtoresc, însoţit de primii reclamanţi şi de avocatul acestora, s-a deplasat la CEPSB. Î procesul-verbal întocmit cu acest prilej, executorul a menţionat cã paznicii instituţiei i-au sechestrat pe toţi cei prezenţi în interiorul clãdirii. El a adãugat cã a telefonat la secţia de poliţie şi cã, dupã ce i-a explicat incidentul comisarului D., acesta i-a rãspuns cã ar fi trebuit sã telefoneze la secţia de poliţie înainte de a proceda la executare. Executorul a notat, în final, cã a fost imposibil de acordat ajutorul legal necesar executãrii şi cã a întâmpinat opoziţie la executare. El a
consemnat cã încercarea de executare s-a încheiat la ora 13.
j) Cererea de suspendare a executãrii pe calea ordonanţei preşedinţiale
46. CEPSB a sesizat Judecãtoria Braşov cu o cerere de suspendare a executãrii pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv cã a sesizat instanţa cu o nouã contestaţie la executare. La 8 aprilie 2002, instanţa a respins cererea ca neîntemeiatã.
k) A patra contestaţie la executare
47. CEPSB a introdus contestaţie la executare la Judecãtoria Braşov împotriva primilor reclamanţi, pe motiv cã o acţiune în anularea adopţiei se aflã pe rolul Curţii de Apel Braşov. Rezultatul acestei proceduri nu a fost comunicat Curţii.
l) Cererea de suspendare a executãrii pe calea ordonanţei preşedinţiale
48. CEPSB a sesizat Judecãtoria Braşov cu o cerere în suspendarea executãrii pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv cã sesizase instanţa cu o nouã contestaţie la executare. Prin hotãrârea din 4 septembrie 2002, instanţa a admis cererea şi a dispus provizoriu suspendarea executãrii.
49. Din documentele depuse la dosar reiese cã termenul pentru care a fost acordatã aceastã suspendare a expirat la 3 aprilie 2003. O nouã suspendare la executare a fost dispusã în continuare, din 23 august pânã la 12 septembrie 2003.
2. Decizia în cazul Marianei
a) Cererea de predare a certificatului de naştere al minorei pe calea ordonanţei preşedinţiale
50. La o datã neprecizatã, al doilea cuplu de reclamanţi a sesizat Judecãtoria Braşov cu o cerere de Cererea de predare a certificatului de naştere al minorei şi de încredinţare a acesteia pe calea ordonanţei preşedinţiale, în contradictoriu cu CEPSB. La 24 octombrie 2000, instanţa a admis aceastã cerere.
51. Aceastã sentinţã a fost menţinutã în apelul introdus de pârât, prin decizia definitivã a Tribunalului Judeţean Braşov, pronunţatã la 22 august 2001.
b) Prima contestaţie la executare
52. La 1 februarie 2001, CEPSB a introdus la Judecãtoria Braşov o contestaţie Ia executarea deciziei din 28 septembrie 2000, motivând aceasta prin lipsa de claritate a dispozitivului şi prin faptul cã hotãrârea de adopţie a fost pronunţatã fãrã respectarea dispoziţiilor legale în materie. CEPSB a solicitat, de asemenea, suspendarea executãrii.
53. Instanţa a admis aceastã ultimã cerere şi a suspendat executarea pânã la 30 martie 2001, datã la care a respins contestaţia, cu motivarea cã dispozitivul hotãrârii este clar şi cã nu pune nici o problemã de executare. Cu privire la cel de-al doilea capãt de cerere, instanţa a decis cã hotãrârea contestatã dobândise autoritate de lucru judecat şi cã, prin urmare, fondul cauzei nu putea fi examinat din nou în cadrul unei contestaţii la executare.
54. Aceastã sentinţã a fost menţinutã în apelul introdus de CEPSB, prin decizia definitivã a Tribunalului Judeţean Braşov, pronunţatã la 2 iulie 2001.
c) Procedura de executare
55. Cel de-al doilea cuplu de reclamanţi a solicitat executarea hotãrârilor din 28 septembrie 2000 şi 24 octombrie 2000 de cãtre executori judecãtoreşti de pe lângã Judecãtoria Braşov. Aceştia din urmã au somat CEPSB la datele de 22 februarie, 13 iunie şi 19 iulie 2001 cu privire la obligaţia de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al Marianei şi de a transfera cãtre aceştia drepturile pãrinteşti.
d) A doua contestaţie la executare
56. La 15 iunie 2001, CEPSB a introdus contestaţie la executare împotriva celui de-al doilea cuplu de reclamanţi. Aceastã instituţie a cerut în mai multe rânduri Judecãtoriei Braşov suspendarea executãrii, arãtând cã ordonanţa preşedinţialã reglementeazã situaţii provizorii, în vreme ce, în prezenta cauzã, executarea ordonanţei preşedinţiale ar avea, din contrã, consecinţe permanente. Cel de-al doilea cuplu de reclamanţi s-a opus cererii şi a solicitat obligarea la plata unei amenzi pentru neexecutarea unei hotãrâri definitive, precum şi la daune.
57. Instanţa a dispus suspendarea executãrii din 15 iunie pânã la 11 iulie 2001, din 8 august pânã la 11 septembrie 2001 şi din 14 pânã la 25 septembrie 2001, datã la care a respins atât contestaţia CEPSB, cât şi cererea celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, ca neîntemeiate. Instanţa a considerat cã problema ridicatã de CEPSB privea fondul cauzei, care fusese deja soluţionat prin hotãrârea din 28 septembrie 2000, care dobândise autoritate de lucru judecat. Aceasta a respins cererea pãrinţilor adoptivi, cu motivarea cã reaua credinţã a CEPSB şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite.
e) Reluarea executãrii
58. La 5 noiembrie şi 5 decembrie 2001, executorii judecãtoreşti au somat CEPSB în legãturã cu obligaţia sa de a preda celui de-al doilea cuplu de reclamanţi certificatul de naştere al Marianei şi de a o încredinţa acestora, şi i-au avertizat cã, în caz contrar, vor proceda la executare silitã.
f) A treia contestaţie la executare
59. La o datã neprecizatã, CEPSB a sesizat Judecãtoria Braşov cu o contestaţie la executare potrivit unei proceduri de urgenţã, în contradictoriu cel de-al doilea cuplu de reclamanţi, pe motiv cã o acţiune în desfiinţarea adopţiei se aflã pe rolul Tribunalului Judeţean Braşov, precum şi o cerere de revizuire a hotãrârii de încuviinţare a adopţiei şi cã a fost depusã o plângere penalã referitoare la procesul de adopţie. CEPSB a solicitat şi suspendarea executãrii.
60. La 14 decembrie 2001, instanţa a respins cererea, pe motiv cã o contestaţie în executare a fost deja respinsã, prin urmare, nu se justificã introducerea unei cereri similare. Pe fond, instanţa a constatat cã, atât hotãrârea de adopţie, cât şi ordonanţa preşedinţialã în cazul cererii formulate de cel deal doilea cuplu de reclamanţi erau definitive şi executorii, iar faptul cã o acţiune în anularea sau revizuirea acestora este pe rol nu este relevant.
g) Reluarea executãrii
61. La 25 martie 2002, executorii judecãtoreşti au somat din nou CEPSB în legãturã cu obligaţia sa de a preda celui de-al doilea cuplu de reclamanţi certificatul de naştere al minorei şi de a o încredinţa acestora.
62. La datele de 30 ianuarie şi 9 aprilie 2002, un executor s-a deplasat la CEPSB, însoţit de ce deal doilea cuplu de reclamanţi şi de organe de poliţie. Acesta a constatat cã Mariana nu se afla în clãdire.
h) A patra contestaţie la executare
63. CEPSB a introdus contestaţie la executare la Judecãtoria Braşov în contradictoriu cu cel de-al doilea cuplu de reclamanţi, pe motiv cã o acţiune în desfiinţarea adopţiei se aflã pe rolul Curţii de Apel Braşov. Rezultatul acestei proceduri nu a fost comunicat Curţii.
i) Cererea de suspendare a executãrii pe calea ordonanţei preşedinţiale
64. CEPSB a sesizat Judecãtoria Braşov cu o acţiune în suspendarea executãrii hotãrârii de încuviinţare a adopţiei calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv cã sesizase instanţa cu o nouã contestaţie la executare. Prin sentinţa din 4 septembrie 2002, instanţa a admis cererea şi a dispus provizoriu suspendarea executãrii.
65. Din documentele aflate la dosar reiese cã termenul pentru care a fost acordatã aceastã suspendare a expirat la 3 aprilie 2003. O nouã suspendare la executare a fost dispusã în continuare, din 23 august pânã la 12 septembrie 2003.
C. Cererile de desfiinţare a adopţiei Florentinei şi Marianei introduse de CEPSB
66. La o datã neprecizatã, CEPSB a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov douã cereri de desfiinţare a adopţiei fiecãreia dintre minore în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetul român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului din Braşov, susţinând cã adopţiile nu sunt legale fãrã acordul sãu prealabil.
67. La 14 februarie 2002, instanţa a respins cererea, cu motivarea cã pentru adopţie este necesar numai acordul Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercitã, în temeiul <>art. 8 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (numitã în continuare <>Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/1997 ), drepturi pãrinteşti asupra celor adoptaţi. Or, instanţa a arãtat cã respectiva Comisie a avizat favorabil adopţia şi şi-a exprimat acordul în faţa instanţei sesizate cu cererea reclamanţilor de încuviinţare a adopţiei.
68. CEPSB a introdus recurs împotriva acestei hotãrâri. În cursul şedinţei din 2 aprilie 2002 la Curtea de Apel, Comitetul român pentru adopţii a evidenţiat faptul cã numeroasele cereri introduse de partea adversã pe rolul instanţelor interne reprezintã un abuz de drept, întrucât acestea nu urmãresc interesul superior al copilului, şi anume, integrarea sa în sânul unei familii, ci au rolul de a întârzia şi de a împiedica procesul de adopţie, prelungind astfel situaţia actualã de instituţionalizare a minorelor.
69. CEPSB a solicitat transmiterea cauzelor în faţa Curţii Constituţionale, pentru ca aceastã instanţã sã se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 7 alineatele 1 a) şi 2 din <>Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/1997 , referitor la consimţãmântul cu privire la adopţie. La 10 decembrie 2002, Curtea Constituţionalã a respins ca inadmisibilã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, cu motivarea cã se pronunţase deja, prin decizia din 12 noiembrie 2002, asupra constituţionalitãţii prevederilor legale invocate de CEPSB.
70. Prin decizia definitivã din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a anulat, pentru neîndeplinirea unor condiţii de formã, recursul introdus de CEPSB împotriva sentinţei din 14 februarie 2002. Instanţa a constatat cã CEPSB a omis sã motiveze cererea de recurs în termenul prevãzut de lege şi a decis, în aceastã privinţã, cã excepţia de neconstituţionâlitate a anumitor prevederi ale <>Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/1997 , ridicatã în cadrul şedinţei din 2 aprilie 2002, nu exonera CEPSB de obligaţia îndeplinirii condiţiilor de formã prevãzute de lege. Hotãrârea din 14 februarie 2002 a devenit definitivã, nemaiputând fi atacatã printr-o cale ordinarã de atac.
D. Plângerea penalã pentru lipsirea de libertate a minorelor
71. La o datã neprecizatã, reclamanţii au sesizat Parchetul de pe lângã Judecãtoria Braşov printr-o plângere penalã împotriva directorului CEPSB pentru lipsirea de libertate a minorelor.
72. La 6 august 2001, Parchetul i-a informat pe reclamanţi cu privire la rezoluţia sa din 9 iulie 2001 de neîncepere a urmãririi penale în cauzã.
73. La 18 februarie 2002, reclamanţii au depus o nouã plângere penalã la Parchetul de pe lângã Tribunalul Judeţean Braşov împotriva conducerii CEPSB, acuzându-o în principal de lipsirea de libertate, în mod ilegal, a fiicelor lor adoptive, cu încãlcarea art. 189 din Codul penal. Ei şi-au exprimat şi dezacordul cu privire la rezoluţia din 9 iulie 2001 de neîncepere a urmãririi penale.
74. Un raport întocmit de Poliţia Braşov la 15 iulie 2002 menţioneazã faptul cã, în cadrul anchetei începute ca urmare a plângerii penale a reclamanţilor, organe de poliţie s-au deplasat la CEPSB, unde au procedat la audierea Florentinei şi a directorului instituţiei. Poliţiştii au consemnat în raport cã minora, în vârstã de peste 10 ani la data audierii, şi-a exprimat dorinţa de a rãmâne la centrul educaţional, refuzând sã se alãture familiei pãrinţilor adoptivi, pe care nici nu a cunoscut-o.
75. La 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângã Tribunalul Judeţean Braşov a dispus neînceperea urmãririi penale în favoarea directorului CEPSB.
E. Acţiunile introduse de minore în revocarea adopţiei lor
1. Acţiunea introdusã de Florentina
76. La 4 noiembrie 2002, Florentina, reprezentatã de un avocat şi de S.G., directorul CEPSB, în calitate de tutore, a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov, în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetului român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului Braşov, o acţiune în desfacerea adopţiei îndreptatã împotriva reclamanţilor, în temeiul <>art. 22 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25 /1997 . Ea a solicitat, în subsidiar şi în caz de menţinere a hotãrârii de încuviinţare a adopţiei, trei miliarde de lei cu titlu de despãgubiri pentru prejudiciul moral. Arãtând cã ea nu şi-a vãzut pãrinţii adoptivi, nici înainte, nici dupã pronunţarea hotãrârii de adopţie, a menţionat cã singura datã când i-a vãzut pe reclamanţi a fost la 3 septembrie 2002, data la care aceştia au venit pentru a o lua de la CEPSB, împotriva voinţei sale, însoţiţi de avocatul lor şi de executorul judecãtoresc.
77. Prin sentinţa din 9 iunie 2003, Tribunalul Judeţean Prahova, cãruia cauza îi fusese transmisã spre judecare ca urmare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie, a respins cererea Florentinei ca neîntemeiatã. Bazându-se pe probele scrise depuse de pãrţi la dosar, instanţa a decis cã este în interesul reclamantei ca hotãrârea de adopţie sã nu fie desfãcutã. Tribunalul a reţinut cã ea nu a reuşit sã dovedeascã, prin intermediul tutorelui, cã pãrinţii sãi adoptivi au manifestat dezinteres în privinţa sa, ci, dimpotrivã, din documentele prezente la dosar, reiese cã aceştia au fãcut numeroase demersuri pentru ca ea sã îi poatã însoţi în Italia. Tribunalul a înlãturat, în consecinţã, declaraţiile lui CV. şi D.M., care susţinuserã cererea minorei cu titlu de "mamã socialã", respectiv, "mãtuşã socialã" a minorei din cadrul CEPSB.
78. În continuare, instanţa a constatat cã adopţia îndeplineşte cerinţele legale, şi a subliniat faptul cã respectiva Comisie pentru protecţia copilului Braşov, care, în temeiul <>art. 8 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/1997 , exercita drepturi pãrinteşti asupra minorei la data la care instanţa a fost sesizatã prin cererea de încuviinţare a adopţiei, a stabilit cã aceasta ar fi în interesul minorei şi a avizat favorabil adopţia.
79. Aceastã sentinţã a fost menţinutã, în recurs, prin decizia definitivã a Curţii de Apel Ploieşti din 22 septembrie 2003, pronunţatã în şedinţã publicã, ia care Florentina a fost prezentã şi asistatã de un avocat şi de tutorele sãu.
80. Prin decizia definitivã din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia în anulare depusã de Florentina împotriva hotãrârii definitive a aceleiaşi instanţe din 22 septembrie 2003.
2. Acţiunea introdusã de Mariana
81. La 4 septembrie 2002, Mariana a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov o acţiune în desfacerea adopţiei în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetului român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului Braşov, în temeiul <>art. 22 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25 /1997 .
82. În cadrul şedinţei din 31 octombrie 2003, în sala de consiliu, Mariana a declarat, în prezenţa tutorelui sãu, cã ea nu îşi cunoaşte pãrinţii adoptivi şi cã nu doreşte sã plece în altã ţarã, deoarece e mulţumitã de regimul de viaţã de la CEPSB, unde beneficiazã de condiţii bune.
83. Prin sentinţa din 31 octombrie 2003, instanţa i-a admis cererea, bazându-se, în special, pe declaraţiile "mamelor şi mãtuşilor" Marianei din cadrul CEPSB, care au confirmat cã ea se aflã aici din 1994 sau 1995 şi beneficiazã de o educaţie adecvatã şi de condiţii de viaţã bune. Constatând lipsa legãturilor afective, care ar fi trebuit sã se stabileascã între adoptatori şi adoptatã dupã pronunţarea deciziei definitive din 28 septembrie 2000, tribunalul a desfãcut adopţia Marianei de cãtre cel de-al doilea cuplu de reclamanţi şi a decis cã minora îşi va redobândi numele pe care îi purta înainte de 28 septembrie 2000.
84. Cu toate cã hotãrârea era susceptibilã de recurs, reclamanţii nu s-au folosit de aceastã cale de atac, astfel încât hotãrârea a rãmas definitivã.
F. Alte demersuri, plângeri şi petiţii ale reclamanţilor în vederea executãrii hotãrârilor de adopţie
85. La 27 februarie 2001, asociaţia C. a solicitat Comisiei pentru protecţia copilului Braşov anularea deciziei de plasare a minorelor la CEPSB. La 2 martie 2001, Comisia a informat asociaţia C. cã, urmare a hotãrârilor definitive de încuviinţare a adopţiei minorelor de cãtre reclamanţi, pronunţate la 28 septembrie 2000, mãsura de plasare este implicit anulatã şi cã o cerere formulatã în acest sens ar fi fãrã obiect,
86. La 16 iulie 2001, Direcţia generalã pentru protecţia copilului şi pentru adopţii i-a informat pe reclamanţi, la cererea acestora, cã nu este competentã sã facã demersurile necesare pentru predarea minorelor. Aceasta a explicat cã atribuţiile sale în materie au încetat la data eliberãrii certificatului de conformitate a adopţiei cu normele naţionale şi internaţionale în domeniu.
87. La 27 august 2001, reclamanţii au depus o plângere pentru neexecutarea hotãrârilor definitive de cãtre autoritãţile române la Comisia pentru cercetarea abuzurilor din cadrul Senatului însãrcinatã cu examinarea abuzurilor din administraţie. Ei au arãtat cu acelaşi prilej cã aceiaşi procurori care avizaserã favorabil adopţia au propus, apoi, Procurorului General al României sã introducã recurs în anulare împotriva hotãrârii definitive.
88. La 6 septembrie 2001, ei au solicitat sprijinul Ambasadei Italiei la Bucureşti în cauzã, iar, la 12 septembrie 2001, pe cel al Comisiei pentru adopţii internaţionale.
89. La 13 septembrie 2001, reclamanţii au depus o petiţie adresatã Preşedintelui României, Primului ministru şi ministrului justiţiei.
90. La 23 februarie, 5 martie, 19 aprilie, 6 august, 12 septembrie şi 15 noiembrie 2001, ei s-au plâns Ministerului Justiţiei în legãturã cu situaţia creatã de neexecutarea hotãrârilor de adopţie.
91. La 27 octombrie 2000, 19 februarie, 5 iunie şi 15 aprilie 2001, ei s-au deplasat în România, în speranţa de a-şi revedea fiicele adoptive, dar fãrã rezultat.
92. Reclamanţii le-au trimis constant scrisori în limba românã şi cadouri, încurajând minorele sã le rãspundã în românã, limbã pe care ei au învãţat-o în aşteptarea revederii, şi comunicându-le cã dorinţa lor cea mai mare este sã le vadã lângã ei, pentru a le putea dovedi dragostea şi afecţiunea lor.
G. CEPSB şi situaţia actualã a minorelor
93. Din observaţiile transmise de pãrţi reiese cã CEPSB unde locuiesc minorele, este o instituţie privatã, autorizatã de Direcţia generalã pentru protecţia copilului Braşov, ale cãrui scopuri sunt creşterea copiilor orfani sau abandonaţi, îngrijirea şi asigurarea educaţiei lor.
94. Rapoartele întocmite de autoritatea naţionalã însãrcinatã cu supravegherea activitãţii instituţiilor sociale atestã cã: CEPSB beneficiazã de bune condiţii materiale şi de igienã; asistenţa medicalã este asiguratã prin controale regulate, efectuate de cãtre medici, şi prin supravegherea permanentã a personalului medical; instituţia desfãşoarã programe specifice, care includ activitãţi educative, sport şi joc pentru copiii instituţionalizaţi; aceştia frecventeazã şcoli situate în apropierea instituţiei şi sunt integraţi în sistemul naţional de educaţie; minorii plasaţi care fac dovada unor aptitudini speciale în domeniile sportiv sau artistic sunt încurajaţi sã şi le dezvolte; sunt organizate numeroase activitãţi cu caracter practic; centrul e structurat sub formã de grupuri de 7-8 copii, sub supravegherea directã a unor angajaţi care îndeplinesc funcţia de "pãrinţi sociali"; instituţia are un psiholog angajat cu titlu permanent.
95. La 7 septembrie 2000 şi 4 februarie 2002, un angajat al CEPSB care lucra ca brutar, a fost condamnat de Judecãtoria Braşov la pedeapsa cu închisoarea pentru abuz sexual asupra mai multor minori plasaţi la CEPSB, cu vârste de 9, 11 şi 12 ani. Minorele Florentina şi Mariana nu au fost implicate în aceste incidente.
96. Dintr-o serie de articole apãrute în ziarul local "M." din Braşov rezultã cã, urmare a vizitei sale la CEPSB, la 9 ianuarie 2001, doamna Baroanã Nicholson de Winterbourne, raportor al Parlamentului european, ar fi apreciat cã minorii plasaţi în aceastã instituţie nu ar trebui sã plece în strãinãtate pentru a se alãtura familiilor adoptive, având în vedere cã la CEPSB s-a creat o adevãratã familie, în care copiii sunt bine crescuţi şi educaţi. Aceste articole evidenţiau şi faptul cã domnul Ioan Tiriac, fondatorul centrului, ar fi afirmat cã nici unul dintre copiii plasaţi la CEPSB nu va pãrãsi instituţia, cãci toţi cei de aici formeazã o familie şi cã ar fi timpul sã se punã capãt "exportului" de copii români.
97. Din datele puse ia dispoziţie de cãtre pãrţi rezultã cã minorele Florentina şi Mariana merg în mod regulat la şcoalã, viziteazã persoanele apropiate lor şi participã la deplasãri în strãinãtate organizate de CEPSB. În plus, Florentina este elevã la un liceu de artã, unde ia lecţii de vioarã şi de pian, iar Mariana este încurajatã de personalul CEPSB sã îşi dezvolte aptitudinile în domeniul dansului şi sportului.
98. Fotocopii dupã paşaportul Florentinei atestã cã aceasta a efectuat în iulie 2003 o cãlãtorie în Ungaria şi Austria.
99. O înregistrare filmatã pusã la dispoziţie de Guvern şi realizatã cu ajutorul unui psiholog, în interiorul instituţiei unde locuiesc minorele, aratã cã fetele nu au primit informaţii concrete şi exacte referitoare la procedura de adopţie în curs sau la identitatea pãrinţilor adoptivi. Nu rezultã cã ele ar fi fost pregãtite pentru o eventualã plecare din centru cu scopul de a se alãtura familiei reclamanţilor. Florentina, mai ales, şi-a exprimat, pe parcursul înregistrãrii, dorinţa de a face parte dintr-o familie tradiţionalã, dând, totuşi, dovadã de ezitare în legãturã cu adoptarea sa de cãtre reclamanţi, pe care a declarat cã a dorit-o, la început.
Nu este sigur dacã minorele au primit, înaintea venirii reclamanţilor la CEPSB, în septembrie 2002, scrisorile adresate lor de aceştia, în limba românã, timp de mai mulţi ani.
Din înregistrarea respectivã rezultã cã fetele nu doresc, în prezent, sã plece în Italia pentru a fi alãturi de reclamanţi, despre care nu au decât informaţii vagi, şi cã ele preferã sã rãmânã la CEPSB, unde par sã fi stabilit legãturi sociale şi afective cu ceilalţi copii plasaţi şi cu "mamele sociale" şi "mãtuşile sociale".
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ APLICABILE
A. Dreptul şi practica internaţionalã aplicabile
100. Prevederile legale şi practica internaţionalã aplicabile dispun dupã cum urmeazã:
1. Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperãrii în materia adopţiei internaţionale, ratificatã de România la 18 octombrie 1994
Articolul 4
"Adopţiile vizate prin convenţie nu pot avea loc decât dacã autoritãţile competente ale statului de origine:
a) au stabilit cã copilul este adoptabil;
b) au constatat, dupã luarea în considerare a posibilitãţilor plasamentului copilului în statul sãu de origine, cã o adopţie internaţionalã corespunde interesului superior al copilului;
c) s-au asigurat cã: 1. persoanele, instituţiile şi autoritãţile al cãror consimţãmânt este cerut pentru adopţie au primit sfaturile necesare şi au fost corespunzãtor informate asupra consecinţelor consimţãmântului lor, în special asupra menţinerii sau ruperii, ca urmare a unei adopţii, a legãturilor de drept între copil şi familia sa de origine; 2. şi-au dat în mod liber consimţãmântul în formele legale cerute şi cã acest consimţãmânt a fost dat sau constatat în scris; 3. consimţãmintele nu au fost obţinute prin contra-platã sau contraprestaţie de orice fel şi cã au fost retrase; şi 4. consimţãmântul mamei, dacã este cerut, nu a fost dat decât dupã naşterea copilului; şi
d) s-au asigurat, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea copilului, cã: 1. acesta s-a bucurat de sfaturi şi a fost bine informat asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţãmântului sãu la adopţie, dacã acesta este cerut; 2. dorinţele şi pãrerile copilului au fost luate în considerare; 3. consimţãmântul copilului la adopţie, când este cerut, s-a dat în mod liber, în formele legal cerute şi cã acest consimţãmânt a fost dat sau constatat în scris; şi 4. acest consimţãmânt nu a fost obţinut prin contra-platã sau contraprestaţie de orice fel.
Articolul 9
"Autoritãţile centrale vor lua, fie direct fie cu concursul autoritãţilor publice sau al unor organisme agreate corespunzãtor în statul lor, toate mãsurile cuvenite, în special pentru: (...) b) a înlesni, a urmãri şi a activiza procedura în vederea adopţiei; c) a promova în statele lor dezvoltarea unor servicii de îndrumare şi de urmãrire în continuare a adopţiei; (...)"
Articolul 10
"Pot beneficia de agrement şi îl pot pãstra numai organismele care demonstreazã aptitudinile lor de a înlesni în mod corect misiunile ce li s-ar putea încredinţa.
Articolul 17
"Orice hotãrâre de încredinţare a unui copil unor viitori pãrinţi adoptivi nu se poate lua în statul de origine decât: a) dacã autoritatea centralã a acestui stat s-a asigurat de acordul viitorilor pãrinţi adoptivi; b) dacã autoritatea centralã a statului primitor a încuviinţat aceastã hotãrâre, atunci când legea acestui stat sau autoritatea centralã a statului de origine o cere; c) dacã autoritãţile centrate ale celor douã state au încuviinţat ca procedura în vederea adopţiei sã urmeze mai departe; şi d) dacã s-a constatat, conform art. 5, cã viitorii pãrinţi adoptivi sunt calificaţi şi apţi sã adopte şi cã copilul este sau va fi autorizat sã intre şi sã locuiascã permanent în statul primitor."
Articolul 18
"Autoritãţile centrale ale celor douã state vor lua toate mãsurile necesare astfel încât copilul sã primeascã încuviinţarea de ieşire din statul de origine, precum şi pe cea de intrare şi de a locui permanent în statui primitor."
Articolul 19
"1. Deplasarea copilului spre statul primitor nu poate avea loc în cazul în care au fost îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 17.
2. Autoritãţile centrale ale celor douã state vegheazã ca deplasarea sã se efectueze în deplinã siguranţã, în condiţii corespunzãtoare şi, dacã este cu putinţã, în compania pãrinţilor adoptivi sau a viitorilor pãrinţi adoptivi.
3. Dacã aceastã deplasare nu va avea loc, rapoartele prevãzute la art. 15 şi 16 se vor restitui autoritãţilor expeditoare".
2. Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989, ratificatã de România la 28 septembrie 1990
Articolul 21
"Statele pãrţi care recunosc şi/sau autorizeazã adopţia vor veghea ca intereele supreme ale copilului sã primeze şi: a) vor veghea ca adopţia unui copil sã fie autorizatã numai de autoritãţile competente care verificã, în conformitate cu legea şi cu procedurile aplicabile, precum şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi credibile, cã adopţia se poate realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu pãrinţii, cu rudele şi cu reprezentanţii sãi legali şi, dacã este cazul, cã persoanele interesate şi-au dat consimţãmântul cu privire la adopţie în cunoştinţã de cauzã în urma unei consilieri corespunzãtoare; b) recunosc cã adopţia în strãinãtate poate fi consideratã ca un mijloc alternativ de asigurare a îngrijirii necesare copilului, dacã acesta, în ţara de origine, nu poate fi încredinţat spre plasament familial sau spre adopţie ori nu poate fi îngrijit în mod corespunzãtor (...)"
Convenţia europeanã în materia adopţiei de copii, încheiatã la Strasbourg la 24 aprilie 1967, şi ratificatã de România la 25 martie 1993
Articolul 4
"Adopţia nu este valabilã decât dacã este pronunţatã de o autoritate judiciarã sau administrativã, denumitã în continuare autoritate competentã."
Articolul 5
"1. Adopţia nu este pronunţatã decât dacã cel puţin consimţãminteie urmãtoare au fost acordate şi nu au fost retrase: a) consimţãmântul mamei şi, în cazul în care copilul este legitim, cel al tatãlui sãu, dacã nu existã nici tatã, nici mamã care sã poatã consimţi, consimţãmântul oricãrei persoane sau al oricãrui organism care ar fi abilitat sã exercite drepturile pãrinteşti în aceastã privinţã; b) consimţãmântul soţului adoptatorului.
2. Nu este permis autoritãţii competente: a) de a renunţa sã ia consimţãmântul uneia dintre persoanele vizate la paragraful 1 de mai sus; sau b) de a trece peste refuzul consimţãmântului uneia dintre persoanele sau organismele vizate la menţionatul paragraf 1, decât pentru motive excepţionale determinate prin legislaţie".
Articolul 10
"1. Adopţia conferã adoptatorului, cu privire la copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle de orice naturã care sunt cele ale unui tatã sau ale unei mame cu privire la copilul sãu legitim.
Adopţia conferã adoptatului, faţã de adoptator, drepturile şi îndatoririle de orice naturã ale unui copil legitim faţã de tatãl sau de mama sa.
2. De îndatã ce se nasc drepturile şi îndatoririle vizate la paragraful 1 al prezentului articol, drepturile şi îndatoririle de aceeaşi naturã dintre adoptat şi tatãl sau mama sa sau orice altã persoanã sau organisme înceteazã sã existe."
3. Raportul cãtre Parlamentul european, din data de 24 iulie 2001, asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeanã
101. În Raportul sãu cãtre Parlamentul european, doamna Baroanã Nicholson de Winterbourne, dupã ce a constatat cu satisfacţie progresele înregistrate de România pe calea consolidãrii statului de drept şi respectãrii drepturilor omului, a subliniat, în calitatea sa de raportor, cã situaţia copiilor din România necesitã noi ameliorãri. Aceasta a arãtat cã situaţia copiilor instituţionalizaţi rãmâne o cauzã majorã de îngrijorare şi o problemã legatã de drepturile fundamentale care influenţeazã procesul de aderare.
B. Dreptul şi practica internã aplicabile
102. Prevederile legale şi practica internã aplicabile sunt urmãtoarele:
1. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie (publicatã în Monitorul Oficial din 12 iunie 1997), aprobatã prin <>Legea nr. 87 din 25 aprilie 1998
Articolul 1
"1. Adopţia este o mãsurã specialã de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptã şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului. (...)
3. Adopţia îşi produce efectele de la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii judecãtoreşti."
Articolul 7
"1. Pentru încuviinţarea adopţiei sunt necesare: a) consimţãmântul, exprimat în formã autenticã, al pãrinţilor sau, dupã caz, al pãrintelui la adopţia copilului (...); b) avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul copilului; c) consimţãmântul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani; d) consimţãmântul persoanei sau al familiei care adoptã.
2. (...) în cazul în care copilul este declarat judecãtoreşte abandonat prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã, consimţãmântul prevãzut la alin. (1) lit. a) nu este necesar."
Articolul 18
"1. Instanţa soluţioneazã cererea pentru încuviinţarea adopţiei, în camera de consiliu, în complet constituit din doi judecãtori. (...) 2. Judecarea cererii se face cu citarea Comisiei pentru protecţia copilului, care a avizat favorabil încuviinţarea adopţiei, care îl reprezintã pe copil, a persoanei sau a familiei care doreşte sã adopte, a Comitetului Român pentru Adopţii şi cu participarea procurorului.(...) 3. Instanţa poate administra orice probã admisã de lege. 4. Consimţãmântul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţã."
Articolul 21
"1. Copilul dobândeşte prin adopţie numele celui care adoptã. (...) Pe baza hotãrârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilã competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind pãrinţii sãi fireşti. Vechiul act de naştere se va pãstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act. (...)"
Articolul 22
1. Adopţia este supusã, potrivit legii, nulitãţii sau desfacerii.
2. Adopţia poate fi desfãcutã la cererea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia, dacã desfacerea este în interesul superior al copilului.
3. Instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele copilului dupã desfacerea adopţiei."
2. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului afla în dificultate (publicatã în Monitorul Oficial la 12 iunie 1997)
Articolul 7
"În vederea respectãrii interesului superior al copilului aflat în dificultate, comisia poate stabili urmãtoarele mãsuri: (...) e) plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat."
Articolul 8
"În cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã (...) drepturile pãrinteşti asupra copilului se exercitã de cãtre consiliul judeţean, prin Comisia pentru protecţia copilului."
3. <>Hotãrârea Guvernului nr. 502 din 12 septembrie 1997 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului român pentru adopţii
Articolul 1
"1. Comitetul Român pentru Adopţii se organizeazã şi funcţioneazã ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, în scopul supravegherii şi sprijinirii acţiunilor de protecţie a drepturilor copilului prin adopţie şi al realizãrii cooperãrii internaţionale în acest domeniu.
2. Comitetul Român pentru Adopţii este autoritatea centralã românã însãrcinatã sã aducã la îndeplinire obligaţiile prevãzute de Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperãrii în materia adopţiei internaţionale, încheiatã la Haga la 29 mai 1993 (...)"
4. <>Hotãrârea Guvernului nr. 770 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie
Articolul 1
"Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, denumitã în continuare Autoritatea, se organizeazã şi funcţioneazã ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridicã, în subordinea Ministerului Muncii, Solidaritãţii Sociale şi Familiei."
Articolul 7
"Autoritatea îndeplineşte urmãtoarele atribuţii principale: (...) f) propune autoritãţilor competente suspendarea sau încetarea activitãţilor care pun în pericol grav şi iminent sãnãtatea sau dezvoltarea fizicã ori psihicã a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice responsabile;
g) acţioneazã pentru prevenirea sau, dupã caz, înlãturarea efectelor oricãror acte sau fapte care încalcã principiile şi normele convenţiilor internaţionale la care România este parte, în domeniul drepturilor copilului şi ai adopţiei (...)"
5. Codul familiei
Articolul 75
"De la data la care decizia prin care s-a pronunţat adopţia a devenit definitivã, drepturile şi obligaţiile celui adoptat faţã de cel care a adoptat sunt aceleaşi pe care le are copilul din cãsãtorie faţã de pãrinţii sãi (...)"
Articolul 100
"Copilul minor locuieşte la pãrinţii sãi."
Articolul 103
"Pãrinţii au dreptul sã cearã înapoierea copilului de la orice persoanã care îl ţine fãrã drept. Instanţa judecãtoreascã va respinge cererea, dacã înapoierea este contrarã intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacã a împlinit vârsta de 10 ani."
103. Aceste dispoziţii au fost abrogate şi înlocuite de <>Ordonanţa de Urgenţã nr. 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie (a se vedea anterior alin. 102, nr. 1).
6. Codul penal
Articolul 189
"1. Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
2. În cazul (...) în care victima este minorã, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani."
7. Codul de procedurã penalã
Articolul 275
"1. Orice persoanã poate face plângere împotriva mãsurilor şi actelor de urmãrire penalã, dacã prin acestea s-a adus o vãtãmare intereselor sale legitime."
Articolul 278
"Plângerea împotriva mãsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvã de prim-procurorul parchetului."
8. <>Decizia nr. 308 din 12 noiembrie 2002 a Curţii Constituţionale
104. Curtea Constituţionalã a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constatã cã dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. a) şi alin. 2 din <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei sunt neconstituţionale în mãsura în care, fiind vorba de un copil declarat abandonat prin hotãrâre judecãtoreascã, acestea nu prevãd luarea consimţãmântului prealabil al persoanei sau al organismului abilitat sã exercite drepturile pãrinteşti asupra minorului.
9. Constituţia
Articolul 11
"2. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
Articolul 20
"1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului/cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
2. Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
10. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 121 din 8 octombrie 2001 pentru suspendarea temporarã a tuturor procedurilor referitoare la adopţiile internaţionale
Articolul 1
"Se suspendã, pe o perioadã de 12 luni de la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã, toate procedurile având ca obiect adopţia copiilor români de cãtre o persoanã sau o familie cu cetãţenie strãinã ori de cãtre o persoanã sau o familie cu cetãţenie românã şi cu domiciliul sau cu reşedinţa în strãinãtate."
Articolul 2
"În perioada prevãzutã la articolul 1, Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi Ministerul Justiţiei vor reanaliza regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizãrii legislaţiei interne cu reglementãrile şi practicile internaţionale în domeniu."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a articolului 8 din Convenţie
105. Reclamanţii se plâng în legãturã cu neexecutarea hotãrârilor definitive pronunţate de instanţele interne cu privire la adopţia Florentinei şi Marianei, şi considerã aceasta o atingere adusã dreptului la respectarea vieţii sale de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie, ale cãrui prevederi aplicabile dispun:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale (...) de familie (...)
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru (...) protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
A. Argumentele pãrţilor
1. Reclamanţii
a) Asupra existenţei unei legãturi care caracterizeazã o "viaţã de familie", în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
106. Reclamanţii considerã cã relaţia stabilitã între ei şi fiicele lor adoptive constituie o legãturã de familie, protejatã de art. 8 din Convenţie, care se aplicã, prin urmare, în speţã. Aceştia fac referire la hotãrârile Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii (hotãrârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94), Eriksson împotriva Suediei, (hotãrârea din 22 iunie 1989, seria A nr. 156), Marckx împotriva Belgiei (hotãrârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31) şi Ignaccolo-Zenide împotriva României (nr. 31679/96, C.ED.O. 2000-I).
107. În opinia lor, Curtea a stabilit deja cã prin "familie" se înţelege relaţia dintre douã persoane care se considerã cãsãtorite şi care doresc sincer sã locuiascã împreunã şi sã ducã o viaţã familialã normalã, motivând cã legãtura astfel creatã este suficient de solidã pentru a determina aplicarea art. 8 (hotãrârea în cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii, sus-menţionatã, alin. 63). Or, în baza hotãrârilor definitive de încuviinţare a adopţiei, reclamanţii aratã cã relaţia stabilitã între ei şi copiii adoptivi constituie a fortiori o legãturã de familie.
108. În plus, aceştia aratã cã le-au cunoscut pe minorele Florentina şi Mariana şi cã, în ciuda faptului cã CEPSB le-a interzis dreptul de a le mai vizita, ei au continuat sã se gândeascã la fete, dovedindu-le afecţiunea lor şi trimiţându-le frecvent scrisori şi cadouri.
109. Fãcând referire în mod special la vizita lor din 3 august 2000, ei contestatã afirmaţiile Florentinei şi Marianei şi se îndoiesc cã acestea ar fi fost fãcute de cele douã minore, având în vedere climatul de ostilitate şi opoziţie întreţinut de CEPSB. Reclamanţii aratã cã o înregistrare video dovedeşte cã fetele au fost încântate de vizita lor şi cã şi-au exprimat dorinţa sã plece cu ei, având în vedere cã le-a fãcut plãcere timpul petrecut împreunã cu aceştia.
110. Admiţând cã minorele au putut dezvolta în cadrul CEPSB legãturi afective cu ceilalţi copii sau cu "mamele sociale", ei aratã cã un minor are nevoie de sprijin atunci când trebuie sã pãrãseascã un mediu pe care l-a considerat, vreme de mai mulţi ani, ca mediul sãu de viaţã, pentru a se alãtura noii sale familii, fapt ce nu s-a petrecut în speţã. Or, în opinia reclamanţilor, natura însãşi a instituţiei adopţiei implicã sprijinirea copilului în aceastã etapã delicatã a vieţii sale.
b) Cu privire la respectarea vieţii de familie
111. Reclamanţii subliniazã cã toate convenţiile internaţionale cu privire la drepturile copilului au afirmat, fãrã echivoc, faptul cã familia reprezintã cel mai bun cadru pentru dezvoltarea personalitãţii copilului. Referindu-se, în continuare, la un raport al Parlamentului european (a se vedea "Dreptul internaţional aplicabil", alin. 101 anterior), ei aratã cã una din prioritãţile asumate de Guvernul României în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã este rezolvarea problemei copiilor instituţionalizaţi. Or, indiferent de calitãţile CEPSB, reclamanţii sunt de pãrere cã aceastã instituţie nu poate, în orice caz, sã ţinã locul unei familii, având în vedere cã nu le oferã copiilor decât "pãrinţi-substitut cu contract", care nu sunt decât simpli angajaţi, şi e posibil oricând sã fie concediaţi sau sã demisioneze.
112. Oricum, reclamanţii evidenţiazã faptul cã rolul unei astfel de instituţii nu este acela de a împiedica procesul de adopţie şi cã ea nu ar trebui sã se implice într-o campanie de defãimare, fãcând afirmaţii neverificate despre pãrinţii adoptivi, reluate de presã, care i-a calificat drept "traficanţi de copii."
113. Dorinţa de a discredita cu orice preţ cetãţenii strãini care vor sã adopte copii români dã naştere, dupã pãrerea reclamanţilor, la îndoieli cu privire la calitatea acestei instituţii, cu atât mai mult cu cât aceasta are suficiente posibilitãţi de a gãsi alţi minori în locul celor care pãrãsesc CEPSB în temeiul hotãrârilor de încuviinţare a adopţiei pronunţate de autoritãţile competente. Ei apreciazã cã astfel de îndoieli sunt cu atât mai justificate dacã se ia în considerare recenta condamnare a unui angajat al instituţiei pentru abuz sexual împotriva a trei dintre minorii instituţionalizaţi (a se vedea alin. 95 anterior).
114. Ei subliniazã, în final, cã, dacã minorele nu au aflat de hotãrârile de încuviinţare a adopţiei decât la data de 3 septembrie 2002 şi atunci, "din întâmplare", cum susţin ele, aceasta dovedeşte cã CEPSB nu le-a informat niciodatã în legãturã cu acest fapt.
115. Referitor la pretinsa lipsã a consimţãmântului CEPSB cu privire la adopţie, reclamanţii aratã cã procedurile de adopţie a Florentinei şi Marianei au fost conforme cu legislaţia românã şi cu prevederile internaţionale în materie, având în vedere cã, în temeiul <>art. 8 din Ordonanţa de urgenţã nr. 26 /1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, drepturile pãrinteşti asupra copiilor declaraţi abandonaţi prin hotãrâre judecãtoreascã, cum a fost cazul în speţã, sunt exercitate de Comisia pentru protecţia copilului Braşov, care a avizat favorabil adopţia minorelor şi şi-a exprimat consimţãmântul în faţa instanţei care s-a pronunţat cu privire la cererile de adopţie.
2. Guvernul
a) Asupra existenţei unei legãturi care caracterizeazã o "viaţã de familie", în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
116. Guvernul considerã, în principal, cã articolul 8 din Convenţie nu poate fi aplicat situaţiei reclamanţilor, care nu se pot prevala ele existenţa unei "vieţi de familie", susceptibile de a fi protejatã prin dispoziţia sus-menţionatã. El aratã cã, în ciuda faptului cã reclamanţii au fost recunoscuţi drept pãrinţi adoptivi ai Florentinei şi Marianei prin hotãrâri judecãtoreşti definitive, acest fapt nu atrage dupã sine aplicabilitatea art. 8 în speţã, în mãsura în care nu a existat o viaţã de familie concretã. Guvernul subliniazã, în aceastã privinţã, cã reclamanţii nu şi-au întâlnit niciodatã fiicele adoptive în calitate de pãrinţi şi nu au întreţinut niciodatã relaţii concrete de viaţã familialã cu acestea.
117. Chiar dacã au vizitat CEPSB la data de 3 august 2000, nu se poate considera, în opinia Guvernului, cã aceastã vizitã a dat naştere unei legãturi suficient de puternice pentru a da naştere unei vieţi de familie. Acesta menţioneazã cã adopţiile s-au fãcut prin intermediul asociaţiei C. şi cã minorele nu au locuit niciodatã împreunã cu reclamanţii şi nu i-au considerat niciodatã pãrinţii lor.
118. Guvernul considerã cã, în realitate, reclamanţii nu au dovedit un interes real de a le cunoaşte pe fete şi de a se asigura, în primul rând, de binele acestora, şi subliniazã în aceastã privinţã cã, în cadrul procesului de adopţie a copiilor români, primii reclamanţi nu s-au deplasat în România decât de cinci ori, iar cel de-al doilea cuplu de reclamanţi de trei ori, dintre care, o singurã datã înaintea pronunţãrii hotãrârii de adopţie din 28 septembrie 2000.
119. Guvernul aratã cã reclamanţii se gãsesc încã în poziţia de pãrinţi "potenţiali", având în vedere cã nici o legãturã de sânge şi nici o viaţã de familie nu îi leagã de fado pe reclamanţi de copilul lor. În cazul de faţã, existenţa unei legãturi de rudenie formale, stabilite printr-o hotãrâre judecãtoreascã nu ar trebui sã antreneze, dupã pãrerea Guvernului, protecţia garantatã de art. 8 din Convenţie, ţinând cont de faptul cã practica organelor Convenţiei a favorizat întotdeauna o abordare bazatã pe elemente de substanţã, şi nu una formalã, întemeiatã pe definiţia noţiunii de familie în dreptul intern.
120. Invocând în special hotãrârile în cauzele Frette împotriva Franţei (cererea nr. 36515/97, C.E.D.O. 2002-I) şi Salgueiro da Silva Mouta împotriva Portugaliei (cererea nr. 33290/96, C.E.D.O. 1999-IX), Guvernul considerã cã un pãrinte adoptiv care încearcã sã stabileascã legãturi efective cu cel adoptat nu poate fi, din perspectiva articolului 8, pus pe acelaşi plan cu o persoanã care invocã existenţa unor relaţii familiale bazate pe filiaţia naturalã sau pe legãturi afective deja existente. El e de pãrere cã, în primul caz, viitorul pãrinte se luptã sã obţinã un drept, în timp ce pãrintele natural încearcã sã pãstreze acest drept.
121. Concluzia Guvernului este cã nu poate fi vorba de o viaţã de familie, în sensul articolului 8, în cadrul unei relaţii bazate pe adopţie, conceputã ca fiind o familie doar pentru pãrinţii adoptivi, într-un mod unilateral, câtã vreme copilul refuzã sã aibã o viaţã de familie cu pãrinţii adoptivi.
b) Cu privire la respectarea "vieţii de familie" a reclamanţilor
122. În subsidiar, Guvernul e de pãrere cã particularitãţile situaţiei de fapt din aceste cauze au ca efect modificarea întinderii obligaţiilor pozitive ce revin statului cu privire la conceptul de "respectare a vieţii de familie". El subliniazã, mai întâi, cã legãturile familiale stabilite între minorele Florentina şi Mariana şi personalul instituţiei nu se rezumã doar la o simplã relaţie între asistentul social şi pacienţii sãi, ci cã acestea ating nivelul de profunzime al celor stabilite în cadrul unei relaţii clasice. "Mama" şi "mãtuşa" pe care fiecare dintre fete le are în cadrul centrului sunt "martorii" evoluţiei lor, care au participat la momentele cele mai importante din copilãria lor, factor extrem de important, în opinia Guvernului, pentru evoluţia lor.
123. El aratã cã sentimentele minorelor faţã de aceste persoane, ca şi faţã de ceilalţi copii din instituţie, sunt dintre cele mai calde, sincere şi solide. Or, ruperea, într-o manierã brutalã şi deliberatã, a unor astfel de legãturi consolidate în timp, ar putea avea consecinţe devastatoare pentru psihismul unui copil.
124. Subliniind faptul cã factorii responsabili din centru fac eforturi pentru gãsirea pãrinţilor biologici ai minorelor, Guvernul considerã cã miza este foarte mare în prezenta cauzã, fiind vorba de o adopţie internaţionalã. El aratã, în aceastã privinţã, cã posibilitatea ca minorele sã îşi mai revadã pãrinţii naturali sau persoanele apropiate de la CEPSB este diminuatã considerabil în cazul unei adopţii urmate de plecarea lor în Italia, şi cã suferinţa provocatã de despãrţirea de aceştia din urmã se va accentua într-un mediu strãin, având în vedere diferenţele de ordin cultural şi religios şi absenţa unui reper care sã îi fie familiar copilului.
125. Guvernul aratã şi faptul cã minorele nu sunt tratate la CEPSB într-un mod "instituţionalizat" sau aritmetic, ci, dimpotrivã, ele trãiesc acolo ca într-o familie, fãrã teama cã vor fi date afarã la împlinirea vârstei adulte, din moment ce ştiu cã vor gãsi adãpost aici pânã când vor putea sã se descurce singure. În plus, el subliniazã cã minorele beneficiazã acolo de toate condiţiile necesare pentru a-şi dezvolta înclinaţiile. Mai precis, Guvernul aratã cã Florentina este elevã la un liceu de artã, unde ia lecţii de vioarã şi de pian, iar Mariana este încurajatã sã îşi dezvolte aptitudinile în domeniul dansului şi sportului.
126. Or, toate aceste elemente, la care se adaugã atitudinea constantã a minorelor faţã de adopţie, influenţeazã considerabil, potrivit Guvernului, oportunitatea mãsurilor ce trebuie luate de autoritãţi pentru a asigura respectarea vieţii de familie a reclamanţilor. El aratã cã minorele s-au opus întotdeauna plecãrii în Italia, dupã cum reiese, mai ales, din cererile lor de desfacere a adopţiei şi din declaraţia fãcutã de Florentina în cadrul procedurii penale declanşate de reclamanţi împotriva directorului CEPSB pentru lipsirea de libertate a minorelor (alin. 74 anterior).
127. Guvernul apreciazã, în final, cã nu se poate stabili cã în cauzã a fost încãlcat art. 8, aceastã clauzã convenţionalã neputând fi interpretatã ca obligând statul sã ia mãsuri radicale pentru a executa manu militari o hotãrâre de adopţie sau sã recurgã, prin alte mijloace de pregãtire psihologicã, la crearea unei legãturi de rudenie, cât timp analizarea interesului copilului face încã obiectul procedurilor judiciare.
B. Argumentele terţilor intervenienţi
a) Asupra existenţei unei legãturi care caracterizeazã o "viaţã de familie", între reclamanţi şi minore, în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
128. Toţi terţii intervenienţi sunt de pãrere cã art. 8 din Convenţie nu este aplicabil în speţã, în lipsa unei vieţi de familie reale între Florentina şi Mariana, pe de o parte, şi reclamanţi, pe de altã parte. Ei aratã, în aceastã privinţã, cã echilibrul de interese în joc trebuie sã ţinã cont de interesul copiilor, cãci ei sunt cei care trebuie sã accepte familia care îi adoptã, şi nu invers. Or, potrivit terţilor intervenienţi, singura familie acceptatã de minore este CEPSB.
129. Florentina şi Mariana subliniazã, în special, cã abia la 3 septembrie 2002 au aflat, absolut din întâmplare, de existenţa unei hotãrâri definitive şi executorii, în baza cãreia pãrinţii lor adoptivi voiau sã le forţeze sã îşi pãrãseascã ţara şi familia pe care o aveau în cadrul CEPSB, şi în mijlocul cãreia trãiau de 8, respectiv, 4 ani. Ele susţin cã nu sunt legate de reclamanţi printr-o legãturã de sânge sau printr-o viaţã de familie de facto, şi afirmã cã vizita ce le-a fost fãcutã la centru la 3 august 2000 şi de care nu îşi mai amintesc, nu poate fi consideratã o legãturã destul de puternicã pentru a le implica într-o nouã viaţã de familie.
b) Cu privire la respectarea "vieţii de familie" a reclamanţilor
130. Terţii intervenienţi scot în evidenţã faptul cã CEPSB este organizat într-o manierã care asigurã copiilor condiţii similare celor oferite de familiile tradiţionale. Ei aratã cã Florentina şi Mariana locuiesc acolo într-o casã modernã împreunã cu familiile lor, formate dintr-o "mamã şi o mãtuşã sociale" şi alţi 8 minori. La CEPSB existã 11 astfel de familii, care locuiesc fiecare într-o casã modernã şi le oferã copiilor tot ceea ce au nevoie. Ei subliniazã cã Florentina şi Mariana, la fel ca şi ceilalţi copii, locuiesc acolo fãrã a fi constrânşi.
131. Susţinând cã, la 3 septembrie 2002, Florentina ar fi fost agresatã fizic de pãrinţii sãi adoptivi, prin avocatul lor şi forţele de ordine venite pentru a o scoate din centru, ei apreciazã cã acest incident a fost traumatizant atât pentru Florentina, cât şi pentru Mariana.
132. Ei se îndoiesc de legalitatea adoptãrii minorelor, arãtând, în primul rând, cã, la data adoptãrii lor, ele erau deja integrate într-una din familiile din centru. Or, ei reamintesc cã adopţiile internaţionale nu sunt permise, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989 şt Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, încheiate la Strasbourg la 24 aprilie 1967, decât în cazul în care minorul nu poate fi adoptat în ţara de origine sau dacã nu poate fi îngrijit în mod adecvat în propria sa ţarã (conform alin. 100 anterior).
133. Ei subliniazã, apoi, cã adopţia minorelor, în lipsa consimţãmântului lor şi al celui al CEPSB, a încãlcat art. 5 alin. 1 lit. a) din Convenţia europeanã în materia adopţiei de copii.
134. Invocând şi prevederile Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copilului şi cooperãrii în materie de adopţii internaţionale, terţii intervenienţi subliniazã faptul cã hotãrârile de adopţie trebuie luate ţinând cont de dorinţele şi pãrerile celor adoptaţi, acesta nefiind cazul în speţã.
135. Florentina şi Mariana aratã, în special, cã vor sã aibã o viaţã de familie în România, la CEPSB, unde practicã sportul şi muzica, şi unde şi-au fãcut prieteni. Ele susţin cã nu concep un alt fel de viaţã de familie şi cã pãrerile şi dorinţele lor ar trebui respectate, cu atât mai mult cu cât ele au acum peste 11 ani. Ele considerã cã încredinţarea lor CEPSB este cea mai bunã soluţie şi se opun executãrii silite a hotãrârilor referitoare la adopţia lor.
C. Aprecierea Curţii
1. Aplicabilitatea articolului 8 din Convenţie
136. Curtea aratã cã aplicabilitate este un aspect disputat de pãrţi, având în vedere cã reclamanţii, invocând legalitatea hotãrârii de adopţie şi contactele concrete pe care le-au putut avea cu fiicele adoptive, pledeazã existenţa unei legãturi familiale, protejatã de art. 8 din Convenţie, care s-ar aplica, prin urmare, în speţã, în vreme ce Guvernul contestã aceastã tezã, din motive legate, mai ales, de absenţa relaţiilor familiale de facto între pãrinţii adoptivi şi minore, la care au subscris şi terţii intervenienţi.
137. Curţii îi revine, în consecinţã, sarcina de a stabili dacã faptele cauzei intrã în câmpul de aplicare al art. 8 din Convenţie.
138. Astfel cum reaminteşte Curtea, Convenţia trebuie aplicatã în conformitate cu principiile dreptului internaţional, în special cele referitoare la protecţia internaţionalã a drepturilor omului (a se vedea hotãrârile în cauzele Streletz, Kesslerşi Krenz împotriva Germaniei, cererile nr. 34044/96 şi 35532/97, alin. 90, C.E.D.O. 2001-II, şi Al-Adsani împotriva Marii Britanii, cererea nr. 35763/97, alin. 55, C.E.D.O. 2001).
139. Fiind vorba, mai precis, de obligaţii impuse prin articolul 8 din Convenţie statelor contractante cu privire la adopţie şi la efectele adopţiei asupra relaţiilor dintre adoptator şi cel adoptat, aceste obligaţii trebuie interpretate din perspectiva Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperãrii în materia adopţiei internaţionale, a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, a Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, semnatã la Strasbourg la 24 aprilie 1967.
140. Curtea reitereazã jurisprudenţa sa mai veche în materie, conform cãreia, chiar dacã dreptul de a adopta nu figureazã ca atare între drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi naturã cu relaţiile familiale, protejate de articolul 8 din Convenţie (a se vedea cauzele X împotriva Franţei, decizia Comisiei din 5 octombrie 1982, cererea nr. 9993/82, Decizii şi rapoarte 31, p. 241, şi X împotriva Belgiei, cererea nr. 6482/74, decizia Comisiei din 10 iulie 1975, Decizii şi rapoarte 7, p. 75).
141. În speţã, Curtea aratã cã reclamanţii se pot prevala de deciziile definitive şi irevocabile ale instanţelor interne, care, prin încuviinţarea cererii lor de adopţie, le-au recunoscut acestora calitatea de pãrinţi ai Florentinei şi Marianei.
142. Este de remarcat cã aceastã adopţie le-a conferit reclamanţilor aceleaşi drepturi şi obligaţii faţã de minorele adoptate cu cele ale unui tatã sau ale unei mame faţã de copilul sãu legitim, în acelaşi timp, fãcând sã înceteze drepturile şi obligaţiile existente între adoptat şi tatãl sau mama sa biologicã sau orice altã persoanã sau instituţie, astfel cum reiese din articolul 10 al Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, ratificatã de România la 18 mai 1993. Curtea aratã, pe de altã parte, cã nici legislaţia românã în materie, în special <>art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 25/1997 , aprobatã prin <>Legea nr. 87 din 25 aprilie 1998 , care a înlocuit fostul art. 75 din Codul familiei, nu face distincţie între pãrinţii biologici şi cei adoptivi (alin. 100 şi 102 anterioare).
143. Fãrã îndoialã, garantând dreptul la respectarea vieţii de familie, art. 8 presupune existenţa unei familii (a se vedea cauzele Marckx împotriva Belgiei, hotãrârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, alin. 31, şi Johnson împotriva Marii Britanii, hotãrârea din 24 octombrie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VII, alin. 62), condiţie care nu pare a fi îndeplinitã în speţã, în absenţa coabitãrii sau a unor legãturi de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi dupã pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei. Cu toate acestea, în opinia Curţii, nu este evident cã noţiunea de viaţã de familie potenţialã ar trebui exclusã din sfera de aplicare a articolului 8. Curtea s-a pronunţat deja în acest sens, arãtând cã aceastã dispoziţie s-ar putea extinde şi la relaţia potenţialã ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tatã natural şi un copil nãscut în afara cãsãtoriei (decizia în cauza Nylund împotriva Finlandei, cererea nr. 27110/95, C.E.D.O. 1999-VI), sau la relaţia care se creeazã într-o cãsãtorie realã, chiar dacã nu este vorba de o viaţã de familie pe deplin stabilitã (a se vedea cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii, hotãrârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, alin. 62).
144. Or, nu existã elemente în speţã care sã punã la îndoialã conformitatea adopţiei cu legislaţia naţionalã sau cu convenţiile internaţionale în materie: autoritãţile naţionale au stabilit cã minorele, declarate abandonate prin hotãrâre judecãtoreascã, puteau fi adoptate şi au apreciat cã adopţia lor internaţionalã rãspundea interesului superior al acestora, dupã ce s-au asigurat de existenţa consimţãmântului adoptatorilor şi cel al Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercita drepturi pãrinteşti asupra copiilor, în temeiul <>art. 8 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate (alin. 100-104 anterioare).
145. Este adevãrat cã instanţele care au admis cererea de adopţie a reclamanţilor nu au cerut consimţãmântul minorelor la adopţie. Curtea aratã totuşi cã nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani şi jumãtate la data la care instanţele naţionale s-au pronunţat cu privire la cererea de adopţie a reclamanţilor, adicã nu împliniserã încã vârsta la care consimţãmântul lor la adopţie este obligatoriu pentru ca adopţia sã fie valabilã, aceastã limitã fiind de 10 ani conform dreptului intern. Aceastã limitã de vârstã nu poate fi consideratã nerezonabilã, convenţiile internaţionale în domeniu lãsând autoritãţilor o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorinţele sale sã poatã fi luate în seamã (alin. 100 nr. 1 art. 4 lit. d) anterior).
146. Curtea constatã, în final, cã, deşi nu poate fi vorba în speţã de o viaţã de familie pe deplin stabilitã, având în vedere absenţa coabitãrii şi a unor legãturi de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi dupã pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fãrã sã existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregãtirii lor pentru adopţie, nu au fãcut altceva decât sã urmeze procedura stabilitã în materie de statul român.
147. În plus, aşa cum rezultã din probele existente la dosar, reclamanţii s-au considerat tot timpul pãrinţii minorelor şi s-au comportat mereu ca atare faţã de ele, folosind singura cale ce le era deschisã, şi anume, trimiţându-le scrisori, scrise în limba românã (a se vedea alin. 92 anterior).
148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea considerã cã o astfel de relaţie, având la bazã o adopţie legalã şi realã, poate fi consideratã ca suficientã pentru a beneficia de protecţia prevãzutã de articolul 8 din Convenţie.
2. Respectarea articolului 8 din Convenţie
149. Curtea aminteşte cã articolul 8 din Convenţie urmãreşte protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autoritãţilor publice; acest articol determinã, în plus, obligaţii pozitive inerente "respectãrii" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celãlalt trebuie respectat justul echilibru între interesele individului şi cele ale societãţii, în ansamblul sãu; de asemenea, in cele douã ipoteze menţionate, statul se bucurã de o anume marjã de apreciere (a se vedea hotãrârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, p. 19, alin. 49).
150. Fiind vorba despre obligaţia statului de a adopta mãsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna - atunci când a constatat existenţa relaţiilor de familie întemeiate pe filiaţia naturalã sau pe legãturi afective deja existente - cã articolul 8 implicã dreptul pãrintelui de a beneficia de mãsuri adecvate din partea statului pentru a fi alãturi de copilul sãu, precum şi obligaţia autoritãţilor naţionale de a dispune aceste mãsuri (a se vedea, de exemplu, hotãrârile în cauzele Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26 - 27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35 - 36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 20, alin. 55).
151. Cu toate acestea, obligaţia autoritãţilor naţionale de a lua mãsuri în acest scop nu este absolutã - chiar atunci când este vorba despre relaţii de familie având la bazã filiaţia naturalã - mai ales atunci când persoanele în cauzã nu se cunosc încã (a se vedea hotãrârea Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, CEDO 2000-VIII, alin. 128). Natura şi întinderea acestora depind de circumstanţele fiecãrei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacã autoritãţile naţionale trebuie sã se strãduiascã sã faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la forţã nu poate fi decât limitatã: acestea trebuie sã ţinã seama de interesele şi de drepturile şi libertãţile acestor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie. În ipoteza în care contactele cu pãrinţii riscã sã ameninţe aceste interese sau sã încalce aceste drepturi, autoritãţile naţionale trebuie sã vegheze la respectarea unui raport de proporţionalitate între ele (hotãrârea Hokkanen anterior citatã, pag. 22, alin. 58, Nuutinen, anterior citatã; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, alin. 221, CEDO 2000-VIII).
152. Lucrul cel mai important în speţã este de a stabili dacã autoritãţile naţionale au luat mãsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca pãrinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotãrâre ce a obligat CEPSB la încredinţarea copilului, sã stabileascã relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate.
153. Dupã cum susţine şi Guvernul, în speţã sunt puse în discuţie interesele (concurente) ale reclamanţilor şi cele ale copiilor adoptaţi. Este evident cã, din punctul de vedere al celor din urmã, nu este justificatã crearea, împotriva voinţei lor, de relaţii afective cu persoane cu care ei nu sunt uniţi printr-o legãturã biologicã şi pe care le percep ca strãine. Aşa cum rezultã din faptele cauzei, minorele Florentina şi Mariana preferã, la momentul actual, sã rãmânã în mediul socio-familial în care au crescut în centrul CEPSB, în care ele se considerã pe deplin integrate şi care este în mãsurã sã le asigure posibilitatea de a se dezvolta (din punct de vedere) fizic, afectiv, educativ şi social, decât sã fie mutate într-un mediu diferit, într-o ţarã strãinã.
154. Din punctul de vedere al pãrinţilor adoptivi, interesul acestora provine din dorinţa ce a crea o nouã relaţie de familie, prin dezvoltarea de legãturi cu minorele Florentina şi Mariana pe care le-au adoptat.
155. Deşi aceastã dorinţã a reclamanţilor este legitimã, ea nu se poate bucura, în opinia Curţii, de o protecţie absolutã în virtutea articolului 8, în mãsura în care ea intrã în conflict cu refuzul minorelor de a fi adoptate de cãtre o familie de strãini. Într-adevãr, aşa cum a afirmat în mod constant Curtea, când analizeazã dacã autoritãţile naţionale au dispus toate mãsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu pãrinţii sãi, o importanţã deosebitã trebuie acordatã interesului superior al copilului. În aceastã privinţã, Curtea a statuat, în special, cã interesul sus-menţionat poate, în funcţie de natura şi de importanţa sa, sã prevaleze faţã de cel al pãrintelui (a se vedea hotãrârile în cauzele E.P. împotriva Italiei din 16 noiembrie 1999, nr. 31127/96, alin. 62 şi Johansen împotriva Norvegiei din 7 august 1996, Culegere 1996-111, p. 1008, alin. 78).
156. Curtea apreciazã cã importanţa de a privilegia interesele copilului faţã de cele ale pãrinţilor este sporitã în cazul unei relaţii care are la bazã adopţia, întrucât, dupã cum a statuat (deja) în jurisprudenţa sa, adopţia însemnã "gãsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie" (a se vedea hotãrârea în cauza Frette împotriva Franţei, nr. 36515/97, alin. 42, CEDO 2002-I).
157. Or, aşa cum reiese din speţã, minorele au respins ideea de a se alãtura pãrinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstã începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, cã personalitatea lor era suficient de structuratã şi cã ele dobândiserã maturitatea necesarã pentru a-şi exprima pãrerea cu privire la mediul în care doresc sã fie crescute (a se vedea paragrafele 74, 76, 82, 99 şi 135 anterioare). Curtea constatã, de altfel, cã dreptul român le recunoaşte expres posibilitatea de a-şi exprima o astfel de pãrere, întrucât, pe de o parte, copilul în privinţa cãruia procedura de adopţie este în curs trebuie, în mod obligatoriu, sã-şi dea consimţãmântul la aceasta începând cu vârsta de 10 ani şi, pe de altã parte, copiii deja adoptaţi care au atins aceastã vârstã au posibilitatea de a cere desfacerea adopţiei.
158. Cu siguranţã, interesul minorelor a fost analizat de cãtre autoritãţile competente pe parcursul procedurii de adopţie. Acest lucru nu exclude, în opinia Curţii, o nouã examinare a tuturor elementelor pertinente la o datã ulterioarã, atunci când acest lucru este cerut de împrejurãri specifice şi când interesul superior al copilului este pus în discuţie (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98, alin. 63).
159. În aceastã privinţã, Curtea constatã, aşa cum a subliniat şi Guvernul, cã reclamanţii beneficiau, dupã 28 septembrie 2000, de o recunoaştere pur formalã a relaţiei lor de rudenie cu minorele, care nu era însoţitã de o legãturã afectivã. Într-adevãr, ei nu le-au cunoscut cu adevãrat pe minore, adopţia realizându-se prin intermediul asociaţiei C., fãrã ca fetele sã fi locuit în prealabil cu ei sau sã îi fi considerat pãrinţii lor. Or, în vârstã de 9 ani şi jumãtate la momentul adopţiei, adicã la o vârstã foarte apropiatã de cea la care consimţãmântul lor la adopţie ar fi trebuit obţinut în mod obligatoriu, minorele nu au acceptat aceastã relaţie de rudenie şi i s-au opus.
160. În plus, ele au introdus în nume propriu cereri de desfacere a adopţiei, pe motivul cã nu doresc sã pãrãseascã ţara şi mediul în care fuseserã crescute şi în care se simţeau pe deplin integrate. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de importanţã faptul cã, în urma acţiunii introduse de cãtre Mariana, ea a obţinut câştig de cauzã şi cã adopţia sa a fost, din acel moment, desfãcutã, printr-o decizie definitivã cu efecte ex nunc (a se vedea paragraful 83 de mai sus).
161. Curtea aratã şi faptul cã, timp de mai mulţi ani dupã pronunţarea deciziilor din 28 septembrie 2000 în favoarea reclamanţilor, pe rolul instanţelor interne s-au aflat alte proceduri, care urmãreau desfiinţarea adopţiilor, în special pe motivul încãlcãrii prevederilor convenţiilor internaţionale în materie. Or, Curtea nu considerã nerezonabil faptul cã autoritãţile au aşteptat terminarea acestor proceduri, al cãror rezultat nu putea fi prevãzut, înainte de a proceda la luarea de mãsuri cu caracter definitiv, în mãsurã sã asigure crearea unei noi vieţi de familie pentru reclamanţi.
162. Într-adevãr, cât timp legalitatea adopţiilor era contestatã în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanţelor competente, autoritãţilor le revenea sarcina de a se asigura cã orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlãturatã. Aceastã concluzie se impune cu atât mai mult deoarece în cazul unei eventuale executãri a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţitã de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţatã sau desfãcutã adopţia ar fi fost dificilã şi dãunãtoare interesului lor.
163. Curtea dezaprobã felul în care s-au desfãşurat procedurile de adopţie, mai ales în ceea ce priveşte lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauzã anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internã la momentul faptelor. Ea regretã în special faptul cã minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţã psihologicã, în mãsurã sã le pregãteascã în vederea plecãrii lor iminente din instituţia în care locuiserã mai mulţi ani şi în care stabiliserã relaţii în plan social şi afectiv. Astfel de mãsuri ar fi putut conduce la o convergenţã a intereselor reclamanţilor cu cele ale copiilor adoptaţi, iar nu la contrarietatea lor, ca în cazul de faţã.
164. Aşadar, în speţã, importanţa mai micã a interesului reclamanţilor, recunoscuţi ca pãrinţi adoptivi ai copiilor în vârstã de aproape 10 ani, în lipsa oricãrei legãturi concrete preexistente, nu poate justifica impunerea unei obligaţii absolute autoritãţilor române de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cãrora era contestatã legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei, care se aflau pe rolul instanţelor. Interesul copiilor impunea sã se ţinã cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesarã pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.
Refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alãturi de pãrinţii lor adoptivi, exprimat în mod constant de cãtre minore dupã împlinirea vârstei de 10 ani, prezintã o importanţã deosebitã. Or, împotrivirea conştientã a copiilor cu privire la adopţie face improbabilã integrarea lor, într-un mod armonios, în noua familie adoptivã.
165. În lumina celor de mai sus, Curtea considerã cã autoritãţile naţionale au putut aprecia, în mod legal şi temeinic, cã, în ciuda aspiraţiilor legitime ale reclamanţilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relaţii cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor.
166. În concluzie, articolul 8 din Convenţie nu a fost încãlcat.
II. Cu privire la încãlcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie
167. Curtea a considerat necesarã, date fiind împrejurãrile cauzei, examinarea capãtului de cerere al reclamanţilor privind neexecutarea hotãrârilor definitive referitoare la adopţia Florentinei şi a Marianei prin prisma articolului 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a acuzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, (...) care va hotãrî (...) asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...)."
A. Argumentele pãrţilor
168. Reclamanţii susţin cã, timp de mai mulţi ani, statul român nu şi-a respectat obligaţia de a executa hotãrârile definitive şi irevocabile. Ei menţioneazã, în special, procesul-verbal întocmit de cãtre executorul judecãtoresc la data de 3 septembrie 2002, în care se constatã cã încercarea de a pune în executare hotãrârile definitive s-a transformat, cu participarea paznicilor instituţiei, într-o lipsire de libertate în mod ilegal a lor, a executorului judecãtoresc, precum şi a avocatului lor (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
169. Guvernul pârât evidenţiazã caracterul sensibil al problemelor la care fac referire deciziile definitive din cauzã şi subliniazã cã, în speţã, nu se poate constata o încãlcare a articolului 6 alin. 1, întrucât acest articol nu poate fi interpretat în sensul obligãrii statului la luarea de mãsuri radicale pentru a executa manu militari hotãrâri care pot zdruncina echilibrul unui copil.
170. Admiţând cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, dreptul la executarea hotãrârilor constituie parte integrantã a dreptului de acces la justiţie, garantat de articolul 6 anterior menţionat şi fãcând trimitere la opiniile dizidente exprimate de cãtre judecãtorii Thomassen şi Maruste în hotãrârile pronunţate de Curte în cauzele Ruianu (nr. 34647/97 din 17 iunie 2003) şi Ignaccolo-Zenide (nr. 31679/96, CEDO 2000-I), Guvernul este de pãrere cã pot exista situaţii excepţionale care îndreptãţesc autoritãţile sã nu execute o hotãrâre, cum ar fi, de exemplu, o schimbare produsã în situaţia de fapt (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98).
171. Or, în opinia Guvernului, prezentele cauze constituie astfel de situaţii excepţionale, care justificã neexecutarea hotãrârilor litigioase de cãtre autoritãţi. Sub acest aspect, Guvernul susţine cã dreptul copiilor adoptaţi la pãstrarea familiei şi domiciliului lor în cadrul CEPSB trebuie sã aibã prioritate asupra dreptului procesual al pãrinţilor adoptivi la executarea unei hotãrâri care poate cauza prejudicii semnificative în ceea ce priveşte viitorul şi echilibrul minorelor.
172. Amintind faptul cã executorii judecãtoreşti început executarea hotãrârilor judecãtoreşti privitoare la adopţie, Guvernul aratã cã nu au existat perioade lungi de inactivitate a autoritãţilor pe timpul cât executarea nu a fost suspendatã prin hotãrârea instanţelor interne şi cã, în orice caz, nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul manifestat de cãtre instituţia privatã CEPSB de a încredinţa reclamanţilor minorele.
173. În final, el subliniazã cã problema ar trebui analizatã ţinând cont de eforturile depuse de cãtre Guvern şi de cãtre societatea româneascã, în ansamblul sãu, de a se adapta la acquis-ul comunitar, inclusiv în domeniul protecţiei copilului şi al adopţiei internaţionale. Or, Guvernul aratã cã, la cererea Comisiei Europene, în România a fost instituit moratoriul în privinţa adopţiilor internaţionale, pânã la data la care legislaţia românã va fi în mãsurã sã protejeze pe deplin drepturile copiilor.
B. Aprecierea Curţii
174. Curtea constatã cã deciziile pronunţate la 28 septembrie 2000 de cãtre Tribunalul Judeţean Braşov - prin care se statua în privinţa unui drept cu caracter civil al reclamanţilor şi anume recunoaşterea calitãţii lor de pãrinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana - precum şi hotãrârile ulterioare ale aceleiaşi instanţe, care obligau instituţia CEPSB la încredinţarea cãtre reclamanţi a minorelor, sunt şi acum neexecutate, în ciuda caracterului lor definitiv şi irevocabil.
175. Ea aminteşte cã executarea unor astfel de hotãrâri necesitã tratarea lor în regim de urgenţã, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copil şi pãrintele care nu locuieşte cu acesta (mutatis mutandis, hotãrârea în cauza Maire împotriva Portugaliei din 26 iunie 2003, nr. 48206/99, alin. 73).
176. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantã, conform cãreia articolul 6 protejeazã şi punerea în executare a hotãrârilor judecãtoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectã preeminenţa dreptului, nu pot rãmâne fãrã efect în detrimentul unei pãrţi. În consecinţã, executarea unei hotãrâri judecãtoreşti nu poate fi împiedicatã, anulatã sau amânatã în mod excesiv (a se vedea, între altele, hotãrârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 510-511, alin. 40; Burdov împotriva Rusiei din 7 mai 2002, nr. 59498/00, alin. 34; Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, nr. 41510/98, alin. 27; Ruianu împotriva României, din 17 iunie 2003, nr. 34647/97, alin. 65).
177. În speţã, Curtea constatã cã procedura de executare a deciziilor pronunţate în favoarea reclamanţilor este pendinte din septembrie 2000. Or, ea aratã cã aceastã situaţie nu poate fi imputatã reclamanţilor, care au depus diligente pe lângã autoritãţile naţionale competente, în scopul executãrii ei şi au întreprins constant demersuri pentru a li se încredinţa minorele şi certificatele de naştere ale acestora.
178. Curtea constatã, de asemenea, aşa cum susţine şi Guvernul, cã nici executorii judecãtoreşti nu au fost inactivi. Într-adevãr, exceptând perioadele în care executarea a fost suspendatã de cãtre instanţele interne, aceştia au procedat la somarea CEPSB, comunicându-i obligaţia de a executa hotãrârile judecãtoreşti definitive şi executorii pronunţate în favoarea reclamanţilor (a se vedea paragrafele 29, 34, 35, 38, 42, 42, 44, 55, 61 şi 62 de mai sus).
179. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul cã toate încercãrile executorilor judecãtoreşti în vederea executãrii silite a deciziilor de încuviinţare a adopţiei s-au lovit de opoziţia manifestã a instituţiei private CEPSB, unde locuiesc minorele şi au rãmas fãrã rezultat.
180. Aşadar, date fiind circumstanţele cauzei, se pare cã neexecutarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei a fost în exclusivitate rezultatul comportamentului angajaţilor CEPSB şi al membrilor sãi fondatori, care s-au opus în mod constant plecãrii minorelor în Italia, introducând numeroase contestaţii la executare sau fãcând ineficiente demersurile întreprinse de cãtre executorii judecãtoreşti.
181. Cu toate cã Guvernul susţine cã nu i se poate reproşa comportamentul acestei instituţii private, este necesar a verifica dacã, dincolo de aparenţe, statul poate fi considerat responsabil pentru aceastã situaţie. În aceastã privinţã, câteva fapte sunt deosebit de revelatoare.
182. Curtea reţine, mai întâi cã, în ciuda eforturilor întreprinse de cãtre executorii judecãtoreşti pentru a asigura executarea deciziile în cauzã, acţiunile acestora au rãmas fãrã efect. În acest sens, faptele consemnate de cãtre executor în procesul-verbal din data de 3 septembrie 2002 constituie un exemplu important, încercarea de executare transformându-se într-o adevãratã lipsire de libertate, în interiorul CEPSB, a executorului însuşi, a reclamanţilor, precum şi a avocatului acestora (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
183. În opinia Curţii, o astfel de atitudine în ceea ce priveşte executorii judecãtoreşti care acţioneazã în interesul unei bune administrãri a justiţiei, ceea ce face din ei un element esenţial al statului de drept - este incompatibilã cu calitatea lor de depozitari ai forţei publice în materia executãrii şi nu poate rãmâne fãrã consecinţe pentru cei responsabili. În aceastã privinţã, statului îi revine obligaţia de a lua toate mãsurile necesare pentru ca ei sã poatã duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autoritãţi care pot impune prin forţã executarea atunci când este cazul, mãsuri în lipsa cãrora garanţiile de care beneficiazã justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd raţiunea de a fi.
184. În speţã, Curtea constatã cã situaţia dificilã în care a fost pus, la data de 3 septembrie 2002, executorul judecãtoresc însãrcinat cu punerea în executare a deciziilor pronunţate în favoarea reclamanţilor şi anume lipsirea de libertate în interiorul CEPSB, a fost o consecinţã directã a lipsei sprijinului poliţiei la executare care a rãmas, de atunci, fãrã urmãri.
185. Asupra acestui ultim aspect, Curtea aratã cã Guvernul pârât a iniţiat mãsuri legislative pentru a asigura conformitatea legislaţiei interne cu convenţiile europene şi internaţionale în materia adopţiei. Acesta a pus accent mai ales pe Hotãrârile de Guvern nr. 502 şi 770 privind organizarea şi funcţionarea "Comitetului român pentru adopţii" şi a "Autoritãţii naţionale pentru protecţia copilului", între competenţele cãrora se numãrã posibilitatea de a suspenda sau de a pune capãt activitãţilor care pun în pericol sãnãtatea sau dezvoltarea fizicã sau psihicã a copilului, prin retragerea autorizaţiei de funcţionare a celor responsabili.
186. Or, Curtea aratã cã, în ciuda acestor prevederi existente pe plan intern, nu a fost luatã nici o mãsurã pentru a sancţiona lipsa de cooperare a acestei instituţii private cu autoritãţile învestite cu executarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei în cauzã. Ea constatã, de asemenea, cã refuzul directorului CEPSB de a coopera cu executorii judecãtoreşti nu a avut pentru acesta, timp de aproape 3 ani, nici o consecinţã.
187. Curtea este de acord cu argumentul Guvernului cã folosirea forţei pentru a pune în executare deciziile definitive anterior menţionate ar fi fost, în speţã, foarte delicatã. Totuşi, datoritã neexecutãrii lor, deciziile de încuviinţare a adopţiei a celor douã minore, devenite definitive, au fost lipsite de forţa lor obligatorie şi au fost, astfel, transformate din acel moment în simple recomandãri. Or, o asemenea situaţie aduce atingere statului de drept, întemeiat pe preeminenţa dreptului şi pe securitatea raporturilor juridice, în ciuda existenţei anumitor motive în mãsurã a o justifica, invocate de cãtre Guvern prin prisma obligaţiei ce revine statului român în vederea viitoarei sale apartenenţe la ordinea juridicã comunitarã.
188. Prin omisiunea, timp de 3 ani, de a lua mãsuri eficiente, necesare pentru a sigura respectarea hotãrârilor definitive şi executorii, autoritãţile naţionale au lipsit, în speţã, prevederile articolului 6 alin. 1 de orice efect util.
Aceastã concluzie se impune cu atât mai mult în speţã, având în vedere consecinţele - fãrã îndoialã ireversibile - ale trecerii timpului asupra eventualei relaţii între reclamanţi şi fiicele lor adoptive. Sub acest aspect, Curtea constatã, cu regret, cã şansele de a dezvolta aceastã relaţie par a fi, dacã nu compromise în mod serios, cel puţin improbabile, datã fiind puternica împotrivire manifestatã recent de cãtre minore - în prezent în vârstã de 13 ani - cu privire la adopţie şi la plecarea lor în Italia.
189. în consecinţã, acest articol a fost încãlcat.
III. Cu privire la pretinsa încãlcare a articolului 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei
190. Reclamanţii se plâng de refuzul autoritãţilor române de a le permite fiicelor lor adoptive sã pãrãseascã România şi invocã articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei, care prevede urmãtoarele:
" (...) Orice persoanã este liberã sã pãrãseascã orice ţarã, inclusiv pe a sa."
191. Guvernul apreciazã cã aceastã afirmaţie a reclamanţilor trebuie analizatã exclusiv din punctul de vedere al articolului 8 menţionat anterior. Punând la îndoialã calitatea de victimã a reclamanţilor, în special din cauza caracterului personal şi netransmisibil al dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 anterior menţionat, el susţine cã, în orice caz, nici o atingere a libertãţii de circulaţie a minorelor nu poate fi invocatã în speţã, având în vedere faptul cã acestea cãlãtoresc liber, atât în România, cât şi în strãinãtate.
192. Considerându-se direct şi personal afectaţi de ingerinţele aduse dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 menţionat anterior, suferite de cãtre fiicele lor adoptive, reclamanţii sunt de pãrere cã deplasãrile efectuate de ele în strãinãtate fãrã autorizaţia tor constituie, în sine, o probã suplimentarã a încãlcãrii dreptului acestora la libertatea de circulaţie, prevãzut de articolul de mai sus.
193. Terţii intervenienţi susţin cã Florentina şi Mariana nu au fost niciodatã împiedicate sã pãrãseascã România şi cã au rãmas la CEPSB din proprie voinţã, refuzând categoric sã pãrãseascã instituţia sau sã plece în Italia. Ei subliniazã cã, în acest caz, nici statul român, nici CEPSB nu pot fi obligaţi sã execute deciziile privitoare la adopţia lor.
194. Curtea constatã cã reclamanţii afirmã cã au existat restricţii în ceea ce priveşte dreptul la libertatea de circulaţie a fiicelor lor adoptive, dar invocã, de fapt, o încãlcare a propriului lor drept la libertatea de circulaţie, aşa cum este garantat articolul de mai sus. Or, având în vedere cã încãlcarea invocatã de reclamanţi prin prisma articolului 2 alin. 2 din Protocolul nr, 4 îi priveşte în mod indirect, ei nu au prezentat motivele pentru care apreciazã cã sunt direct afectaţi de limitãrile pretinse sub aspectul prevederii anterior menţionate.
195. În orice caz, chiar dacã presupunem cã reclamanţii se pot considera "victime", conform articolului 34 din Convenţie, având în vedere împrejurãrile cauzei, care permit prezumarea, pe de o parte, a existenţei unei legãturi deosebite între ei şi victimele directe şi, pe de altã parte, interesul lor personal de a asigura bunãstarea fiicelor lor minore prin încetarea încãlcãrii pretinse (mutatis mutandis, Becker împotriva Danemarcei, decizia Comisie din 3 octombrie 1975, nr. 7011/75, Decizii şi rapoarte 4, p. 215), Curtea nu constatã, în faptele cauzei, nici o aparenţã a vreunei încãlcãri a dreptului garantat de articolul sus-menţionat.
196. Într-adevãr, aşa cum rezultã din informaţiile transmise de pãrţi, Florentina şi Mariana circulã liber, din proprie voinţã, atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţãrii, ele se duc în mod regulat la şcoalã, viziteazã persoanele apropiate, participã la şedinţele la care au fost convocate pe parcursul judecãrii cererilor lor de desfacere a adopţiei şi cãlãtoresc şi în strãinãtate (a se vedea paragrafele 79, 82, 97 şi 98 de mai sus). Aspectul cã deplasãrile menţionate au fost organizate de cãtre CEPSB în lipsa consimţãmântului reclamanţilor nu poate schimba aceastã constatare de naturã fapticã şi nu poate determina, în sine, o încãlcare a dreptuiui reclamanţilor de a circula în mod liber.
197. În plus, Curtea aratã faptul cã Florentina şi Mariana contestã, în calitate de persoane interesate în mod direct, cã a existat vreo ingerinţã în libertatea lor de circulaţie.
198. În concluzie, Curtea apreciazã cã nu se poate constata, în speţã, vreo atingere adusã dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 şi cã, prin urmare acest articol nu a fost încãlcat.
IV. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie
199. Articolul 41 din Convenţie prevede urmãtoarele:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
200. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicitã restituirea cheltuielilor legate de deplasarea lor în România, în valoare de 5.708 euro (în cazul primilor reclamanţi) şi de 2.348,48 euro (în cazul celui de-al doilea cuplu de reclamanţi). Primii reclamanţi solicitã, de asemenea, acordarea sumei de 2.360 euro, reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat în perioada şederii lor în România.
201. Ei solicitã, de asemenea, acordarea unei sume pentru prejudiciul moral suferit atât de ei, cât şi de fiicele lor adoptive, datorat neexecutãrii hotãrârilor de încuviinţare a adopţiei. Ei susţin cã rezistenţa întâmpinatã de-a lungul anilor a determinat suferinţe şi frustrãri, precum şi o pierdere de şansã pentru ei şi pentru copiii lor adoptivi şi a afectat, în plus, motivarea lor iniţialã şi dorinţa lor legitimã de a întemeia o familie prin intermediul adopţiei.
Lãsând la latitudinea Curţii aprecierea sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, ei susţin cã valoarea acestora nu trebuie sã fie inferioarã a 750.000 euro pentru fiecare cuplu de reclamanţi.
202. Guvernul considerã cã sumele prezentate de reclamanţi, anterioare deciziilor asupra adopţiei, în special cele referitoare la cãlãtoria pe care au fãcut-o în România în luna august 2000, nu sunt legate de încãlcãrile pretinse în cadrul procedurii în faţa Curţii, care au în vedere neexecutarea deciziilor menţionate, adicã fapte posterioare acestei cãlãtorii. În consecinţã, Guvernul solicitã Curţii sã nu acorde daune cu acest titlu.
203. El aratã, de asemenea, cã suma solicitatã de cãtre reclamanţi cu titlu de daune morale este exageratã şi, în opinia sa, faptul cã reclamanţii au solicitat o sumã exorbitantã constituie o deturnare gravã a scopului procedurii în faţa Curţii. Guvernul susţine, în final, cã nu trebuie acordatã nici o sumã cu titlu de prejudiciu pretins suferit de copii, având în vedere cã aceştia nu au calitatea de reclamante în prezenta cauzã şi cã nu existã temei în baza cãruia reclamanţii sã primeascã bani în numele minorelor.
204. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea aratã cã doar o parte din sumele solicitate cu acest titlu prezintã legãturã directã de cauzalitate cu încãlcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie, constatatã de Curte la paragraful 189 anterior.
205. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, ea considerã cã este rezonabil a aprecia cã reclamanţii au încercat o suferinţã psihicã certã ca urmare mai ales a frustrãrii provocate de neexecutarea, mai mulţi ani, a deciziilor definive şi executorii pronunţate în favoarea lor şi a consecinţelor, dupã toate aparenţele ireversibile, ale unei asemenea situaţii, care nu ar putea fi reparate, prin simpla constatare a încãlcãrii. Sumele solicitate sunt însã exagerate.
206. În aceste circumstanţe, având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea acordã suma de 12.000 EUR primilor reclamanţi şi suma de 10.000 EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru totalitatea prejudiciilor suferite.
B. Cheltuieli de judecatã
207. Reclamanţii solicitã plata totalitãţii cheltuielilor din cadrul procedurilor desfãşurate în faţa autoritãţilor române, cheltuieli pe care le justificã dupã cum urmeazã, prin prezentarea unui decont detaliat:
a) 868 EUR (primii reclamanţi) şi 868,36 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru cheltuieli în vederea traducerii;
b) 8754 EUR (primii reclamanţi) şi 7133,28 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru onorariul avocatului care i-a reprezentat în cadrul procedurii în faţa Curţii;
c) 5002 EUR (primii reclamanţi) şi 652,18 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru onorariile avocaţilor care i-au reprezentat în cadrul procedurilor interne;
De asemenea, reclamanţii solicitã plata sumei de 35.107 EUR (primii reclamanţi) şi 36.825,63 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) cu titlul de "cheltuieli anticipate în legãturã cu desfãşurarea procedurii", fãrã însã a oferi detalii în privinţa acestora.
208. Guvernul se opune la acordarea de cãtre Curte a sumelor solicitate de reclamanţi cu titlul de "cheltuieli anticipate în legãturã cu desfãşurarea procedurii", arãtând cã aceastã denumire a cheltuielilor nu este concludentã. Guvernul contestã realitatea acestor sume şi subliniazã ca acestea nu au fost justificate, în conformitate cu cerinţele jurisprudenţei Curţii referitoare la articolul 41 din Convenţie.
209. Curtea a examinat aceste cereri în lumina principiilor care se degajã din jurisprudenţa sa (a se vedea hotãrârile în cauzele Nikolova împotriva Bulgariei [MC], n.31195-96, § 79, CEDH 1999-II; Ozturk împotriva Turciei [MC], n. 22479-93, § 83, CEDH 1999-VI; Witold Litwa împotriva Poloniei, n. 26629-95, § 88, CEDH 2000-III).
210. Aplicând aceste criterii prezentei cauze, şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea considerã rezonabil sã acorde 7000 EUR primilor reclamanţi şi 6000 EUR celui deal doilea cuplu de reclamanţi pentru totalitatea cheltuielilor ocazionate.
C. Majorãri de întârziere
211. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca centralã europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:
1. hotãrãşte, cu 5 voturi contra 2, cã între reclamanţi şi minorele adoptate de aceştia existã o legãturã care caracterizeazã o viaţã de familie, aşa cum prevede articolul 8 alineatul 1 din Convenţie, care este aplicabil în cauzã;
2. Hotãrãşte, cu 6 voturi contra 1, cã nu a fost încãlcat articolul 8 din Convenţie;
3. hotãrãşte, cu 4 voturi contra 3 cã a fost încãlcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte, cu 5 voturi contra 2,
a) cã statul pârât va plãti, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, urmãtoarele sume:
i. 12.000 (douãsprezece mii) EUR primilor reclamanţi şi 10.000 (zece mii) EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru prejudiciul material şi moral,
ii. 7 000 (şapte mii) EUR primilor reclamanţi şi 6000 (şase mii) EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru cheltuielile de judecatã,
iii. orice altã sumã ce ar putea fi perceputã cu titlu de impozite aplicat sumelor sus menţionate.
b) cã de la expirarea termenului sus menţionat şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca centralã europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale;
5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 22 iunie 2004, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
La prezenta hotãrâre se gãsesc anexate, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 45 alineatul 2 din Convenţie şi 74 alineatul 2 din Regulament expunerile urmãtoarelor opinii:
- opinia concordantã a domnului judecãtor Costa;
- opinia parţial separatã a domnului judecãtor Loucaides;
- opinia parţial separatã a domnului judecãtor Bîrsan;
- opinia separatã a doamnei judecãtor Thomassen, la care se alãturã şi judecãtorul Jungwiert.
OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR COSTA
Subscriu la concluziile hotãrârii. Cu toate acestea, am ezitat îndelung înainte de a vota în sensul inexistenţei încãlcãrii articolului 8 din Convenţie. Cele douã fetiţe, Florentina şi Mariana, declarate abandonate la vârsta de trei şi respectiv şapte ani, au fost adoptate de cãtre cele douã cupluri de reclamanţi în temeiul unor hotãrâri definitive într-un moment în care împliniserã amândouã vârsta de nouã ani. Centrul educativ în care fuseserã plasate din momentul abandonãrii lor a împiedicat executarea hotãrârilor şi nu a facilitat, pentru a utiliza un eufemism, contactele şi întâlnirile dintre copii şi pãrinţii adoptivi care domiciliazã în Italia. In ceea ce le priveşte, Florentina şi Mariana, care au în acest moment 13 ani, nu au manifestat niciodatã dorinţa de a pleca sã locuiascã cu pãrinţii lor, a cãror limbã nu o vorbesc, şi par sã aibã o existenţã fericitã în cadrul centrului educativ, unde îşi dezvoltã personalitatea şi aptitudinile în mod satisfãcãtor. Mai mult, ele au solicitat desfiinţarea hotãrârilor de încuviinţare a adopţiilor, astfel cã ne aflãm în acest moment în situaţia stranie în care adopţia Florentinei nu a fost revocatã - deşi procedura se aflã încã în recurs în faţa Curţii de Apel - iar cea a Marianei a fost revocatã printr-o hotãrâre definitivã.
Sentimentele pe care oricine le încearcã într-o asemenea situaţie sunt contradictorii. Guvernul român nu are nici o putere de constrângere în faţa unei instituţii private care de altfel funcţioneazã în condiţii bune şi prezintã garanţii pentru o educaţie de calitate. Dacã în mod clar rãspunderea Guvernului este angajatã în temeiul articolului 6 în mãsura în care nu a reuşit sã determine executarea hotãrârilor şi/sau nu a dorit sã o facã, rãspunderea sa prin raportare la dispoziţiile articolului 8 este mult mai puţin evidentã. Ea se analizeazã mai degrabã din punct de vedere al obligaţiilor pozitive decât din punct de vedere al ingerinţei în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii familiale; mai ales, este dificil sã conteşti faptul cã interesul superior al copiilor (cãruia jurisprudenţa noastrã îi conferã pe bunã dreptate o mare importanţã), adoptaţi cu întârziere (poate prea târziu) şi care nu au dezvoltat nici o legãturã cu pãrinţii adoptivi, este mai degrabã acela de a rãmâne în centrul educativ în cadrul cãruia aceste fetiţe trãiesc de mulţi ani decât sã îşi schimbe complet viaţa, mediul, limba, cultura. Este fãrã îndoialã supãrãtor cã încãpãţânarea instituţiei şi ineficienta autoritãţilor publice au condus, în condiţiile în care timpul nu este reversibil, la situaţia în care adolescentele au la ora actualã puţine posibilitãţi de a dezvolta o relaţie armonioasã în cadrul familiilor lor adoptive. Dar enervarea nu este un sfetnic bun. La o analizã mai aprofundatã, mi se pare, ca de altfel şi majoritãţii colegilor mei, cã încãlcarea Convenţiei de cãtre statul pârât este de constatat sub aspectul respectãrii articolului 6 mai curând decât sub aspectul respectãrii articolului 8.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR LOUCAIDES
În concordanţã cu majoritatea colegilor mei, am ajuns la concluzia cã a fost încãlcat articolului 6 alineatul 1 din Convenţie pentru motivele arãtate în cuprinsul hotãrârii, dar nu subscriu constatãrii inexistenţei încãlcãrii articolului 8 din Convenţie în prezenta cauzã. Pentru a mã pronunţa asupra acestei probleme, mã voi referi la urmãtoarea argumentare, redatã în paragraful 152 din hotãrâre:
"Lucrul cel mai important în speţã este de a stabili dacã autoritãţile naţionale au luat mãsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca pãrinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotãrâre ce a obligat CEPSB la încredinţarea copilului, sã stabileascã relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate."
Având în vedere faptele şi circumstanţele cauzei, consider cã statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi reveneau în temeiul articolului 8 din Convenţie, lucru confirmat, în esenţã, şi de constatarea fãcutã de majoritate în paragraful 163 din hotãrâre, unde se admite cã:
"(...) lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauzã anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internã la momentul faptelor."
şi
"(...) cã minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţã psihologicã, în mãsurã sã le pregãteascã în vederea plecãrii lor iminente din instituţia în care locuiserã mai mulţi ani şi în care stabiliserã relaţii în plan social şi afectiv."
În ciuda acestor constatãri, majoritatea a concluzionat în sensul inexistenţei unei încãlcãri a articolului 8 al Convenţiei, ca urmare a luãrii în considerare a "refuzului minorelor, exprimat în mod constant din momentul in care au împlinit vârsta de zece ani, de a pleca în Italia pentru a se fi alãturi de pãrinţii lor adoptivi" (paragraful 164 din hotãrâre) şi a faptului cã " o împotrivirea conştientã a copiilor cu privire la adopţie face improbabilã integrarea, într-un mod armonios în noua familie adoptivã" cu atât mai mult în absenţa unei "legãturi preexistente" cu pãrinţii adoptivi (ibidem). Majoritatea considerã cã nu este justificatã o "obligaţie absolutã" "de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cãrora era contestatã legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei" în sarcina autoritãţilor statului pârât (ibidem).
Or, toate aceste probleme, care sunt invocate de cãtre majoritate (împotrivirea copiilor dupã ce au împlinit vârsta de zece ani, absenţa unor legãturi anterioare cu pãrinţii adoptivi şi faptul ca proceduri judiciare erau în curs) au fost create de cãtre autoritãţile statului pârât. Dupã cum şi Curtea subliniazã în constatarea încãlcãrii în cauzã a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, "(...) executarea acestui tip de hotãrâri [în materie de adopţii] reclamã o soluţie urgentã, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copil şi pãrintele care nu trãieşte cu acesta" (paragraful 175 din hotãrâre).
Neexecutarea hotãrârilor referitoare la procedurile de adopţie în cauzã, întârzierile care au survenit şi consecinţele negative asupra punerii în executare a acestor hotãrâri sunt imputabile autoritãţilor statului pârât.
Domnul judecãtor Costa subliniazã in opinia sa concordantã cã "Este fãrã îndoialã supãrãtor cã încãpãţânarea instituţiei şi ineficienta autoritãţilor publice au condus, în condiţiile în care timpul nu este reversibil, la situaţia în care adolescentele au la ora actualã puţine posibilitãţi de a dezvolta o relaţie armonioasã în cadrul familiilor lor adoptive".
În consecinţã, nu înţeleg cum se poate ca, în temeiul propriului comportament culpabil, sã fie înlãturatã rãspunderea statului pârât de a adopta la timp mãsurile pozitive necesare pentru a permite adopţia. Nimeni nu poate sã invoce propria vinovãţie pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor sale ("Nullus commodum capere potest de injuria sua propria").
În cauzã, obligaţiile pozitive ale statului pârât nu se limitau la a veghea ca minorii sã poatã sã îşi urmeze pãrinţii adoptivi. Ele cuprindeau şi totalitatea mãsurilor pregãtitoare pentru a ajunge la acest rezultat (a se vedea hotãrârea în cauza Kosmopoulou împotriva Greciei, din data de 5 februarie 2004, cererea n. 60457/00, § 45). In opinia mea, neîndeplinirea acestor mãsuri reprezintã prin ea însãşi o atingere adusã dreptului la respectarea vieţii familiale, şi, în consecinţã, o încãlcare a articolului 8 din Convenţie.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR BÎRSAN
Regret cã nu pot împãrtãşi concluzia majoritãţii, potrivit cu care a avut loc, în cauzã, o încãlcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie. In opinia mea, majoritatea a adoptat, sub aspectul respectãrii articolului 6 alineatul 1 din Convenţie a abordare prea formalistã, la care nu pot subscrie pentru motivele expuse în continuare.
Trebuie sã constatãm cã hotãrârea a ajuns la concluzia încãlcãrii articolului 6 alineatul 1 din Convenţie pentru motivul cã autoritãţile s-au abţinut, timp de mai bine de trei ani, de la adoptarea de mãsuri eficace şi necesare pentru a respecta hotãrâri judecãtoreşti definitive şi executorii (a se vedea paragrafele 187 şi 188 din hotãrâre). În ceea ce mã priveşte, o asemenea concluzie este greu conciliabilã cu aceea la care majoritatea a ajuns în privinţa articolului 8 din Convenţie (a se vedea paragraful 166 din hotãrâre) şi la care am aderat fãrã rezerve, dupã o maturã chibzuinţã.
Recunosc cã argumentele utilizate de majoritate pentru a ajunge la o concluzie de încãlcare a articolului 6 alineatul 1 - bazate, îndeosebi, pe absenţa sprijinului organelor de poliţie la executare -, sunt temeinice şi nu intrã în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii noastre (a se vedea, printre altele, hotãrârile: Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1997-11, p. 510-511; Burdov împotriva Rusiei, n. 59498/00, § 34, CEDH 2002-III; Ruianu împotriva României, n. 34647/97, § 65, din 17 iunie 2003; Jasiuniene împotriva Lituaniei, n. 41510/98, § 27, 6 martie 2003).
Exprimându-mi profundul ataşament faţã de principiile consacrate de jurisprudenţa noastrã constantã citatã mai sus, potrivit cu care "dreptul de acces la un tribunal ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat parte ar permite ca o decizie judiciara definitivã şi obligatorie sã rãmânã fãrã efect în detrimentul uneia din pãrţi" şi "executarea unei decizii sau a unei hotãrâri, pronunţate de orice tip de jurisdicţie, trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces" în sensul articolului 6", consider totuşi cã o abordare mai puţin formalistã se impunea în cauzã, faţã de circumstanţele speciale ale afacerii.
Cu tot respectul datorat colegilor mei, consider cã ar fi trebuit sã se aibã în vedere într-o mai mare mãsurã faptul cã hotãrârile judecãtoreşti în cauzã aveau ca obiect probleme extrem de sensibile şi delicate, deoarece, în opinia mea, din cuprinsul acestei hotãrâri se degajã un paradox. Majoritatea a acordat o importanţã determinantã, sub aspectul respectãrii articolului 8, interesului predominant al minorelor de a rãmâne în centrul CEPSB, interes care cerea luarea în considerare a pãrerilor lor, de vreme ce atinseserã o maturitate suficientã pentru a putea sã se exprime cu privire la aceastã chestiune (paragraful 164 in fine). Subscriu la aceastã concluzie fãrã nici o ezitare. Într-adevãr, din lectura hotãrârii, se înţelege cu uşurinţã de ce un asemenea interes a fost considerat suficient pentru a justifica lipsa de sprijin din partea autoritãţilor pentru a permite reclamanţilor sã dezvolte legãturi cu copii.
Or, acelaşi interes preeminent al copilului nu putea fi invocat, în acelaşi mod şi în aceeaşi mãsurã, şi sub aspectul respectãrii articolului 6 alineatul 1 din Convenţie? Cum sã acorzi preferinţã, în circumstanţele excepţionale ale cauzei, unei abordãri pur teoretice - oricât ar fi ea de corectã în plan dogmatic sau procedural - fãrã a se ţine seama de importanţa consecinţelor în privinţa interesului superior al copilului?
Consider cã aceastã speţã s-ar fi potrivit unei abordãri mai nuanţate, şi, în aceastã privinţã, constat cu satisfacţie cã jurisprudenţa recentã a Curţii în materie de executare de hotãrâri judecãtoreşti este mai puţin impregnatã de formalism ca înainte. Mã refer la hotãrârea în cauza Syivester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, în care Curtea a reţinut, în paragraful 63, cã "o schimbare în situaţia de fapt poate în mod excepţional sã justifice neexecutarea unei hotãrâri definitive care dispune înapoierea copiilor". Sunt de pãrere cã aceastã hotãrâre marcheazã o schimbare importantã prin raportare la abordarea altãdatã strict teoreticã a Curţii în aceastã chestiune.
Nu aş putea sã ignor nici pãrerile exprimate recent, în acelaşi sens, în cadrul opiniilor separate la hotãrârile în materie de executare a hotãrârilor judecãtoreşti, unde am arãtat cã "accesul la un tribunal nu poate obliga un stat sã execute fiecare hotãrâre în materie civilã, oricare ar fi circumstanţele" (a se vedea opinia divergentã a Doamnei judecãtor Thomassen la hotãrârea în cauza Ruianu împotriva României, loc.cit.). Menţionez cã, în aceastã ultimã cauzã, se punea problema demolãrii unei construcţii învecinate cu imobilul reclamantului, construcţie pe care vecinii începuserã sã o construiascã, şi care ocupa o micã parte din terenul reclamantului, ceea ce m-a determinat sã votez, alãturi de majoritate, pentru constatarea unei încãlcãri a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.
În prezenta cauzã, situaţia este cu totul alta, mult mai sensibilã şi mai complicatã în acelaşi timp: sã determini plecarea a douã fetiţe cãtre o ţarã strãinã pentru a se reuni cu familiile adoptive pe care abia le cunosc. Dacã se poate reproşa ceva autoritãţilor naţionale, acesta ar fi, dupã pãrerea mea, faptul cã nu au luat toate mãsurile necesare pentru a asigura dezvoltarea de legãturi între fetiţe şi familiile reclamanţilor înaintea adopţiei, ceea ce constituie de altfel, se pare, o problemã pentru orice adopţie internaţionalã, în oricare stat membru al Convenţiei.
În orice caz, sunt convins cã, în aceastã cauzã, existã o situaţie excepţionalã care justificã neexecutarea hotãrârilor de încuviinţare a adopţiei Florentinei şi Marianei.
Pronunţându-se în sensul unei violãri a articolului 6 alineatul 1, majoritatea a înclinat balanţa intereselor în cauzã în favoarea dreptului procedural al pãrinţilor adoptivi de a obţine executarea unei hotãrâri judecãtoreşti, pãrând sã facã abstracţie de considerentele care au determinat-o sã constate cã nu a existat încãlcarea articolului 8. Asemenea considerente, subliniate pe drept cuvânt în paragrafele 159 şi 160 din hotãrâre, erau, în opinia mea, perfect aplicabile în aceastã împrejurare şi din punct de vedere al articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, şi constituiau argumente pertinente şi suficiente pentru a conduce la o constatare a nerespectãrii dreptului pe care acest articol îl garanteazã.
Nu trebuie sã uitãm ca în paragraful 162 din hotãrâre, majoritatea însãşi a considerat cã "în cazul unei eventuale executãri a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţitã de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţatã sau desfãcutã adopţia ar fi fost dificilã şi dãunãtoare interesului lor."
Mai mult, argumentul guvernului pârât, aşa cum este el rezumat în paragraful 172 al hotãrârii, potrivit cu care nu au existat, în cauzã, lungi perioade în care deciziile litigioase referitoare la adopţie nu au fost puse în executare, nu mi se pare netemeinic, dacã luãm în calcul suspendãrile repetate ale executãrii dispuse de cãtre instanţele naţionale în aşteptarea finalizãrii procedurilor judiciare în curs în faţa instanţelor interne. într-adevãr, consider cã aceste proceduri erau de naturã sã îndepãrteze orice incertitudine în privinţa legalitãţii adopţiilor şi în mod justificat autoritãţile au aşteptat finalizarea lor înainte de a recurge la mãsuri de executare cu caracter definitiv.
Nu este lipsit de importanţã sa subliniem, în acest context, cã una dintre procedurile în cauzã s-a finalizat, recent, prin desfacerea adopţiei Marianei (paragraful 83 al hotãrârii).
Pentru toate aceste considerente, consider regretabil faptul cã instanţa europeanã nu a profitat de ocazia oferitã de aceastã cauzã sensibilã şi delicatã în materie de adopţie internaţionalã pentru a confirma noua abordare, mai nuanţatã şi mai puţin formalistã, în domeniul executãrii hotãrârilor judecãtoreşti.
OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR THOMASSEN,
LA CARE SE ALĂTURĂ DOMNUL JUDECĂTOR JUNGWIERT
Mã raliez concluziei majoritãţii potrivit cu care nu a avut loc, în cauzã, o încãlcare a articolului 8 din Convenţie. In schimb, contrar majoritãţii, consider cã nu a existat niciodatã între reclamanţi şi copiii lor adoptivi o viaţã de familie în sensul articolului 8. Nu împãrtãşesc nici opinia majoritãţii conform cu care neexecutarea de cãtre autoritãţile române a hotãrârilor de încuviinţare a adopţiilor constituie o încãlcare a drepturilor reclamanţilor potrivit articolului 6 al Convenţiei.
Reclamanţii sunt douã cupluri de cetãţeni italieni care, în conformitate cu dreptul român, au adoptat fiecare câte un copil în România, respectiv Florentina şi Mariana, care la momentul pronunţãrii hotãrârilor de încuviinţare a adopţiei aveau nouã ani şi jumãtate şi nu îşi vãzuserã niciodatã pãrinţii adoptivi. Copiii nu au vrut sã plece în Italia împreunã cu aceştia din urmã şi între timp adopţia Marianei a fost desfãcutã la cererea sa, în timp ce o acţiune de aceeaşi naturã era în curs de judecatã în privinţa Florentinei. Hotãrârile care dispuneau adopţia nu au fost executate de cãtre autoritãţile române din cauza ezitãrilor în privinţa legalitãţii procedurii (a se vedea opinia majoritãţii în paragrafele 161 şi 162 din hotãrâre).
Reclamanţii se plâng pentru neexecutarea acestor hotãrâri, pe care o considerã o atingere adusã dreptului lor la respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie.
Prima problemã la care Curtea a fost nevoitã sã rãspundã este aceea de a şti dacã exista o legãturã de familie între reclamanţi şi copii.
În opinia mea, rãspunsul este negativ. Jurisprucienţa Curţii în materie de relaţii între adulţi şi copii, relaţii protejate de articolul 8 a pus întotdeauna accentul pe existenţa realã a unei vieţi de familie, în general întemeiatã pe legãturi biologice. Relaţiile între pãrinţi şi copii adoptivi meritã aceeaşi protecţie, tocmai în considerarea existenţei acestei vieţi de familie reale. Deciziile Comisiei care sunt citate în paragraful 140 privesc, spre deosebire de relaţiile dintre reclamanţi şi cei doi copii, legãturi reale de acest tip. In cauza X. împotriva Franţei, tatãl adoptiv locuise împreunã cu copilul timp de şapte ani, în cauza X. împotriva Belgiei, reclamantul avusese timp de mai mulţi ani în grijã copilul pe care dorea sã îl adopte.
Nu este, în opinia mea, hotãrârea care dispune adopţia cea care, prin ea însãşi, meritã protecţia articolului 8, ci ceea ce ea reprezintã în termeni de realitate socialã. O interpretare diferitã a conduce la o concluzie şocantã - şi în opinia mea inacceptabilã -, aceea cã o legãturã naturalã între un tatã biologic şi un copil, în lipsa altor elemente complementare, nu creeazã în mod automat o viaţã familialã (a se vedea hotãrârea în cauza Lebbink împotriva Olandei din 1 iunie 2004), în timp ce, dimpotrivã, viaţa de familie ar putea fi creatã printr-o hotãrâre care dispune adopţia, independent de modul în care aceasta s-a realizat şi de relaţiile între cei interesaţi.
Consider cã în aceastã cauzã, circumstanţele complementare care ar trebui sã conducã la acordarea protecţiei articolului 8 legãturii juridice dintre reclamanţi şi copii lipsesc. In momentul pronunţãrii hotãrârilor de încuviinţare a adopţiei, copiii nu îi vãzuserã încã pe reclamanţi şi nici avuseserã nici cel mai mic contact cu aceştia. Nu reiese, din dosarul cauzei, cã li s-ar fi cerut vreodatã pãrerea, fie în mod direct într-o întâlnire cu un judecãtor sau consilier, fie în mod indirect, prin intermediul expertizelor care ar fi oferit posibilitatea de a li se afla pãrerea şi sentimentele în legãturã cu aceastã adopţie concretã. Cãminul în care, în momentul pronunţãrii hotãrârilor, copiii trãiau de aproximativ cinci şi respectiv şase ani, şi unde fetiţele fuseserã îngrijite şi educate, nu a putut în nici un mod, în timpul procedurii, sã îşi facã cunoscutã poziţia, întemeiatã pe cunoaşterea copiilor. De îndatã ce a devenit posibil, copiii înşişi au iniţiat o procedurã în vederea desfacerii adopţiei, putând în sfârşit sã îşi facã înţeleasã dorinţa de a nu pleca în Italia pentru a locui cu reclamanţii. Pe scurt, nu existã nici o legãturã afectivã sau de fapt prin care copiii sã se simtã apropiaţi de reclamanţi şi care ar fi conferit ficţiunii juridice a hotãrârii care încuviinţa adopţia un conţinut care sã poatã fi considerat drept viaţã de familie.
Recunosc cã modul în care procedurile de adopţie s-au desfãşurat pentru reclamanţi a fost dificil de suportat. Dar faptul cã procedura nu a fost echitabilã faţã de reclamanţi nu poate fi, în opinia mea, un element decisiv pentru a rãspunde la întrebarea dacã a existat viaţã de familie între ei şi copii. Mai mult, dupã pãrerea mea, nu este suficient, pentru a admite existenţa unei vieţi de familie, faptul cã reclamanţii s-au considerat întotdeauna pãrinţii minorelor şi s-au comportat în aceastã calitate faţã de copii în unica modalitate avutã la dispoziţie, şi anume trimiţându-le scrisori, scrise în limba românã. Intr-adevãr, aceasta ar însemna ca, în context, poziţia unor copii în vârstã de aproape zece ani sã nu fie luatã în considerare.
Este adevãrat, chiar adopţiile internaţionale care s-au desfãşurat în mod evident într-o manierã riguroasã, şi chiar atunci când privesc copii adoptaţi la vârste foarte mici, ridicã adesea probleme delicate, atât pentru pãrinţi, cât şi pentru copii. În aceastã privinţã, plecarea copilului în ţara de reşedinţã a pãrinţilor poate juca un rol important. Nu vreau sã afirm cã acest element constituie prin el însuşi un motiv pentru a renunţa la încercarea de a gãsi o familie pentru un copil astfel ca el sã creascã într-un mediu plin de afecţiune, chiar daca acest mediu este în altã ţarã. Totuşi, poziţia extrem de delicatã în care se gãsesc aceşti copii necesitã o protecţie specialã. În Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperarea în materie de adopţie internaţionalã, aceastã protecţie se acordã în special prin stabilirea obligaţiei statelor de a analiza aşa cum se cuvine posibilitãţile de stabilire ale copilului în statul de origine (articolul 4 b) şi de a se asigura, având în vedere vârsta şi maturitatea copilului, cã acesta beneficiazã de consiliere şi este informat aşa cum se cuvine asupra consecinţelor adopţiei, şi ca dorinţele şi pãrerea copilului au fost luate în considerare (articolul 4 d).
Mi se pare cã aceasta cauzã dã naştere unor serioase incertitudini în privinţa respectãrii acestor condiţii.
A admite în circumstanţele prezentei cauze existenţa unei vieţi de familie ar oferi o protecţie insuficientã copiilor adoptaţi internaţional şi care au atins o vârstã la care dorinţele şi pãrerile lor trebuie luate în serios înainte de adoptarea deciziei finale care încuviinţeazã adopţia, în considerarea consecinţelor care derivã din aceasta (a se vedea, de exemplu, paragraful 152 din hotãrâre).
Curtea a examinat din oficiu dacã neexecutarea hotãrârilor de încuviinţare a adopţiei constituie o încãlcare a articolului 6. Majoritatea considerã cã "Or, o asemenea situaţie aduce atingere statului de drept, întemeiat pe preeminenţa dreptului şi pe securitatea raporturilor juridice, în ciuda existenţei anumitor motive în mãsurã a o justifica" (paragraful 187 din hotãrâre). Nu pot fi de acord cu o asemenea interpretare a articolului 6, interpretare care sã se limiteze la a recunoaşte preeminenţa fiecãrei reguli de drept. Or, în opinia mea, articolul 6 nu ar pute justifica executarea unei hotãrâri judecãtoreşti care, în aplicarea sa, încalcã drepturi fundamentale ale altuia. In prezenta cauzã, executarea hotãrârilor ar fi obligat copiii sã îşi pãrãseascã ţara împotriva voinţei lor pentru a locui cu pãrinţi pe care nu îi întâlniserã niciodatã. Nu consider cã autoritãţile române ar fi trebuit sã execute asemenea hotãrâri. Aceasta ar fi reprezentat dupã pãrerea mea un act al statului care ridicã probleme grave cu privire la respectarea drepturilor copiilor în conformitate cu articolul 8. De aceea, consider cã nu a fost încãlcat articolul 6.
______________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
