Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 21 iulie 2005 in cauza Strain si altii impotriva Romaniei
În cauza Strãin şi alţii împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), întrunitã în cadrul unei camere formate din domnii: B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele: M. Tsatsa-Nikolovska, A. Gzulumyan, R. Jaeger, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la 30 iunie 2005, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 57.001/00, introdusã împotriva României, prin care patru cetãţeni ai acestui stat, doamna Delia Strãin, domnul Horia Stoinescu, doamna Felicia Stoinescu şi doamna Maria Tãucean (reclamanţi) au sesizat Curtea la 22 noiembrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna R. Mihalcea, avocat la Timişoara. Guvernul român este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 23 aprilie 2002, Curtea (Secţia a doua) a dispus comunicarea cererii cãtre Guvern. În baza dispoziţiilor art. 29 alin. (3), aceasta a hotãrât ca admisibilitatea şi fondul cauzei sã fie examinate în acelaşi timp. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor [art. 25 alin. (1) din regulament]. Prezenta cerere a fost repartizatã Secţiei a treia astfel reorganizatã [art. 52 alin. (1)].
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamanţii s-au nãscut în anul 1914, respectiv 1920, 1921 şi 1945. Prima reclamantã locuieşte la Timişoara; al doilea reclamant îşi are domiciliul la Delemont (Elveţia); ceilalţi reclamanţi locuiesc în Arad. 5. Primii doi reclamanţi şi fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai cãrui moştenitori sunt ceilalţi doi reclamanţi, erau proprietarii unui imobil situat în Arad. În anul 1950, statul intrã în posesia imobilului, în temeiul <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 . Patru apartamente din imobil au fost renovate, în vederea închirierii. 6. La 27 septembrie 1993, primii doi reclamanţi şi Mircea Stoinescu intenteazã la Judecãtoria Arad o acţiune în revendicare imobiliarã împotriva Primãriei Arad şi a societãţii "R", administrator al bunurilor aparţinând statului. În urma decesului lui Mircea Stoinescu, moştenitorii sãi, Felicia Stoinescu şi Maria Tãucean, continuã acţiunea. Reclamanţii cereau sã fie recunoscuţi drept proprietari ai imobilului şi ai terenului aferent, pe care statul, conform opiniei lor, şi-l atribuise în mod abuziv în anul 1950. Ei subliniau cã, în temeiul <>art. 2 din Decretul nr. 92/1950 , bunurile aparţinând persoanelor din anumite categorii sociale nu erau supuse naţionalizãrii şi cã ei fãceau parte din categoriile scutite. În consecinţã, naţionalizarea imobilului în cauzã fusese, conform opiniei lor, abuzivã şi ilegalã. 7. Prin Sentinţa din 12 aprilie 1994, Judecãtoria Arad respinge acţiunea reclamanţilor, refuzând sã se pronunţe pe fond, pe motivul cã repararea prejudiciului pe care îl suferiserã nu putea interveni decât dupã adoptarea unei legi speciale, care urma sã instituie mãsuri reparatorii. Sentinţa a fost confirmatã de Tribunalul Arad la 3 noiembrie 1995. Reclamanţii atacã hotãrârea cu apel. 8. În anul 1996, chiriaşii apartamentelor care compun imobilul au depus cereri în vederea cumpãrãrii locuinţelor în temeiul <>Legii nr. 112/1995 . Primãria Arad informeazã societatea "R" cã un litigiu era pendinte în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului şi îi cere sã nu procedeze la vânzarea apartamentelor în cauzã. 9. În consecinţã, chiriaşilor celor trei apartamente li s-a respins cererea de cumpãrare, cu excepţia lui H.D. (fost jucãtor de fotbal şi vedetã internaţionalã) şi a soţiei sale, cãrora societatea "R" le-a vândut apartamentul nr. 3 la 18 decembrie 1996. 10. La 25 februarie 1997, Curtea de Apel Timişoara admite acţiunea reclamanţilor şi retrimite cauza Judecãtoriei Arad, cerându-i sã se pronunţe pe fondul cauzei. 11. La 12 mai 1997, soţii D. formuleazã o cerere de intervenţie, întrucât ei erau proprietarii apartamentului nr. 3, de la vânzarea încheiatã la 18 decembrie 1996. 12. Având în vedere aceastã intervenţie, reclamanţii solicitã Judecãtoriei Arad sã constate nulitatea vânzãrii apartamentului nr. 3. Conform opiniei lor, naţionalizarea fiind abuzivã şi ilegalã, statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, în consecinţã, nu putea sã vândã o parte a acestuia în mod legal. Reclamanţii au invocat, în special, art. 966 din Codul civil, conform cãruia o obligaţie contractatã în temeiul unei cauze false sau ilicite nu poate produce efecte. 13. La 7 iunie 1997, Judecãtoria Arad a hotãrât cã naţionalizarea imobilului a fost ilegalã şi cã reclamanţii deveneau din acel moment proprietarii legitimi. Instanţa a respins totuşi cererea de anulare a vânzãrii încheiate între stat şi soţii D., pe motivul cã aceştia din urmã erau cumpãrãtori de bunã-credinţã. 14. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei. La 28 noiembrie 1997, Tribunalul Arad admite apelul şi trimite cauza la Judecãtorie pentru rejudecare. 15. Prin Sentinţa din 6 iulie 1998, Judecãtoria Arad reţine cã naţionalizarea imobilului a fost ilegalã, recunoaşte reclamanţilor calitatea de proprietari ai acestuia şi constatã nulitatea contractului de vânzare încheiat între stat şi soţii D. 16. La 2 februarie 1999, Tribunalul Arad admite apelul soţilor D. şi respinge acţiunea reclamanţilor, reţinând cã naţionalizarea fusese legalã şi, în consecinţã, şi vânzarea apartamentului nr. 3 de cãtre stat era legalã. 17. Reclamanţii formuleazã recurs asupra cãruia Curtea de Apel Timişoara se pronunţã prin Hotãrârea din 30 iunie 1999. Instanţa admite parţial recursul reclamanţilor, în sensul cã reţine naţionalizarea ca ilegalã şi constatã cã aceştia din urmã rãmãseserã proprietarii legitimi ai bunului. Cu toate acestea, respinge recursul în partea privind nulitatea vânzãrii apartamentului nr. 3, reţinând cã statul era proprietarul prezumat al bunului în momentul vânzãrii, în pofida bunului care era pendinte în faţa instanţelor. În plus, acuzã cã <>Legea nr. 112/1995 , ce a servit drept bazã legalã a vânzãrii bunurilor, nu prevede sancţiuni în cazul vânzãrii unui bun care face obiectul unui litigiu în instanţã. Curtea de apel nu a rãspuns argumentului reclamanţilor extras din teoria îmbogãţirii fãrã just temei (paragraful 27 de mai jos). 18. La 20 august 2001, reclamanţii cer din nou Judecãtoriei Arad sã anuleze vânzarea apartamentului nr. 3, precizând cã legea fusese încãlcatã de cumpãrãtori. Acţiunea a fost respinsã la 13 decembrie 2001, pe motivul autoritãţii lucrului judecat.
II. Dreptul intern pertinent 19. Dispoziţiile pertinente din <>Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea anumitor bunuri imobile sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 1 "(...) Pentru asigurarea unei bune gospodãriri a fondului de locuinţe supuse degradãrii din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare numãr de imobile. Se naţionalizeazã imobilele prevãzute în listele anexe, (...), care fac parte integrantã din prezentul decret şi la a cãror alcãtuire s-a ţinut seama de urmãtoarele criterii: 1. Imobilele clãdite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii. 2. Imobilele clãdite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe." ARTICOLUL II "Nu intrã în prevederile decretului de faţã şi nu se naţionalizeazã imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor." 20. Articolele pertinente ale <>Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, intratã în vigoare la 29 ianuarie 1996, sunt formulate astfel: ARTICOLUL 1 "Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupã 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiazã de mãsurile reparatorii prevãzute de prezenta lege. De prevederile alin. 1 beneficiazã şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii." ARTICOLUL 2 "Persoanele prevãzute la art. 1 beneficiazã de restituirea în naturã, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despãgubiri în condiţiile art. 12." ARTICOLUL 9 "Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în naturã foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, dupã expirarea termenului prevãzut la art. 14, pentru cumpãrarea acestor apartamente cu plata integralã sau în rate a preţului." ARTICOLUL 14 "Persoanele îndreptãţite la restituirea în naturã a apartamentelor sau, dupã caz, la acordarea de despãgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii." 21. La 23 ianuarie 1996, guvernul adoptã <>Hotãrârea nr. 20/1996 de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 . În conformitate cu aceastã hotãrâre, erau considerate bunuri imobile, asupra cãrora statul avea drept de proprietate, imobilele intrate în patrimoniul statului în mod legal. De asemenea, hotãrârea preciza cã <>Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilã imobilelor care intraserã în patrimoniul statului în absenţa unei dispoziţii legale care sã constituie temeiul juridic al dreptului de proprietate a statului. 22. La 18 februarie 1997, guvernul adoptã <>Hotãrârea nr. 11/1997 , care completa <>Hotãrârea nr. 20/1996 . <>Art. 1 alin. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997 defineşte bunurile dobândite de stat în baza <>Decretului nr. 92/1950 ca fiind cele dobândite cu respectarea decretului respectiv şi pentru care exista identitate între persoana înscrisã ca proprietar pe listele menţionând bunurile supuse naţionalizãrii şi adevãratul proprietar al bunului la data naţionalizãrii. 23. Dispoziţiile pertinente ale <>Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevãd urmãtoarele: ARTICOLUL 1 "(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza <>Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în naturã, în condiţiile prezentei legi. (2) În cazurile în care restituirea în naturã nu este posibilã se vor stabili mãsuri reparatorii prin echivalent. Mãsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), în acordare de acţiuni la societãţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominalã folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despãgubiri bãneşti." ARTICOLUL 21 "Persoana îndreptãţitã va notifica în termen de 6 luni de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi persoana juridicã deţinãtoare, solicitând restituirea în naturã a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil." ARTICOLUL 40 "Pe baza evaluãrii despãgubirilor bãneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevãzut de lege pentru depunerea notificãrilor, prin lege specialã se vor reglementa modalitãţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despãgubirilor bãneşti, care pot fi plafonate." ARTICOLUL 46 "Actele juridice de înstrãinare, inclusiv cele fãcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fãrã titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolutã, în afarã de cazul în care actul a fost încheiat cu bunã-credinţã." 24. Dispoziţiile pertinente ale <>Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cãrţile funciare prevãd urmãtoarele: ARTICOLUL 17 "Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacã între cel care dã şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţã asupra constituirii sau strãmutãrii, în temeiul unei cauze arãtate, iar constituirea sau strãmutarea a fost înscrisã în cartea funciarã." ARTICOLUL 26 "Drepturile reale se vor dobândi fãrã înscriere în cartea funciarã din cauzã de moarte, accesiune, vânzare silitã şi expropriere; titularul nu va putea însã dispune de ele prin carte funciarã, decât dupã ce s-a fãcut înscrierea." ARTICOLUL 33 "Cuprinsul cãrţii funciare, cu excepţia îngrãdirilor şi excepţiunilor legale, se considerã exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacã în momentul dobândirii dreptului n-a fost notatã în cartea funciarã vreo acţiune prin care se contestã cuprinsul ei sau dacã n-a cunoscut pe altã cale aceastã inexactitate." 25. Articolul 966 din Codul civil dispune: "Obligaţia fãrã cauzã sau fondatã pe o cauzã falsã, sau nelicitã, nu poate avea nici un efect." 26. În dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principalele mijloace de protecţie a dreptului de proprietate. Acţiunea nu este reglementatã ca atare prin lege, ci s-a dezvoltat ca o creaţie jurisprudenţialã. Acţiunea în revendicare se defineşte ca acţiunea realã prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului persoanei care îl posedã. Principalul efect al unei acţiuni în revendicare este cã instanţa care admite o atare acţiune confirmã dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, şi îl obligã pe pârât sã restituie bunul. Dacã restituirea în naturã nu este posibilã, obligaţia restituirii se înlocuieşte cu obligaţia restituirii în echivalent, adicã de despãgubire (vezi, de exemplu, Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrãmintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 278-279; Ion Dogaru şi T. Sâmbrian, Elementele dreptului civil, vol. 2, Drepturile reale, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 160). 27. Sistemele bazate pe dreptul român cunosc regula echitabilã conform cãreia dacã o persoanã se îmbogãţeşte fãrã just temei în detrimentul alteia, aceasta din urmã poate cere o compensaţie egalã cu profitul primei persoane (Franccois Terre, Philippe Simmler şi Yves Lequette, Droit civil: les obligations*1), Precis Dalloz, ediţia a 5-a, 1993, pp. 278-290; Ion Filipescu, Drept civil: Teoria generalã a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti 1994, p. 98). Dacã o acţiune întemeiatã pe rãspunderea civilã delictualã îi permite victimei sã obţinã reparaţia exactã a prejudiciului suferit din vina pãrţii îmbogãţite, în acţiunea întemeiatã pe îmbogãţirea fãrã just temei, pãgubitul nu poate pretinde decât cuantumul profitului obţinut de adversarul sãu, cu condiţia ca patrimoniul îmbogãţitului sã se mãreascã, fãrã cauzã legitimã, pe seama patrimoniului altei persoane (Francois Terre, Philippe Simmler şi Yves Lequette, Droit civil: les obligations, citat anterior, p. 744; Ion Filipescu, Drept civil: obligaţii, citat anterior, p. 98).
---------- *1) Drept civil: obligaţii.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 28. Reclamanţii invocã faptul cã vânzarea apartamentului unui terţ, care a fost validatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999 şi fãrã a beneficia de o despãgubire, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat astfel: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." A. Referitor la admisibilitate 29. Curtea constatã cã plângerea nu este vãdit neîntemeiatã, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. În plus, observã cã nu existã nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declarã deci admisibilã. B. Pe fond 30. Guvernul considerã cã reclamanţii nu dispuneau de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã, înaintea vânzãrii bunului unor terţi. În acest sens, el invocã cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) şi Constandache împotriva României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Acesta subliniazã cã imobilul respectiv fusese naţionalizat în conformitate cu <>Decretul nr. 92/1950 , astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanţilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare imobiliarã la Judecãtoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis sã-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciarã înainte de vânzarea bunului de cãtre stat. Or, în conformitate cu <>Decretul-lege nr. 115/1938 , pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cãrţile funciare aplicabilã în Transilvania, o atare omisiune echivaleazã cu absenţa dreptului. 31. Guvernul considerã cã, în orice situaţie, reclamanţii puteau obţine despãgubiri în temeiul <>Legii nr. 10/2001 . 32. Reclamanţii subliniazã cã, în Decizia definitivã din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naţionalizãrii bunului lor şi deci legitimitatea lor ca proprietari. 33. Ei considerã cã jurisprudenţa Brumãrescu (cauza Brumãrescu împotriva României [GC], Cererea nr. 28.342/95, paragraful 65, CEDO 1999-VII) este pertinentã în speţã şi cã instanţele nu pot refuza sã se pronunţe asupra despãgubirilor ce li se cuvin în temeiul privãrii de proprietate, fãrã a li se încãlca dreptul de acces la instanţã garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie. 34. Reclamanţii evidenţiazã faptul cã privarea de proprietate pe care o invocã rezultã din vânzarea de cãtre stat a apartamentului nr. 3 revendicat de ei, în privinţa cãruia o procedurã era pendinte în momentul înstrãinãrii. În conformitate cu <>Legea nr. 112/1995 , în temeiul cãreia s-a încheiat vânzarea, statul nu putea vinde decât bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Or, procedura angajatã de reclamanţi s-a finalizat cu recunoaşterea nelegalitãţii naţionalizãrii, deci cu recunoaşterea, cu efect retroactiv, a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. Dat fiind faptul cã, la data vânzãrii, reclamanţii formulaserã deja acţiune în justiţie împotriva statului, prin care invocau nelegalitatea naţionalizãrii, şi cã existenţa procedurii fusese notatã în cartea funciarã, vânzarea nu putea fi legalã. Ei invocã drept probã a nelegalitãţii vânzãrii faptul cã celelalte apartamente din imobil nu au fost vândute chiriaşilor tocmai pe motivul cã o acţiune era pendinte pe rolul instanţei. Aceste apartamente au fost restituite reclamanţilor, ca o consecinţã a acţiunii în revendicare. Numai în virtutea influenţei chiriaşului apartamentului nr. 3, H.D., apartamentul i-a fost vândut acestuia în mod ilegal. În consecinţã, Hotãrârea Curţii de Apel din 30 iunie 1999, care a respins capãtul de cerere privind restituirea apartamentului, în pofida recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor, echivaleazã cu o expropriere. 35. Reclamanţii subliniazã cã, în momentul introducerii cererii la Curte, <>Legea nr. 10/2001 nu fusese încã adoptatã. Legea neputând produce efecte pentru trecut, eventuala despãgubire pe care o puteau pretinde în temeiul acesteia nu putea compensa prejudiciul suferit pentru perioada pânã la acordarea despãgubirii respective. Ei precizeazã cã, oricum, despãgubirile prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 constau în atribuirea de acţiuni la diferite întreprinderi de stat, ceea ce este mult sub valoarea bunului. Or, în temeiul acţiunii în revendicare, ei ar avea dreptul la restituirea în naturã sau în orice caz la o reparaţie reprezentând valoarea bunului. 36. Dupã cum a precizat în repetate rânduri, Curtea aminteşte cã art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: "prima, care se exprimã în prima tezã a primului alineat şi are un caracter general, enunţã principiul respectãrii proprietãţii; a doua, figurând în a doua tezã a aceluiaşi alineat, se referã la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, consemnatã în al doilea alineat, ea recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Totuşi, între aceste reguli existã o interdependenţã. Cea de a doua şi a treia regulã se referã la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; în consecinţã, trebuie interpretate în conformitate cu principiul consacrat de prima" (vezi, între altele, Hotãrârea James şi alţii împotriva Regatului Unit, din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, paragraful 37, care reia în parte termenii analizei pe care a dezvoltat-o Curtea în Hotãrârea Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, paragraful 61; vezi, de asemenea, hotãrârile Sfintele mânãstiri împotriva Greciei, din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 31, paragraful 56, şi cauza latridis împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 31.107/1996, paragraful 55, CEDO 1999-II). 1. Cu privire la existenţa unui bun 37. Curtea noteazã cã pãrţile au opinii diferite privind chestiunea de a şti dacã reclamanţii erau sau nu titularii unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţã, Curtea este chematã sã hotãrascã dacã situaţia juridicã în care s-au regãsit reclamanţii aparţine domeniului de aplicare a art. 1. 38. Ea observã cã reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare imobiliarã pentru a se constata nelegalitatea naţionalizãrii bunului lor şi pentru a obţine restituirea acestuia. În hotãrârea definitivã din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a stabilit cã bunul în cauzã fusese naţionalizat cu încãlcarea <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , a constatat cã reclamanţii erau proprietarii legitimi şi a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuşi Curtea de Apel a refuzat sã dispunã restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare - cu efect retroactiv - privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat pânã în prezent. Din acel moment, Curtea considerã cã reclamanţii aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. 2. Cu privire la existenţa unei ingerinţe 39. Curtea aminteşte cã instanţele naţionale au constatat cã naţionalizarea imobilului aparţinând reclamanţilor fusese nelegalã (paragrafele 17 şi 34 de mai sus). Or, revânzând unor terţi unul dintre apartamentele imobilului, înainte ca problema legalitãţii naţionalizãrii sã fi fost tranşatã definitiv de instanţe, statul i-a privat pe reclamanţi de orice posibilitate de a intra în posesie (cauza Guillemin împotriva Franţei, Hotãrârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-I, p. 164, paragraful 54). În consecinţã, Curtea de Apel, deşi constatase nelegalitatea naţionalizãrii şi, pe cale de consecinţã, dreptul de proprietate al reclamanţilor, a refuzat sã dispunã restituirea apartamentului nr. 3 cãtre reclamanţi, având în vedere vânzarea bunului încheiatã între timp. Astfel, a confirmat în mod definitiv imposibilitatea reclamanţilor de a-şi recupera bunul în cauzã. 40. Având în vedere cele de mai sus, Curtea considerã cã imposibilitatea reclamanţilor de a reintra în posesia apartamentului constituie, fãrã îndoialã, o ingerinţã în dreptul lor de proprietate. 3. Cu privire la justificarea ingerinţei 41. Rãmâne de analizat dacã ingerinţa constatatã de Curte a încãlcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1. 42. Pentru a hotãrî dacã a avut loc privare de bun, în sensul celei de-a doua norme, trebuie sã verificãm nu numai dacã este vorba de o deposedare sau expropriere formalã, dar şi sã privim dincolo de aparenţe şi sã analizãm realitãţile situaţiei în litigiu. Întrucât Convenţia protejeazã drepturi "concrete şi efective", trebuie constatat dacã situaţia respectivã echivaleazã cu o expropriere în fapt (cauza Sporrong şi Lonnroth, citatã anterior, pp. 24-25, paragraful 63; cauza Vasilescu împotriva României, Hotãrârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1.078, paragraful 51; cauza Brumãrescu, citatã anterior, paragraful 76). 43. Curtea subliniazã cã situaţia creatã prin jocul combinat al vânzãrii apartamentului şi al Hotãrârii Curţii de Apel Timişoara din 13 iunie 1999 - care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în ansamblul sãu, refuzând în acelaşi timp sã dispunã restituirea apartamentului nr. 3 - a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul pãrţii din hotãrâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lãsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constatã cã situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. 44. O privare de proprietate aparţinând celei de-a doua norme nu poate fi justificatã decât dacã se demonstreazã, în special, cã a intervenit pentru o cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege. În plus, orice ingerinţã în folosirea proprietãţii trebuie sã rãspundã criteriului proporţionalitãţii. Curtea reaminteşte cã trebuie menţinut un just echilibru între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru este inerentã ansamblului Convenţiei. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacã individul respectiv ar suporta o sarcinã specialã şi exorbitantã (cauza Sporrong şi Lonnroth, citat anterior, pp. 26-28, paragrafele 69-74). a) "prevãzutã de lege" 45. Art. 1 din Protocolul nr. 1 cere, înainte de toate şi mai ales, ca ingerinţa autoritãţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor sã fie legalã (latridis, citatã anterior, paragraful 58). Principiul legalitãţii înseamnã, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile (cauza Hentrich împotriva Franţei, Hotãrârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, pp. 19-20, paragraful 42, şi cauza Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, paragraful 110). Cu toate acestea, Curtea se bucurã de o competenţã limitatã pentru a verifica respectul dreptului intern (cauza Hakansson şi Sturreson împotriva Suediei, Hotãrârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, paragraful 47). 46. Curtea observã cã dreptului român, în vigoare la data faptelor, inclusiv jurisprudenţei, îi lipsea claritatea în privinţa consecinţelor recunoaşterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul statului, dar fusese vândut de statul posesor unui terţ. 47. Ea noteazã cã, în perioada faptelor, se puteau distinge douã situaţii privind posibilitãţile de restituire a locuinţelor pe care regimul comunist le transferase în patrimoniul statului prin preluare din patrimoniul particularilor: a) cazul în care statul poseda un titlu de proprietate (cu titlu). Cadrul legal al acestui tip de situaţie era definit de <>Legea nr. 112/1995 , lex specialis, în materie derogând de la dreptul comun pe care îl stabileşte Codul civil (art. 24 din lege). Aceastã lege, care a fost înlocuitã la 8 februarie 2001 cu <>Legea nr. 10/2001 , instituia o comisie administrativã însãrcinatã cu examinarea cererilor de restituire. Tot prin derogare de la dreptul comun, <>art. 9 din Legea nr. 112/1995 acorda statului locator dreptul de a vinde chiriaşilor locuinţele pe care le ocupau. Tot în conformitate cu art. 9, vânzarea bunurilor cãtre chiriaşi nu putea avea loc decât dupã o perioadã de 6 luni, în cursul cãreia foştii proprietari puteau cere restituirea bunului sau despãgubiri. Conform Curţii, o atare dispoziţie avea drept scop, în mod evident, sã evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusã o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotãrâri de restituire. Cu toate acestea, Curtea noteazã cã art. 9 nu cuprinde nici o dispoziţie explicitã şi precisã privind cazul unei vânzãri cãtre chiriaşi care sã intervinã dupã expirarea termenului de 6 luni şi înainte de adoptarea unei hotãrâri administrative privind cererea de restituire; b) cazul în care statul nu poseda titlul de proprietate relativ la bun (fãrã titlu). Înainte de intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , acest tip de situaţie era reglementat de dreptul comun, adicã de dispoziţiile Codului civil în materie de proprietate, inclusiv de jurisprudenţa referitoare la acţiunea în revendicare imobiliarã. Din acest punct, Curtea observã cã nici o altã dispoziţie internã nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se gãsea de facto în patrimoniul sãu, aşadar pentru care nu exista titlu, sau un bun care fãcea obiectul unei acţiuni în justiţie având drept scop stabilirea inexistenţei unui atare titlu, întrucât <>Legea nr. 112/1995 nu se aplicã decât în situaţia bunurilor pentru care statul avea titlu de proprietate. De altfel, nici reclamanţii şi nici Guvernul nu au pretins cã vânzarea cãtre un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat de facto avea în perioada faptelor o bazã legalã. 48. În speţã, Curtea noteazã cã acţiunea în revendicare introdusã de reclamanţi la instanţe se întemeia pe Codul civil şi era menitã sã probeze inexistenţa, din punct de vedere legal, a titlului de proprietate a statului. În consecinţã, reţine cã persoanele interesate puteau considera în mod legitim cã bunul lor nu cãdea sub incidenţa <>Legii nr. 112/1995 , lex specialis, şi cã, în consecinţã, bunul respectiv nu putea fi scos la vânzare de statul contractant. Acesta este exact motivul pe care l-au avansat autoritãţile din Arad atunci când au refuzat sã vândã cea mai mare parte a apartamentelor care fãceau parte din imobilul reclamanţilor (paragrafele 8 şi 9 de mai sus). În consecinţã, Curtea are dificultãţi în a percepe coerenţa dintre, pe de o parte, refuzul autoritãţilor locale ale oraşului Arad - întemeiat pe dreptul intern - de a vinde apartamentele care compun bunul, atât timp cât problema legalitãţii naţionalizãrii nu a fost tranşatã de justiţie, şi, pe de altã parte, hotãrârea aceloraşi autoritãţi de a face o excepţie, vânzând apartamentul nr. 3, şi Hotãrârea Curţii de Apel din 20 iunie 1999 confirmând legalitatea vânzãrii şi constatând în acelaşi timp nelegalitatea privãrii de proprietate, suferitã în anul 1950. 49. Cu toate acestea, având în vedere marja de apreciere a autoritãţilor naţionale şi în special a instanţelor judecãtoreşti în interpretarea şi aplicarea legii interne, Curtea considerã cã nu se poate pronunţa categoric asupra problemei de a şti dacã vânzarea de cãtre stat a bunului reclamanţilor era "prevãzutã de lege", adicã dacã dreptul intern în materie rãspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie, şi dacã interpretarea datã în cauzã de instanţe era sau nu arbitrarã. Aşadar, Curtea se va întemeia pe principiul cã ingerinţa în cauzã era "prevãzutã de lege". Cu toate acestea, Curtea este chematã sã verifice dacã modul în care se interpreteazã şi se aplicã dreptul intern, chiar în cazul respectãrii cerinţelor legale, are efecte conforme cu principiile Convenţiei. În aceastã opticã, elementul de incertitudine prezent în lege şi marja largã de manevrã pe care aceasta din urmã o conferã autoritãţilor se vor analiza pentru a stabili conformitatea mãsurii litigioase cu exigenţele justului echilibru. b) Scopul ingerinţei 50. În ceea ce priveşte scopul ingerinţei, Guvernul nu a prezentat nici o justificare. Cu toate acestea, Curtea este gata sã considere cã, în imprejurãrile date, ingerinţa respectivã viza un scop legitim, şi anume, protejarea drepturilor altuia - "altul" fiind aici cumpãrãtorul de bunã-credinţã -, având în vedere principiul securitãţii raporturilor juridice. c) Proporţionalitatea ingerinţei 51. O mãsurã care reprezintã o ingerinţã în dreptul de proprietate trebuie sã asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunitãţii şi imperativele protejãrii drepturilor fundamentale ale individului (vezi, între altele, cauza Sporrong şi Lonnroth, citatã anterior, p. 26, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectã în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a doua tezã care trebuie cititã în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie sã existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice mãsurã care priveazã o persoanã (cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotãrârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38). 52. Pentru a determina dacã mãsura litigioasã respectã justul echilibru necesar şi, în special, dacã nu obligã reclamanţii sã suporte o sarcinã disproporţionatã, trebuie sã se ia în considerare modalitãţile de compensare prevãzute de legislaţia naţionalã. În aceastã privinţã, Curtea a statuat deja cã, fãrã plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivã şi cã lipsa totalã a despãgubirilor nu poate fi justificatã în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurãri excepţionale (cauza Sfintele mânãstiri, citatã anterior, p. 35, paragraful 71; cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V). 53. În orice caz, dupã cum s-a pronunţat deja Curtea, dacã o reformã radicalã a sistemului politic şi economic al unei ţãri sau situaţia sa financiarã poate justifica, în principiu, limitãri draconice ale despãgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalitãţii şi cel al autoritãţii şi efectivitãţii puterii judecãtoreşti (cauza Broniowski, citatã anterior, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totalã a despãgubirilor nu se poate justifica nici mãcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie. 54. În speţã, Curtea noteazã cã nici o dispoziţie a legii interne nu prevede cu claritate şi certitudine consecinţele vânzãrii bunului unui particular de cãtre stat unui terţ de bunã-credinţã. Mai exact, dreptul intern nu oferã rãspuns clar şi precis întrebãrii de a şti dacã şi în ce mod poate fi despãgubit proprietarul privat astfel de bunul sãu. Într-adevãr, acţiunea în revendicare, aşa cum este prezentatã de doctrinã, pare sã atribuie statului-vânzãtor, care se gãseşte în imposibilitatea de a restitui bunul, obligaţia de despãgubire integralã (paragraful 26 de mai sus), teoria îmbogãţirii fãrã just temei absolvindu-l pe vânzãtorul astfel îmbogãţit de orice obligaţie de despãgubire atunci când îmbogãţirea este consecinţa unui act juridic (în speţã, o vânzare). În afarã de aceasta, acţiunea în rãspundere civilã delictualã nu poate fi angajatã în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv (paragraful 27 de mai sus). În speţã, concluzia curţii de apel, conform cãreia vânzarea era legalã, întrucât pãrţile erau de bunã-credinţã, exclude aşadar, în principiu, o rãspundere din culpa statului. 55. În rezumat, într-un caz asemãnãtor cu cel al reclamanţilor este îndoielnic cã la momentul faptelor dreptul intern ar fi prevãzut vreo despãgubire. De altfel, Guvernul nu a susţinut cã persoanele interesate dispuneau de o atare posibilitate în dreptul intern şi nici nu a afirmat existenţa unei jurisprudenţe interpretând sau aplicând legea internã în sensul existenţei unei modalitãţi de despãgubire. 56. În schimb, Guvernul susţine cã <>Legea nr. 10/2001 a oferit reclamanţilor dreptul la despãgubire. În aceastã privinţã, Curtea constatã în primul rând cã, la momentul intrãrii în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , la data de 8 februarie 2001, reclamanţii erau deja privaţi de bunul lor fãrã a primi vreo despãgubire din luna iunie 1999 şi cã, în plus, ei sesizaserã Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizeazã cã <>art. 1 din Legea nr. 10/2001 acordã dreptul la restituire sau la despãgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 (paragraful 23 de mai sus). Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziţie specificã privind dreptul la despãgubire, în caz de recunoaştere pe cale judecãtoreascã a caracterului abuziv al privãrii, atunci când aceastã recunoaştere a intervenit înaintea intrãrii în vigoare a legii, precum şi în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenitã dupã 22 decembrie 1989, aşa cum se prezintã cazul în speţã. Presupunând totuşi cã <>Legea nr. 10/2001 constituie baza legalã pentru o cerere de despãgubire, dupã cum susţine Guvernul, Curtea observã cã art. 21 din lege precizeazã cã o viitoare lege va stabili modalitãţile, suma şi procedurile de despãgubire (paragraful 23 de mai sus). Or, pânã în prezent, nu s-a votat nici o lege de despãgubire. În consecinţã, Curtea considerã cã <>Legea nr. 10/2001 nu oferã reclamanţilor posibilitatea de a obţine despãgubiri pentru privarea de proprietate în cauzã. 57. Rãmâne de stabilit dacã lipsa totalã a despãgubirilor se poate justifica avându-se în vedere circumstanţele speţei. 58. Pe de o parte, nici o circumstanţã excepţionalã nu a fost invocatã de Guvern pentru a justifica lipsa totalã a despãgubirilor. Pe de altã parte, statul a vândut bunul în timp ce era dat în judecatã de reclamanţi, care se considerau victimele unei naţionalizãri abuzive, şi în timp ce refuza sã vândã celelalte apartamente situate în acelaşi imobil. Conform Curţii, o atare atitudine a statului nu se poate justifica prin nici o cauzã generalã de utilitate publicã, chiar dacã este de ordin politic, social sau financiar, şi nici de interesele societãţii în ansamblu. Nu numai cã o atare atitudine a dat naştere unei discriminãri între diferiţii chiriaşi care doreau sã achiziţioneze apartamentele respective, dar, în plus, era de naturã sã compromitã caracterul efectiv al puterii judecãtoreşti sesizate de reclamanţi, în vederea protejãrii dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în cauzã. 59. În consecinţã, având în vedere atingerea adusã prin aceastã privare principiilor fundamentale de nediscriminare şi de preeminenţã a dreptului care rezultã din Convenţie, lipsa totalã a despãgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţã, în speţã, dispoziţia amintitã a fost încãlcatã.
II. Referitor la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie A. Durata procedurii 60. Reclamanţii se plâng de durata procedurii privind bunul lor imobil, care a început la 27 septembrie 1993 şi s-a încheiat definitiv prin Hotãrârea din 30 iunie 1999. Ei considerã cã durata este în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, care dispune: "Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil de cãtre o instanţã, (...) care va hotãrî (...) asupra contestaţiei sale asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." 1. Cu privire la admisibilitate 61. Curtea constatã cã plângerea nu este vãdit neîntemeiatã, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. În plus, considerã cã nu existã nici un alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, Curtea declarã cererea admisibilã. 2. Pe fond a) Perioadã de luat în calcul 62. Curtea constatã cã procedura a început la 27 septembrie 1993 prin sesizarea Judecãtoriei Arad şi s-a încheiat la 30 iunie 1999 prin hotãrârea definitivã a Curţii de Apel Timişoara. Aşadar, a durat aproape 6 ani. 63. Cu toate acestea, România a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994, iar perioada anterioarã acestei date iese de sub competenţa ratione temporis a Curţii. În plus, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de aproximativ 5 ani care s-a scurs de la intrarea în vigoare a Convenţiei referitoare la România, la 20 iunie 1994, chiar dacã va lua în considerare stadiul atins de procedurã la data respectivã (vezi, de exemplu, cauza Humen contra Poloniei [GC], Cererea nr. 26.614/1995, paragrafele 58-59, 15 octombrie 1999). b) Caracterul rezonabil al procedurii 64. Guvernul considerã cã cerinţa de celeritate prevãzutã în art. 6 alin. (1) din Convenţie nu a fost încãlcatã, având în vedere faptul cã aceastã cauzã a fost examinatã de 7 instanţe succesive. Conform acestuia, cauza prezenta un anume grad de complexitate, întrucât se referea la un imobil naţionalizat şi, în consecinţã, impunea analizarea mai multor probleme: înscrierile în cartea funciarã şi interpretarea diferitelor expresii folosite de lege în acest context, şi anume "naţionalizare cu titlu" şi "naţionalizare fãrã titlu". În plus, în acea perioadã au intervenit modificãri legislative, ceea ce a fãcut examinarea şi mai complexã. Invocând în aceastã privinţã cauzele Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 32.967/1996, paragrafele 65-66, CEDO 2002-I) şi Constandache împotriva României (hotãrâre citatã anterior), precum şi faptul cã în faţa fiecãreia dintre cele 7 instanţe procedura a avut o duratã rezonabilã, Guvernul concluzioneazã în sensul respectãrii caracterului rezonabil al perioadei luate în considerare. În ceea ce priveşte conduita reclamanţilor, acesta considerã cã retrimiterile succesive solicitate de pãrţi - inclusiv reclamanţii - pentru a angaja un avocat, a-şi pregãti apãrarea sau pentru a cere intervenţia moştenitorilor, sunt la originea întârzierii de peste un an şi opt luni în soluţionarea cauzei. 65. Reclamanţii considerã cã durata excesivã a procedurii se explicã prin refuzul instanţelor de a tranşa fondul cauzei şi prin lipsa imparţialitãţii şi a independenţei instanţelor supuse influenţei din partea autoritãţilor. Ei precizeazã cã pronunţarea publicã a hotãrârilor a fost amânatã de mai multe ori. În ceea ce priveşte propria lor conduitã, ei admit cã au cerut amânarea procedurii, dar aceasta numai pentru cã instanţa nu a citat corespunzãtor partea adversã şi cã o procedurã care s-a desfãşurat în absenţa uneia dintre pãrţi din motivul lipsei citãrii corecte este susceptibilã de anulare. 66. Curtea aminteşte faptul cã durata rezonabilã a unei proceduri se apreciazã în funcţie de circumstanţele cauzei, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţã, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autoritãţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesatã (vezi, printre multe altele, cauza Frydlender împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/1996, paragraful 43, CEDO 2000-VII, şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 53.341/1999, paragraful 73, CEDO 2003-VIII). 67. În opinia Curţii, prezentul litigiu nu prezintã o complexitate deosebitã, întrucât este vorba, la început, de o simplã acţiune în revendicare imobiliarã. 68. Curtea constatã cã Judecãtoria Arad a fost sesizatã în iunie 1993 şi a avut nevoie de 4 ani pentru a statua asupra cauzei, la 7 iunie 1997, dupã ce a refuzat, într-o primã etapã, sã soluţioneze fondul cauzei. Or, tocmai datoritã acestei întârzieri, bunul revendicat de reclamanţi a putut fi vândut unor terţi, ceea ce i-a obligat pe primii sã îşi completeze acţiunea cu o cerere de anulare a vânzãrii. În afara de aceasta, din circumstanţele cauzei reiese cã mai multe şedinţe de judecatã au fost amânate din cauza lipsei citãrii corespunzãtoare a pãrţilor, lipsã care nu se poate imputa reclamanţilor. În genereal, având în vedere elementele dosarului, Curtea considerã cã reclamanţilor nu li se poate reproşa lipsa de diligenţã. 69. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a reţine cã procesul reclamanţilor nu a respectat cerinţa duratei rezonabile. Aşadar se constatã încãlcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie. B. Imparţialitatea şi independenţa instanţelor 70. Reclamanţii invocã lipsa de independenţã şi de imparţialitate a instanţelor, care ar fi fost influenţate de discursul politic din acea perioadã şi de influenţa personalã a lui H.D., vedetã naţionalã. 71. Guvernul nu se pronunţã în legãturã cu acest subiect. 72. Curtea constatã cã reclamanţii nu au avansat nici o precizare în sprijinul celor invocate. În afarã de aceasta, examinând dosarul, Curtea nu deceleazã nici un element susceptibil sã punã la îndoialã imparţialitatea subiectivã sau obiectivã a instanţelor care au soluţionat cauza şi nici independenţa lor. 73. În consecinţã, plângerea este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în baza art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
III. Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie 74. În conformitate cu art. 41 din Convenţie "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciul material 75. Reclamanţii subliniazã cã apartamentul nr. 3, nerestituit încã, face parte dintr-un imobil conceput ca un ansamblu. În consecinţã, ei considerã cã modul cel mai adecvat prin care statul ar putea repara prejudiciul material cauzat ar fi sã le restituie şi acest apartament, întrucât le-au fost atribuite şi celelalte apartamente care compun imobilul. În cazul în care statul nu l-ar putea restitui, reclamanţii solicitã o sumã echivalentã cu valoarea de piaţã a bunului. Ei precizeazã cã imobilul în cauzã este situat în centrul oraşului Arad, cã apartamentul ocupã primul etaj al imobilului (260 mp) şi subsolul şi cã subsolul este închiriat unor societãţi comerciale şi unui partid politic care şi-au stabilit acolo sediul. Reclamanţii au prezentat Curţii anunţul pe care soţii D. îl publicaserã în ziarul local şi care propunea vânzarea apartamentului cu 72.000 euro. Având în vedere clientela constituitã deja în favoarea spaţiului comercial, reclamanţii solicitã 150.000 euro cu titlul de prejudiciu material. În plus, ei solicitã 50.000 euro cu titlul de despãgubire moralã pentru neplãcerile cauzate prin mediatizarea excesivã a litigiului, în virtutea influenţei lui H.D., şi pentru frustrãrile cauzate de durata excesivã a procesului, cu încãlcarea dreptului lor de proprietate asupra bunului. 76. Guvernul nu a formulat observaţii asupra acestui punct. 77. Curtea aminteşte cã o hotãrâre de constatare a încãlcãrii drepturilor reclamanţilor antreneazã pentru statul pârât obligaţia juridicã, conform Convenţiei, de a pune capãt încãlcãrii şi de a înlãtura consecinţele încãlcãrii. Dacã dreptul intern nu permite decât ştergerea imperfectã a consecinţelor încãlcãrii, art. 41 din Convenţie conferã Curţii prerogativa de a acorda o reparaţie pãrţii lezate prin actul sau omisiunea în legãturã cu care s-a constatat încãlcarea Convenţiei. În exercitarea acestei prerogative, Curtea dispune de o anumitã marjã de apreciere; acest lucru este dovedit de adjectivul "echitabil" şi de partea din frazã "dacã se constatã". 78. Printre elementele luate în considerare de Curte, când statueazã în materie, figureazã prejudiciul material, adicã pierderile efective suferite drept consecinţã directã a încãlcãrii invocate şi prejudiciul moral, adicã repararea stãrii de nelinişte, a neajunsurilor şi a incertitudinilor rezultând din încãlcare, precum şi alte prejudicii nepatrimoniale (vezi, între altele, cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, Cererea nr. 64.897/2001, paragraful 25, 10 noiembrie 2004). 79. În afarã de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se preteazã unui calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilã, Curtea le poate examina global (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], Cererea nr. 35.382/1997, paragraful 29, CEDO 2000-IV). 80. Curtea considerã, în circumstanţele cauzei, cã restituirea bunului în litigiu, aşa cum dispune Hotãrârea definitivã a Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999, i-ar situa pe reclamanţi pe cât posibil într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. 81. Dacã statul pârât nu va proceda la o atare restituire în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, Curtea hotãrãşte cã va trebui sã plãteascã reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu material, o sumã echivalentã cu valoarea actualã a bunului. 82. În ceea ce priveşte valoarea despãgubirii, Curtea constatã cã reclamanţii nu au transmis un raport de expertizã care sã permitã determinarea valorii apartamentului şi s-au limitat sã prezinte preţul propus la vânzare în anul 2002. Pe de altã parte, Guvernul nu a formulat observaţii care sã conteste afirmaţiile reclamanţilor. 83. Având în vedere informaţiile de care dispune Curtea privind preţurile pe piaţa imobiliarã localã şi luând în considerare faptul cã apartamentul respectiv este folosit în scopuri comerciale, Curtea estimeazã valoarea actualã a bunului la 80.000 euro. În schimb, Curtea constatã cã reclamanţii nu au prezentat nici un element de probã privind valoarea clientelei care s-ar fi constituit în favoarea spaţiului comercial şi respinge în consecinţã cererea lor referitoare la acest punct. 84. În plus, Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor şi dreptului la soluţionarea într-un termen rezonabil a procedurii, atingeri pentru care suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilã pentru prejudiciul moral suferit. B. Cheltuieli de judecatã 85. Reclamanţii solicitã, de asemenea, 2.000 euro pentru cheltuielile pretinse în faţa instanţelor naţionale şi în faţa Curţii, pe care le repartizeazã astfel: 1.030 euro pentru onorariile avocaţiale achitate între 1999 şi 2003 şi 970 euro pentru diverse cheltuieli (cheltuieli şi taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar etc.). 86. Guvernul afirmã cã pretenţiile reclamanţilor sunt excesive. 87. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în mãsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului. În speţã, Curtea constatã cã reclamanţii au prezentat facturile pentru onorariile de avocat achitate între 1999 şi 2003, facturi a cãror valoare totalã se ridicã la 1.030 euro. În privinţa celorlalte cheltuieli, ele nu sunt prezentate decât parţial, reclamanţii nerepartizând detaliat toate sumele angajate pentru taxele judiciare, poştã, telefon şi fotocopii din ansamblul documentelor. Curtea va stabili, aşadar, în echitate o sumã corespunzãtoare. Curtea subliniazã, de asemenea, cã reclamanţilor nu li s-au restituit cheltuielile angajate în procedurile naţionale, întrucât instanţele interne au considerat cã cererea de intervenţie a cumpãrãtorilor apartamentului nr. 3 era întemeiatã şi cã, în consecinţã, cheltuielile datorate reclamanţilor compensau cheltuielile pe care aceştia din urmã le datorau familiei D. Având în vedere elementele pe care le are la dispoziţie şi criteriile menţionate anterior, Curtea considerã rezonabilã suma de 1.600 euro, incluzând toate cheltuielile, şi o acordã reclamanţilor. C. Majorãri de întârziere 88. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. declarã, în unanimitate, cererea admisibilã în privinţa plângerii relative la atingerea dreptului de proprietate şi a duratei procedurii şi inadmisibilã pentru rest; 2. hotãrãşte, cu 6 voturi contra unul, cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte, în unanimitate, cã a fost încãlcat art. 6 alin. (1) din Convenţie; 4. hotãrãşte, în unanimitate: a) cã statul pârât trebuie sã restituie reclamanţilor imobilul în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie; b) cã, în lipsa restituirii în naturã, statul pârât trebuie sã plãteascã reclamanţilor în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, sumele urmãtoare, plus valoarea datoratã cu titlu de impozit: (i) 80.000 euro (optzeci mii euro) pentru prejudiciu material; (ii) 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 1.600 euro (o mie şase sute euro) pentru cheltuieli; c) cã începând de la data expirãrii termenului respectiv şi pânã în momentul plãţii, sumele respective vor fi majorate cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale; 5. respinge restul cererii de acordare a unei satisfacţii echitabile. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 21 iulie 2005, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din regulament.
Vincent Berger, Bostjan M. Zupancic, grefier preşedinte
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
