Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 20 iulie 2006 in Cauza Bartos impotriva Romaniei - definitiva la 20 octombrie 2006,
În Cauza Bartos împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din: domnii Boistjan M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, Corneliu Bîrsan, doamna A. Gyulumyan şi domnii Egbert Myjer şi David Thor Bjorgvinsson, judecãtori, şi Vincent Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 20 iulie 2006, pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 12.050/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Doina Elena Bartos (reclamanta), a sesizat Curtea la 11 ianuarie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţã judiciarã, a fost reprezentatã de domnul Dan Sergiu Oprea, avocat în Braşov. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Rãmãşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanta s-a plâns de încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice, precum şi de încãlcarea dreptului la respectarea bunurilor, din cauza anulãrii unei hotãrâri definitive ca urmare a introducerii unui recurs în anulare de cãtre procurorul general. 4. La 11 martie 2005, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului plângerea. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, ca admisibilitatea şi fondul sã fie examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamanta s-a nãscut în anul 1937 şi locuieşte la Budapesta. 6. Ca urmare a stabilirii reclamantei în strãinãtate în anul 1989, statul a intrat în posesia unui bun imobil, compus dintr-o casã şi din terenul aferent, care aparţinea reclamantei. 7. În anul 1992, reclamanta a introdus la Judecãtoria Braşov o acţiune în revendicarea bunului sus-menţionat. Printr-o sentinţã din data de 14 aprilie 1993, acţiunea a fost admisã. Aceastã hotãrâre a devenit definitivã la 20 aprilie 1994. 8. Printr-o sentinţã din 4 octombrie 1994, Judecãtoria Braşov a hotãrât cã soţii L., chiriaşii care ocupau imobilul din anul 1989 în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul, trebuie sã încheie un nou contract de închiriere cu reclamanta. 9. La 9 mai 1995, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva Sentinţei din data de 14 aprilie 1993. 10. Printr-un contract încheiat la 11 octombrie 1996 cu statul, soţii L. au cumpãrat imobilul. Totuşi, acţiunea reclamantei în anularea acestui contract a fost admisã printr-o sentinţã din 6 martie 1997 a Judecãtoriei Braşov. Aceastã sentinţã a devenit definitivã la 7 decembrie 1998 ca urmare a respingerii recursului formulat de soţii L. 11. Între timp, printr-o sentinţã din 27 iunie 1995, Judecãtoria Braşov a admis o nouã acţiune în revendicare introdusã de reclamantã împotriva statului. Aceastã hotãrâre a fost confirmatã printr-o decizie definitivã din 9 octombrie 1998 a Curţii de Apel Braşov. 12. La 15 noiembrie 1999, reclamanta a iniţiat o procedurã în vederea evacuãrii soţilor L., la a cãrei finalizare, la 31 martie 2000, ea a reintrat în posesia imobilului. 13. Printr-o acţiune introdusã la 2 august 1999 la Judecãtoria Braşov, soţii L. au solicitat obligarea reclamantei la restituirea cãtre ei a costului lucrãrilor pe care le-au efectuat în casã. 14. Reclamanta a formulat cerere reconvenţionalã prin care a solicitat daune şi dobânzile aferente pentru degradarea imobilului, precum şi chiriile pe care soţii L. ar fi trebuit sã i le plãteascã, în opinia sa, începând cu 1 iunie 1994. 15. Printr-o sentinţã din 27 octombrie 2000, bazându-se pe concluziile a douã expertize tehnice şi pe constatãrile personale ale judecãtorului fãcute cu ocazia unei cercetãri la faţa locului, instanţa a respins atât acţiunea principalã, cât şi cererea reconvenţionalã. Judecãtorul a estimat cã foştii chiriaşi nu aveau dreptul la restituirea costului lucrãrilor efectuate, deoarece acestea au fost efectuate fãrã autorizaţiile prevãzute de lege. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei, instanţa a stabilit cã lucrãrile în cauzã nu reprezentau degradãri ale imobilului şi cã soţii L. nu puteau fi obligaţi la plata chiriilor, în condiţiile în care reclamanta nu fusese parte în contractul de închiriere încheiat. 16. Ca urmare a apelului reclamantei, printr-o decizie din 24 iunie 2001, Tribunalul Braşov a stabilit cã lucrãrile efectuate nu erau utile şi nici de naturã sã creascã valoarea imobilului şi cã, dimpotrivã, acestea au adus daune imobilului. 17. Luând în considerare Sentinţa din 4 octombrie 1994 a Judecãtoriei Braşov, care obligase soţii L. sã încheie un contract de închiriere cu reclamanta, precum şi faptul cã, în acelaşi timp, contractul de vânzare-cumpãrare cu privire la imobil fusese anulat, Tribunalul a stabilit cã ei trebuie sã plãteascã reclamantei cuantumul chiriilor pentru perioada cuprinsã între 1 iunie 1994 şi 15 noiembrie 1999. 18. Tribunalul i-a obligat, de asemenea, la plata unei despãgubiri pentru reabilitarea imobilului, precum şi la restituirea costurilor şi cheltuielilor judiciare, suma totalã ridicându-se la 84.741.747 ROL. 19. Ca urmare a recursului formulat de soţii L., aceastã soluţie a fost menţinutã printr-o decizie definitivã din 24 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov. 20. În cursul lunii noiembrie 2001, reclamanta a vândut imobilul unui terţ. 21. La sfârşitul lunii martie 2002, soţii L. au plãtit reclamantei suma stabilitã de Tribunalul Braşov. 22. La o datã neprecizatã, ca urmare a solicitãrii soţilor L., procurorul general a introdus la Curtea Supremã de Justiţie un recurs în anulare împotriva sentinţei Judecãtoriei şi a celor douã decizii pronunţate de Tribunal şi de Curtea de Apel. 23. El a arãtat cã, în procesul de interpretare a documentelor aflate la dosar şi a legislaţiei interne, instanţele au comis grave erori de drept, ceea ce a determinat soluţionarea greşitã a litigiului. El a argumentat cã lucrãrile efectuate de soţii L. au fost necesare şi utile şi au dus la creşterea valorii imobilului. În ceea ce priveşte plata chiriilor, procurorul general a considerat cã, în absenţa unui contract de închiriere, acestea nu erau datorate. 24. Invocând principiul autoritãţii de lucru judecat a Deciziei din 24 septembrie 2001, reclamanta a solicitat respingerea recursului în anulare. 25. Printr-o decizie din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremã de Justiţie a admis argumentele procurorului general şi a casat deciziile contestate. 26. Pe fond, Curtea Supremã de Justiţie a admis acţiunea soţilor L. şi a obligat reclamanta sã le plãteascã daune reprezentând costul lucrãrilor în cuantum de 92.158.026 ROL. 27. La 7 noiembrie 2005, la cererea soţilor L., care solicitau plata sumei sus-menţionate, un executor judecãtoresc a început executarea silitã asupra bunurilor reclamantei. Aceasta a introdus în faţa Judecãtoriei Braşov o contestaţie la executare care încã nu a fost soluţionatã.
II. Dreptul intern relevant 28. La momentul faptelor, articolele pertinente din Codul de procedurã civilã prevedeau:
ARTICOLUL 330
"Procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive: 1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti; 2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã."
ARTICOLUL 330^1
"În cazurile prevãzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã." 29. Articolele 330 şi 330^1 din Codul de procedurã civilã au fost abrogate prin <>art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie 30. Reclamanta susţine cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a hotãrârilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. Astfel, ea se plânge de încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, care, în partea relevantã, dispune dupã cum urmeazã: "1. Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...), de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, (...), care va hotãrî asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)".
A. Cu privire la admisibilitate 31. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond 32. Guvernul face trimitere la Cauza Brumãrescu, în care Curtea a concluzionat asupra unei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a repunerii în discuţie a unei hotãrâri definitive în urma introducerii unui recurs în anulare de cãtre procurorul general, care dispunea în acest sens de o putere discreţionarã (Brumãrescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, alin. 62, CEDO 1999-VII). 33. Totuşi, Guvernul subliniazã cã în prezenta cauzã, spre deosebire de cauza citatã mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an de la data ultimei hotãrâri contestate şi cã el nu a fost expresia puterii discreţionare a procurorului general. 34. Guvernul considerã cã, prin respingerea cererii de restituire a costului lucrãrilor efectuate de soţii L. şi obligarea acestora la plata cãtre reclamantã a chiriilor, Tribunalul şi Curtea de Apel au comis o gravã eroare în aprecierea faptelor şi aplicarea dreptului, în condiţiile în care lucrãrile respective au dus la creşterea valorii imobilului şi niciun contract de închiriere nu a fost încheiat cu reclamanta. 35. În consecinţã, Guvernul apreciazã cã introducerea unui recurs în anulare la Curtea Supremã de Justiţie era singura posibilitate pentru a restabili ordinea juridicã afectatã de erorile instanţelor sus-menţionate. 36. Reclamanta contestã argumentele Guvernului şi insistã asupra faptului cã anularea deciziilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. Ea adaugã cã, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremã de Justiţie a dat în acelaşi timp dovadã de lipsã de independenţã şi imparţialitate. 37. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor-pãrţi. 38. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care implicã, printre altele, ca soluţia stabilitã în mod definitiv de cãtre instanţe cu privire la un litigiu sã nu mai poatã fi repusã în discuţie (Brumãrescu, citatã mai sus, § 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorii doar pentru a obţine o nouã analizã a cauzei şi o nouã hotãrâre în privinţa sa (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). 39. În cauza de faţã, având în vedere susţinerile Guvernului în sensul cã deciziile din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 erau rezultatul unei erori în aprecierea faptelor şi aplicarea dreptului, Curtea reaminteşte cã simplul fapt cã ar putea exista douã puncte de vedere cu privire la un subiect nu este un motiv suficient pentru a determina rejudecarea unei cauze (Riabykh, citatã mai sus, § 52). 40. În ceea ce priveşte termenul pentru introducerea recursului în anulare, chiar dacã în prezenta cauzã, spre deosebire de situaţia din Cauza Brumãrescu, citatã mai sus, în care procurorul general nu trebuia sã respecte niciun termen, exercitarea acestei cãi extraordinare de recurs a avut loc în termenul legal prevãzut de art. 330^1 din Codul de procedurã civilã, Curtea considerã cã aceastã diferenţã nu este de naturã sã determine o soluţie diferitã faţã de cea din Cauza Brumãrescu (a se vedea, de asemenea, Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005). 41. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona cã anularea deciziilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 a încãlcat dreptul la un proces echitabil al reclamantei. 42. În consecinţã, a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie. 43. Având în vedere concluziile anterioare, Curtea considerã cã nu este necesar sã examineze separat capãtul de cerere al reclamantei referitor la pretinsa lipsã de independenţã şi imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie, acest capãt de cerere constituind doar un aspect particular al dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care a fost deja examinat de cãtre Curte.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 44. Reclamanta se plânge cã Hotãrârea din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect încãlcarea dreptului la respectarea bunurilor sale, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care este redactat dupã cum urmeazã: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate 45. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond 46. Guvernul admite cã, în temeiul hotãrârilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001, reclamantei i s-a recunoscut o creanţã împotriva soţilor L. şi cã, de asemenea, anularea acestei creanţe, precum şi obligarea reclamantei la plata de daune au constituit o ingerinţã în dreptul acesteia la respectarea bunurilor. Totuşi, Guvernul considerã cã ingerinţa era compatibilã cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, de vreme ce aceasta era legalã şi urmãrea un scop legitim. 47. În ceea ce priveşte respectarea principiului legalitãţii, Guvernul aratã cã ingerinţa se bazeazã pe dispoziţiile art. 330 şi 330^1 din Codul de procedurã civilã, astfel cum erau acestea redactate la momentul faptelor. 48. În ceea ce priveşte scopul legitim urmãrit, Guvernul susţine cã ingerinţa era necesarã pentru a restabili ordinea juridicã în urma erorii comise de cãtre Tribunal şi Curtea de Apel. 49. În sfârşit, Guvernul considerã cã hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie nu a avut consecinţe reale asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantei, în condiţiile în care soţii L. nu au solicitat restituirea sumei pe care i-au plãtit-o. 50. Reclamanta insistã asupra faptului cã Decizia din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a dus la o încãlcare a dreptului sãu la respectarea bunurilor. 51. Curtea observã mai întâi cã nu se contestã faptul cã, în baza hotãrârilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001, reclamanta avea o creanţã suficient de bine determinatã pentru a fi exigibilã. De altfel, soţii L. i-au plãtit suma în litigiu, de care a putut sã se bucure în mod nestingherit pânã la decizia Curţii Supreme de Justiţie care a anulat aceastã creanţã şi a obligat-o la plata de despãgubiri pentru lucrãrile efectuate de soţii L. 52. Chiar dacã pânã acum şi în ciuda începerii unei proceduri de executare silitã având ca obiect bunurile sale reclamanta nu s-a conformat încã deciziei Curţii Supreme de Justiţie, Curtea considerã cã anularea creanţei sale şi obligarea la plata de despãgubiri au avut ca efect lipsirea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group - S.A., citatã mai sus, § 44). 53. O lipsire de proprietate care intrã sub incidenţa acestei norme se poate justifica doar dacã se demonstreazã în special cã aceasta a intervenit pentru o cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege. În plus, orice ingerinţã în exercitarea dreptului de proprietate trebuie sã rãspundã criteriului proporţionalitãţii (Brumãrescu, citatã mai sus, §§ 73-74). 54. În speţã, Curtea observã în special cã nu se contestã cã ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor a avut loc în condiţiile prevãzute de lege, şi anume dispoziţiile Codului de procedurã civilã referitoare la recursul în anulare. 55. În ceea ce priveşte justificarea acestei ingerinţe, Curtea observã cã Guvernul susţine cã intervenţia procurorului general era necesarã pentru a restabili ordinea juridicã pe care erorile de judecatã ale Tribunalului şi Curţii de Apel au încãlcat-o. 56. În aceastã privinţã, Curtea reitereazã constatarea fãcutã cu ocazia examinãrii capãtului de cerere cu privire la încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume cã respectarea principiului securitãţii raporturilor juridice interzice ca hotãrâri judecãtoreşti care se bucurã de autoritatea de lucru judecat sã fie repuse în discuţie pentru simplul motiv cã existã douã puncte de vedere asupra chestiunii respective. Or, în cauza de faţã Curtea observã, pe de o parte, cã soţii L. au beneficiat de o hotãrâre în primã instanţã şi de douã cãi ordinare de atac pentru a-şi prezenta argumentele şi, pe de altã parte, cã procurorul general nu a ridicat în faţa Curţii Supreme de Justiţie niciun argument nou care sã nu fi fost analizat în mod corespunzãtor de instanţele ordinare. 57. Dincolo de aceste aspecte, presupunând chiar cã s-ar putea demonstra cã lipsirea de proprietate a servit unei cauze de interes public, având în vedere cã intervenţia procurorului general, dupã soluţionarea unei proceduri în care acesta nu a fost parte, a dus nu doar la anularea creanţei reclamantei, ci şi la obligarea acesteia la plata de despãgubiri, Curtea considerã cã o atingere atât de radicalã adusã drepturilor reclamantei a încãlcat, în defavoarea sa, echilibrul care trebuie pãstrat între protecţia proprietãţii şi exigenţele interesului general. 58. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la celelalte încãlcãri pretinse 59. Reclamanta se considerã victimã a "numeroase nedreptãţi", care ar constitui tot atâtea încãlcãri ale dreptului la viaţã, la libertate şi siguranţã, la respectarea vieţii familiale, la un recurs efectiv, la libertatea de circulaţie şi la interzicerea abuzului de drept, garantate de art. 2, 5, 8, 13 şi 17 din Convenţie şi de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie. 60. Ţinând cont de ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi în mãsura în care este competentã sã analizeze susţinerile formulate, Curtea nu a descoperit nicio aparenţã de încãlcare a acestor drepturi şi libertãţi garantate de Convenţie şi de protocoalele sale. 61. Rezultã cã aceastã parte a cererii este în mod vãdit nefondatã şi trebuie respinsã în temeiul art. 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 62. Art. 41 din Convenţie prevede: "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul 63. Reclamanta a solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 40.750 EUR reprezentând chiriile de care a fost lipsitã între 1 iunie 1994 şi 31 martie 2000. Ea solicitã, de asemenea, 586 EUR pentru daunele aduse imobilului de soţii L. 64. Ea solicitã 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza imposibilitãţii de a utiliza imobilul şi a suferinţei pe care i-a provocat-o decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a lipsit de efecte o procedurã judiciarã derulatã pe mai mulţi ani. 65. Guvernul contestã aceste pretenţii. El aratã cã prin Hotãrârea din 24 aprilie 2001 Tribunalul Braşov a acordat reclamantei o despãgubire pentru chiriile neîncasate şi pentru distrugerile provocate imobilului. El adaugã cã, în ciuda anulãrii acestei hotãrâri de cãtre Curtea Supremã de Justiţie, reclamanta încã nu a restituit aceastã sumã soţilor L. 66. În ceea ce priveşte suma solicitatã cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul afirmã cã nu existã nicio legãturã directã între încãlcãrile pretinse şi un eventual prejudiciu moral. 67. Curtea constatã cã reclamantei i s-a plãtit suma acordatã prin Hotãrârea din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Braşov, fiind în continuare în posesia acesteia. De asemenea, Curtea observã cã, în ciuda unei proceduri de executare silitã aflate în derulare, reclamanta nu a plãtit soţilor L. despãgubirile la care a fost obligatã prin Decizia din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. 68. Prin urmare, Curtea considerã cã nicio sumã nu ar putea fi acordatã reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legãturã directã cu încãlcarea constatatã a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. 69. În ceea ce priveşte repararea prejudiciului moral, Curtea apreciazã cã reclamanta a suferit un prejudiciu moral de necontestat ca urmare a anulãrii creanţei sale şi a obligãrii sale la plata de despãgubiri. 70. Având în vedere ansamblul elementelor disponibile şi statuând în echitate, conform dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, Curtea acordã reclamantei suma de 2.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Costurile şi cheltuielile de judecatã 71. Reclamanta solicitã restituirea sumei de 955 EUR cu titlu de costuri din procedura internã, reprezentând cheltuieli diverse precum plata taxei de timbru, fotocopii, expertize tehnice şi cheltuieli de transport. Ea solicitã în plus 210 EUR pentru cheltuielile cu procedura în faţa Curţii. 72. Guvernul nu se opune la restituirea cheltuielilor suportate, cu condiţia prezentãrii documentelor doveditoare. Totuşi, el subliniazã cã în cadrul procedurii interne reclamantei i s-a restituit deja o parte din costurile prezentate în cadrul acestei proceduri. 73. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi cheltuielilor decât în mãsura în care s-a fãcut dovada realitãţii, a necesitãţii şi a caracterului rezonabil din punctul de vedere al cuantumului acestora. 74. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile implicate de procedura în faţa instanţelor naţionale ordinare, Curtea observã mai ales cã prin Hotãrârea din 24 aprilie 2001, confirmatã prin Decizia Curţii de Apel Braşov din 24 septembrie 2001, s-a dispus restituirea acestora reclamantei. 75. Apoi Curtea reaminteşte cã a stabilit încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a anulãrii de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a celor douã decizii susmenţionate. Astfel, se impune sã se acorde reclamantei costurile şi cheltuielile aferente procedurii derulate în faţa acestei din urmã instanţe. 76. În ceea ce priveşte cheltuielile implicate de procedura în faţa sa, Curtea observã cã reclamanta, care a beneficiat de asistenţa judiciarã a Consiliului Europei, locuieşte în Ungaria şi a efectuat cheltuieli suplimentare pentru corespondenţa cu Curtea şi cu avocatul sãu, precum şi pentru mai multe cãlãtorii efectuate în România pentru necesitãţi legate de prezenta plângere. 77. Analizând elementele aflate la dispoziţia sa, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea considerã rezonabil sã acorde reclamantei suma de 1.000 EUR pentru toate costurile şi cheltuielile.
C. Dobânzile moratorii 78. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzilor moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere; 2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume: (i) 2.000 EUR (douã mii euro) pentru prejudiciul moral; (ii) 1.000 EUR (una mie euro) pentru costuri şi cheltuieli; (iii) orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit cu privire la aceste sume; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã şi majoratã cu 3 puncte procentuale; 5. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru restul pretenţiilor. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 20 iulie 2006, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Bostjan M. Zupancic, preşedinte
Vincent Berger, grefier
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
