Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 59.892/00)
Strasbourg
În Cauza Maszni împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia întâi), statuând în cadrul unei camere formate din domnii C.L. Rozakis, preşedinte, L. Loucaides, doamna F. Tulkens, domnul C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnul A. Kovler, doamna E. Steiner, judecãtori, şi domnul S. Nielsen, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 31 august 2006,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 59.892/00) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Marcel Maszni (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 14 octombrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Dorin Andronic, avocat în Suceava. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat prin agentul sãu, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a pretins în special cã procesul sãu în faţa instanţelor militare nu a respectat cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie pe motivul cã acestea nu îndeplineau garanţiile de independenţã şi imparţialitate. De asemenea, el a susţinut cã anularea permisului sãu de conducere de cãtre poliţie a reprezentat o a doua pedeapsã aplicatã pentru fapte identice cu cele ce au condus la condamnarea sa penalã de cãtre instanţele militare pentru o infracţiune din Codul rutier.
4. Cererea a fost atribuitã Secţiunii a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã sã analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 § 1 din Regulament.
5. Prin Decizia din 28 septembrie 2004, camera a declarat cererea parţial admisibilã.
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de faţã a fost atribuitã Secţiei întâi, astfel remaniatã (art. 52 § 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a nãscut în anul 1969 şi locuieşte în Suceava.
A. Suspendarea permisului de conducere al reclamantului şi procedura penalã împotriva sa
9. La data de 29 mai 1997, poliţia din Suceava a suspendat pentru douã luni permisul de conducere al reclamantului, angajat la o societate comercialã ca agent comercial, pe motivul cã la data de 10 mai 1997, aflat la volanul autoturismului sãu, nu s-a oprit la o intersecţie cu o cale feratã, sãvârşind astfel o contravenţie la Codul rutier.
10. La data de 9 iunie 1997, reclamantul, aflat la volanul autoturismului sãu, a fost oprit de agenţii de poliţie pentru un control al actelor. El le-a prezentat autorizaţia provizorie de circulaţie, eliberatã la data de 6 iunie 1997 de poliţia din Botoşani, care îi permitea sã conducã pânã la data de 21 iunie 1997. Verificarea autorizaţiei provizorii a arãtat cã acest document era un fals şi cã fusese confecţionat de agentul de poliţie B.D.
11. Printr-un rechizitoriu al Parchetului Militar, agentul de poliţie a fost acuzat de falsificare de documente oficiale, iar reclamantul a fost inculpat pentru instigare la fals, uz de fals şi conducere a unui autoturism în timpul perioadei de suspendare a permisului sãu, infracţiune pedepsitã de <>art. 36 din Decretul nr. 328/1966 .
12. Agentul de poliţie a fost adus în faţa Tribunalului Militar din Iaşi deoarece fãcea parte din membrii forţelor armate. În ceea ce-l priveşte pe reclamant, competenţa acestui tribunal a fost extinsã în privinţa sa, în temeiul art. 35 din Codul de procedurã penalã, din cauza conexitãţii infracţiunilor ce îi erau imputate cu cea reţinutã împotriva lui B.D.
13. Prin hotãrârea din 31 august 1998, tribunalul militar a acceptat faptele aşa cum au fost ele expuse de Parchetul Militar în rechizitoriul sãu şi l-a condamnat pe reclamant la un an şi 4 luni de închisoare cu suspendare pentru infracţiunea pedepsitã de <>art. 36 din Decretul nr. 328/1966 .
14. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotãrâri în faţa Tribunalului Militar Teritorial din Bucureşti şi a solicitat achitarea sa. El a pretins cã, neştiind cã autorizaţia este un fals, el nu comisese o infracţiune prin faptul cã a folosit-o. El a recunoscut cã i-a cerut lui B.D. o astfel de autorizaţie, dar a subliniat cã nu îl instigase sã comitã un fals.
15. Prin Hotãrârea din 4 februarie 1999 instanţa a respins apelul reclamantului, pe motiv cã din totaliatea probelor depuse la dosar reieşea cã reclamantul era cel care insistase pe lângã agentul de poliţie B.D. pentru a-i confecţiona documentul fals.
16. În urma recursului reclamantului, hotãrârea tribunalului militar teritorial a fost confirmatã printr-o hotãrâre a Curţii Militare de Apel din 15 aprilie 1999.
17. Dupã expirarea termenului de douã luni de suspendare a permisului de conducere, poliţia i l-a restituit reclamantului.
B. Anularea permisului de conducere al reclamantului
18. Reclamantul şi-a folosit permisul pânã la data de 7 septembrie 1999, datã la care, la propunerea şefului de poliţie rutierã, comandatul de poliţie judeţeanã l-a anulat, în temeiul <>art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 , pe motivul cã fusese condamnat definitiv prin Hotãrârea din 15 aprilie 1999 a Curţii Militare de Apel pentru o infracţiune legatã de circulaţia rutierã.
19. Reclamantul a contestat anularea permisului sãu printr-o acţiune în contencios administrativ. El a arãtat cã, în hotãrârea sa, Curtea Militarã de Apel nu pronunţase nicio pedeapsã complementarã de anulare a permisului şi cã, prin urmare, anularea hotãrâtã de poliţie era ilegalã şi îi încãlca dreptul la libertatea de circulaţie şi dreptul sãu de a munci, având în vedere cã locul sãu de muncã îi impunea frecvente deplasãri cu autoturismul.
20. Prin Decizia din 31 mai 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat cã mãsura era legalã din moment ce, în temeiul <>art. 43 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 , comandantului de poliţie judeţeanã îi era permis sã anuleze permisul de conducere al persoanei condamnate pentru o infracţiune legatã de circulaţia rutierã, caz prevãzut de art. 42 alin. 2 din decretul mai sus menţionat.
21. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a <>art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 . Excepţia a fost trimisã în faţa Curţii Constituţionale. Reclamantul a arãtat cã <>art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 îi încãlca în principal libertatea de circulaţie şi permitea limitarea drepturilor şi libertãţilor sale de cãtre un organ administrativ. Prin decizia din 14 iunie 2001 Curtea Constituţionalã, confirmând constituţionalitatea articolului în discuţie, a respins excepţia, apreciind cã condiţiile de exercitare a libertãţii de circulaţie erau prevãzute de lege şi cã aceasta dãdea poliţiei posibilitatea sã anuleze permisul. Curtea Constituţionalã a adãugat cã libertatea de circulaţie nu implica faptul cã anularea trebuia hotãrâtã în mod necesar de cãtre o instanţã şi cã ea putea sã ţinã şi de competenţele exclusive ale poliţiei.
22. Prin Decizia din 12 decembrie 2001 Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul reclamantului, apreciind cã, în urma unei condamnãri pentru o infracţiune legatã de circulaţia rutierã, poliţia era obligatã sã anuleze permisul persoanei în cauzã. Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã anularea permisului era automatã şi cã, prin urmare, nu putea sã fie controlatã de instanţe.
23. La data de 30 aprilie 2002, reclamantul a promovat examenul pentru obţinerea unui nou permis de conducere, ce i-a fost eliberat la data de 9 mai 2002.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente
A. Dreptul intern
24. Prevederile pertinente în vigoare la data respectivã sunt urmãtoarele:
1. Constituţie
ARTICOLUL 123
"Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii."
ARTICOLUL 124
"Judecãtorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor sunt de competenţa Consiliului Suprem al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice".
2. <>Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare
ARTICOLUL 23
"Judecãtorii militari şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor."
ARTICOLUL 24
"Poate fi numit magistrat militar persoana care, în afara condiţiilor prevãzute de <>Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, are calitatea de ofiţer activ."
ARTICOLUL 25
"Judecãtorii şi procurorii militari sunt numiţi în funcţie prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii."
ARTICOLUL 27
"Judecãtorii militari numiţi în condiţiile prezentei legi sunt inamovibili. Procurorii militari şi judecãtorii militari stagiari se bucurã de stabilitate."
ARTICOLUL 28
"Dispoziţiile din <>Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã referitoare la drepturile şi îndatoririle magistraţilor sunt aplicabile şi magistraţilor militari."
ARTICOLUL 29
"La şedinţele de judecatã magistraţii militari sunt obligaţi sã poarte uniformã militarã."
ARTICOLUL 30
"Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceastã calitate. Salarizarea şi celelalte drepturi (...) se asigurã de Ministerul Apãrãrii Naţionale în concordanţã cu prevederile Legii salarizãrii organelor puterii judecãtoreşti [nr. 50/1960] şi cu reglementãrile referitoare la drepturile materiale şi bãneşti specifice calitãţii de militar activ şi, respectiv, de salariat civil al acestui minister.
Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apãrãrii Naţionale."
ARTICOLUL 31
"Încãlcarea de cãtre magistraţii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage rãspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia.
Comiterea de cãtre magistraţii militari a unor abateri disciplinare în legãturã cu îndeplinirea atribuţiilor lor ca magistraţi atrage rãspunderea acestora în condiţiile şi dupã procedurile prevãzute în Legea pentru organizarea judecãtoreascã [nr. 92/1992]."
3. Codul de procedurã penalã
ARTICOLUL 26
"Tribunalul militar judecã (...) infracţiunile comise de militari (...)."
25. Domeniul de aplicare al articolului mai sus menţionat a fost restrâns odatã cu intrarea în vigoare a <>Legii nr. 281/2003 privind statutul poliţiştilor, care prevede cã aceştia sunt funcţionari civili. Potrivit acestei legi, competenţa asupra infracţiunilor comise de poliţişti revine instanţelor civile.
ARTICOLUL 33
"Este conexitate:
a) când douã sau mai multe infracţiuni sunt sãvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreunã, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
b) când douã sau mai multe infracţiuni sunt sãvârşite în timp ori în loc diferit, dupã o prealabilã înţelegere între infractori;".
ARTICOLUL 35
"În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacã competenţa în raport cu diferiţii fãptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi fãptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacã competenţa dupã natura faptelor sau dupã calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Dacã dintre instanţe una este civilã, iar alta militarã, competenţa revine instanţei militare."
4. <>Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice
ARTICOLUL 22 ALINEATUL 4
"Nu poate fi admisã la examenul pentru obţinerea permisului de conducere persoana care a fost condamnatã definitiv pentru o infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice (...). "
ARTICOLUL 36
"Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, fãrã permis de conducere sau cu permis necorespunzãtor categoriei din care face parte autovehiculul, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendã.
Cu aceeaşi pedeapsã se sancţioneazã persoana care conduce pe drumurile publice un autovehicul dupã ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reţinut în vederea anulãrii, ori ca urmare a suspendãrii exercitãrii dreptului de a conduce autovehiculele."
ARTICOLUL 42 ALINEATUL 2
"Permisul de conducere se poate anula şi în cazul când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã pentru vreuna din infracţiunile prevãzute în art. 22 alin. 4."
ARTICOLUL 43
Anularea permisului de conducere, în cazurile prevãzute de prezentul decret, se hotãrãşte de şeful miliţiei judeţene sau al miliţiei municipiului Bucureşti ori de locţiitorul acestuia, în raza cãreia titularul permisului a sãvârşit fapta.
26. Prevederile <>Decretului nr. 328/1966 au fost abrogate şi înlocuite de <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 195/2002 . De la data intrãrii în vigoare a ordonanţei poliţia nu mai are dreptul sã hotãrascã oportunitatea anulãrii permisului de conducere, aceastã prerogativã ţinând de aprecierea judecãtorului penal.
B. Competenţa instanţelor militare pentru a judeca civili: situaţia în Europa şi în alte instanţe internaţionale
1. Situaţia în Europa
27. Chiar dacã existã o anumitã diversitate în legislaţiile ţãrilor europene referitoare la competenţa instanţelor militare de a judeca civili, în marea majoritate a sistemelor juridice aceasta este inexistentã sau limitatã, pe timp de pace, pe de o parte, la civilii încorporaţi în forţele armate prin contract sau printr-o altã legãturã de subordonare şi, pe de altã parte, la anumite situaţii foarte precise, cum ar fi, de exemplu, în caz de infracţiune sau complicitate la o infracţiune împotriva forţelor armate ori încãlcarea proprietãţii armatei.
2. Sistemul Naţiunilor Unite
28. În observaţiile sale generale din 1984 referitoare la art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice*1), Comitetul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite (Comitetul) a atras atenţia statelor membre în termenii de mai jos:
"Comitetul observã existenţa, în numeroase ţãri, a unor instanţe militare sau de excepţie care judecã civili, ceea ce riscã sã ridice probleme serioase în ceea ce priveşte administrarea echitabilã, imparţialã şi independentã a justiţiei. În unele cazuri, aceste tribunale sunt constituite pentru a permite aplicarea unor proceduri excepţionale ce nu sunt conforme cu normele obişnuite ale justiţiei. Dacã este adevãrat cã Pactul nu interzice constituirea de instanţe de acest tip, condiţiile pe care le enunţã nu indicã mai puţin evident cã judecarea civililor de cãtre aceste instanţe ar trebui sã fie excepţionalã şi sã se desfãşoare în condiţii ce respectã în mod veritabil toate garanţiile stipulate la art. 14. Comitetul a observat o gravã lipsã de informaţii în aceastã privinţã în rapoartele anumitor state membre ale cãror instituţii judiciare cuprind instanţe de acest tip pentru judecarea civililor. În anumite ţãri, aceste instanţe militare şi de excepţie nu oferã garanţiile stricte ale unei bune administrãri a justiţiei în conformitate cu prevederile art. 14, care sunt indispensabile pentru protecţia efectivã a drepturilor omului."
---------
*1) "Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoanã are dreptul ca litigiul în care se aflã sã fie examinat în mod echitabil şi public de cãtre un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care sã decidã fie asupra temeiniciei oricãrei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...)."
29. Raporturile de ţarã ce au fost adoptate ulterior au permis Comitetului sã-şi clarifice poziţia. Acesta nu mai ezitã sã critice statele a cãror legislaţie mai permite încã instanţelor militare sã judece civili. Comitetul invitã aceste ţãri sã îşi reformeze legislaţia în materie, felicitându-le pe acelea dintre ele care au demarat o astfel de reformã. În definitiv, Comitetul a apreciat cã "instanţele militare nu trebuiau sã fie abilitate sã judece cauze ce nu se refereau la infracţiuni comise de membri ai forţei armate în exercitarea funcţiilor lor". În raportul sãu din 1999 referitor la Polonia, Comitetul este şi mai incisiv atunci când se aratã "(...) preocupat de informaţiile referitoare la extinderea competenţei pe care o au instanţele militare pentru a judeca civili; în ciuda restricţiilor aduse recent acestei proceduri, Comitetul nu poate admite cã aceastã practicã se justificã prin comoditatea ce existã în judecarea de cãtre instanţa militarã a oricãrei persoane ce a participat într-o mãsurã oarecare la sãvârşirea unei infracţiuni al cãrei autor principal este un membru al forţelor armate". (Observaţii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Polonia, Doc. CCPR/C/79/Add.110, 29 iulie 1999, § 21).
30. Au fost adresate critici similare Federaţiei Ruse şi Slovaciei, pentru a nu cita decât statele membre ale Consiliului Europei, solicitând ca, în niciun caz, cadrele militare sã nu judece civili (vezi, în special, Observaţii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Slovacia, Doc. CCPR/C/79/Add.79, 4 august 1997, § 20).
31. În fine, se poate cita raportul din 13 ianuarie 2006 al raportorului special al subcomisiei pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, asupra problemei administrãrii justiţiei de cãtre instanţele militare.
Principiul nr. 1 din document prevede urmãtoarele:
"Instanţele militare, dacã existã, nu pot fi create decât prin constituţie sau lege, cu respectarea principiului separãrii puterilor. Ele trebuie sã facã parte integrantã din aparatul judiciar normal."
Raportorul precizeazã totuşi cã:
"(...) «constituţionalizarea» instanţelor militare care existã în mai multe ţãri nu trebuie sã le situeze în afara dreptului comun, deasupra legii, ci, dimpotrivã, sã le înscrie în principiile statului de drept, începând cu cel al separãrii puterilor şi cel al ierarhiei normelor."
Principiul nr. 2 subliniazã respectarea normelor dreptului internaţional astfel:
"Instanţele militare trebuie sã aplice normele şi procedurile recunoscute pe plan internaţional care garanteazã un proces echitabil, în orice circumstanţe, inclusiv regulile dreptului internaţional umanitar."
Mai mult, principiul nr. 5 ce trateazã competenţa funcţionalã a instanţelor militare enunţã urmãtoarele:
"Instanţele militare trebuie, din principiu, sã fie necompetente sã judece civili. În orice situaţii, statul are grijã ca civilii acuzaţi de o infracţiune penalã, de orice naturã ar fi ea, sã fie judecaţi de instanţe civile."
3. Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului
32. Curtea Interamericanã a Drepturilor Omului a adoptat o jurisprudenţã constantã excluzând civilii din competenţa instanţelor militare, în condiţiile de mai jos (traducere):
"Într-un stat democratic, guvernat de supremaţia dreptului, competenţa instanţelor militare în materie penalã ar trebui sã fie de naturã restrictivã şi excepţionalã şi sã urmãreascã protecţia unor interese juridice speciale, în raport cu funcţiile atribuite prin lege armatei. Prin urmare, civilii trebuie excluşi din competenţa instanţelor militare, a cãror competenţã ar trebui sã se limiteze la cadrele militare ce au sãvârşit infracţiuni sau delicte de naturã sã creeze prejudicii intereselor de ordin militar protejate prin lege." (CIADH, Durand şi Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, §117).
33. Aceastã jurisprudenţã, întemeiatã pe art. 8 din Convenţia Americanã a Drepturilor Omului, a fost reluatã în alte cauze soluţionate de Curte, iar Comisia Interamericanã adoptase deja o astfel de abordare (a se vedea International Commission of Jurists, Military Jurisdiction and International Law, 2004, pp. 118 şi urm.).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
34. Reclamantul pretinde cã procesul sãu în faţa Tribunalului Militar din Iaşi, a Tribunalului Militar Teritorial din Bucureşti şi a Curţii Militare de Apel nu a respectat cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa pertinentã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
A. Argumentele pãrţilor
35. Pentru reclamant instanţele militare nu pot fi considerate "o instanţã independentã şi imparţialã" în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, din moment ce judecãtorii militari sunt subordonaţi Ministerului Apãrãrii. El aratã cã, în temeiul <>art. 23, 29 şi 30 din Legea nr. 54/1993 , aceştia sunt ofiţeri activi şi salariaţi ai armatei şi trebuie sã se supunã disciplinei militare.
36. Guvernul susţine cã judecãtorii ce statueazã în cadrul instanţelor militare respectã criteriile de independenţã şi imparţialitate impuse de art. 6 § 1 din Convenţie. El aratã cã modalitatea de numire a lor, inamovibilitatea şi stabilitatea în funcţie ce le sunt recunoscute, precum şi drepturile şi obligaţiile lor sunt identice cu cele ale omologilor lor civili şi oferã garanţii suficiente de independenţã şi imparţialitate.
37. În ceea ce priveşte competenţa instanţelor militare de a judeca civili, Guvernul subliniazã cã ea asigurã o mai bunã soluţionare a cauzelor penale, deoarece ea face posibilã o analizã a tuturor elementelor infracţiunilor comise, evitând astfel soluţiile contradictorii.
38. Mai mult, Guvernul considerã cã reclamantul nu poate pretinde o aşa-zisã lipsã de independenţã şi de imparţialitate a instanţelor militare din moment ce nu s-a plâns niciodatã în faţa acestor instanţe de eventuale vicii de procedurã ce le-ar fi putut pune la îndoialã independenţa şi imparţialitatea.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
39. Curtea reafirmã încã de la început cã, pentru a stabili dacã o instanţã poate fi consideratã "independentã" în sensul art. 6 § 1, trebuie luatã în calcul, în special, modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor sãi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor externe şi capacitatea de a şti dacã existã sau nu o apartenenţã de independenţã (vezi, printre multe altele, Hotãrîrea Zolatas împotriva Greciei, nr. 38.240/02, § 24, 2 iunie 2005).
40. Cât despre problema imparţialitãţii unei instanţe, în contextul specific al prezentei cauze, ea trebuie apreciatã în funcţie de un demers obiectiv care sã permitã asigurarea cã ea oferã garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoialã legitimã în aceastã privinţã (vezi, printre multe altele, hotãrârile Bulut împotriva Austriei din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, p. 356, § 31, şi Thomann împotriva Elveţiei din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 815, § 30).
41. Curtea observã cã trebuie fãcutã o distincţie între procedurile civile şi cele administrative, pe de o parte, şi procedurile penale, pe de altã parte. Deoarece circumstanţele speţei se referã la o procedurã penalã, Curtea îşi va limita analiza la acest domeniu precis.
42. Curtea reaminteşte cã prin Convenţie nu se interzice ca instanţele militare sã statueze asupra acuzaţiilor în materie penalã împotriva membrilor personalului ce aparţine armatei, cu condiţia sã fie respectate garanţiile de independenţã şi imparţialitate prevãzute de art. 6 § 1 (Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, şi Onen împotriva Turciei (dec.), nr. 32.860/96, 10 februarie 2004).
43. Cu toate acestea, avem de-a face cu o cu totul altã situaţie atunci când legislaţia naţionalã abiliteazã acest tip de instanţe sã judece civili în materie penalã.
44. Curtea observã cã nu se poate susţine cã Convenţia exclude în mod absolut competenţa instanţelor militare în cauze ce implicã civili. Totuşi, existenţa unei astfel de competenţe ar trebuie sã facã obiectul unei analize mult mai riguroase.
45. De altfel, Curtea a acordat importanţã în numeroase precedente circumstanţei în care un civil trebuie sã aparã în faţa unei instanţe compuse, chiar şi parţial, din cadre militare (a se vedea, în ultimã instanţã, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, § 43, 4 mai 2006; Ocalan împotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005-..., şi Şahiner împotriva Turciei, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX). Ea a considerat cã o astfel de situaţie ridicã în mod serios problema încrederii pe care instanţele trebuie s-o inspire într-o societate democraticã (a se vedea, mutatis mutandis, Canevi şi alţii împotriva Turciei nr. 40395/98 § 33, 10 noiembrie 2004).
46. Aceastã preocupare, care este cu atât mai importantã atunci când este vorba despre o instanţã compusã exclusiv din magistraţi militari, determinã Curtea sã afirme cã faptul cã astfel de instanţe hotãrãsc asupra temeiniciei acuzaţiilor în materie penalã îndreptate împotriva unor civili nu poate fi considerat conform cu art. 6 decât în cazuri excepţionale.
47. Curtea este susţinutã în abordarea sa de evoluţia ce a marcat ultimul deceniu la nivel internaţional (§ 27-33 de mai sus) şi care confirmã existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor militare din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor.
48. În aceastã privinţã trebuie reamintit Raportul din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrãrii justiţiei de cãtre instanţele militare. Acest text enunţã, la principiul nr. 5, cã "instanţele militare trebuie, din principiu, sã fie necompetente sã judece civili. În orice caz, statul trebuie sã aibã grijã ca civilii acuzaţi de o infracţiune penalã, oricare ar fi natura ei, sã fie judecaţi de instanţe civile" (vezi § 31 de mai sus).
49. O poziţie similarã fusese deja adoptatã de Curtea Interamericanã a Drepturilor Omului (a se vedea, de exemplu, Durand şi Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, § 117, citatã la § 32 de mai sus), care subliniase cã instanţa militarã era înfiinţatã, prin diferite legi, în scopul de a menţine ordinea şi disciplina în cadrul forţelor armate. Competenţa sa trebuia rezervatã aşadar personalului militar ce a comis infracţiuni sau delicte în timp ce îşi exercita îndatoririle.
50. Curtea reaminteşte locul special pe care îl ocupã armata în organizarea constituţionalã a statelor democratice, ce trebuie limitat la domeniul securitãţii naţionale, puterea judiciarã ţinând în principiu, dupã pãrerea sa, de domeniul societãţii civile. De asemenea, ea ţine cont de existenţa unor reguli speciale ce guverneazã organizarea internã şi structura ierarhicã a forţelor armate.
51. Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui sã se extindã asupra civililor decât dacã existã motive imperioase care sã justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bazã legalã clarã şi previzibilã. Existenţa unor astfel de motive trebuie demonstratã pentru fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, fãcutã in abstracto de legislaţia naţionalã, nu este de ajuns.
52. Acceptarea unei astfel de atribuiri in abstracto i-ar putea pune pe civilii în cauzã într-o poziţie foarte diferitã de cea a cetãţenilor judecaţi de instanţe comune şi ar putea cauza o problemã de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitatã pe cât posibil, în special în materie penalã (a se vedea Ergin, citatã mai sus).
2. Aplicarea acestor principii în speţã
53. În speţã, Curtea observã cã, prin jocul prevederilor legale referitoare la competenţa instanţelor militare, reclamantul, care nu avea nicio legãturã de loialitate sau de subordonare cu armata, a fost totuşi adus în faţa instanţelor militare pentru infracţiuni de drept comun.
54. Având în vedere cã acest capãt de cerere al reclamantului se referã în mod esenţial la pretinsa lipsã de independenţã a judecãtorilor militari şi cã el avanseazã acelaşi argument, şi anume apartenenţa judecãtorilor militari la ierarhia armatei, pentru a contesta şi imparţialitatea instanţelor militare, Curtea va analiza cele douã probleme deodatã (a se vedea, mutatis mutandis, Incal împotriva Turciei, Hotãrârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-IV, p. 1.571, § 65, şi Ciraklar împotriva Turciei, Hotãrârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VII, p. 3.072, § 38).
55. În acest sens, Curtea observã cã statutul judecãtorilor militari asigurã anumite garanţii de independenţã şi imparţialitate. Astfel, judecãtorii militari urmeazã aceeaşi formare profesionalã ca şi omologii lor civili şi se bucurã de garanţii constituţionale identice cu cele de care beneficiazã judecãtorii civili, în mãsura în care sunt numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili şi se bucurã de stabilitate.
56. În schimb, alte caracteristici ale statutului judecãtorilor militari pot aduce o umbrã de îndoialã asupra independenţei şi imparţialitãţii lor. <>Art. 29 şi 30 din Legea nr. 54/1993 prevãd cã judecãtorii militari sunt ofiţeri de carierã, cã sunt remuneraţi de cãtre Ministerul Apãrãrii, cã se supun disciplinei militare şi cã promovarea lor este guvernatã de reglementãrile interne ale armatei.
57. În ceea ce priveşte motivele invocate de Guvern pentru a justifica competenţa instanţelor militare în ceea ce-l priveşte pe reclamant, Curtea nu poate subscrie la argumentul conform cãruia ea era necesarã pentru a proceda la o analizã a ansamblului faptelor şi a evita soluţii contradictorii, din moment ce infracţiunile pentru care era acuzat reclamantul puteau fi disociate de cele puse pe seama agentului de poliţie.
58. În ceea ce priveşte ultimul argument al Guvernului, care se aseamãnã mai degrabã cu o excepţie de neepuizare a cãilor de recurs interne, Curtea apreciazã cã reclamantului nu i se poate reproşa faptul cã nu a ridicat în faţa instanţelor militare problema lipsei de independenţã şi de imparţialitate a acestor instanţe. O eventualã plângere în acest sens nu ar fi schimbat cu nimic procedura, deoarece competenţa exclusivã a instanţelor militare pentru toate infracţiunile conexe comise de cãtre un civil şi de cãtre un militar reiese direct din art. 35 din Codul de procedurã penalã.
59. Având în vedere cele de mai sus şi în special situaţia la nivel internaţional expusã mai sus (§ 27-33), Curtea apreciazã cã îndoielile nutrite de reclamant în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare pot fi considerate ca justificate obiectiv (mutatis mutandis, Incal, citatã mai sus, p. 1.573, § 72 in fine.)
60. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
61. Reclamantul pretinde cã anularea permisului sãu de conducere de cãtre poliţie constituie o a doua pedeapsã aplicatã pentru fapte identice cu cele ce au condus la condamnarea sa penalã de cãtre instanţele militare pentru o infracţiune din Codul rutier. El invocã art. 4 din Protocolul nr. 7, care prevede urmãtoarele în partea sa pertinentã:
"Nimeni nu poate fi urmãrit sau pedepsit penal de cãtre jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru sãvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotãrâre definitivã conform legii şi procedurii penale ale acestui stat."
A. Argumentele pãrţilor
62. Reclamantul aratã cã instanţele militare l-au condamnat pentru cã a condus un autoturism în perioada de suspendare a permisului sãu, însã ele nu au pronunţat nicio sancţiune referitoare la permis. Prin urmare, el apreciazã cã, anulându-i permisul, poliţia i-a aplicat o a doua pedeapsã pentru aceleaşi fapte.
63. Guvernul susţine cã, în speţã, nu a avut loc o repetare a urmãririi penale încheiate definitiv, deoarece anularea permisului nu era decât o consecinţã a condamnãrii pronunţate de instanţele militare. Prin urmare, el apreciazã cã aplicarea a douã pedepse, chiar dacã de cãtre douã autoritãţi diferite, nu reprezintã o încãlcare a principiului non bis in idem (mutatis mutandis, R.T. împotriva Elveţiei (dec.), nr. 31.982/96, 30 mai 2000).
B. Aprecierea Curţii
64. Curtea observã cã, pentru cã a condus autoturismul în perioada de suspendare a permisului sãu, reclamantul a fost mai întâi condamnat penal prin Decizia Curţii Militare de Apel din 15 aprilie 1999 la o pedeapsã de un an şi 4 luni de închisoare cu suspendare. Ulterior, ca urmare a acestei condamnãri, permisul i-a fost anulat prin Decizia din 7 septembrie 1999 a comandantului Poliţiei Suceava.
65. Curtea observã cã, înainte de toate, se pune problema aplicabilitãţii art. 4 din Protocolul nr. 7.
66. În acest sens, Curtea observã cã, deşi dreptul intern calificã anularea permisului de conducere drept o mãsurã administrativã, ea îmbracã, prin gradul sãu de gravitate, un caracter punitiv şi descurajant şi se aseamãnã aşadar cu o pedeapdsã penalã (a se vedea, mutatis mutandis, Malige împotriva Franţei, nr. 27.812/95, p. 2.936, § 39, CEDO 1998-VII, şi Nilsson împotriva Suediei (dec.), 73.661/01, 13 decembrie 2005).
67. Curtea reaminteşte apoi cã art. 4 din Protocolul nr. 7 are ca scop sã interzicã repetarea urmãririi penale definitiv încheiate, evitând astfel ca o persoanã sã fie urmãritã sau pedepsitã penal de douã ori pentru acelaşi comportament de cãtre instanţele aceluiaşi stat. Aceastã prevedere nu îşi gãseşte aşadar aplicabilitate înainte de deschiderea unei noi proceduri (Gradinger împotriva Austriei, Hotãrârea din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, p. 65, §§ 53, 55).
68. Or, în speţã, trebuie constatat cã anularea permisului a fost consecinţa directã şi previzibilã a condamnãrii penale a reclamantului. Într-adevãr, Curtea constatã cã, deşi anularea litigioasã a fost hotãrâtã de o autoritate administrativã, ea nu a intervenit decât ca urmare a condamnãrii definitive pronunţate de judecãtorul penal şi fãrã deschiderea unei noi proceduri.
69. Desigur, Curtea observã cã Hotãrârea din 12 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie pare sã contrazicã prevederile <>art. 42 § 2 din Decretul nr. 328/1966 referitoare la determinarea dacã condamnarea penalã atrãgea sau nu anularea automatã a permisului, însã, în orice caz, strânsa legãturã dintre cele douã sancţiuni determinã Curtea sã concluzioneze cã anularea în discuţie se aseamãnã cu o pedeapsã complementarã condamnãrii penale, din care face parte integrantã (a se vedea, mutatis mutandis, R.T., citatã mai sus, şi Nilsson, citatã mai sus). Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principalã pronunţatã de judecãtorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate schimba natura (a se vedea, mutatis mutandis, Malige, citatã mai sus, p. 2.936, § 39).
70. Prin urmare, nu a avut loc încãlcarea art. 4 din Protocolul nr. 7.
III. Asupra aplicabilitãţii art. 41 din Convenţie
71. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
72. Reclamantul solicitã acordarea sumei de 120.000 florini (NLG), echivalentul a 54.453 euro (EUR), cu titlu de pierderi salariale. El aratã cã o societate comercialã olandezã îi propusese un post de director cãruia nu i-a putut da curs pentru cã Ambasada Olandei din România i-a refuzat viza de şedere din cauza condamnãrii sale penale.
73. Reclamantul mai susţine cã a suportat un prejudiciu moral din cauza condamnãrii sale, ce i-a provocat o gravã depresie. El evalueazã acest prejudiciu la 50.000 EUR.
74. Guvernul contestã aceste pretenţii, pe care le considerã excesive şi fãrã legãturã de cauzalitate cu pretinsele încãlcãri ale art. 6 § 1 şi 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
75. Curtea observã cã baza pentru a reţine acordarea unei satisfacţii echitabile constã, în speţã, în faptul cã reclamantul nu s-a putut bucura de dreptul de a fi judecat de o instanţã independentã şi imparţialã în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
76. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de pierderi salariale, Curtea nu poate constata nicio legãturã de cauzalitate între încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi aceste pierderi. Într-adevãr, ea nu poate specula asupra modului în care ar fi evoluat viaţa profesionalã a reclamantului dacã ar fi obţinut o vizã de şedere în Olanda.
77. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea considerã cã reclamantul a fost supus unei anumite suferinţe din cauza faptelor cauzei. Statuând în echitate, conform art. 41, Curtea îi acordã cu acest titlu o despãgubire de 1.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecatã
78. Reclamantul solicitã rambursarea unei sume de 1.000 EUR pentru cheltuielile sale de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi 5.000 EUR cu titlu de onorarii pentru avocatul sãu, inclusiv pentru procedura în faţa Curţii. El furnizeazã documente justificative pentru 1.800.000 lei româneşti (ROL), cu titlu de cheltuieli legate de procedura internã, şi pentru 370.000 ROL, reprezentând cheltuieli de traducere.
79. Guvernul considerã cã aceste sume sunt excesive şi apreciazã cã, în lipsa unor documente justificative, aceste pretenţii trebuie înlãturate.
80. Curtea reaminteşte cã, în ceea ce priveşte art. 41 din Convenţie, nu pot fi rambursate decât cheltuielile despre care s-a stabilit cã au fost într-adevãr efectuate, cã au fost necesare şi cã valoarea lor este rezonabilã (vezi, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).
81. În speţã, Curtea constatã cã cheltuielile suportate în procedura internã, şi anume 1.800.000 ROL pentru care au fost depuse documente justificative, au fost într-adevãr efectuate.
82. În schimb, Curtea observã cã documentul justificativ depus pentru cheltuieli de traducere nu menţioneazã obiectul acestor traduceri. Reclamantul nu a adus documente justificative sau note nici în ceea ce priveşte pretenţiile sale pentru onorariile de avocat. Totuşi, Curtea apreciazã cã a avut în mod necesar cheltuieli legate de munca avocatului sãu în procedurile interne, precum şi pentru prezentarea cererii în faţa Curţii.
83. Ţinând seama de aceste elemente aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabil sã îi acorde reclamantului suma de 1.000 EUR cu toate cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
84. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data la care hotãrârea va rãmâne definitivã conform art. 44 § 2 din Convenţie, 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de daune morale şi 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca aceste sume sã fie convertite în lei noi româneşti la cursul de schimb valabil la data plãţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 21 septembrie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Christos Rozakis, Soren Nielsen,
preşedinte grefier
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
