Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 20 decembrie 2007 in Cauza Iosif si altii impotriva Romaniei
În Cauza Iosif şi alţii împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 29 noiembrie 2007, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 10.443/03) îndreptatã împotriva României, prin care 3 cetãţeni ai acestui stat, domnul Aurel Iosif şi doamnele Doina-Maria Iosif şi DalianaMagdalena Boboşilã-Iosif (reclamanţii) au sesizat Curtea la data de 13 februarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Ei sunt reprezentaţi în faţa Curţii de domnul I. Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. La data de 21 noiembrie 2005 Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, ea a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. 4. La data de 19 octombrie 2006 camera a respins cererea reclamanţilor de a ţine o audiere.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamanţii s-au nãscut în 1938, 1942 şi, respectiv, 1969 şi locuiesc la Bucureşti. Primii doi reclamanţi, soţi, sunt pãrinţii celei de-a treia reclamante. A. Geneza cauzei 6. La data de 26 mai 1995 reclamanţii au semnat o convenţie de ipotecã pe casa lor de vacanţã (bunul) cu banca B. (banca), persoanã juridicã de drept public, constituind o garanţie pentru o parte dintr-un credit acordat de bancã unui terţ. Bunul a fost evaluat la 215.699.000 lei româneşti vechi (ROL). Reclamanţii s-au obligat sã nu înstrãineze bunul fãrã acordul scris al bãncii. 7. La o datã neprecizatã banca şi terţul au semnat o convenţie de modificare a obiectului şi scadenţei contractului de credit iniţial, fãrã a-i informa pe reclamanţi despre aceasta. 8. În urma lichidãrii judiciare a bãncii, toate creanţele acesteia au fost transmise, la data de 21 iulie 1999, Autoritãţii pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB), o instituţie publicã specializatã în recuperarea creanţelor statului. 9. La data de 18 septembrie 2001 AVAB i-a somat pe reclamanţi sã plãteascã creditul. B. Acţiunea în anularea ipotecii 10. În cursul anului 2002 reclamanţii au sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o acţiune împotriva AVAB, în vederea anulãrii ipotecii. Ei au arãtat cã contractul de ipotecã era nul din cauza modificãrii esenţiale a contractului de credit, modificare cu care nu au fost de acord, şi cã dreptul de a cere executarea silitã a ipotecii era prescris. 11. La data de 19 martie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a recalificat acţiunea în contestaţie la executare şi, în conformitate cu <>art. 25 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţã nr. 51/1998 , aşa cum a fost modificatã prin <>Legea nr. 409/2001 , a dispus ca reclamanţii sã plãteascã o cauţiune în valoare de 3.867.331.000 ROL, reprezentând 20% din totalul creditului garantat parţial de cãtre ei. 12. Prin Decizia din data de 9 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a constatat cã reclamanţii nu au plãtit suma menţionatã mai sus şi a respins acţiunea fãrã a judeca fondul cauzei. 13. Reclamanţii au formulat recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Ei s-au plâns de faptul cã Curtea de Apel Bucureşti nu a respectat principiul conform cãruia pãrţile sunt cele care determinã cadrul procesului, întrucât le-a recalificat acţiunea în contestaţie la executare. De asemenea, ei au arãtat cã Curtea de Apel nu şi-a motivat decizia şi cã nu le-a analizat capetele de cerere. 14. Mai mult, ei au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a art. 25 alin. 1 menţionat mai sus şi au solicitat Curţii Supreme sã suspende judecarea pe fond şi sã trimitã dosarul la Curtea Constituţionalã. Ei au apreciat cã, în ipoteza în care contestaţia la executare era introdusã de garant pentru o parte din creanţã, calculul cauţiunii în funcţie de valoarea totalã a creanţei şi nu în funcţie de valoarea garanţiei era contrar principiilor constituţionale ale protecţiei proprietãţii private şi liberului acces la justiţie. O astfel de metodã de calcul avea drept consecinţã obligaţia de a plãti o cauţiune mai mare decât valoarea bunului ce fãcea obiectul executãrii. 15. Prin Decizia din data de 5 noiembrie 2002, Curtea Supremã a respins recursul reclamanţilor. Instanţa a refuzat sã suspende judecarea pe fond şi trimiterea dosarului la Curtea Constituţionalã, pe motivul cã excepţia de neconstituţionalitate se referea în realitate la interpretarea şi aplicarea textului de lege şi nu la conformitatea sa cu Constituţia. Ea a statuat cã reclamanţii sunt obligaţi sã plãteascã cauţiunea deoarece anularea ipotecii ar fi avut ca efect imposibilitatea pentru AVAB de a proceda la executarea silitã a garanţiei. De asemenea, ea a apreciat cã nu putea sã statueze pe fondul cauzei din cauza neplãţii cauţiunii. 16. Prin Decizia din data de 12 iunie 2003, Curtea Supremã a respins cererea reclamanţilor de revizuire a deciziei din data de 5 noiembrie 2002. C. Executarea silitã a garanţiei 17. La data de 22 ianuarie 1999 banca a solicitat Tribunalului Bucureşti deschiderea procedurii de reorganizare judiciarã împotriva terţului, considerând cã acesta din urmã se aflã în încetare de plãţi. Reclamanţii nu au fost parte în aceastã procedurã. 18. Prin Decizia din data de 29 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a constatat cã dreptul de a solicita executarea silitã a contractului de credit era prescris şi, prin urmare, a respins cererea bãncii. 19. Prin Decizia din data de 29 aprilie 2002, acelaşi tribunal a respins ca tardivã cererea în revizuire introdusã de AVAB împotriva acestei decizii. 20. Prin Decizia din data de 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul introdus de AVAB împotriva Deciziei din data de 29 aprilie 2002, a constatat cã dreptul de a solicita executarea silitã a contractului de credit nu era prescris şi a trimis dosarul la Tribunalul Bucureşti pentru examinarea fondului cauzei. 21. Prin Adresa din data de 7 decembrie 2002, AVAB i-a informat pe reclamanţi cã imobilul lor va fi vândut la licitaţie şi cã anunţul vânzãrii a fost publicat în 3 ziare. 22. La o datã neprecizatã reclamanţii au sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o contestaţie la executare. Curtea de Apel Bucureşti le-a solicitat sã plãteascã o cauţiune în temeiul art. 83 alin. 1 (fostul <>art. 25 alin. 1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 . Faţã de aceastã cerere, reclamanţii s-au opus şi au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiei în cauzã. 23. Prin adresele din 27 ianuarie şi 14 februarie 2003, AVAB i-a informat din nou pe reclamanţi cã imobilul lor va fi vândut la licitaţie şi cã anunţul vânzãrii a fost publicat în 3 ziare. 24. La data de 5 martie 2003 bunul reclamanţilor a fost vândut pentru suma de 44.779 dolari americani (USD), adicã echivalentul a 1.495.005.014 ROL. 25. La data de 8 aprilie 2003 AVAB le-a solicitat reclamanţilor sã predea imobilului adjudecatarului. 26. La data de 13 mai 2003 Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate menţionatã mai sus. 27. Prin Decizia din data de 30 septembrie 2003, Curtea Constituţionalã a respins excepţia, reţinând cã s-a pronunţat deja asupra aceleiaşi excepţii ridicate în alte cauze şi cã motivele pe care le-a expus acolo rãmân valabile şi în speţã. 28. La o datã neprecizatã, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia la executare a reclamanţilor din cauza neplãţii cauţiunii. II. Dreptul şi practica internã pertinente A. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51 din 15 decembrie 1998 privind recuperarea anumitor active ale bãncilor, modificatã prin <>Legea nr. 409 din 17 iulie 2001 ARTICOLUL 25 "(1) Debitorii pot contesta în justiţie mãsurile dispuse de AVAB potrivit prezentei ordonanţe de urgenţã şi pot face contestaţie la executare numai dupã depunerea unei cauţiuni egale cu 20% din valoarea activului bancar supus valorificãrii. (2) Dovada privind plata cauţiunii prevãzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului fãrã care aceasta nu va putea fi înregistratã (...)" 29. În urma modificãrilor legislative ulterioare, art. 25 alin. 1 a devenit art. 83 alin. 1. B. <>Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în redactarea sa de la momentul respectiv ARTICOLUL 2 "(1) Curtea Constituţionalã asigurã controlul constituţionalitãţii legilor (...) şi a ordonanţelor Guvernului. (...) (3) (...) Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului sãu contrar Constituţiei." (...) ARTICOLUL 23 "(1) Curtea Constituţionalã hotãrãşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe (...) în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. (2) Excepţia poate fi ridicatã la cererea uneia dintre pãrţi sau, din oficiu, de cãtre instanţa de judecatã. (3) Nu pot face obiectul excepţiei (...) prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale. (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de cãtre instanţa în faţa cãreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere (...). (5) Pe perioada soluţionãrii excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendã. (6) Dacã excepţia este inadmisibilã, fiind contrarã prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã." C. Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004 a Curţii Constituţionale 30. Prin aceastã decizie, Curtea Constituţionalã a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din ordonanţa menţionatã mai sus. Prevederile relevante din decizie sunt urmãtoarele: "Drept urmare, deşi raţiunile în considerarea cãrora legiuitorul a instituit exigenţa plãţii unei cauţiuni, constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitãrii cu reacredinţã a contestaţiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate şi, cu atât mai puţin, negate, determinarea aprioricã şi imperativã a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din valoarea activului bancar supus valorificãrii, cât şi, mai ales, convertirea neplãţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrãdesc în mod nepermis accesul liber la justiţie. Astfel, în mãsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita cauţiunea impusã de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula contestaţie la executare şi de a repune în discuţie respectivul cuantum, chiar dacã, prin ipotezã, nu datoreazã în realitate suma la care a fost impus (...). Faţã de cele de mai sus (...), Curtea [constituţionalã], în numele legii, admite excepţia de neconstituţionalitate (...) şi constatã cã dispoziţiile <>art. 83 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 (...) sunt neconstituţionale." D. Codul de procedurã civilã ARTICOLUL 322 "Revizuirea unei hotãrâri rãmase definitivã în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotãrâri datã de o instanţã de recurs atunci când evoca fondul, se poate cere în urmãtoarele cazuri: (9) Dacã Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a drepturilor sau libertãţilor fundamentale datoratã unei hotãrâri judecãtoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încãlcãri continuã sã se producã şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 6 § 1 din Convenţie 31. Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii formuleazã urmãtoarele douã capete de cerere: primul determinat de respingerea acţiunii lor în anularea ipotecii din cauza neplãţii cauţiunii şi al doilea întemeiat pe refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale. 32. Curtea le va analiza separat. A. Respingerea acţiunii în anularea ipotecii din cauza neplãţii cauţiunii 33. Reclamanţii se plâng de faptul cã respingerea acţiunii lor în anulare a ipotecii din cauza neplãţii cauţiunii le-a încãlcat dreptul de acces la o instanţã aşa cum este el garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "1. Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." 1. Asupra admisibilitãţii 34. Guvernul afirmã cã reclamanţii nu au invocat lipsa de resurse financiare şi cã au beneficiat de un termen, care a curs de la data de 19 martie pânã la data de 9 aprilie 2002, pentru a plãti cauţiunea. 35. Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestui aspect. 36. Curtea reţine cã argumentul Guvernului se aseamãnã cu o excepţie întemeiatã pe neepuizarea cãilor de atac interne, care este strâns legatã de esenţa capãtului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, astfel încât este cazul sã fie unitã cu fondul (vezi, mutatis mutandis, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, § 29, 25 ianuarie 2007). 37. Pe de altã parte, Curtea constatã, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, ea constatã cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil. 2. Asupra fondului a) Argumentele pãrţilor 38. Guvernul reaminteşte cã interesul unei bune administrãri a justiţiei poate necesita impunerea unei restricţii financiare la accesul la o instanţã. În acest sens, el citeazã cauzele Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI, § 54) şi Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 80-81, §§ 61 şi urmãtoarele). 39. El considerã cã obligaţia de a plãti o cauţiune constituie o ingerinţã admisã în dreptul de acces la o instanţã, având în vedere cã ea este prevãzutã de lege (şi anume <>art. 25 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 ), cã ea urmãreşte scopuri legitime, urmãrind sã garanteze celeritatea procedurii de executare silitã şi sã protejeze creditorul împotriva relei-credinţe a debitorului şi cã este proporţionalã cu aceste scopuri. 40. Guvernul observã cã actul normativ în cauzã reglementa o procedurã specialã având ca obiect recuperarea anumitor active ale bãncilor în care statul era acţionar majoritar, în vederea rezolvãrii dificultãţilor lor financiare. 41. De asemenea, el subliniazã cã natura însãşi a cauţiunii este cea a unei garanţii care, în caz de admitere a contestaţiei, îi este restituitã persoanei care a plãtit-o. 42. În ceea ce priveşte suma cauţiunii, Guvernul constatã cã ea a fost stabilitã prin lege, şi nu de cãtre instanţe. El adaugã cã aceastã sumã nu trebuia sã fie derizorie pentru a putea reprezenta o adevãratã garanţie în exercitarea cu bunã-credinţã a drepturilor procesuale. 43. El observã cã, în speţã, spre deosebire de Cauza Kreuz menţionatã mai sus, instanţele naţionale nu pot modifica suma cauţiunii ţinând cont de situaţia financiarã a reclamanţilor, în mãsura în care aceastã sumã este stabilitã prin lege. 44. El constatã cã hotãrârile instanţelor naţionale nu au fost arbitrare şi cã ingerinţa în dreptul de acces la o instanţã era proporţionalã cu scopurile urmãrite, având în vedere şi faptul cã aceastã cauţiune putea sã le fie restituitã reclamanţilor. 45. Reclamanţii contestã argumentele Guvernului. 46. Ei reamintesc cã, potrivit jurisprudenţei Curţii (De Geouffre de la Pradelle împotriva Franţei, Hotãrârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 253B), efectivitatea dreptului de acces la o instanţã impune ca exercitarea dreptului în cauzã sã nu fie împiedicatã de existenţa vreunui obstacol de drept sau de fapt ce ar putea afecta esenţa însãşi a dreptului. Reclamanţii observã cã obstacolele de fapt cuprind stabilirea unei valori excesive a unei sume care, conform legislaţiei naţionale, trebuie achitatã pentru exercitarea unei acţiuni în justiţie sau a unei cãi de atac, dacã partea interesatã nu dispune de resurse financiare suficiente (Ait-Mouhoub împotriva Franţei, 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII). 47. Ei apreciazã cã ingerinţa în dreptul lor de acces la o instanţã nu era prevãzutã de lege, în mãsura în care acţiunea lor în anulare a ipotecii era supusã unei taxe de timbru scãzute, în timp ce Curtea de Apel Bucureşti, recalificând acţiunea în contestaţie la executare, a fãcut astfel aplicabil <>art. 25 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 . Reclamanţii considerã cã aceastã prevedere, a cãrei neconstituţionalitate a fost constatatã prin Decizia din data de 29 ianuarie 2004 a Curţii Constituţionale, nu putea fi consideratã lege. 48. În opinia lor, argumentele Guvernului asupra scopului legitim urmãrit nu pot fi luate în considerare, în mãsura în care creditorul însuşi nu fusese diligent în vederea recuperãrii creanţei sale, a cãrei prescriere a fost constatatã prin Decizia din data de 29 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti. 49. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, ei subliniazã cã suma excesivã a cauţiunii a constituit un obstacol insurmontabil pentru dreptul lor de acces la o instanţã. În acest sens, ei constatã cã aceastã sumã reprezenta 20% din întreaga creanţã şi nu din valoarea imobilului ce fãcea obiectul ipotecii. Mai mult, aceastã sumã depãşea cu mult valoarea obiectului litigiului, precum şi preţul la care imobilul a fost vândut la licitaţie. Ei subliniazã şi cã Curtea de Apel Bucureşti a respins o contestaţie la executare pentru acelaşi motiv al neplãţii cauţiunii. 50. Reclamanţii concluzioneazã cã, din cauza valorii sale, cauţiunea nu a reprezentat o garanţie, ci, dimpotrivã, o mãsurã de naturã sã îi împiedice sã se adreseze unei instanţe pentru analizarea cauzei. b) Aprecierea Curţii 51. Curtea reaminteşte cã art. 6 § 1 din Convenţie garanteazã fiecãrui individ dreptul ca o instanţã sã fie sesizatã cu orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Astfel, el consacrã un "drept la o instanţã", al cãrui drept de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilã, nu constituie decât unul dintre aspecte. 52. Totuşi, "dreptul la o instanţã" nu este absolut. El se preteazã la limitãri deoarece, prin însãşi natura sa, el impune o reglementare a statului care este liber sã aleagã mijloacele pe care le va utiliza în acest scop. 53. În aceastã privinţã Curtea reaminteşte cã ea nu a exclus niciodatã faptul cã interesele unei bune administrãri a justiţiei ar putea justifica impunerea unei restricţii financiare la accesul unei persoane la o instanţã (Tolstoy-Miloslavsky, menţionatã mai sus, pp. 80-81, §§ 61 şi urmãtoarele, şi Kreuz, menţionatã mai sus, § 59). 54. În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniazã cã o limitare a accesului la o instanţã nu se împacã cu art. 6 § 1 decât dacã urmãreşte un scop legitim şi dacã existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit (Weissman şi alţii împotriva României, nr. 63.945/00, 24 mai 2006, § 36). 55. În mod special, în lumina principiului conform cãruia Convenţia are ca scop sã protejeze drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, Curtea reitereazã faptul cã valoarea cheltuielilor, apreciatã în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusã restricţia respectivã sunt factori de luat în seamã la stabilirea împrejurãrii dacã partea interesatã a beneficiat de dreptul sãu de acces la o instanţã sau dacã, din cauza valorii cheltuielilor, accesul la o instanţã a fost limitat atât de mult încât dreptul este încãlcat în însãşi esenţa sa (Tolstoy-Miloslavsky, menţionatã mai sus, pp. 80-81, §§ 63 şi urmãtoarele, Kreuz, menţionatã mai sus, § 60, şi Weissman şi alţii, menţionatã mai sus, § 37). 56. În speţã, Curtea observã cã neplata sumei de 133.984 euro (EUR) cu titlu de cauţiune pentru introducerea acţiunii a dus la anularea acesteia. 57. Curtea constatã încã de la început cã suma respectivã, care este fãrã îndoialã foarte mare pentru orice justiţiabil de rând, nu era justificatã nici de circumstanţele speciale ale cauzei, nici de situaţia financiarã a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 . În aceste condiţii, Curtea nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului, conform cãruia reclamanţii nu au invocat lipsa lor de resurse. 58. Ţinând cont de mãrimea cuantumului cauţiunii, Curtea nu poate subscrie nici la argumentul Guvernului, conform cãruia reclamanţii au beneficiat de termenul de la 19 martie pânã la 9 aprilie 2002 pentru a achita cauţiunea. 59. Curtea statueazã cã suma solicitatã din partea reclamanţilor pentru a introduce acţiunea era excesivã cu atât mai mult cu cât ea depãşea cu mult valoarea la care imobilul fusese evaluat la încheierea contractului de ipotecã, precum şi suma obţinutã în urma vânzãrii sale la licitaţie (vezi paragrafele 6 şi 24 de mai sus). Ea nu poate specula asupra calificãrii acţiunii în cauzã, nici asupra eventualei restituiri a cauţiunii în caz de admitere a acţiunii. 60. Curtea observã cã obligaţia impusã reclamanţilor de a achita o cauţiune extrem de ridicatã pentru a putea introduce acţiunea i-a lipsit de posibilitatea de a obţine examinarea fondului cauzei şi, prin urmare, de dreptul lor de acces la o instanţã. Mai mult, ea observã cã Curtea Constituţionalã, sesizatã într-o altã cauzã cu o excepţie de neconstituţionalitate a prevederii legale privind stabilirea valorii cauţiunii, a decis cã nu era conformã cu Constituţia (vezi paragraful 30 de mai sus). 61. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi în special de faptul cã restricţia litigioasã a intervenit în stadiul iniţial al procedurii, Curtea apreciazã cã ea a fost disproporţionatã şi cã astfel a adus atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţã (vezi, mutatis mutandis, Teltronic-CATV împotriva Poloniei, nr. 48.140/99, 10 ianuarie 2006). 62. Prin urmare, Curtea a concluzionat cã statul nu a pãstrat un echilibru just între interesul sãu de a percepe cheltuieli de judecatã, pe de o parte, şi interesul reclamanţilor de a-şi expune pretenţiile în faţa unei instanţe, pe de altã parte. 63. Prin urmare, Curtea respinge excepţia de neepuizare a cãilor de atac interne, ridicatã de Guvern, şi constatã cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie. B. Refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale 64. Reclamanţii apreciazã cã refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale pentru a statua asupra excepţiei de neconstituţionalitate pe care au ridicat-o este contrarã art. 6 § 1 din Convenţie. 1. Asupra admisibilitãţii 65. Curtea constatã, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil. 2. Asupra fondului 66. Guvernul nu exclude faptul cã refuzul unei instanţe naţionale, chematã sã se pronunţe în ultimã instanţã, de a trimite o cauzã în faţa unei alte instanţe ar putea aduce atingere dreptului de acces la o instanţã, dacã un astfel de refuz are un caracter arbitrar. Totuşi, el apreciazã cã nu acesta este cazul în speţã. El considerã cã, chiar dacã refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale ar putea fi considerat o ingerinţã în dreptul reclamanţilor la o instanţã, aceastã ingerinţã era prevãzutã de lege, urmãrea un scop legitim şi era proporţionalã cu acest scop. 67. El aratã cã, potrivit <>art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituţionalã nu este competentã sã se pronunţe asupra modului de interpretare sau aplicare a legii. Or, Curtea Supremã şi-a motivat refuzul prin faptul cã excepţia în cauzã se referea la interpretarea şi aplicarea textului de lege, şi nu la neconstituţionalitatea sa. În ceea ce priveşte scopul legitim urmãrit, Guvernul face trimitere la cerinţa celeritãţii procedurii şi la interesul creditorului de a-şi recupera creanţa. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, el considerã cã decizia Curţii Supreme a fost suficient motivatã şi cã, de aceea, nu are un caracter arbitrar. 68. În plus, Guvernul constatã cã reclamanţii au ridicat aceastã excepţie într-un alt dosar şi cã Curtea Constituţionalã a respins-o prin Decizia din data de 30 septembrie 2003. Aşadar, el apreciazã cã reclamanţii au beneficiat de posibilitatea de a li se analiza excepţia de neconstituţionalitate de cãtre Curtea Constituţionalã şi cã refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa acestei instanţe nu le-a încãlcat dreptul de acces la instanţã. 69. Reclamanţii contestã argumentul Guvernului. Ei aratã cã Curtea Supremã, refuzând în mod arbitrar sã trimitã cauza în faţa Curţii Constituţionale, s-a ridicat ea însãşi la rangul de instanţã constituţionalã, sãvârşind astfel un abuz de putere lipsit de cea mai micã justificare, în mãsura în care Curtea Constituţionalã era singura competentã sã analizeze excepţia de neconstituţionalitate şi în care soluţia procedurii depindea de soluţia pe care ar fi dat-o aceastã instanţã. 70. În plus, ei constatã cã Curtea Constituţionalã, sesizatã ulterior cu aceeaşi excepţie într-o altã cauzã, a admis-o prin Decizia din data de 29 ianuarie 2004. 71. Dupã pãrerea lor, <>art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 , invocat de Guvern, nu era pertinent în speţã, având în vedere faptul cã ei nu contestau interpretarea sau aplicarea <>art. 25 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 51/1998 , ci invocau, în schimb, neconstituţionalitatea sa. Reclamanţii considerã cã refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza a fost abuziv şi nu putea fi justificat nici de cerinţa de celeritate a procedurii, nici de interesele creditorului. În plus, ei considerã cã o astfel de ingerinţã ar fi disproporţionatã cu scopurile invocate. 72. Reclamanţii considerã cã faptul cã Curtea Constituţionalã a analizat aceeaşi excepţie, pe care şi ei au invocat-o într-o altã procedurã, nu-i putea lipsi de dreptul de acces la o instanţã în procedura în anulare a ipotecii. 73. Ţinând cont de concluziile sale de la paragrafele 60 şi 61 de mai sus, Curtea nu considerã necesar sã examineze acest capãt de cerere (vezi, mutatis mutandis, Ciobanu împotriva României, nr. 29.053/95, § 41, 16 iulie 2002, şi Mateescu şi alţii împotriva României, nr. 30.698/96, § 37, 22 octombrie 2002). II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 74. Reclamanţii aratã faptul cã somarea lor din data de 18 septembrie 2001 se referea la un drept prescris şi cã vânzarea la licitaţie a imobilului ce le aparţinea a avut loc în timp ce procedura referitoare la prescrierea dreptului de a obţine executarea silitã se afla încã pe rolul Tribunalului Bucureşti. Ei apreciazã cã refuzul instanţelor naţionale de a le examina cauza le-a încãlcat dreptul la respectarea bunurilor, aşa cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." A. Asupra admisibilitãţii 75. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 76. Guvernul constatã cã raportul juridic instituit prin încheierea contractului de ipotecã între bancã şi reclamanţi este un raport de drept civil, creat între particulari şi în raport cu care statul este un terţ. Mai mult, el considerã cã reclamanţii ar fi avut posibilitatea sã achite, înainte de vânzarea la licitaţie a bunului lor, creditul pe care îl garantaserã şi sã introducã dupã vânzare o acţiune împotriva terţului sau sã cearã înscrierea lor în tabelul creditorilor sãi, în vederea recuperãrii contravalorii imobilului lor. 77. De asemenea, Guvernul apreciazã cã ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea bunului lor era prevãzutã de lege, urmãrea un scop legitim şi era proporţionalã cu acest scop. El considerã cã, în speţã, nu a avut loc nicio încãlcare a dreptului reclamanţilor la respectarea bunului lor. 78. Reclamanţii contestã argumentele Guvernului, apreciind cã încãlcarea dreptului lor de proprietate a fost consecinţa refuzului instanţelor naţionale de a le analiza cererile. 79. Curtea considerã cã acest capãt de cerere este direct legat de capãtul de cerere analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie. Ţinând cont de concluziile sale de la paragrafele 62 şi 63 de mai sus, ea apreciazã cã nu este cazul sã statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 43, 28 aprilie 2005, Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, § 48, 26 ianuarie 2006). III. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri ale art. 6 § 1 din Convenţie 80. Invocând în esenţã art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul cã Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia din data de 14 noiembrie 2002, a favorizat AVAB într-o procedurã în care ei nu erau pãrţi (vezi paragrafele 17-20 de mai sus). 81. Invocând în esenţã art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de respingerea, prin Decizia din data de 30 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale, a excepţiei de neconstituţionalitate pe care au ridicat-o (vezi paragraful 27 de mai sus). 82. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi în mãsura în care ea este competentã sã examineze pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţã de încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale. 83. Rezultã cã acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. 84. De asemenea, reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, de faptul cã Curtea Supremã de Justiţie nu a procedat la administrarea probelor în cadrul procedurii în revizuire ce s-a finalizat prin Decizia sa din data de 12 iunie 2003 (vezi paragraful 16 de mai sus). 85. Curtea observã cã, solicitând revizuirea Deciziei din data de 5 noiembrie 2002 a Curţii Supreme, reclamanţii urmãreau sã obţinã redeschiderea procedurii încheiate cu o decizie definitivã. Or, ea reaminteşte cã, conform unei jurisprudenţe constante, Convenţia nu garanteazã, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces [vezi, mutatis mutandis, Constandache împotriva României (dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002]. 86. Rezultã cã acest capãt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4. IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 87. Conform art. 41 din Convenţie: "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 88. Reclamanţii solicitã cu titlu de daune materiale suma de 173.167 euro (EUR) reprezentând valoarea bunului lor. Ei prezintã un deviz estimativ pe care l-au întocmit la data de 12 aprilie 2006, ţinând cont "de preţurile minime" de pe piaţa imobiliarã. 89. Guvernul contestã aceastã sumã. El subliniazã cã acest bun al reclamanţilor a fost evaluat la 215.699.000 lei româneşti vechi (ROL), adicã 106.098 dolari americani (USD), cu ocazia încheierii contractului de ipotecã, şi cã el a fost vândut la licitaţie pentru o sumã de 1.495.004.000 ROL, adicã 44.779 USD. De asemenea, el observã cã reclamanţii nu au prezentat niciun raport de expertizã pentru a susţine suma solicitatã şi cã, în plus, devizul estimativ pe care l-au furnizat este speculativ şi nu conţine criteriile de naturã tehnicã, cum ar fi amplasamentul imobilului, vechimea sa, starea sa, structura şi accesul la utilitãţi. Mai mult, el constatã cã acest deviz nu este susţinut de anunţuri imobiliare sau informaţii furnizate de Camera Notarilor Publici referitor la preţurile imobilelor. 90. Ca rãspuns la observaţiile Guvernului asupra art. 41 din Convenţie, reclamanţii au furnizat un raport de expertizã din data de 6 septembrie 2006, conform cãruia valoarea imobilului în cauzã este de 220.000 EUR, precum şi anunţuri imobiliare. 91. Guvernul nu a comunicat observaţii complementare despre acest subiect. 92. Reclamanţii mai solicitã şi suma de 27.500 EUR cu titlu de daune morale pentru "hãrţuirea judiciarã" ale cãrei victime au fost şi care a avut consecinţe asupra sãnãtãţii şi imaginii lor, precum şi asupra veniturilor lor. Ei furnizeazã în acest sens documente medicale ce atestã internarea celei de-a doua reclamante într-un institut oncologic în perioada 23 noiembrie - 5 decembrie 2005 şi în perioada 7-10 martie 2006, precum şi douã intervenţii chirurgicale pe care aceasta le-a suferit. Ei susţin cã au suferit prejudicii de imagine din cauza anunţurilor referitoare la vânzarea la licitaţie a bunului lor, publicate în mai multe rânduri în mai multe ziare. În sfârşit, ei apreciazã cã veniturile lor s-au diminuat din cauza timpului alocat pentru asigurarea apãrãrii lor în procedurile litigioase. 93. Guvernul considerã cã suma solicitatã cu titlu de daune morale nu este fondatã, în mãsura în care reclamanţii nu au demonstrat o legãturã de cauzalitate între suferinţele psihice invocate şi pretinsa încãlcare a drepturilor garantate de Convenţie. 94. Guvernul apreciazã cã hotãrârea Curţii ar putea constitui în sine o reparaţie suficientã a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamanţi. 95. Curtea observã cã, în speţã, singurul fundament de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã în faptul cã reclamanţii nu au beneficiat de un drept de acces la o instanţã pentru a-şi expune pretenţiile. 96. În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra rezultatului pe care l-ar fi avut acţiunea în anulare a ipotecii, dacã încãlcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu este cazul sã li se acorde reclamanţilor vreo despãgubire cu acest titlu (vezi Lungoci, menţionatã mai sus, § 53, şi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, hotãrârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85). 97. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciazã cã reclamanţii au suferit într-adevãr o frustrare din cauza respingerii acţiunii lor. Statuând în echitate, Curtea le acordã suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale. 98. Curtea reaminteşte, de asemenea, jurisprudenţa sa bine stabilitã, conform cãreia, în caz de încãlcare a art. 6 din Convenţie, reclamanţii trebuie repuşi, cât mai curând posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã nu ar fi avut loc încãlcarea cerinţelor acestei prevederi [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotãrârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12]. O hotãrâre care constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã nu numai de a le plãti pãrţilor interesate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilã, ci şi de a alege, sub controlul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, mãsurile generale şi/sau, dacã este cazul, individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa juridicã internã pentru a pune capãt încãlcãrii constatate de Curte şi a-i înlãtura, în mãsura posibilului, consecinţele, astfel încât sã restabileascã, pe cât posibil, situaţia anterioarã acesteia (Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII). 99. Art. 322 § 9 din Codul de procedurã civilã permite revizuirea unui proces pe plan intern, dacã Curtea a constatat încãlcarea drepturilor unui reclamant. În plus, Curtea apreciazã cã atunci când constatã cã un reclamant nu a avut acces la o instanţã stabilitã prin lege, redresarea cea mai potrivitã ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi Lungoci, menţionatã mai sus, § 56; Yanakiev împotriva Bulgariei, nr. 40.476/98, § 90, 10 august 2006). B. Cheltuieli de judecatã 100. Reclamanţii solicitã suma de 4.145 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã în procedurile judiciare interne şi în faţa Curţii. În acest sens, ei prezintã documente justificative relevante pentru o sumã totalã de 98.700.000 ROL, din care 89.700.000 ROL pentru procedura în faţa Curţii. 101. Guvernul nu se opune acordãrii reclamanţilor a unei sume care sã corespundã cheltuielilor necesare, legate de procedura internã şi de cea în faţa Curţii, care sã fie susţinute cu documente. 102. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. 103. Cu toate acestea, trebuie ţinut cont de faptul cã Curtea a constatat în speţã o încãlcare a unui singur capãt de cerere formulat de reclamanţi. Conform art. 41, un reclamant poate recupera numai cheltuielile de judecatã rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul lor şi care au fost real şi necesar angajate pentru a încerca sã corecteze în ordinea juridicã internã şi în faţa Curţii încãlcãrile constatate de aceasta (vezi, mutatis mutandis, I.J.L. şi alţii împotriva Regatului Unit din 19 septembrie 2000, cererile nr. 29.522/95, 30.056/96 şi 30.574/96, Culegere 2000-IX, § 151). 104. În speţã, ţinând cont de documentele justificative furnizate de reclamanţi şi având în vedere criteriile de mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 2.500 EUR, cu toate cheltuielile incluse, şi le-o acordã reclamanţilor. C. Dobânzi moratorii 105. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie privind dreptul de acces la o instanţã şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilã în rest; 2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza anulãrii acţiunii reclamanţilor pentru neplata cauţiunii; 3. hotãrãşte cã nu este cazul sã statueze asupra capãtului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a trimite dosarul în faţa Curţii Constituţionale; 4. hotãrãşte cã nu este cazul sã statueze asupra capãtului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 5. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã asigure redeschiderea procedurii în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, dacã reclamanţii doresc acest lucru, şi sã le plãteascã simultan urmãtoarele sume: (i) 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale; (ii) 2.500 EUR (douã mii cinci sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã; b) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care sã fie adãugatã orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit; c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 6. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la data de 20 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada, preşedinte grefier
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
