Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 20 aprilie 2004 definitiva la 10 noiembrie 2004, in Cauza Surugiu impotriva Romaniei
Hotãrârea rãmâne definitivã în condiţiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Surugiu împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecãtori, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 9 septembrie 2003 şi la data de 23 martie 2004, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 48.995/1999, introdusã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Miticã Surugiu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 7 octombrie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar de stat. 3. Reclamantul se plânge de inacţiunea autoritãţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului sãu la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie. El invocã, de asemenea, faptul cã imposibilitatea de a se bucura de domiciliul sãu constituie o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 4. Cererea a fost transmisã Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. 5. Cererea a fost repartizatã primei secţii a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acesteia, Camera desemnatã sã examineze cauza [art. 27 alin. (1) din Convenţie] a fost constituitã în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament. 6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizatã celei de a doua secţii, astfel reorganizatã [art. 52 alin. (1) din Regulament]. 7. Prin Decizia din 9 septembrie 2003, Camera a declarat cererea admisibilã. 8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare parte a depus comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 9. Reclamantul, domnul Miticã Surugiu, este cetãţean român, nãscut în 1958, şi are domiciliul în Fãlticeni. 1. Originea cauzei şi controversa juridicã privind dreptul de proprietate al reclamantului 10. La data de 7 noiembrie 1991, Societatea "Exdor" - S.R.L. (denumitã în continuare societatea E.), al cãrei unic acţionar era reclamantul, achiziţioneazã, prin vânzare la licitaţie publicã, câteva imobile care au aparţinut Cooperativei agricole de producţie din Fãlticeni (denumitã în continuare C.A.P.). În procesul-verbal întocmit cu aceastã ocazie se precizeazã cã societatea E. ar fi trebuit sã cearã primãriei sã îi elibereze, în temeiul <>art. 28 din Legea nr. 18/1991 , titlul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor achiziţionate. 11. La 1 martie 1994, reclamantul încheie cu societatea E. un contract de cumpãrare a unuia dintre imobilele C.A.P. şi a terenului aferent de 1.000 mp. Acesta îşi stabileşte aici domiciliul, împreunã cu soţia şi cu fiul sãu. 12. La o datã neprecizatã, societatea E. îi cere comisiei de aplicare a <>Legii nr. 18/1991 (denumite în continuare comisia şi legea) sã îi atribuie dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 mp aferent imobilelor fostei C.A.P. Aceasta se întemeiazã pe art. 28 din lege, în conformitate cu care cumpãrãtorii la licitaţii publice ale imobilelor fostei C.A.P. puteau primi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente. 13. Prin Hotãrârea din 27 octombrie 1994, comisia respinge cererea societãţii E., cu motivarea cã preţul pe care îl plãtise în 1991 nu acoperea decât imobilele C.A.P. şi nu terenurile aferente. 14. La 28 noiembrie 1994, societatea E. contestã hotãrârea în faţa Curţii de Apel Suceava. 15. Prin Hotãrârea din 17 februarie 1995, Curtea de Apel Suceava admite cererea, statuând cã reclamantei ar fi trebuit sã i se admitã din partea comisiei dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 mp aferent imobilelor fostei C.A.P. Deşi susceptibilã de recurs, decizia nu a fost contestatã, astfel încât ea a devenit definitivã, nemaiputând fi atacatã prin intermediul cãilor ordinare de recurs. 16. Societatea E. îi cere comisiei executarea acestei hotãrâri, dar la 7 iunie 1995 aceasta este refuzatã. 17. La 13 noiembrie 1995, comisia îi elibereazã lui M.O. (persoanã privatã) titlul de proprietate asupra unui teren aferent imobilelor C.A.P., inclusiv asupra terenului pe care se aflau casa reclamantului şi curtea acestuia. 18. La 2 septembrie 1996, prefectura introduce o cerere de revizuire a Hotãrârii Curţii de Apel Suceava din 17 februarie 1995, care este respinsã la 12 martie 1998. 19. La 22 noiembrie 1996, procurorul general al României formuleazã recurs în anulare împotriva Hotãrârii Curţii de Apel Suceava din 17 februarie 1995. Acesta este respins la 9 iunie 1998 de cãtre Curtea Supremã de Justiţie, care confirmã temeinicia Hotãrârii din 17 februarie 1995, statuând cã, la vânzarea prin licitaţie publicã, din 1991, pãrţile au avut intenţia sã transmitã nu numai dreptul de proprietate asupra imobilelor C.A.P., dar şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent. 20. Prin Ordinul din 3 septembrie 1998, prefectul obligã comisia sã punã societatea E. în posesia terenului de 11.559 mp. 21. Comisia contestã ordinul în faţa Judecãtoriei Fãlticeni, care respinge cererea prin Sentinţa din 29 martie 1999, confirmatã, în urma apelului pãrţii reclamante, prin Decizia tribunalului din 27 ianuarie 2000. 22. În faţa refuzului comisiei de a executa Ordinul prefectului din 3 septembrie 1998, societatea E. o cheamã în judecatã pe calea contenciosului administrativ. Acţiunea este admisã prin Sentinţa din 6 aprilie 2000, care obligã comisia sã procedeze la punerea în posesie a societãţii E., sub sancţiunea amenzii. Sentinţa este confirmatã, în urma recursului reclamantei, prin Decizia definitivã din 21 septembrie 2000. 23. La 19 noiembrie 1998, Judecãtoria Fãlticeni, la cererea societãţii E., anuleazã titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului ocupat de reclamant. Sentinţa a fost confirmatã, în urma apelului lui M.O., prin Decizia definitivã din 6 octombrie 1999 şi a devenit irevocabilã la 5 mai 2000, datã la care Curtea de Apel Suceava a confirmat temeinicia hotãrârilor primilor judecãtori. 24. La 2 octombrie 2000, comisia a procedat la punerea în posesie a societãţii E. asupra terenului sãu, inclusiv a celui pe care se aflau casa şi curtea reclamantului. 2. Conflictul între reclamant şi M.O. şi plângerile penale ale acestuia pentru violare de domiciliu 25. Relaţiile între familia reclamantului şi familia M.O. au devenit foarte încordate dupã data la care comisia i-a eliberat lui M.O., la 13 noiembrie 1995, un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului. 26. M.O. şi însoţitorul acesteia au pãtruns ulterior, adeseori, în curtea casei care constituia domiciliul reclamantului, pentru a cosi sau a aduna iarba. Aducând injurii reclamantului, aceştia au refuzat sã pãrãseascã locul la cererea sa, pe motivul cã terenul le aparţinea. a) Prima plângere penalã pentru violare de domiciliu 27. În 1996, reclamantul introduce la Parchetul de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni plângere penalã împotriva lui M.O., pentru violare de domiciliu, infracţiune interzisã prin art. 192 din Codul penal. 28. La 2 iulie 1996, Parchetul de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni informeazã cã s-a dispus neînceperea urmãririi penale în privinţa lui M.O., în temeiul art. 10 lit. c) din Codul de procedurã penalã, pe motivul cã faptele reclamate nu fuseserã comise de aceasta. b) Ordonanţa preşedinţialã vizând reintegrarea reclamantului în domiciliul sãu 29. La o datã neprecizatã, reclamantul şi soţia sa, datã fiind interdicţia accesului la domiciliul lor de cãtre M.O. şi de membrii familiei sale, s-au mutat fiecare la pãrinţii sãi. Conform reclamantului, acest lucru a deteriorat sensibil relaţiile între soţi, ceea ce a condus la divorţ, pronunţat de Judecãtoria Suceava la 15 aprilie 1997. În sentinţã, instanţa sublinia cã soţii erau separaţi în fapt din iulie 1996, ceea ce fãcea imposibilã menţinerea vieţii conjugale. 30. La 22 mai 1997, reclamantul a introdus acţiune împotriva lui M.O. la Judecãtoria Fãlticeni, pe calea ordonanţei preşedinţiale, pentru a obţine reintegrarea în domiciliul sãu. 31. Prin Sentinţa din 15 iulie 1997, instanţa i-a admis cererea, obligând-o pe M.O. sã îi permitã reclamantului sã îşi foloseascã domiciliul. 32. La 20 iulie 1998, reclamantul este reintegrat în domiciliu prin intermediul executorului judecãtoresc de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni. În procesul-verbal întocmit de executor se precizeazã cã M.O. a fost somatã sã nu îi mai îngrãdeascã reclamantului dreptul de a beneficia de domiciliu, ordin pe care aceasta se angajase sã îl respecte. 33. Guvernul contestã faptul cã soţii ar fi fost obligaţi sã îşi pãrãseascã domiciliul, în urma intervenţiilor M.O. şi ale familiei sale. Conform Guvernului, tulburãrile pe care aceştia din urmã le-ar fi cauzat domiciliului reclamantului aveau un caracter punctual şi nu priveau decât curtea imobilului. c) A doua plângere penalã a reclamantului 34. La 27 februarie 1997, în urma unei noi plângeri a reclamantului pentru violare de domiciliu, Parchetul de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni a dispus neînceperea urmãririi penale în privinţa lui M.O. şi a soţului acesteia, pe motivul cã faptele indicate nu constituiau infracţiuni. Soluţia a fost confirmatã de Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, care a considerat cã nu existã motive pentru redeschiderea anchetei. d) A treia plângere penalã a reclamantului 35. La 12 iunie 1997, M.O., soţul sãu şi cei doi fii au intrat din nou în curtea reclamantului. În timp ce coseau iarba care crescuse în faţa casei reclamantului, acesta i-a somat sã pãrãseascã locul. În faţa refuzului acestora, reclamantul a cerut ajutorul poliţiei din Fãlticeni. Mai mulţi poliţişti s-au dus la faţa locului şi, fãrã sã intervinã, au întocmit un proces-verbal. 36. La 1 august 1997, Poliţia Fãlticeni, într-un raport adresat Parchetului de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni, a confirmat cã M.O. şi familia sa pãtrunseserã în curtea reclamantului. Ea a apreciat totuşi cã aceştia nu ar trebui consideraţi responsabili pentru acest lucru, dat fiind cã M.O. avea un titlu de proprietate asupra terenului respectiv. 37. La 22 septembrie 1998, reclamantul este informat cã Parchetul de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni a dispus neînceperea urmãririi penale la 9 decembrie 1997, pe motivul cã M.O. şi O.D., având titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilului reclamantului, nu acţionaserã cu intenţia de a-i viola domiciliul. e) A patra plângere penalã a reclamantului 38. La 15 decembrie 1998, reclamantul a fost informat de parchet despre soluţia de neîncepere a urmãririi penale dispusã în urma plângerii sale împotriva lui M.O. pentru nerespectarea Ordonanţei preşedinţiale din 15 iulie 1997. Parchetul reţine cã faptele indicate nu constituiau infracţiune, dat fiind titlul sãu de proprietate asupra terenului în litigiu. f) A cincea plângere penalã a reclamantului 39. La 5 martie 1999, pãrinţii lui M.O. au pãtruns în curtea reclamantului şi au rãsturnat câteva cãruţe cu gunoi în faţa uşii acestuia şi sub ferestre. Conform Guvernului, era vorba despre îngrãşãminte destinate unei mai bune fertilizãri a terenului. Reclamantul a depus o nouã plângere la postul de poliţie din Fãlticeni. 40. La 12 noiembrie 1999 s-a dispus neînceperea urmãririi penale în ceea ce priveşte autorii, în conformitate cu art. 10 lit. d) din Codul de procedurã penalã, care prevede cã acţiunea penalã nu poate fi exercitatã în absenţa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Procurorul a întemeiat ordonanţa pe absenţa intenţiei autorilor faptelor reclamate de a comite o infracţiune, având în vedere titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului în litigiu. g) A şasea plângere penalã a reclamantului 41. La 22 şi 29 mai 2000, în timp ce reclamantul era plecat la Bucureşti pentru a efectua un control medical, M.O. şi câţiva membri ai familiei sale au pãtruns în curtea casei sale cu bâte în mâini. 42. La 16 şi 23 mai 2000, reclamantul a depus o plângere în aceastã privinţã la postul de poliţie din Fãlticeni. Acesta a subliniat cã titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent casei sale fusese anulat prin Sentinţa din 19 noiembrie 1998. El a solicitat ca M.O. şi complicii sãi sã fie puşi sub urmãrire, în caz contrar aceştia fiind încurajaţi sã continue sã intre pe terenul sãu şi sã îl ameninţe. 43. Poliţia din Fãlticeni şi Parchetul de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni au început o anchetã. Au fost audiaţi mai mulţi martori, care au confirmat cã, la 22 şi 29 mai 2000, M.O., înarmatã cu o bâtã, însoţitã de fiul şi de nepotul sãu, bãtuse la uşa reclamantului, care nu era acasã. Din declaraţiile lor a reieşit cã M.O. afirmase cã avea sã îi loveascã cu bâta pe reclamant sau pe soţia sa, când avea sã îi prindã, şi cã ameninţase de asemenea cã intenţiona sã le distrugã casa, pe motivul cã se afla pe terenul ei. 44. Prin scrisoarea din 19 martie 2001, reclamantul a informat Curtea cã nu se dãduse sub nici o formã curs plângerilor sale şi cã autoritãţile nu luaserã nici o mãsurã pentru ca el şi familia sa sã se bucure de domiciliu. Conform reclamantului, pasivitatea autoritãţilor i-ar fi încurajat pe membrii familiei M.O. sã pãtrundã în fiecare zi în curtea sa. Aceştia ar fi sãpat grãdina şi ar fi semãnat porumb şi legume, fãrã ca el sã se poatã opune, întrucât era în convalescenţã, dupã extirparea unei tumori cerebrale. 45. La 18 mai 2001, Parchetul de pe lângã Judecãtoria Fãlticeni a dispus neînceperea urmãririi penale în privinţa lui M.O. şi a condamnat-o la o sancţiune administrativã, respectiv la o amendã de 100.000 ROL, adicã aproximativ 4 EUR la data faptelor. În ordonanţã, procurorul a reţinut cã faptele comise de M.O. nu atingeau gradul de pericol social al unei infracţiuni. El s-a întemeiat pe art. 11 alin. 1 lit. b) combinat cu art. 10 lit. b)1 din Codul de procedurã penalã, conform cãrora procurorul pronunţã scoaterea de sub urmãrire penalã dacã faptele incriminate nu prezintã gradul de pericol al unei infracţiuni. În ceea ce priveşte fiul şi nepotul lui M.O., parchetul a dispus neînceperea urmãririi penale pe motivul cã aceştia nu fãcuserã decât s-o însoţeascã pe M.O., fãrã sã aibã intenţia de a comite infracţiunea de violare de domiciliu, interzisã de art. 192 din Codul penal. 46. Din elementele furnizate de pãrţi reiese cã, dupã 18 mai 2001, reclamantul nu a mai formulat alte plângeri penale împotriva lui M.O. şi cã nu i s-a mai îngrãdit dreptul de a beneficia de domiciliul sãu. 47. Prin scrisoarea din 28 aprilie 2003, reclamantul a informat Curtea cã starea sãnãtãţii sale s-a agravat din cauza tumorii cerebrale care recidivase şi a solicitat ca, în caz de deces, acţiunea sã fie continuatã de actuala soţie. II. Dreptul intern pertinent 48. Dispoziţia pertinentã din Codul penal este formulatã dupã cum urmeazã: "Articolul 192. Violarea de domiciliu Pãtrunderea fãrã drept, în orice mod, într-o locuinţã, încãpere, dependinţã sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fãrã consimţãmântul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le pãrãsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendã. În cazul în care fapta se sãvârşeşte de o persoanã înarmatã, de douã sau mai multe persoane împreunã, în timpul nopţii sau prin folosire de calitãţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Pentru fapta prevãzutã în alin. 1, acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã." 49. Dispoziţiile pertinente privind autoritãţile competente pentru a executa deciziile statuând asupra drepturilor care decurg din legea fondului funciar sunt formulate dupã cum urmeazã: 1. <>Legea nr. 18/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991: "Articolul 11 (4) Comisia judeţeanã este competentã sã soluţioneze contestaţiile şi sã valideze sau sã invalideze mãsurile stabilite de comisiile subordonate. (5) Împotriva hotãrârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecãtoria în raza cãreia este situat terenul, în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţã de soluţia datã de comisia judeţeanã. [...] (10) Hotãrârea judecãtoriei este definitivã. În baza hotãrârii judecãtoreşti, comisia judeţeanã care a emis titlul îl va modifica, înlocui sau desfiinţa, dupã caz." 2. <>Legea nr. 18/1991 , republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998: "Articolul 64 (1) În cazul în care comisia localã refuzã înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeanã sau punerea efectivã în posesie, persoana nemulţumitã poate face plângere la instanţa în a cãrei razã teritorialã este situat terenul. (2) Dacã instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat sã execute de îndatã înmânarea titlului de proprietate sau, dupã caz, punerea efectivã în posesie, sub sancţiunea condamnãrii la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţã. " 3. <>Hotãrârea Guvernului nr. 131/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991: "Articolul 4 Comisiile comunale, orãşeneşti sau municipale au urmãtoarele atribuţii principale: [...] f) întocmesc situaţia definitivã privind persoanele îndreptãţite sã li se atribuie teren, cu suprafeţele stabilite a fi atribuite fiecãreia;"
ÎN DREPT
I. Cu privire la încãlcarea art. 8 din Convenţie 50. Reclamantul se plânge de inacţiunea autoritãţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului sãu la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie, ale cãrui pasaje pertinente prevãd urmãtoarele: "1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. [...] 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora." 51. Subliniind cã aceastã cauzã se referã la un litigiu civil între particulari, respectiv reclamantul şi M.O., care pretind amândoi cã au un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, Guvernul precizeazã cã, în fapt, este vorba despre o controversã juridicã provenind din interpretarea divergentã datã, pe de o parte, de instanţe şi, pe de altã parte, de autoritãţile administrative locale efectelor vânzãrii la licitaţie publicã, în 1991, a imobilelor C.A.P. Guvernul a reţinut cã, dacã autoritãţile s-au abţinut sã ia mãsuri împotriva lui M.O., atât timp cât aceasta acţiona în temeiul titlului sãu de proprietate asupra terenului ocupat de reclamant, dupã data la care litigiul civil a fost soluţionat de instanţele naţionale în favoarea reclamantului, parchetul a intervenit şi a dispus o sancţiune administrativã. În opinia Guvernului, acest fapt dovedeşte cã autoritãţile şi-au respectat obligaţia de a proteja dreptul reclamantului la respectarea domiciliului. 52. Invocând hotãrârea în Cauza X şi Y împotriva Olandei (Hotãrârea din 26 martie 1985, seria A nr. 9), Guvernul considerã cã obligaţiile pozitive în sarcina statului, în temeiul art. 8 din Convenţie, nu merg pânã la a impune autoritãţilor sã adopte sancţiuni penale împotriva unei pãrţi într-un litigiu civil care se întemeiazã, cu bunã-credinţã, pe un titlu de proprietate valabil în dreptul intern. Asupra acestui punct, Guvernul subliniazã cã atingerile aduse de cãtre M.O. şi familia sa dreptului reclamantului la respectarea domiciliului nu ating pragul de gravitate al violenţelor sexuale asupra unei persoane handicapate, care au justificat necesitatea unei sancţiuni penale în Cauza X şi Y împotriva Olandei, citatã anterior. Dispunerea de cãtre parchet a unei sancţiuni administrative pentru a-i pedepsi pe autorii faptelor reclamate de reclamant trebuie consideratã, conform Guvernului, ca fãcând parte din marja de apreciere de care beneficiazã statele pentru a decide care sunt mijloacele potrivite pentru a descuraja viitoare atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului reclamantului. 53. Reclamantul subliniazã cã legea românã, în special art. 192 din Codul penal, protejeazã dreptul la respectarea vieţii private şi familiale a oricãrei persoane care utilizeazã un imobil ca domiciliu, un astfel de drept nefiind supus nici unei restricţii, nici mãcar din partea proprietarului imobilului respectiv. În plus, acesta subliniazã cã, în temeiul aceleiaşi dispoziţii, o ingerinţã în dreptul la respectarea domiciliului comisã de cãtre o persoanã înarmatã sau de mai multe persoane împreunã este pasibilã de o pedeapsã cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Aşadar, acesta considerã cã sancţiunea aplicatã de parchet lui M.O., respectiv o amendã de 100.000 ROL, echivalentã, conform reclamantului, cu 0,15 dolari americani (USD), este insuficientã, contrar declaraţiilor Guvernului. 54. Acesta aminteşte, în aceastã privinţã, cã M.O. şi membrii familiei sale au venit de mai multe ori la domiciliul sãu, înarmaţi cu bâte, au bãtut la uşa de la intrare şi l-au ameninţat cu moartea, fapte consemnate în declaraţiile martorilor, în timpul anchetei desfãşurate de poliţie. În opinia sa, interpretarea datã de Guvern dispoziţiilor pertinente din Codul penal este eronatã şi de rea-credinţã, întrucât aceasta ar însemna cã proprietarului i-ar fi permis, în orice moment, sã încalce domiciliul eventualului chiriaş, împiedicându-l sã aibã o viaţã privatã şi familialã. 55. În observaţiile sale complementare, Guvernul precizeazã cã nu a existat nici o ingerinţã din partea autoritãţilor în dreptul la respectarea domiciliului reclamantului, nici prin acţiune directã, nici prin ancheta penalã pe care au desfãşurat-o împotriva lui M.O. pentru violare de domiciliu. 56. Admiţând cã dreptul la respectarea domiciliului nu era condiţionat de existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului ales ca domiciliu, Guvernul subliniazã cã un terţ nu ar trebui sã-şi stabileascã domiciliul într-un imobil asupra cãruia nu ar avea nici mãcar dreptul de folosinţã. Or, conform Guvernului, reclamantul avea drept de proprietate doar asupra clãdirii fostei C.A.P., şi nu asupra terenului aferent. În aceastã privinţã, el precizeazã cã numai începând cu 3 septembrie 1998 reclamantul se putea prevala de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, drept care, totuşi, avea un caracter incert, date fiind litigiile aflate pe rol între societatea E. şi M.O. 57. În sfârşit, Guvernul subliniazã cã valoarea sancţiunii administrative care i-a fost aplicatã lui M.O. se ridica, contrar invocãrilor reclamantului, la aproximativ 4 EUR. Acesta considerã cã sancţiunea a fost adecvatã şi suficientã pentru a repara încãlcarea invocatã în speţã a dreptului garantat prin art. 8 citat anterior. 58. Reclamantul a susţinut cã avea drept de proprietate asupra fostului sediu al C.A.P. şi asupra terenului aferent pe care-şi stabilise domiciliul şi aceasta în temeiul contractului încheiat în 1994 cu societatea E., al cãrei acţionar unic era, societate care achiziţionase legal imobilul în litigiu prin licitaţie publicã, în 1991. El a adãugat cã plãteşte, din 1994, nu numai impozitele pentru clãdirea fostei C.A.P., ci şi pentru terenul de 1.000 mp aferent acesteia. 59. Curtea observã cã prezenta cauzã nu se referã, având în vedere situaţia de fapt, la o ingerinţã a autoritãţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat prin art. 8 din Constituţie, ci la inacţiunea autoritãţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţe persoane dreptului reclamantului prevãzut de dispoziţia citatã anterior. Or, Curtea aminteşte cã, dacã art. 8 are, în principal, ca obiect protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autoritãţilor publice, acesta implicã, de asemenea, adoptarea de cãtre acestea a mãsurilor menite sã asigure respectarea drepturilor garantate prin acest articol, mergând pânã la relaţiile între particulari (a se vedea, între altele, hotãrârile Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit din 22 octombrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV, p. 1.502-1.503, paragraful 62, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/1996, paragraful 94, 25 ianuarie 2000, X şi Y împotriva Olandei, hotãrâre citatã anterior, paragraful 23). 60. Curtea subliniazã cã îngrãdirea dreptului la respectarea domiciliului invocatã de reclamant se referã la o perioadã de aproximativ 5 ani şi jumãtate, începând din 13 noiembrie 1995, datã la care autoritãţile administrative desemnate sã aplice legea privind fondul funciar i-au eliberat lui M.O. un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, şi pânã în 18 mai 2001, datã de la care, aşa cum reiese din situaţia de fapt, respectivele ingerinţe au încetat şi reclamantului nu i s-a mai îngrãdit dreptul la respectarea domiciliului (conform paragrafelor 25-46 anterioare). 61. Curtea observã cã, în timpul perioadei luate în considerare, toate plângerile penale ale reclamantului privind violarea de domiciliu s-au încheiat cu ordonanţe succesive de neîncepere a urmãririi penale, în ciuda declaraţiilor mai multor martori care informaserã organele de anchetã cu privire la intenţia lui M.O. şi a membrilor familiei sale de a demola casa reclamantului (paragraful 43 anterior), şi deciziile definitive din 17 februarie 1995, 9 iunie 1998, 5 mai şi 21 decembrie 2000, confirmând dreptul de proprietate al societãţii E. asupra terenului în litigiu (paragrafele 15, 19, 22 şi 23 anterioare). 62. Curtea considerã ca deosebit de frapant faptul cã poliţiştii, alertaţi de reclamant în urma incidentului din 12 iunie 1997, s-au dus la faţa locului şi, fãrã sã intervinã, s-au mãrginit pur şi simplu sã redacteze un proces-verbal, fapte pe care Guvernul nu le contestã (conform paragrafului 35 anterior). 63. În opinia Curţii, faptul cã o controversã juridicã a avut loc privind validitatea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului aferent imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu poate exonera autoritãţile de orice responsabilitate în ceea ce priveşte îngrãdirile repetate, din partea unor terţi, ale dreptului garantat de art. 8. 64. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât faptele evidenţiazã clar cã autoritãţile administrative locale din Fãlticeni sunt cele care au creat şi întreţinut controversa, în special eliberând unui terţ un al doilea titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilelor C.A.P. dupã o hotãrâre definitivã care confirma dreptul de proprietate al societãţii E. asupra terenului respectiv şi contestând neîncetat dreptul de proprietate al societãţii respective asupra terenului în litigiu, în pofida deciziilor definitive succesive pe care erau obligate sã le execute, în temeiul <>art. 11 alin. 10 din Legea nr. 18/1991 şi a <>Hotãrârii Guvernului nr. 13/1991 (a se vedea dreptul intern pertinent, paragraful 49 anterior). 65. Cu privire la acest ultim punct, Curtea aminteşte cã administraţia constituie un element al statului de drept, al cãrui interes se identificã cu cel al unei bune administrãri a justiţiei, şi cã, dacã administraţia refuzã sau omite sã execute ori întârzie sã o facã, garanţiile de care a beneficiat justiţiabilul în faza judecãtoreascã a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (mutatis mutandis, Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, paragraful 41). În opinia Curţii, executarea imediatã, de cãtre autoritãţile administrative competente, a hotãrârilor judecãtoreşti definitive confirmând dreptul de proprietate al societãţii E. asupra terenului pe care se aflã casa reclamantului ar fi clarificat situaţia juridicã a imobilului în litigiu şi ar fi antrenat astfel, în termen, repercusiunile asupra dreptului reclamantului de a beneficia, în linişte, de domiciliul sãu. 66. În plus, Curtea observã cã dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu a fost niciodatã contestat de autoritãţile naţionale, de terţi sau de Guvernul pârât. Or, în pofida declaraţiilor mai multor martori care confirmaserã, în cursul anchetei penale începute ca urmare a plângerii reclamantului, în 2000, cã M.O. şi membrii familiei sale, înarmaţi cu bâte, bãtuserã la uşa casei reclamantului, ameninţând sã o distrugã, autoritãţile nu au luat nici o mãsurã, înainte de 18 mai 2001, pentru a-i asigura reclamantului respectarea domiciliului sãu. 67. Presupunând cã, într-o primã etapã, inacţiunea autoritãţilor s-ar fi putut explica prin faptul cã unuia dintre terţii respectivi i se acordase un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, faptele speţei evidenţiazã clar cã, chiar dupã data la care acest titlu de proprietate a fost anulat prin hotãrâre definitivã, autoritãţile nu au reacţionat suficient de rapid pentru a-l pune pe reclamant în posesia terenului şi a pune capãt ingerinţelor repetate ale terţilor în exercitarea dreptului sãu garantat prin art. 8. Sub acest aspect, Curtea considerã deosebit de frapant faptul cã, dupã Hotãrârea definitivã din 6 octombrie 1999, prin care titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului reclamantului a fost anulat, abia la 18 mai 2001, adicã dupã un an şi jumãtate, o sancţiune administrativã i-a fost aplicatã lui M.O., în timp ce încãlcãrile dreptului reclamantului la respectarea domiciliului se pare cã se repetau zilnic, fapt pe care Guvernul nu l-a contestat (conform paragrafului 44 anterior). 68. Având în vedere cele de mai sus, Curtea considerã cã autoritãţile competente nu au depus eforturile la care se putea aştepta în mod normal, pentru a determina încetarea atingerilor aduse de cãtre terţi, timp de câţiva ani, dreptului reclamantului la respectarea domiciliului. 69. În consecinţã, s-a încãlcat art. 8 din Convenţie. II. Cu privire la încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei 70. Reclamantul invocã faptul cã imposibilitatea de a se bucura de domiciliul sãu constituie, de asemenea, o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale cãrui dispoziţii pertinente prevãd urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale [...]." 71. Guvernul considerã cã, dat fiind faptul cã nici o ingerinţã nu se poate reţine în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, nu poate fi vorba, a fortiori, de vreo atingere adusã dreptului de proprietate asupra imobilului în care îşi avea domiciliul. Subliniind cã dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului pe care îl ocupa nu a fost niciodatã contestat, Guvernul precizeazã cã reclamantul nu a obţinut, în urma contractului încheiat la 1 martie 1994 cu societatea E., un drept de proprietate şi nici o speranţã legitimã, în sensul jurisprudenţei Curţii, asupra vreunei suprafeţe aferente imobilului respectiv. El subliniazã în aceastã privinţã cã respectivul contract nu a fost încheiat în formã autenticã, condiţie cerutã de dreptul român pentru validitatea vânzãrii terenurilor. 72. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 9 septembrie 2003, datã la care Camera a declarat cererea admisibilã, Guvernul subliniazã cã reclamantul nu se poate considera victima unei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dat fiind faptul cã dreptul sãu de proprietate privea exclusiv imobilul fostei C.A.P. şi nu terenul aferent. Acesta repetã cã respectivul contract de vânzare privind terenul în chestiune nu fusese încheiat în formã autenticã, condiţie cerutã de lege pentru validitatea vânzãrilor de terenuri. 73. Reclamantul contestã susţinerile Guvernului, subliniind cã plãteşte, din 1994, impozite atât pentru imobilul fostei C.A.P., în care şi-a stabilit domiciliul, cât şi pentru terenul de 1.000 mp aferent imobilului respectiv. El se întemeiazã pe un document eliberat în acest sens de cãtre Departamentul pentru taxe şi impozite de pe lângã Primãria Fãlticeni, care precizeazã cã domnul Surugiu este proprietarul unei case şi a terenului aferent de 1.000 mp, în temeiul unui contract de vânzare din 1 martie 1994 (conform paragrafului 11 anterior). 74. Curtea subliniazã cã problemele ridicate de Guvern în observaţiile sale complementare se aseamãnã mai degrabã cu o excepţie preliminarã întemeiatã pe incompatibilitatea ratione personae a acestui capãt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Ridicatã prima datã dupã adoptarea deciziei asupra admisibilitãţii cererii, o asemenea excepţie va fi respinsã (vezi, între altele, mutatis mutandis, Cauza Ceteroni împotriva Italiei, Hotãrâre din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.755-1.756, paragraful 19). 75. În orice caz, Curtea considerã, având în vedere concluziile care figureazã în paragrafele 67-69 anterioare, cã nu este cazul sã se pronunţe asupra fondului plângerii [vezi, mutatis mutandis, între altele, hotãrârile în cauzele Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33.158/1998, paragraful 25, CEDO 1999-I; Zanghi împotriva Italiei din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23; Biserica catolicã de la Cneea împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50]. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 76. În temeiul art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciul material şi moral 77. Reclamantul solicitã, cu titlu de prejudiciu material, 61.367,90 EUR, reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut încasa dacã ar fi închiriat, cu 1.000 ROL/mp/zi, terenul aferent casei, începând de la 1 martie 1994 şi pânã la 2 octombrie 2000. El solicitã în plus un milion de EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de refuzul autoritãţilor, timp de mai mulţi ani, de a lua mãsuri împotriva terţilor care îi îngrãdiserã constant dreptul la respectarea domiciliului, ceea ce ar fi cauzat destrãmarea primei sale cãsãtorii şi i-ar fi afectat grav starea sãnãtãţii. Cerând ca guvernul pârât sã fie sever sancţionat, acesta subliniazã cã stresul pe care l-a trãit din cauza situaţiei litigioase a condus la apariţia unei tumori maligne şi precizeazã cã are nevoie de bani pentru a se supune unei intervenţii chirurgicale în strãinãtate şi pentru a ajuta alte persoane bolnave, asemeni lui, de cancer. Nu solicitã acordarea de cheltuieli de judecatã. 78. Guvernul se opune acordãrii sumelor cerute de reclamant, subliniind cã nu se poate stabili o legãturã de cauzalitate între prejudiciul pe care reclamantul a încercat sã îl evidenţieze, pe de o parte, şi modul de a acţiona al autoritãţilor, pe de altã parte. El subliniazã cã reclamantul nu se poate pretinde victima unei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi cã, în consecinţã, nu poate pretinde despãgubiri cu titlu de prejudiciu material. 79. Cu titlu subsidiar, Guvernul precizeazã cã ar putea admite existenţa, în speţã, a unui prejudiciu moral. Subliniind, în aceastã privinţã, cã suma cerutã de reclamant este absolut exageratã, atrage atenţia asupra unor elemente susceptibile de a fi relevante în stabilirea sumei, printre care cele ce urmeazã: reclamantul nu şi-a pierdut niciodatã posesia imobilului; încãlcarea invocatã a dreptului la respectarea domiciliului, pentru care parchetul i-a pedepsit pe terţii responsabili cu o amendã administrativã, nu a atins, conform autoritãţilor naţionale, gravitatea unei infracţiuni; divorţul reclamantului, astfel cum a fost pronunţat de instanţa naţionalã competentã, nu se întemeia pe îngrãdiri de cãtre terţi a dreptului soţilor la respectarea domiciliului, care ar fi dãunat vieţii de cuplu, ci era motivat prin vina comunã a soţilor, legatã de separarea lor în fapt, în iulie 1996; boala reclamantului are o cauzã patologicã. 80. Curtea susţine cã singura bazã ce se cuvine reţinutã pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constã, în speţã, în faptul cã autoritãţile competente nu au depus eforturile scontate, în mod normal, pentru a pune capãt atingerilor aduse de terţi dreptului reclamantului la respectarea domiciliului. Or, în mãsura în care sumele cerute de reclamant cu titlu de prejudiciu material nu sunt nicidecum în raport direct cu încãlcarea constatatã de Curte în paragraful 69 anterior, aceasta decide sã respingã cererea formulatã de cel interesat în aceastã privinţã. 81. În legãturã cu cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea considerã cã acesta a fost victima unei suferinţe morale indubitabile, datã fiind inacţiunea autoritãţilor, timp de mai mulţi ani, în a-i asigura respectarea dreptului garantat prin art. 8 din Convenţie. Statuând în echitate, astfel cum este garantat în art. 41, Curtea îi acordã domnului Surugiu suma de 4.000 EUR cu acest titlu. B. Majorãri de întârziere 82. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se adaugã 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 8 din Convenţie; 2. hotãrãşte cã nu se impune o analizã a capãtului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 3. hotãrãşte: a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 4.000 (patru mii) EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumã putând fi datoratã cu titlu de impozit, sumã ce urmeazã a fi plãtitã în moneda naţionalã a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile în momentul plãţii; b) începând de la data expirãrii termenului amintit şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, suma menţionatã va fi majoratã cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se adaugã 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii marginale pentru rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la 20 aprilie 2004, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
J.-P. Costa, preşedinte
T.L. Early, grefier adjunct
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
