Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 31551/96)
(Revizuire)
În cauza Stoicescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevzch, doamnele W. Thomassen, A Mularoni judecãtori; şi doamna S. Dolle, grefier de secţie;
dupã ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 august 2004,
pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea nr. 31551/96, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Ştefan Stoicescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 10 aprilie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de Agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, Agentul Guvernului român pentru Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, cã refuzul Curţii Supreme de Justiţie (numitã în continuare C.S.J.), exprimat în decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaşte instanţelor judecãtoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi lipsa imparţialitãţii şi independenţei acestei instanţe sunt contrare articolului 6 alin 1 din Convenţie. Reclamantul susţine, de asemenea, cã decizia C.S.J.a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secţie) a declarat cererea admisibilã.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1 din Regulament).
7. Prin hotãrârea din data de 4 martie 2003, Curtea (a doua secţie) a statuat cã articolele 6 alin 1 din Convenţie şi 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie au fost încãlcate. La 4 iunie 2003, aceastã hotãrâre a devenit definitivã.
8. La data de 3 septembrie 2003, Guvernul pârât, invocând primul alineat al articolului 80 din Regulamentul Curţii, a introdus o cerere de revizuire a hotãrârii sus-menţionate.
9. La data de 30 septembrie 2003, Curtea (a doua secţie) a decis, conform articolului 80 alin. 4 din Regulament, sã transmitã cererea Guvernului cãtre reclamant şi l-a invitat pe acesta sã prezinte observaţii. La 24 octombrie 2003, reclamantul a transmis observaţiile sale.
10. Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat Guvernul sã prezinte observaţii în duplicã, precum şi informaţii complementare. La 15 decembrie 2003, Guvernul a transmis observaţiile sale.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
11. Reclamantul s-a nãscut în 1940 şi are domiciliul în Bucureşti.
12. In 1929, Ş.S., mãtuşa reclamantului, a cumpãrat un teren situat în Bucureşti, pe care a construit o casã.
13. În 1950, statul şi-a apropriat în mod abuziv casa mãtuşii reclamantului, prevalându-se de prevederile <>Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare a anumitor bunuri imobile (numit în continuare <>Decretul nr. 92/1950 ).
A. Acţiunea în revendicare
14. La data de 23 februarie 1994, reclamantul, în calitate de moştenitor al lui Ş.S., a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliarã. Reclamantul arãta cã, la momentul naţionalizãrii, Ş.S. era funcţionarã şi cã, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 , bunurile aparţinând acestei categorii de persoane erau excluse de la naţionalizare.
15. Prin sentinţa civilã din 20 aprilie 1994, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a arãtat cã proprietatea pãrinţilor reclamanţilor fusese naţionalizatã cu aplicarea greşitã a <>Decretului nr. 92/1950 , întrucât Ş.S. aparţinea unei categorii de persoane excluse de la naţionalizare. Instanţa a constatat apoi cã posesia exercitatã de cãtre stat este fondatã pe violenţã, şi cã, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapiune. Judecãtorii au decis, de asemenea, cã statul nu şi-ar fi putut apropria imobilul nici în baza <>Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea <>Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 , privitor la prescripţia extinctivã şi a <>Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile care se încadreazã în prevederile articolului III din <>Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea <>Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 , privitor la prescripţia extinctivã întrucât acestea erau contrare Constituţiilor din 1952 şi 1965. Instanţa a dispus din acel moment autoritãţilor administrative şi anume, Primãria Municipiului Bucureşti şi întreprinderii de stat S.C. "H.N.", care avea în administrare imobilele statului, sã restituie bunul reclamantului.
16. Primãria Municipiului Bucureşti a introdus apel, invocând deciziile din 1993 ale Curţii Constituţionale, în care aceastã instanţã statuase cã repararea prejudiciilor cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist va fi reglementatã pe cale legislativã.
Tribunalul Municipiului Bucureşti s-a pronunţat la data de 28 septembrie 1994. Constatând cã nu fusese încã votatã nici o lege cu privire la mãsuri reparatorii, tribunalul a decis, pe de o parte, cã articolul 3 din Codul civil privind denegarea de dreptate îi interzice sã refuze examinarea acţiunii reclamantului, iar pe de altã parte, cã este competent sã soluţioneze o acţiune în revendicare. Instanţa a constatat apoi cã <>Decretul nr. 92/1950 prevedea excepţii de la naţionalizare, care sunt aplicabile în speţã. Tribunalul a respins apelul, reţinând cã Ş.S. nu încetase sã fie proprietara imobilului şi cã reclamantul devenise proprietarul acestuia pe cale succesoralã.
17. În absenţa recursului, decizia a rãmas definitivã şi irevocabilã, nemaiputând fi atacatã printr-o cale ordinarã de atac.
18. La o datã neprecizatã, Procurorul General al României a introdus la C.S.J. un recurs în anulare împotriva hotãrârii definitive din 11 octombrie 1994, cu motivarea cã instanţa, examinând legalitatea aplicãrii <>Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti.
19. Prin decizia din 6 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârea din 22 aprilie 1994 şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamantului.
B. Hotãrârea Curţii din data de 4 martie 2003
20. La 4 martie 2003, Curtea (a doua secţie) a statuat cã articolul 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat sub aspectul absenţei unui proces echitabil şi sub aspectul negãrii dreptului de acces la justiţie precum şi faptul cã acest articol a fost respectat sub aspectul pretinsei lipse de independenţã şi imparţialitate a instanţelor interne. În ceea ce priveşte articoluli din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea a stabilit cã acesta a fost, de asemenea, încãlcat şi a obligat statul pârât la restituirea imobilului cãtre reclamant sau, în cazul în care restituirea nu va avea loc, la plata unei sume de bani cu titlu de prejudiciu material. Curtea a dispus, de asemenea, ca statul pârât sã plãteascã reclamantului o anumitã sumã de bani cu titlu de daune morale. în final, Curtea a decis cã sumele menţionate vor fi majorate cu o dobândã simplã (de întârziere) şi a respins cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
C. Fapte aduse la cunoştinţa Curţii ulterior datei de 4 martie 2003
21. Aşa cum rezultã din informaţiile şi din documentele transmise Curţii de cãtre Guvern, la data de 3 mai 1981, Ş.S., mãtuşa reclamantului, a redactat un testament în favoarea lui T.C.F. şi T.A. Guvernul susţine cã, trei ani mai târziu, ignorând existenţa acestui testament, reclamantul a obţinut un certificat de moştenitor care-l desemna ca unic moştenitor la lui Ş.S. Acest certificat i-a permis sã aibã, în 1994, calitatea procesualã activã necesarã pentru obţinerea restituirii bunului litigios în faţa instanţelor interne.
22. Conform aceloraşi informaţii, în 1995, T.C.F. şi T.A. l-au dat în judecatã pe reclamant cu scopul de a obţine anularea certificatului de moştenitor al acestuia. Aceştia au susţinut cã, în baza testamentului redactat de cãtre Ş.S., ei sunt adevãraţii moştenitori ai lui Ş.S. Reclamantul a formulat cerere reconvenţionalã pentru anularea testamentului sus-menţionat, întrucât, în opinia sa, consimţãmântul lui Ş.S. fusese viciat.
23. Prin sentinţa din 18 mai 1995, Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti a transmis dosarul la Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, competentã în cauzã.
24. La 24 octombrie 1996, instanţa a respins acţiunea principalã, a admis cererea reconvenţionalã a reclamantului şi a anulat testamentul redactat în favoarea lui T.C.F. şi a lui T.A.
25. La 29 aprilie 1997, Tribunalul Municipiului Bucureşti, sesizat cu apelul introdus de T.C.F. şi de T.A, a dispus trimiterea dosarului la prima instanţã, având în vedere un viciu de procedurã.
26. Prin sentinţa din 23 iunie 1998, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a respins din nou acţiunea şi a admis cererea reconvenţionalã a reclamantului. T.C.F. şi T.A. au introdus apel împotriva acestei sentinţe.
27. Prin decizia din 25 noiembrie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a menţinut sentinţa susmenţionatã.
28. Prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul introdus de T.C.F. şi de T.A., a casat decizia Tribunalului şi a anulat certificatul de moştenitor al reclamantului. Prin aceeaşi decizie, Curtea de Apel a respins cererea reconvenţionalã a reclamantului ca neîntemeiatã.
Curtea de Apel a statuat cã la momentul la care Ş.S. şi-a exprimat consimţãmântul şi a dispus de bunurile sale în favoarea lui T.C.F. şi de T.A., adicã în 1981, consimţãmântul sãu era valabil şi nu fusese viciat.
Aceastã decizie a fost menţinutã printr-o hotãrâre interpretativã din 8 decembrie 1999 a aceleiaşi instanţe.
29. La 14 ianuarie 2003, reclamantul a introdus cerere de revizuire a deciziei din 20 mai 1999. La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a respins cererea sa ca inadmisibilã.
Astfel, certificatul de moştenitor de care se prevala reclamantul a fost anulat.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE APLICABILE
30. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã pertinente au fost menţionate în hotãrârea pronunţatã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în cauza Brumãrescu împotriva României (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44).
31. Conform articolului 88 din <>Legea nr. 36/1995 asupra notarilor publici şi a activitãţii notariale, "Pânã la anularea sa prin hotãrâre judecãtoreascã, certificatul de moştenitor face dovada deplinã în privinţa calitãţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecãrui moştenitor în parte."
ÎN DREPT
32. Guvernul român solicitã revizuirea hotãrârii Camerei din data de 4 martie 2003 (a doua secţie) şi invocã articolul 80 din Regulamentul Curţii, care prevede urmãtoarele:
"1. În caz de descoperire a unui fapt care, prin natura lui, ar fi putut exercita o influenţã decisivã asupra rezultatului unei cauze deja soluţionate şi care, la data hotãrârii, era necunoscut de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului şi nu putea fi în mod rezonabil cunoscut de o parte, aceasta din urmã poate, într-un termen de 6 luni de la data descoperirii noului fapt, sã sesizeze Curtea Europeanã cu o cerere în revizuirea hotãrârii despre care este vorba.
2. Cererea trebuie sã indice hotãrârea a cãrei revizuire este cerutã, sã conţinã informaţiile necesare pentru a stabili dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute în alin. 1 al prezentului articol şi trebuie însoţitã de o copie a tuturor documentelor pe care se sprijinã. Cererea şi anexele acesteia se depun la Grefã."
33. Curtea aminteşte consacrarea, în articolul 44 din Convenţie, a principiului conform cãruia hotãrârile sunt definitive şi reafirmã cã, în mãsura în care ea pune în discuţie acest caracter definitiv al hotãrârilor Curţii, posibilitatea unei revizuiri trebuie consideratã ca excepţionalã. Astfel, cererile de revizuire necesitã o examinare riguroasã (conform hotãrârilor în cauzele Pardo împotriva Franţei din 10 iulie 1996 (revizuire - admisibilitate), Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-III, p. 869-870, par. 21 şi Gustafsson împotriva Suediei din 30 iulie 1998 (revizuire - fond), Culegere 1998-V, p. 2095, par. 25).
Prin urmare, Curtea trebuie sã stabileascã dacã faptele menţionate "ar fi putut exercita o influenţã decisivã asupra hotãrârii în cauza deja examinatã", dacã acestea "nu puteau fi cunoscute, în mod rezonabil" de cãtre Guvern înainte de pronunţarea hotãrârii iniţiale, precum şi dacã cererea de revizuire a fost introdusã în termenul legal, în sensul articolului 80 din Regulament.
I. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire
A. Cu privire la influenţa decisivã a "faptelor" descoperite
34. Guvernul susţine cã abia la data de 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. şi T.A. a informat autoritãţile cu privire la anularea certificatului de moştenitor de care se prevalase reclamantul la momentul introducerii cererii. Guvernul indicã apoi procedura iniţiatã de cãtre T.C.F. şi T.A. la 25 aprilie 1995, care s-a finalizat prin decizia din 20 mai 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi subliniazã faptul cã aceastã procedurã a fost iniţiatã/începutã înainte de sesizarea Curţii de cãtre reclamant.
35. Guvernul considerã cã, dacã aceste informaţii ar fi fost cunoscute de cãtre Curte, ele ar fi avut o influenţã decisivã asupra hotãrârii date în cauzã. În opinia Guvernului, faptul cã reclamantul nu a informat Curtea cu privire la anularea certificatului sãu de moştenitor dovedeşte reaua sa credinţã.
36. Reclamantul contestã afirmaţiile Guvernului privitoare la atitudinea sa, susţinând cã nu a avut niciodatã intenţia de "încãlca legea şi de a aduce atingere intereselor nimãnui, cu atât mai puţin intereselor statului român"
El afirmã cã a fost singurul succesor legal al lui Ş.S. şi singura persoanã care a îngrijit-o înainte de deces. În opinia sa, în 1982, la momentul decesului lui Ş.S., aceasta nu avea nici un bun imobil, întrucât statul îi naţionalizase bunurile conform <>Decretului nr. 92/1950 . Tocmai în vederea restituirii acestor bunuri, în calitate de unic moştenitor, reclamantul a introdus, dupã 1990, acţiuni în revendicare. Dupã ce i s-a dat câştig de cauzã, el a vândut, la 30 aprilie 1995, una dintre cele douã case. Cu privire la cealaltã casã - care constituie obiectul prezentei cereri - reclamantul a sesizat Curtea dupã recursul în anulare introdus de Procurorul General şi dupã anularea deciziei definitive de restituire a imobilului.
37. Reclamantul susţine cã, la momentul sesizãrii Curţii, adicã la 10 aprilie 1996, el deţinea un certificat de moştenitor valabil, întrucât instanţele interne au respins acţiunea lui T.C.F. şi a lui" T.A. În opinia sa, abia la 20 mai 1999 Curtea de Apel Bucureşti a admis, prin decizie definitivã, acţiunea în anularea certificatului sãu de moştenitor.
38. Curtea aminteşte cã, pentru a fi în mãsurã a aprecia dacã faptele care au determinat cererea de revizuire sunt "de naturã a exercita o influenţã decisivã", aşa cum prevede primul alineat al articolului 80 din Regulament, acestea trebuie analizate prin raportare la decizia Curţii a cãrei revizuire se cere (conform hotãrârii în cauza Pardo împotriva Franţei, citatã anterior (revizuire - admisibilitate), p. 869-870, par. 21).
Curtea observã cã, urmare a unei proceduri desfãşurate în perioada 1995-1999, certificatul de moştenitor al reclamantului a fost anulat, acesta reprezentând actul juridic în baza cãruia el putea solicita restituirea imobilului.
39. Cu privire la "influenţa decisivã asupra soluţionãrii cererii", în sensul primului alineat al articolului 80, Curtea constatã cã, urmare acestei proceduri, adicã începând cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai avea calitatea procesualã activã pentru a putea solicita restituirea bunului litigios, fapt care ridicã probleme serioase în ceea ce priveşte calitatea sa de "victimã" în sensul articolului 34 din Convenţie.
40. Având în vedere aceste împrejurãri, Curtea concluzioneazã cã anularea certificatului de moştenitor al reclamantului putea avea o influenţã decisivã asupra deciziei de admisibilitate adoptate de Curte la 6 iunie 2000, (prima secţie), precum şi asupra hotãrârii din 4 martie 2003.
B. Cu privire la necunoaşterea de cãtre pãrţi a "faptelor descoperite"
41. Guvernul afirmã cã el nu avea cunoştinţã despre existenţa procedurii iniţiate în 1995 de cãtre T.C.F. şi T.A., statul român nefiind parte în aceastã procedurã.
Guvernul subliniazã cã abia la data de 11 martie 2003, adicã dupã pronunţarea hotãrârii, avocatul lui T.C.F. şi al lui T.A l-a informat cu privire la faptul cã aceştia erau adevãraţii proprietari ai imobilului, iar nu reclamantul. Guvernul a transmis fotocopia adresei în cauzã.
42. Reclamantul afirmã cã decizia Curţii de Apel Bucureşti a fost ilegalã, motiv pentru care a introdus o cerere pentru revizuirea acesteia, respinsã la 1 aprilie 2003. Reclamantul susţine cã hotãrârea a fost redactatã câteva luni mai târziu.
43. Curtea aminteşte cã, în conformitate cu primul alineat al articolului 80 din Regulamentul sãu, una dintre condiţiile cerute pentru admiterea unei cereri de revizuire este aceea cã faptul, obiectul cererii, nu a putut fi, în mod rezonabil, cunoscut de cãtre o parte.
44. În privinţa reclamantului, aşa cum rezultã din fotocopiile hotãrârilor judecãtoreşti depuse la dosar, este evident cã el avea cunoştinţã despre existenţa acestei proceduri, având în vedere faptul cã a participat la dezbateri şi şi-a susţinut cauza.
45. La 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat pãrţile sã transmitã observaţii privitoare la posibilitatea cunoaşterii, în mod rezonabil, de cãtre Guvernul pârât, a existenţei procedurii sus-menţionate.
46. În observaţiile sale, Guvernul afirmã cã nu este vorba despre o simplã omisiune, ci "de o imposibilitate teoreticã şi practicã". Aceastã procedurã nu privea decât persoane private, adicã pe beneficiarul certificatului de moştenitor (reclamantul) şi pe terţele persoane care contestau valabilitatea acestui act (T.C.F. şi T.A), statul nefiind parte în aceastã procedurã.
În opinia Guvernului, încercarea de a afla informaţiile necesare pentru a constata cã o procedurã de anulare a certificatului de moştenitor al reclamantului este pe rol ar fi putut determina o atingere adusã respectãrii dreptului la viaţã privatã a acestuia din urmã. Guvernul aratã cã, la momentul faptelor, informaţiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate şi cã nu existau decât "registre alfabetice, de informaţii şi generale". Pentru a afla dacã certificatul de moştenitor al reclamantului era sau valabil, Guvernul ar fi trebuit sã verifice registrele sus-menţionate, de la data obţinerii certificatului de cãtre reclamant (adicã 1983) pânã la data hotãrârii Curţii (adicã 2003). Guvernul afirmã cã numãrul de pagini care ar fi trebuit verificat este "descurajant"şi cã, în plus, numele reclamantului este unul destul de comun/des întâlnit, ceea ce ar fi complicat verificarea.
În final, Guvernul solicitã Curţii sã constate cã în speţã nu este vorba despre o simplã omisiune de a obţine informaţii, având în vedere cã existenţa unei asemenea proceduri nu era cunoscutã şi nici nu putea fi cunoscutã în mod rezonabil de cãtre Guvern.
47. Curtea aratã cã nu a fost informatã, înainte de pronunţarea hotãrârii din 4 martie 2003, de existenţa unei asemenea proceduri şi de rezultatul acesteia. În consecinţã, ea a adoptat hotãrârea sus-menţionatã în baza documentelor şi informaţiilor de care dispunea la acea datã.
Curtea aratã cã la momentul faptelor, informaţiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate şi ar fi fost imposibil pentru Guvernul pârât sã facã verificãri printre zeci de registre, având în vedere cã nu exista nici un indiciu care sã permitã a se presupune cã valabilitatea actului juridic al reclamantului era pusã în discuţie.
Curtea observã, de asemenea, cã a fost vorba despre un litigiu între persoane private şi cã statul român nu a fost parte în litigiul sus-menţionat.
Pe de altã parte, Curtea aratã cã reclamantul, care a fost parte timp de peste şapte ani în procedura privind certificatul sãu de moştenitor, era în mãsurã sã informeze Curtea cu privire la acest aspect, dar cã a omis cu bunã ştiinţã sã o facã.
48. În aceste condiţii, Curtea concluzioneazã cã Guvernul român nu putea "în mod rezonabil" sã cunoascã existenţa acestor fapte (conform primului alineat al articolului 80 din Regulament).
C. Cu privire la termenul cererii în revizuire
49. Guvernul afirmã cã abia la data de 11 martie 2003, Agentul guvernamental a fost informat de cãtre avocatul lui T.C.F. şi al lui T.A. cu privire la anularea certificatului de moştenitor al reclamantului. El a transmis fotocopia acestei adrese.
50. Reclamantul nu a transmis observaţii cu privire la acest aspect.
51. Curtea noteazã cã, prin adresa din 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. şi al lui T.A. a informat Guvernul cu privire la anularea certificatului de moştenitor al reclamantului. Ea observã, de asemenea, cã, la 4 septembrie 2003, dupã ce a întreprins demersuri pentru a se informa relativ la aceastã procedurã, Guvernul a introdus prezenta cerere de revizuire.
Curtea concluzioneazã cã cererea în revizuire a Guvernului a fost introdusã în termenul de şase luni, prevãzut de primul alineat al articolului 80 din Regulament.
52. Astfel, Curtea apreciazã cã au fost respectate condiţiile prevãzute de primul alineat al articolului 80 din Regulament.
În consecinţã, cererea în revizuire a Guvernului este admisibilã.
II. Cu privire la temeinicia cererii în revizuire
53. Iniţial, reclamantul a afirmat cã refuzul Curţii Supreme de Justiţie, exprimat în decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaşte instanţelor judecãtoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi lipsa imparţialitãţii şi independenţei acestei instanţe sunt contrare articolului 6 alin 1 din Convenţie. Reclamantul a susţinut, de asemenea, cã decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale.
54. Guvernul invocã lipsa calitãţii de victimã a reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenţie. El aminteşte cã, pentru ca un reclamant sã se poatã pretinde victimã, în sensul acestui articol este necesarã existenţa acestei calitãţi atât la momentul introducerii cererii, cât şi în cursul procedurii în faţa Curţii. Guvernul invocã şi cauza Ponova împotriva României (decizie, nr. 29972/96, 30 aprilie 2002).
55. Curtea aminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantã, prin "victimã" articolul 34 desemneazã persoana direct afectatã de actul sau omisiunea litigioasã, încãlcarea Convenţiei putând fi constatatã chiar în absenţa prejudiciului şi cã, pentru ca o persoanã sã se poatã pretinde victimã a unei încãlcãri, ea trebuie sã aibã aceastã calitate atât la momentul introducerii cererii, cât şi în cursul procedurii în faţa Curţii (conform deciziei Comisiei din 13 noiembrie 1978 în cauza Preikhzas împotriva Germaniei, nr. 3420/87, Decizii şi Rapoarte 16, p.5; decizia Ponova, citatã anterior).
56. În speţã, obiectul cererii astfel cum a fost introdusã iniţial de cãtre reclamant, a fost anularea, prin decizia din 6 decembrie 1995 a C.S.J., a unei hotãrâri definitive care îi recunoştea calitatea de proprietar al bunului litigios (a se vedea paragrafele 18 şi 19). Aşadar, se poate constata cã la momentul introducerii prezentei cereri, reclamantul se putea pretinde victimã, în sensul articolului 34 sus-menţionat.
57. Curtea noteazã totuşi cã, prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a anulat certificatul de moştenitor de care se prevala reclamantul.
58. În consecinţã, Curte aratã cã, începând cu aceastã datã, având în vedere cã a fost constatatã valabilitatea testamentului redactat în favoarea lui T.C.F. şi a lui T.A., reclamantul a pierdut calitatea de moştenitor al matuşii sale, precum şi dreptul de a i se transmite bunurile.
59. În aceste condiţii, Curtea considerã cã, începând cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai are calitatea necesarã pentru a-şi susţine cauza în faţa sa şi nu se poate, deci, pretinde victimã a unei încãlcãri a drepturilor sale, în sensul articolului 34 din Convenţie.
60. Prin urmare, cererea este incompatibilã ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsã conform articolului 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Declarã admisibilã cererea de revizuire a hotãrârii din 4 martie 2003, formulatã de Guvernul pârât;
2. Declarã inadmisibilã cererea nr. 31551/96 a domnului Stoicescu;
3. În consecinţã, revizuieşte, în totalitatea sa, hotãrârea din 4 martie 2003.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 21 septembrie 2004, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
_____________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
