Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 78.039/01)
Aceastã hotãrâre va rãmâne definitivã în situaţiile precizate în art. 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusã unor modificãri de formã.
În Cauza Grosaru împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2 februarie 2010, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 78.039/01) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Mircea Grosaru (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 30 aprilie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul, cãruia i s-a refuzat atribuirea unui mandat de deputat în numele minoritãţii italiene din România, se considera victima unei încãlcãri a drepturilor sale garantate prin art. 13 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul nr. 1.
4. Prin decizia din data de 25 noiembrie 2008, camera a declarat cererea parţial admisibilã.
5. Guvernul, însã nu şi reclamantul, a depus observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a nãscut în anul 1952 şi locuieşte în Bucureşti.
7. Membru al Asociaţiei Italienilor din România, reclamantul şi-a depus candidatura la alegerile legislative din 26 noiembrie 2000 în numele Comunitãţii Italiene din România, una dintre organizaţiile ce reprezintã minoritatea italianã din România. Organizaţia respectivã a depus lista uninominalã a reclamantului în 19 din cele 42 de circumscripţii din ţarã.
8. Dupã numãrarea voturilor, biroul electoral central a hotãrât, în temeiul <>art. 4 din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (denumitã în continuare <>Legea nr. 68/1992 ), sã atribuie mandatul de deputat ce îi revenea minoritãţii italiene Comunitãţii Italiene din România, aceasta obţinând 21.263 de voturi la nivel naţional.
9. Deşi reclamantul a obţinut la nivel naţional 5.624 de voturi dintr-un total de 21.263 de sufragii, biroul electoral central i-a atribuit mandatul de deputat unui alt membru al Comunitãţii Italiene din România, doamnei Ileana Stana Ionescu, care se prezentase pe o altã listã uninominalã şi care nu obţinuse decât 2.943 de voturi, însã în una şi aceeaşi circumscripţie.
10. La data de 1 decembrie 2000, reclamantul a contestat în faţa biroului electoral central decizia de atribuire a mandatului de deputat. La data de 2 decembrie 2000, biroul i-a respins contestaţia cu majoritate de voturi. Aceastã decizie a fost semnatã de 6 judecãtori şi 6 reprezentanţi ai partidelor politice.
11. În pãrţile sale relevante, decizia prevedea urmãtoarele:
"În temeiul <>art. 4 § 2 din Legea nr. 68/1992 , modificatã şi completatã, organizaţiile de cetãţeni aparţinând minoritãţilor naţionale ce participã la alegeri sunt asimilate juridic partidelor politice în ceea ce priveşte operaţiunile electorale.
În ceea ce priveşte minoritatea italianã, centralizarea voturilor şi repartizarea mandatelor s-au efectuat în conformitate cu art. 66 din lege, reţinând organizaţia care a obţinut cel mai mare numãr de voturi, precum şi ordinea candidaţilor pe lista de câştigãtori a acestei organizaţii, criteriul candidaturii individuale nefiind prevãzut de lege.
Trebuie precizat cã <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 165 din 15 octombrie 2000 , care le dã dreptul minoritãţilor naţionale sã depunã aceeaşi listã de candidaţi la Camera Deputaţilor în mai multe circumscripţii electorale, nu încalcã principiul mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale, fundamentul acestei reglementãri fiind sã determine, în cazul de faţã, organizarea minoritãţii etnice care dispune de cel mai mare numãr de voturi, şi nu sã contravinã principiului reprezentativitãţii teritoriale în cadrul alegerilor."
12. Într-o opinie divergentã, reprezentanta unui partid politic a considerat cã <>art. 68 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 68/1992 trebuia interpretat în sensul cã, în cazul unei minoritãţi etnice date, mandatul de deputat trebuie atribuit primului candidat de pe lista de câştigãtori la nivel naţional a organizaţiei care a obţinut, tot la nivel naţional, cel mai mare numãr de voturi.
13. La data de 2 decembrie 2000, reclamantul a introdus un recurs în faţa biroului electoral central împotriva deciziei date de acesta în aceeaşi zi. La data de 3 decembrie 2000, biroul, statuând în cadrul unui complet format din 6 judecãtori şi 12 reprezentanţi ai partidelor politice, a respins recursul ca inadmisibil, pe motiv cã deciziile sale sunt definitive.
14. La data de 4 decembrie 2000, reclamantul a adus cauza în faţa Curţii Constituţionale. Prin Adresa din data de 11 decembrie 2000, în care fãcea trimitere la art. 21 din Constituţie care consfinţeşte liberul acces la justiţie, Curtea l-a informat pe reclamant cã nu este competentã în materie de contencios electoral.
15. La data de 4 decembrie 2000, reclamantul a sesizat Curtea Supremã de Justiţie. Prin Decizia din data de 13 decembrie 2000, aceasta a declarat acest recurs inadmisibil, pe motiv cã deciziile biroului electoral central sunt definitive.
16. La data de 8 decembrie 2000, reclamantul şi-a reiterat fãrã succes contestaţia într-un memoriu adresat comisiei de validare a Camerei Deputaţilor. Din transcrierea şedinţei din data de 15 decembrie 2000 a Camerei Deputaţilor, publicatã pe portalul de internet al acestei instituţii, reiese cã respectiva contestaţie a reclamantului a fost respinsã din aceleaşi motive precum cele avansate de Biroul Electoral Central.
17. La alegerile legislative din 2004 şi din 2008, reclamantul a fost ales deputat în numele minoritãţii italiene din România.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente
A. Dreptul intern
1. Constituţia României (în vigoare la data evenimentelor)
ALEGEREA CAMERELOR
ARTICOLUL 59
"(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.
(2) Organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numãrul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetãţenii unei minoritãţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singurã organizaţie. (...)"
2. <>Legea nr. 68/1992 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului
18. Articolele relevante din aceastã lege, în vigoare la data evenimentelor, prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 4
"(1) Organizaţiile cetãţenilor aparţinând unei minoritãţi naţionale, legal constituite, care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator, au dreptul, împreunã, potrivit art. 59 alin. (2) din Constituţie, la un mandat de deputat, dacã au obţinut, pe întreaga ţarã, un numãr de voturi egal cu cel puţin 5% din numãrul mediu de voturi valabil exprimate pe ţarã pentru alegerea unui deputat.
(2) Organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale care participã la alegeri sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice.
(3) Beneficiazã de prevederile alin. (1) şi organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale care au participat la alegeri pe lista comunã a acestor organizaţii; în acest caz, dacã niciun candidat de pe lista comunã nu a fost ales, se va atribui pentru toate organizaţiile care au propus lista un mandat de deputat, cu respectarea prevederilor alin. (1).
(4) Prevederile alin. (3) nu se aplicã organizaţiei cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale care au participat la alegeri pe lista comunã cu un partid sau altã formaţiune politicã ori atât pe liste comune, potrivit alin. (3), cât şi pe liste exclusiv proprii.
(5) Mandatul de deputat atribuit potrivit alin. (1) sau (3) se acordã peste numãrul total de deputaţi (...)"
ARTICOLUL 24
"(1) Biroul Electoral Central este alcãtuit din 7 judecãtori ai Curţii Supreme de Justiţie şi 16 reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora care participã la alegeri.
(2) Desemnarea celor 7 judecãtori se face în şedinţã publicã, în termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere la sorţi, de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, dintre toţi judecãtorii în exerciţiu ai Curţii. Rezultatul tragerii la sorţi se consemneazã într-un proces-verbal, semnat de preşedintele şi consultantul şef ai Curţii Supreme de Justiţie, ce constituie actul de învestire. Data şedinţei se aduce la cunoştinţã publicã prin presã, de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, cu cel puţin 48 de ore înainte.
(3) În termen de 24 de ore de la învestire, judecãtorii desemnaţi aleg, din rândul lor, prin vot secret, preşedintele Biroului Electoral Central. În aceastã organizare, Biroul Electoral Central va îndeplini toate atribuţiile ce-i revin potrivit prezentei legi, urmând sa fie completat cu reprezentanţii partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora.
(4) În termen de douã zile de la data pânã la care se pot depune candidaturile, partidele, formaţiunile politice şi coaliţiile acestora care participã la alegeri vor comunica, în scris, Biroului Electoral Central, numãrul listelor de candidaţi din toate circumscripţiile electorale, precum şi prenumele şi numele reprezentanţilor. Comunicãrile transmise dupã acest termen nu se mai iau în considerare.
(5) Desemnarea reprezentanţilor partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora în Biroul Electoral Central se face în ordinea descrescãtoare a ponderii numãrului listelor de candidaţi comunicate de fiecare partid, formaţiune politicã sau coaliţie a acestora, potrivit alin. (4), în numãrul circumscripţiilor electorale din întreaga ţarã. Un partid, formaţiune politicã sau coaliţie a acestora nu poate avea mai mult de 5 reprezentanţi.
(6) Persoanele care au calitatea de reprezentanţi ai unui partid, formaţiune politicã sau coaliţie a acestora în Biroul Electoral Central se stabilesc în ordinea menţionatã în comunicarea prevãzutã la alin. (4).
(7) În cazul în care mai multe partide, formaţiuni politice sau coaliţii ale acestora au depus acelaşi numãr de liste, desemnarea reprezentanţilor acestora se va face, prin tragere la sorti, de preşedintele Biroului Electoral Central, în prezenţa persoanelor delegate de partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile în cauzã. (...)"
ARTICOLUL 25
"(1) Biroul Electoral Central are urmãtoarele atribuţii:
a) vegheazã la actualizarea listelor electorale, urmãreşte aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri pe întreg teritoriul ţãrii şi asigurã interpretarea lor uniformã;
b) rezolvã întâmpinãrile referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale de circumscripţie;
c) primeşte de la birourile electorale de circumscripţie procesele-verbale cuprinzând numãrul de voturi valabil exprimat pentru fiecare listã de candidaţi şi constatã dacã existã partide, formaţiuni politice sau coaliţii ale acestora care nu au întrunit cel puţin 3% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţarã; comunicã birourilor electorale de circumscripţie şi dã publicitãţii, în termen de 24 de ore de la constatare, partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile acestora care se aflã în aceastã situaţie;
d) verificã şi înregistreazã rezultatul alegerilor, însumeazã pe întreaga ţarã voturile neutilizate pentru fiecare partid, formaţiune politicã sau coaliţie a acestora care îndeplineşte condiţia prevãzutã la lit. c) şi asigurã repartizarea centralizatã şi desfãşurarea pe circumscripţii electorale a mandatelor ce li se cuvin;
e) atestã atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale care a întrunit condiţiile prevãzute de art. 4 şi elibereazã certificatul doveditor al deputatului desemnat pe aceastã bazã;
f) anuleazã alegerile dintr-o circumscripţie electoralã în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin fraude de naturã sã modifice atribuirea mandatelor şi dispune repetarea scrutinului;
g) îndeplineşte orice alte obligaţii ce îi revin potrivit prezentei legi.
(...)
(4) Hotãrârile Biroului Electoral Central se aduc la cunoştinţã în şedinţã publicã."
ARTICOLUL 66
"(1) Atribuirea de mandate pentru candidaţii de pe liste se face avându-se în vedere numai partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile acestora care au întrunit, pe întreaga ţarã, cel puţin 3% din voturile valabil exprimate, în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat.
(2) Operaţiunea de atribuire a mandatelor se face dupã comunicarea Biroului Electoral Central cu privire la partidele, formaţiunile politice şi coaliţiile acestora care au întrunit cel puţin 3% din numãrul total al voturilor valabil exprimate pe întreaga ţarã, în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat.
(3) Repartizarea şi atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se fac în douã etape: la nivelul fiecãrei circumscripţii electorale şi la nivel de ţarã.
(4) La nivelul circumscripţiei electorale, biroul electoral stabileşte, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, coeficientul electoral al circumscripţiei, prin împãrţirea numãrului total de voturi valabil exprimate pentru toate listele de candidaţi ale partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora ce întrunesc condiţia prevãzutã la alin. (1) şi pentru candidaţii independenţi la numãrul de deputaţi, respectiv de senatori, ce urmeazã sã fie aleşi în acea circumscripţie; fiecãrei liste i se vor repartiza atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral al circumscripţiei electorale se include în voturile valabil exprimate pentru acea listã; atribuirea mandatelor se face de biroul electoral de circumscripţie în ordinea înscrierii candidaţilor pe listã; pentru candidaţii independenţi se atribuie fiecãruia câte un mandat, dacã a obţinut un numãr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral pentru deputaţi sau pentru senatori, dupã caz. Voturile rãmase, adicã cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute de listele de candidaţi ale partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora ce întrunesc condiţia prevãzutã la alin. (1), ca şi mandatele ce nu au putut fi atribuite de biroul electoral de circumscripţie se comunicã de acesta Biroului Electoral Central, pentru a fi repartizate centralizat.
(5) Biroul Electoral Central însumeazã, pe întreaga ţarã, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, voturile neutilizate sau cele inferioare coeficientului electoral de circumscripţie din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid, formaţiune politicã sau coaliţie a acestora ce întruneşte condiţia prevãzutã la alin. (1); numãrul voturilor astfel obţinute de fiecare partid, formaţiune politicã sau coaliţie a acestora se împarte la 1, 2, 3, 4 etc., fãcându-se atâtea operaţii de împãrţire câte mandate nu au putut fi atribuite la nivelul circumscripţiilor electorale; câturile rezultate din împãrţire, indiferent de lista din care provin, se clasificã în ordine descrescãtoare, pânã la concurenţa numãrului de mandate neatribuite; cel mai mic din aceste câturi constituie coeficientul electoral pe ţarã, pentru deputaţi şi, separat, pentru senatori; fiecãrui partid, formaţiune politicã sau coaliţie a acestora i se vor repartiza atâtea mandate de deputaţi sau, dupã caz, de senatori de câte ori coeficientul electoral pe ţarã se cuprinde în numãrul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul, formaţiunea politicã sau coaliţia respectivã, rezultat din însumarea pe ţarã a voturilor neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral de circumscripţie.
(6) Desfãşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale se face de Biroul Electoral Central (...)."
ARTICOLUL 68
"(1) Biroul Electoral Central rezolvã întâmpinãrile şi contestaţiile depuse, dupã care încheie separat câte un procesverbal pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, cuprinzând, pe întreaga ţarã:
a) numãrul total al alegãtorilor potrivit listelor electorale permanente;
b) numãrul total al alegãtorilor care s-au prezentat la urne;
c) numãrul total al voturilor valabil exprimate;
d) numãrul total al voturilor nule;
e) constatarea cu privire la modul de aplicare, de cãtre birourile electorale de circumscripţie, a prevederilor art. 66 alin. (4);
f) repartizarea pe ţarã a mandatelor potrivit art. 66 alin. (5) şi desfãşurarea acestora pe circumscripţii electorale potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol;
g) organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale care, deşi au participat la alegeri, nu au obţinut niciun mandat de deputat sau de senator; totalitatea voturilor valabil exprimate pentru listele fiecãreia din aceste organizaţii şi constatarea organizaţiilor cãrora li se cuvine câte un mandat de deputat potrivit art. 4; prenumele şi numele primului candidat de pe lista organizaţiei îndreptãţite la un mandat de deputat, care a întrunit cel mai mare numãr de voturi; în cazul în care listele organizaţiei au obţinut un numãr egal de voturi, desemnarea se face prin tragere la sorţi."
19. <>Art. 91 alin. (9) din noua Lege nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului precizeazã cã mandatul de deputat al minoritãţilor naţionale este atribuit circumscripţiei electorale în care lista de candidaţi depusã a obţinut cel mai mare numãr de voturi.
3. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 165/2000 pentru completarea <>art. 5 din Legea nr. 68/1992 .
20. Prin aceastã ordonanţã, la <>art. 5 din Legea nr. 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, menţionatã mai sus, a fost adãugat alineatul urmãtor:
"(8) Organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale pot opta sã depunã, prin derogare de la prevederile alin. (3), (6) şi (7), aceeaşi listã de candidaţi pentru Camera Deputaţilor în mai multe circumscripţii electorale."
4. Regulamentul Camerei Deputaţilor din 24 februarie 1994, republicat la data de 14 martie 1996
21. Articolele relevante din acest regulament, în versiunea sa aflatã în vigoare la data evenimentelor, prevedeau urmãtoarele:
ARTICOLUL 3
"Pentru validarea mandatelor, Camera Deputaţilor alege, în prima sa şedinţã, o comisie compusã din 30 de deputaţi, care sã reflecte configuraţia politicã a Camerei, aşa cum aceasta rezultã din constituirea grupurilor parlamentare." (...)
ARTICOLUL 6 § 5
"Comisia de validare se pronunţã asupra contestaţiilor nesoluţionate şi asupra acelora a cãror soluţionare s-a fãcut cu încãlcarea dispoziţiilor legale referitoare la procedura de soluţionare."
B. Lucrãrile Comisiei Europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia)
1. Codul bunelor practici în materie electoralã
22. Codul bunelor practici în materie electoralã a fost adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a cincizeci şi una sesiuni plenare ce a avut loc pe 5 şi 6 iulie 2002 şi a fost supus Adunãrii Parlamentare din 6 noiembrie 2002. În pãrţile sale relevante, acesta prevede urmãtoarele:
"3.3. Existenţa unui sistem de recurs eficient
Pentru a aplica eficient prevederile dreptului electoral, nerespectarea lor trebuie sã poatã fi contestatã în faţa unui organ de recurs. Acest lucru se referã în special la rezultatul alegerilor, a cãrui contestare permite invocarea neregulilor în procedura de vot; de asemenea, acest lucru este valabil şi în cazul actelor adoptate în perioada preelectoralã, în special în ceea ce priveşte dreptul de vot, listele electorale şi eligibilitatea, validitatea candidaturilor, respectarea regulilor campaniei electorale şi accesul la mijloacele de informare în masã sau la finanţarea partidelor.
Existã douã soluţii posibile:
- Recursurile sunt examinate de instanţele judecãtoreşti ordinare, speciale sau constituţionale.
- Instanţele competente sunt comisii electorale. Acest sistem prezintã avantaje reale, deoarece comisiile sunt foarte specializate şi, de aceea, cunosc mai bine problemele electorale decât instanţele judecãtoreşti. Cu toate acestea, din motive de precauţie, se recomandã instituirea unei forme de control jurisdicţional. Prin urmare, prima instanţã este comisia electoralã superioarã, iar a doua, instanţa judecãtoreascã competentã.
Recursul în faţa Parlamentului, în calitate de judecãtor al propriilor alegeri, este prevãzut în unele cazuri, dar riscã sã determine adoptarea unor decizii politice. Acest tip de recurs este admisibil în primã instanţã, atunci când este cunoscut de multã vreme, însã în acest caz trebuie sã fie posibil un recurs judiciar.
Procedura de recurs ar trebui sã fie cât mai scurtã posibil, cel puţin în ceea ce priveşte deciziile ce trebuie adoptate înainte de alegeri. În acest sens, trebuie evitate douã obstacole: pe de o parte, ca procedura de recurs sã întârzie procesul electoral; pe de altã parte, ca, în lipsa efectului suspensiv, deciziile asupra recursului care puteau fi luate înaintea alegerilor sã fie luate dupã acestea. În plus, deciziile cu privire la rezultatele alegerilor nu trebuie adoptate cu întârziere, mai ales în cazul unui climat politic tensionat. Acest lucru presupune totodatã termene de recurs foarte scurte şi ca instanţa de recurs sã fie obligatã sã statueze cât mai prompt posibil. Termenele trebuie sã fie, totuşi, suficient de lungi pentru a permite un recurs, pentru a garanta exercitarea drepturilor la apãrare şi o decizie chibzuitã. Un termen de 3 pânã la 5 zile în primã instanţã (atât pentru formularea recursurilor, cât şi pentru adoptarea hotãrârilor) pare a fi rezonabil pentru deciziile care trebuie adoptate înainte de alegeri. Totuşi, instanţelor superioare (curţi supreme, curţi constituţionale) li se poate acorda un termen ceva mai lung pentru a statua.
De altfel, procedura trebuie sã fie simplã. Punerea unor formulare speciale la dispoziţia alegãtorilor care doresc sã formuleze un recurs contribuie la simplificarea procedurii. Trebuie înlãturat orice formalism pentru a evita decizii de inadmisibilitate, în special în cauzele delicate din punct de vedere politic.
În plus, trebuie neapãrat ca prevederile în materie de recurs, şi în special de competenţã şi de responsabilitate ale diferitelor instanţe, sã fie clar reglementate prin lege pentru a evita orice conflict de competenţã pozitiv sau negativ. Nici reclamanţii şi nici autoritãţile nu trebuie sã aibã posibilitatea de a alege instanţa de recurs. Riscul denegãrii de dreptate este ridicat dacã existã posibilitatea de recurs în mod alternativ la instanţe şi la comisii electorale sau dacã recursul s-ar face în lipsa unei delimitãri clare a competenţelor diferitelor instanţe - spre exemplu instanţele ordinare şi Curtea Constituţionalã. (...)
Litigiile legate de listele electorale, care sunt, de exemplu, de competenţa administraţiei locale care acţioneazã sub controlul comisiilor electorale sau în colaborare cu acestea pot fi soluţionate de judecãtorii.
Calitatea de a face recurs trebuie sã fie larg recunoscutã. Recursul trebuie sã fie accesibil oricãrui alegãtor din circumscripţie, precum şi oricãrui candidat din cadrul acesteia. Un cvorum rezonabil poate fi, totuşi, impus pentru recursurile alegãtorilor cu privire la rezultatele alegerilor.
Procedura trebuie sã aibã un caracter judiciar, în sensul în care dreptul reclamanţilor la o procedurã contradictorie trebuie sã fie asigurat.
Atribuţiile instanţei de recurs sunt de asemenea importante. Ea trebuie sã aibã posibilitatea de a anula scrutinul în cazul în care rezultatul a fost influenţat de vreo neregulã, modificând repartizarea mandatelor. Acest principiu general ar trebui cizelat, în sensul în care contenciosul de anulare nu trebuie neapãrat sã aibã efect pe întregul teritoriu sau chiar în limitele circumscripţiei; dimpotrivã, ar trebui sã fie posibilã anularea rezultatelor unei secţii de votare. Aceasta ar permite, totodatã, evitarea a douã situaţii extreme: anularea scrutinului în întregime, deşi neregulile sunt limitate din punct de vedere geografic; refuzul de a anula scrutinul în cazul în care teritoriul în care au fost constatate neregulile este insuficient de extins. Pe teritoriul unde alegerile au fost anulate se vor reorganiza alegeri.
În cazul în care comisiile electorale superioare sunt instanţe de recurs, acestea trebuie sã aibã competenţa de rectificare sau anulare din oficiu a deciziilor comisiilor electorale superioare."
2. Raportul asupra dreptului electoral şi administrarea alegerilor în Europa
23. Raportul asupra dreptului electoral şi administrarea alegerilor în Europa (Studiu de sintezã asupra anumitor provocãri şi probleme recurente) a fost adoptat de Consiliul Alegerilor Democratice cu ocazia celei de-a şaptesprezecea reuniuni a sa (Veneţia, 8-9 iunie 2006) şi de Comisia de la Veneţia cu ocazia celei de-a şaizeci şi şaptea sesiuni plenare a sa (Veneţia, 9-10 iunie 2006). În pãrţile sale relevante, acesta prevede urmãtoarele:
"XII. Recursul în materie de alegeri şi rãspunderea pentru încãlcãrile dreptului electoral
167. Procedurile de formulare a recursului trebuie sã fie cel puţin la îndemâna oricãrui alegãtor, candidat şi partid. Totuşi, se poate impune un cvorum rezonabil pentru recursurile alegãtorilor referitoare la rezultatele alegerilor [CDL-AD (2002)023rev, paragraful 99]. Pentru a fi conforme cu normele internaţionale, procedurile de recurs trebuie sã le confere în mod clar alegãtorilor, candidaţilor şi partidelor politice urmãtoarele drepturi: dreptul de a formula un recurs, dreptul de a prezenta elemente de probã în sprijinul unui recurs, dreptul la o analizã publicã şi echitabilã a unui recurs, dreptul ca o instanţã sã se pronunţe în mod transparent şi imparţial asupra unui recurs, dreptul la o soluţie efectivã şi rapidã, precum şi dreptul de a se adresa unei instanţe superioare dacã recursul este respins [vezi, de exemplu, CDL-AD (2004)027, paragraful 111]. Totuşi, în practicã, aceste drepturi nu sunt mereu respectate. Este posibil chiar ca recursuri întemeiate sã nu poatã conduce la eliminarea inegalitãţii.
168. Ca urmare a tradiţiilor juridice şi politice diferite de la o ţarã la alta, sunt utilizate diferite proceduri pentru a rezolva litigiile electorale. Într-o serie de democraţii bine definitivate din Europa de Vest (cum sunt Germania, Franţa, Italia sau Marea Britanie), recursurile în materie electoralã sunt examinate de organele administrative şi judiciare ordinare în cadrul unor proceduri speciale. Dimpotrivã, în majoritatea democraţiilor noi sau emergente din Europa Centralã şi de Est (precum şi în alte regiuni ale lumii), comisiile electorale independente şi instanţele ordinare îşi împart responsabilitatea de a analiza recursurile în materie electoralã (...)."
3. Raportul asupra dreptului electoral şi a minoritãţilor naţionale
24. Raportul asupra dreptului electoral şi a minoritãţilor naţionale a fost adoptat de Comisia de la Veneţia la data de 25 ianuarie 2000. El se referã la elementul central al vieţii publice, participarea la organele alese ale statului, în special la Parlamentul naţional. Aceastã participare este analizatã din perspectiva dreptului electoral şi a posibilitãţilor pe care le oferã acesta persoanelor care aparţin minoritãţilor naţionale de a fi prezente în organele alese.
Regulile dreptului electoral referitoare la o reprezentare specialã a minoritãţilor reprezintã excepţia. Astfel, printre statele care au rãspuns la chestionarul Comisiei, numai 3 (Croaţia, România, Slovenia) prevedeau alegerea unor deputaţi care sã reprezinte minoritãţile naţionale. Conform raportului, România este ţara în care au participat la alegeri cele mai multe partide sau organizaţii ale minoritãţilor - asimilate partidelor politice în materie electoralã - şi care au deputaţi şi senatori în Parlament.
Fãrã a garanta neapãrat prezenţa unor persoane care aparţin minoritãţilor naţionale în organele alese, alte sisteme faciliteazã reprezentarea organizaţiilor de minoritãţi. În Polonia şi în Germania, regulile în materie de cvorum nu se aplicã efectiv în cazul unor astfel de organizaţii.
Sistemul belgian este specific. Totalitatea instituţiilor este conceputã astfel încât sã asigure un echilibru între diferitele grupuri lingvistice (mai degrabã decât între minoritãţi propriu-zise). În plus, în anumite teritorii mixte din punct de vedere lingvistic, au fost fãcute demersuri pentru ca alegãtorii din diferitele comunitãţi lingvistice sã fie reprezentaţi în organul ales.
Totuşi, cel mai adesea, reprezentarea minoritãţilor în organul ales este, dimpotrivã, asiguratã de aplicarea regulilor generale ale dreptului electoral, care trateazã în acelaşi mod persoanele care aparţin unor minoritãţi naţionale şi celelalte persoane.
C. Recomandãrile de la Lund cu privire la participarea efectivã a minoritãţilor naţionale la viaţa publicã
25. Recomandãrile au fost adoptate la Lund (Suedia) în septembrie 1999 de cãtre un grup de experţi internaţionali sub egida Înaltului Comisar pentru Minoritãţile Naţionale al OSCE. În pãrţile lor relevante, recomandãrile prevãd urmãtoarele:
"B. Alegeri
7) Experienţa înregistratã mai ales în Europa demonstreazã importanţa procesului electoral în facilitarea participãrii minoritãţilor la viaţa politicã. Statele trebuie sã garanteze persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale dreptul de a lua parte la administrarea treburilor publice, în special prin dreptul de a vota şi de a candida, fãrã discriminare.
8) Reglementãrile privind formarea şi activitatea partidelor politice trebuie sã respecte principiul libertãţii de asociere din dreptul internaţional. Acest principiu include libertatea de a înfiinţa atât partide politice bazate pe identitãţi comune, cât şi partide ce nu se identificã exclusiv cu interesul unei comunitãţi determinate.
9) Sistemul electoral ar trebui sã faciliteze reprezentarea minoritãţilor şi influenţa exercitatã de acestea.
- Atunci când minoritãţile sunt concentrate din punct de vedere teritorial, circumscripţiile care nu aleg decât un singur deputat pot asigura minoritãţii o reprezentare suficientã.
- Sisteme de reprezentare proporţionalã, în care numãrul de voturi pe care îl obţine un partid politic în cadrul scrutinului naţional se reflectã în numãrul de mandate la nivelul legislativului, pot contribui la asigurarea reprezentãrii minoritãţilor.
- Anumite forme de vot preferenţial, în care alegãtorii claseazã candidaţii într-o ordine de preferinţã pot facilita reprezentarea minoritãţilor şi pot promova cooperarea în interiorul comunitãţii.
- Un prag electoral mai coborât pentru reprezentarea în corpul legiuitor poate sã consolideze includerea minoritãţilor naţionale în gestionarea chestiunilor publice.
10) Delimitarea circumscripţiilor electorale ar trebui sã permitã o reprezentare echitabilã a minoritãţilor naţionale."
Recomandãrile de la Lund sunt dezvoltate în "Liniile directoare pentru favorizarea participãrii minoritãţilor naţionale la procesul electoral", publicate în ianuarie 2001, sub egida OSCE.
D. Drept comparat în materie de recursuri postelectorale
26. În ciuda diversitãţii organizãrii şi a caracteristicilor administraţiei electorale competente în materie de rezultate şi de repartizare a mandatelor (comisii electorale independente, structuri guvernamentale, birouri electorale temporare, instanţe), din elementele de care dispune Curtea cu privire la legislaţia unui mare numãr de state membre ale Consiliului Europei rezultã cã existã o anumitã convergenţã în ceea ce priveşte existenţa unui sistem de recurs postelectoral. În anumite state, este posibil sã se formuleze un astfel de recurs în faţa unui organ considerat curte sau instanţã, indiferent cã este vorba de judecãtorul ordinar, de o curte electoralã specialã sau de o instanţã constituţionalã. Dacã anumite ţãri prevãd pânã la douã grade de recurs în faţa organelor jurisdicţionale, altele nu prevãd decât un singur recurs de acest tip, în primã instanţã. Cele 3 ţãri care nu prevãd niciun recurs jurisdicţional în afara validãrii puterilor de cãtre camera legislativã sunt ţãri din Europa Occidentalã (Belgia, Italia, Luxemburg). Existenţa acestei tendinţe cãtre jurisdicţionalizarea contenciosului postelectoral se înscrie pe traseul normelor europene preconizate de Comisia de la Veneţia, care subliniazã cã în toate situaţiile ar trebui sã existe un recurs jurisdicţional, singurele recursuri în faţa comisiei de validare a Parlamentului sau în faţa unei comisii electorale neoferind garanţii suficiente.
a) Administraţia electoralã centralã ca organ de recurs
27. Acest sistem este adoptat de România şi Albania. În aceastã din urmã ţarã este posibilã contestarea deciziilor referitoare la declararea rezultatelor în faţa comisiei electorale centrale înseşi. Cu toate acestea, pãrţile lezate pot apoi sã facã recurs împotriva deciziei comisiei în faţa unei instanţe (colegiul electoral al Curţii de Apel Tirana).
b) Validarea politicã: comisiile parlamentare de validare
28. Dacã aceastã practicã este larg rãspânditã, 3 ţãri (Belgia, Italia, Luxemburg) prezintã particularitatea de a nu prevedea un alt recurs postelectoral decât validarea de cãtre Parlament, deciziile birourilor electorale fiind considerate definitive. Având în vedere acest lucru, aceste 3 ţãri se bucurã de o îndelungatã tradiţie democraticã ce tinde sã risipeascã eventualele îndoieli în ceea ce priveşte legitimitatea unei astfel de practici. Totuşi, Comisia de la Veneţia se aratã rezervatã în general în ceea ce priveşte eficienţa acestui tip de recurs, imparţialitatea unor astfel de organe pãrând sã fie sub semnul întrebãrii (vezi mai sus, paragraful 22).
29. În acest sens, putem reaminti exemplul francez: deoarece Comisia de validare (care pe atunci era singura competentã sã statueze asupra recursurilor) a exclus, în 1956, 25 de deputaţi pujadişti din Parlament, Consiliul Constituţional instituit de Constituţia din 1958 a fost însãrcinat sã evite astfel de dificultãţi, iar practica validãrii pur şi simplu a dispãrut din peisajul parlamentar francez. De altfel, putem sublinia cã, în 2005, Elveţia a instaurat posibilitatea unui recurs în faţa Tribunalului federal (în timp ce pânã atunci numai verificarea puterilor de cãtre Consiliul naţional ţinea loc de recurs).
30. Totuşi, aceastã practicã rãmâne implantatã în anumite state. Pe de altã parte, în numeroase ţãri, printre care şi Elveţia, persistã un sistem dublu. Controlul jurisdicţional nu împiedicã de fapt existenţa unei validãri de cãtre Parlament, în mãsura în care obiectivele unuia şi ale celuilalt rãmân diferite: într-un caz este vorba de un control judiciar menit sã soluţioneze eventuale litigii, în celãlalt caz este vorba de un control politic ce vizeazã validarea mandatelor. Existenţa acestui tip de validare se bazeazã pe o recunoaştere a specificitãţii şi independenţei puterii legislative raportate atât la puterea executivã, cât şi la puterea judiciarã.
c) Recursul jurisdicţional
31. Un prim tip de recurs este cel formulat în faţa judecãtorului "ordinar". Instanţele competente pot fi instanţe administrative şi curţi de apel, cum este cazul în urmãtoarele ţãri: Andora, Azerbaidjan, Bosnia-Herţegovina, Spania (Camera contencioasã administrativã a Curţii Supreme), Georgia (Curtea şi Curtea de Apel din Tbilissi), Ungaria, Letonia (Departamentul pentru probleme administrative al Senatului Curţii Supreme), Marea Britanie (Election Court din cadrul High Court şi apel în faţa Court of Appeal).
32. Numeroase state îi încredinţeazã judecãtorului constituţional sarcina de a statua asupra contenciosului postelectoral. Totuşi, controlul pe care îl exercitã acesta nu este neapãrat acelaşi de la un sistem la altul: astfel, acesta se poate limita sã controleze constituţionalitatea (Georgia) sau sã verifice şi sã aprobe rezultatele transmise de cãtre comisia electoralã (Azerbaidjan).
33. Anumite ţãri au adoptat acest tip de recurs, fie în primã, fie în ultimã instanţã: Andora (al doilea grad de jurisdicţie), Armenia (primul grad), Croaţia (primul grad), Spania (al doilea grad şi protecţia drepturilor fundamentale), Estonia (primul grad, în faţa Curţii Supreme ca judecãtor constituţional), Franţa (primul grad), Georgia (numai dacã se ridicã probleme de constituţionalitate), Malta (primul grad), Elveţia (al doilea grad în faţa Tribunalului federal).
34. În fine, anumite sisteme cuprind instanţe ce nu pot fi sesizate decât cu cauze de contencios electoral. Ele sunt formate din judecãtori ce provin, în general, din alte instanţe şi au o duratã de viaţã limitatã (timpul termenelor de recurs dupã publicarea rezultatelor), însã se bucurã de o competenţã exclusivã în materie de contencios electoral. În urmãtoarele ţãri au fost instituite organe specifice de acest tip: Albania (colegiul electoral al Curţii de Apel Tirana), Grecia (Curtea specialã supremã, specializatã în anumite tipuri de contencios, printre care şi contenciosul electoral), Marea Britanie (Election court), Suedia (Comisia de revizuire electoralã).
d) Recursul în faţa executivului
35. Se cunoaşte un singur caz, cel al Elveţiei (contestaţie în faţa Guvernului cantonal). Aceastã particularitate este rezultatul istoriei ţãrii şi al tradiţiei sale federale; cu toate acestea, începând cu anul 2005, puterile Guvernului cantonal merg mânã în mânã cu validarea de cãtre Consiliul naţional (Parlament) a propriilor sale puteri, precum şi cu recursul în faţa Tribunalului federal.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
36. Reclamantul se plânge de refuzul autoritãţilor de a-i atribui un mandat de deputat în numele minoritãţii italiene cu ocazia alegerilor parlamentare din 2000. El invocã art. 3 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigurã libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ."
A. Argumentele pãrţilor
37. Guvernul subliniazã încã de la început cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, statele contractante se bucurã de o largã marjã de apreciere în materie electoralã. Acesta argumenteazã cã exigenţele impuse de legislaţia în vigoare la data evenimentelor (Constituţia şi <>Legea nr. 68/1992 ) pentru reprezentarea minoritãţilor în Parlament erau minimale, cã urmãreau un scop legitim şi cã mijloacele folosite pentru a atinge acest scop nu erau disproporţionate.
38. Guvernul considerã cã în Decizia sa din 2 decembrie 2000, Biroul Electoral Central a interpretat corect prevederile legislative relevante în materie de alegere a deputaţilor care reprezintã minoritãţile naţionale. Astfel, biroul a considerat pe bunã dreptate cã mandatul trebuia sã îi fie atribuit organizaţiei italiene care a reunit cel mai mare numãr de voturi în una şi aceeaşi circumscripţie, în cazul de faţã Comunitatea Italianã din România. Or, reclamantul reprezenta Asociaţia Italienilor din România.
39. În fine, Guvernul subliniazã cã reprezentarea minoritãţilor în Parlamentul român este importantã. De altfel, tocmai acest lucru l-a constatat Comisia de la Veneţia în raportul sãu din 25 ianuarie 2000 privind legea electoralã şi minoritãţile naţionale şi în avizul sãu din 2005 asupra proiectului de lege referitor la statutul minoritãţilor din România. Astfel, cu ocazia alegerilor legislative din 2000, minoritãţilor naţionale li s-au atribuit 45 de mandate de deputaţi dintr-un total de 341, iar cu ocazia alegerilor municipale au fost aleşi sute de primari şi consilieri judeţeni şi locali care aparţineau unor minoritãţi naţionale.
40. Reclamantul aratã cã Asociaţia Italienilor din România, din care fãcea parte, şi Comunitatea Italianã din România au semnat un protocol de alianţã validat de Biroul Electoral Central, în baza cãruia Asociaţia Italienilor din România participa la alegeri cu emblema sa electoralã, iar Comunitatea Italianã din România, cu numele sãu. Cu ocazia alegerilor parlamentare din 2000, ar fi fãcut aşadar parte din aceeaşi organizaţie cu doamna Ileana Stana Ionescu, şi anume Comunitatea Italianã din România.
41. Reclamantul considerã cã interpretarea dispoziţiilor electorale datã de Biroul Electoral Central este contrarã logicii înseşi a posibilitãţii pe care le-o oferã legea reprezentanţilor minoritãţilor de a depune o listã în mai multe circumscripţii, aplicând principiul reprezentãrii la nivel naţional. În plus, acesta argumenteazã cã mandatul de deputat este atribuit minoritãţilor care au obţinut cel puţin 5% din sufragiile valabil exprimate la nivel naţional pentru alegerea unui deputat, şi aceasta pe lângã numãrul de deputaţi rezultat din norma de reprezentare.
B. Aprecierea Curţii
1. Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
42. Curtea reaminteşte cã art. 3 din Protocolul nr. 1 diferã de celelalte prevederi ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale ce garanteazã drepturi prin faptul cã enunţã obligaţia înaltelor pãrţi contractante de a organiza alegeri în condiţii ce asigurã libera exprimare a opiniei poporului şi nu un drept sau o libertate în mod special. Cu toate acestea, având în vedere lucrãrile pregãtitoare ale art. 3 din Protocolul nr. 1 şi interpretarea datã acestei clauze în cadrul Convenţiei în întregul sãu, Curtea a stabilit cã acest articol presupune şi drepturi subiective, printre care dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegeri (MathieuMohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, 2 martie 1987, §§ 46-51, seria A nr. 113, Zdanoka împotriva Letoniei [MC], nr. 58.278/00, § 102, CEDO 2006-IV).
43. Drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru stabilirea şi menţinerea fundamentelor unei veritabile democraţii guvernate de supremaţia dreptului. Totuşi, aceste drepturi nu sunt absolute. Existã loc pentru "limitãri implicite", iar statelor contractante trebuie sã li se acorde o marjã de apreciere în materie. În acest sens, Curtea a reafirmat deja cã marja de apreciere în acest domeniu este mare (Mathieu-Mohin, hotãrârea menţionatã mai sus, § 52, şi, mai recent, Matthews împotriva Marii Britanii [MC], nr. 24.833/94, § 63, CEDO 1999-I, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 201, CEDO 2000-IV, şi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, § 33, CEDO 2002-II). Existã numeroase modalitãţi de a organiza şi de a face sã funcţioneze sistemele electorale, precum şi o multitudine de diferenţe în cadrul Europei, în special în evoluţia istoricã, diversitatea culturalã şi gândirea politicã pe care fiecare stat contractant are obligaţia de a o încorpora în propria sa viziune a democraţiei [Hirst împotriva Marii Britanii (nr. 2) [MC], nr. 74.025/01, § 61, CEDO 2005-IX].
44. Cu toate acestea, Curţii îi revine misiunea de a statua în ultimã instanţã asupra respectãrii cerinţelor art. 3 din Protocolul nr. 1; aceasta trebuie sã se asigure cã exigenţele cãrora li se subordoneazã drepturile de vot sau faptul de a candida la alegeri nu reduc drepturile în discuţie de aşa manierã, încât sã le atingã în chiar esenţa lor şi sã le lipseascã de eficienţã, cã aceste condiţii urmãresc un scop legitim şi cã mijloacele utilizate nu se dovedesc a fi disproporţionate (Mathieu-Mohin, ibidem). În mod special, niciuna dintre condiţiile impuse, dacã este cazul, nu trebuie sã împiedice libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ - cu alte cuvinte, ele trebuie sã reflecte sau sã nu contracareze preocuparea de a menţine integritatea şi eficienţa unei proceduri electorale ce urmãreşte sã determine voinţa poporului prin intermediul sufragiului universal (Hirst, hotãrârea menţionatã mai sus, § 62; Yumak şi Sadak împotriva Turciei [MC], nr. 10.226/03, § 109, 8 iulie 2008). Totuşi, Curtea nu trebuie sã ia poziţie cu privire la alegerea unui sistem electoral, şi nu a altuia. Într-adevãr, aceastã alegere, dictatã de considerente de ordin istoric şi politic care îi sunt proprii, ţine în principiu de domeniul de competenţã exclusivã a statului (vezi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, § 34, CEDO 2002-II).
2. Aplicarea acestor principii generale în speţã
45. În speţã, Curtea observã încã de la început cã din probele aflate la dosar rezultã cã reclamantul a candidat într-adevãr în numele Comunitãţii Italiene din România, şi nu al Asociaţiei Italienilor din România, aşa cum susţine Guvernul.
46. Aceasta observã cã prezenta cauzã nu se referã, ca în marea majoritate a hotãrârilor pe care le-a dat pânã în prezent în materie electoralã, la condiţii de eligibilitate, ci la atribuirea unui mandat de deputat, ceea ce reprezintã o chestiune de drept postelectoral. Este vorba de o problematicã la fel de crucialã, care pe deasupra influenţeazã direct rezultatul alegerilor, circumstanţã cãreia Curtea îi acordã o foarte mare importanţã [I.Z. împotriva Greciei, nr. 18.997/91, Decizia Comisiei din 28 februarie 1994, Decizii şi rapoarte (DR), şi Babenko împotriva Ucrainei (dec.), nr. 43.476/98, 4 mai 1999].
47. În acest sens, Curtea reaminteşte cã obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun interpretarea şi aplicarea prevederilor sale într-un mod care sã nu permitã ca exigenţele sale sã devinã teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, de exemplu, hotãrârile Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33; Partidul comunist unificat din Turcia şi alţii împotriva Turciei din 30 ianuarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 18-19, § 33, şi Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 25.088/94, 28.331/95 şi 28.443/95, § 100, CEDO 1999-III). Or, dreptul de a candida la alegeri şi, dacã este cazul, de a fi ales, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi inerent noţiunii de regim cu adevãrat democratic, nu ar fi decât iluzoriu dacã partea interesatã ar putea în orice moment sã fie lipsitã de el în mod arbitrar. Prin urmare, dacã este adevãrat cã statele dispun de o mare marjã de apreciere în stabilirea regulilor electorale in abstracto, principiul efectivitãţii drepturilor impune ca deciziile luate în aplicarea acestor reguli sã fie conforme cu un anumit numãr de criterii care permit evitarea arbitrarului. În mod special, aceste decizii trebuie luate de cãtre un organ ce prezintã un minimum de garanţii de imparţialitate. De asemenea, puterea autonomã de apreciere a acestui organ nu trebuie sã fie exorbitantã; ea trebuie sã fie la un nivel suficient de precizie, circumscris de prevederile dreptului intern. În fine, procedura constatãrii neeligibilitãţii trebuie sã fie capabilã sã garanteze o decizie echitabilã şi obiectivã, precum şi sã evite orice abuz de putere din partea autoritãţii competente (Podkolzina, menţionatã mai sus, § 35).
48. Curtea constatã încã de la început cã România a ales sã asigure o reprezentare specialã a minoritãţilor în Parlament şi cã este vorba de ţara europeanã cu cel mai mare numãr de partide sau organizaţii de minoritãţi care au participat la alegeri şi care au reprezentanţi în Parlament (vezi concluziile raportului privind dreptul electoral şi minoritãţile naţionale, paragraful 24 de mai sus).
49. Curtea observã cã <>Legea nr. 68/1992 nu enunţã cu claritate procedura de urmat pentru atribuirea mandatului parlamentar corespunzãtor organizaţiei câştigãtoare reprezentând o minoritate naţionalã. Astfel, Biroul Electoral Central, conform art. 68 alin. (1) lit. g) din legea de mai sus, trebuie "sã determine numele şi prenumele primului candidat înscris pe lista organizaţiei ce are dreptul la un mandat de deputat, care a strâns cel mai mare numãr de sufragii". Aşadar, acest text nu precizeazã dacã este vorba de cel mai mare numãr de voturi la nivel naţional sau la nivelul unei circumscripţii electorale. Or, o astfel de precizare se poate dovedi a fi decisivã în momentul determinãrii candidatului reţinut.
50. În cadrul Comunitãţii Italiene din România, în numele cãreia a candidat reclamantul, mandatul nu i-a fost atribuit reclamantului, care obţinuse cel mai mare numãr de sufragii pe întregul teritoriu, ci unui alt candidat, care obţinuse un numãr mare de voturi în una şi aceeaşi circumscripţie. Biroul Electoral Central a optat, aşadar, pentru o metodã bazatã pe reprezentativitatea teritorialã, şi nu pe reprezentativitatea naţionalã.
51. În speţã se ridicã întrebarea dacã aceastã lipsã de claritate a regulilor electorale putea da loc unei interpretãri arbitrare în momentul aplicãrii lor. În acest sens, Curtea reaminteşte cã a sancţionat deja interpretarea extensivã şi, prin urmare, arbitrarã a unei prevederi legale în materie electoralã [vezi cauzele Kovach împotriva Ucrainei (Cererea nr. 39.424/02, §§ 48-62, Hotãrârea din 7 februarie 2008), referitoare la invalidarea scrutinului în 4 circumscripţii la alegerile parlamentare, ceea ce a dus la alegerea unui alt candidat decât reclamantul; Lykourezos împotriva Greciei (nr. 33.554/03, §§ 50-58, CEDO 2006-VIII), referitoare la pierderea unui mandat parlamentar din cauza unei incompatibilitãţi profesionale introduse de o nouã lege; Paschalidis, Koutmeridis şi Zaharakis împotriva Greciei (nr. 27.863/05, 28.422/05 şi 28.028/05, §§ 29-35, Hotãrârea din 10 aprilie 2008), referitoare la luarea în considerare a buletinelor de vot în alb la calculul coeficientului electoral într-o singurã circumscripţie electoralã].
52. În opinia Curţii, lipsa de claritate a prevederilor relevante în materie le impunea autoritãţilor naţionale sã fie prudente în interpretarea lor, ţinând cont de impactul direct pe care aceasta îl avea asupra rezultatului alegerilor (vezi Kovach, menţionatã mai sus, § 59). Biroul Electoral Central a interpretat prevederile <>Legii nr. 68/1992 în sensul cã mandatul trebuia sã fie atribuit listei organizaţiei cetãţenilor ce aparţin unei minoritãţi naţionale care a strâns cel mai mare numãr de voturi în una şi aceeaşi circumscripţie electoralã. Acesta nu a precizat dacã era vorba de o primã interpretare a acestei prevederi sau dacã exista o practicã constantã în materie. Nu a explicat nici de ce criteriul reprezentativitãţii teritoriale se aplica minoritãţilor naţionale, deşi acestea beneficiau, sub alte aspecte legate de alegeri, de prevederi speciale legate de criteriul reprezentativitãţii naţionale. În fine, deşi Curtea i-a adresat invitaţia, Guvernul nu a oferit mai multe informaţii cu privire la interpretarea datã de autoritãţile naţionale sau de doctrinã <>art. 68 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 68/1992 . Prin urmare, Curtea apreciazã cã prevederile hotãrâtoare pentru atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei ce reprezintã o minoritate naţionalã nu corespundeau la data evenimentelor cu cerinţele de precizie impuse de jurisprudenţa sa (vezi mai sus, paragraful 47).
53. Totuşi, Curtea ia act de modificarea legislativã intervenitã cu privire la aplicabilitatea prevederii litigioase în noua lege privind alegerile pentru Parlament (vezi dreptul intern pertinent de mai sus, paragraful 19). Însã aceastã modificare legislativã este mult ulterioarã faptelor denunţate de reclamant şi nu permite, aşadar, remedierea situaţiei sale.
54. Pe de altã parte, Curtea observã cã Biroul Electoral Central şi comisia de validare a Camerei Deputaţilor au analizat contestaţia reclamantului, dupã care au respins-o ca neîntemeiatã. Or, în opinia Curţii, un individ a cãrui numire într-o funcţie de deputat a fost refuzatã are motive legitime sã se teamã cã marea majoritate a membrilor organului care au analizat legalitatea alegerilor, mai exact membrii care reprezintã celelalte partide politice ale Biroului Electoral Central, aveau un interes contrar interesului sãu. Regulile de compunere a acestui organ constituit dintr-un mare numãr de membri reprezentând partide politice nu par, aşadar, sã ofere o garanţie suficientã de imparţialitate. Aceeaşi concluzie este valabilã a fortiori pentru comisia de validare a Camerei Deputaţilor.
55. În plus, Curtea observã cã nicio instanţã naţionalã nu s-a pronunţat asupra interpretãrii prevederii legale în discuţie. Astfel, Curtea Supremã de Justiţie a respins contestaţia reclamantului ca inadmisibilã, considerând cã deciziile Biroului Electoral Central erau definitive. Ulterior, Curtea Constituţionalã s-a limitat la a-l informa pe reclamant cã nu este competentã în materie electoralã. În acest sens, Curtea reaminteşte cã în Cauza Babenko menţionatã mai sus a considerat important faptul cã susţinerile reclamantului fuseserã analizate în cadrul unei proceduri judiciare.
56. Aceastã abordare este, de altfel, confirmatã de Comisia de la Veneţia în Codul bunelor practici în materie electoralã, care recomandã un control judiciar al aplicãrii regulilor electorale, eventual ca o completare a recursurilor în faţa comisiilor electorale sau în faţa Parlamentului (paragraful 22 de mai sus). Elementele de drept comparat aratã şi faptul cã mai multe state membre ale Consiliului Europei au adoptat un control jurisdicţional, numai câteva state pãstrând încã un control al alegerilor pur politic (paragraful 28 de mai sus).
57. În aceste condiţii, Curtea apreciazã cã lipsa de claritate a legii electorale în ceea ce priveşte minoritãţile naţionale şi lipsa unor garanţii suficiente privind imparţialitatea organelor însãrcinate sã analizeze contestaţiile reclamantului au încãlcat însãşi esenţa drepturilor garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestui articol.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1
58. Invocând în esenţã art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de lipsa unui recurs efectiv care sã îi permitã sã conteste refuzul autoritãţilor de a-i atribui mandatul de deputat pentru minoritatea italianã şi, în consecinţã, de încãlcarea liberei exprimãri a opiniei poporului în alegerea corpului legislativ. Art. 13 din Convenţie prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
59. Guvernul susţine cã reclamantul dispunea de un recurs intern efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, şi anume contestaţia în faţa Biroului Electoral Central, organ care rãspundea cerinţelor impuse de jurisprudenţa Curţii. În acest sens, acesta subliniazã cã, în temeiul <>art. 24 din Legea nr. 68/1992 , Biroul Electoral Central era compus din 7 judecãtori ai Curţii Supreme de Justiţie şi din 16 reprezentanţi ai partidelor politice, cã judecãtorii erau aleşi în mod aleatoriu, prin tragere la sorţi, cã deciziile Biroului Electoral Central erau motivate şi cã membrii acestuia aveau posibilitatea de a formula opinii divergente.
60. În fine, Guvernul argumenteazã cã statele contractante au o largã marjã de apreciere în ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie (Wille împotriva Liechtenstein [MC], nr. 28.396/95, § 75, CEDO 1999-VII) şi cã dispoziţiile legislative ale altor state prevãd acelaşi recurs intern în materie (vezi cazul Ungariei).
61. Reclamantul susţine cã Decizia din 2 decembrie 2002 a Biroului Electoral Central nu constituie un recurs eficient. El considerã într-adevãr cã acest organ nu este imparţial. În mod special, acesta îi reproşeazã faptul cã este constituit din judecãtori ai Curţii Supreme de Justiţie, care ar fi fost astfel influenţatã când a refuzat sã îi analizeze contestaţia. În fine, reclamantul considerã cã trimiterea pe care Guvernul a fãcut-o la legislaţii electorale aşa-zis similare este lipsitã de relevanţã în speţã, ţinând cont de statutul special de care beneficiazã minoritãţile naţionale în România.
62. Curtea apreciazã cã, pentru motivele ce figureazã în paragrafele 55 şi 56 de mai sus, a avut loc şi încãlcarea art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
63. Conform art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
64. Ca daune materiale, reclamantul solicitã suma de 200.000 euro, ce corespunde salariilor şi indemnizaţiilor la care ar fi fost îndreptãţit ca deputat pentru perioada 2000-2004. Ca daune morale, acesta solicitã 1.500.000 euro pentru prejudiciul pe care susţine cã l-ar fi suferit din cauza imposibilitãţii în care s-a aflat de a-şi exercita mandatul de deputat şi din cauza atacurilor şi nedreptãţilor la care afirmã cã el şi familia lui au fost expuşi.
65. Guvernul considerã cã suma solicitatã de reclamant ca daune materiale este excesivã şi pur speculativã. Acesta subliniazã cã pretenţia nu este însoţitã de niciun document justificativ. Pe de altã parte, el face trimitere la jurisprudenţa Curţii referitoare la art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în temeiul cãreia Curtea nu acordã sume pentru daune materiale în acest domeniu (Podkolzina, menţionatã mai sus, § 49; Aziz împotriva Ciprului, nr. 69.949/01, § 43, CEDO 2004-V; Melnitchenko împotriva Ucrainei, nr. 17.707/02, § 75, CEDO 2004-X; Hirst împotriva Marii Britanii (nr. 2) [MC], nr. 74.025/01, § 94, CEDO 2005-IX).
66. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul considerã cã nu a fost stabilitã nicio legãturã de cauzalitate între eventualul prejudiciu şi pretinsa încãlcare a Convenţiei. În plus, acesta subliniazã cã în mai multe cauze în care a constatat o încãlcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 Curtea a considerat cã, pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi, constatarea încãlcãrii oferea în sine o reparaţie echitabilã suficientã. În orice caz, suma solicitatã ar fi exorbitantã, având în vedere sumele acordate în mod obişnuit de Curte în materie (Podkolzina, menţionatã mai sus, § 52; Melnitchenko, menţionatã mai sus, § 78).
67. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea nu poate specula care ar fi putut fi rezultatul alegerilor dacã ar fi existat o prevedere clarã, interpretatã de un organism care sã respecte în mod suficient cerinţele de imparţialitate. Pe de altã parte, partea interesatã nu a menţionat activitãţile profesionale pe care le-a exercitat în perioada 2000-2004 şi nici nu a demonstrat cã suma onorariilor sau salariilor pe care eventual le-a perceput a fost mai micã decât cea a indemnizaţiilor parlamentare pe care susţine cã le-a pierdut în perioada luatã în considerare. Prin urmare, Curtea respinge pretenţiile formulate de reclamant ca daune materiale (vezi Kovatch, menţionatã mai sus, § 66).
68. În schimb, Curtea recunoaşte cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza constatãrii încãlcate. În consecinţã, statuând cu echitate şi ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, Curtea îi alocã suma de 5.000 euro ca daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
69. Reclamantul mai solicitã şi suma de 2.300 euro pentru cheltuielile de judecatã angajate în cadrul procedurilor desfãşurate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
70. Guvernul subliniazã cã partea interesatã nu a furnizat niciun document justificativ în sprijinul cererii sale.
71. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, Curtea observã cã reclamantul nu şi-a detaliat cererile şi nici nu a comunicat vreun document justificativ în sprijinul pretenţiilor sale. Prin urmare, ea nu poate acorda nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
72. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii euro) ca daune morale, sumã care sã fie convertitã în lei la cursul de schimb valabil la data plãţii, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 2 martie 2010, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
La prezenta hotãrâre este anexatã, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate a judecãtoarei Ziemele.
J.C.M.
S.Q
OPINIE CONCORDANTĂ A JUDECĂTOAREI ZIEMELE
1. Am votat ca şi majoritatea pentru încãlcarea art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1. Mi se pare important faptul cã Curtea ar trebui sã continue sã îşi dezvolte jurisprudenţa referitoare la art. 13 (vezi, în acest sens, opinia mea disidentã în Cauza Zavoloka împotriva Letoniei, Cererea nr. 58.447/00, 7 iulie 2009).
2. Totuşi, în speţã, Curtea s-a mulţumit, în raţionamentul sãu asupra art. 13, sã facã trimitere la concluziile sale referitoare la art. 3 din Protocolul nr. 1. Fãcând acest lucru, aceasta a pierdut o ocazie de a preciza amploarea obligaţiilor ce rezultã din art. 13 atunci când survin probleme de respectare a drepturilor omului în contextul alegerilor naţionale. Curtea a apreciat cã prevederile legii electorale referitoare la minoritãţile naţionale erau lipsite de claritate şi cã organele însãrcinate sã analizeze litigiile în materie electoralã nu erau suficient de imparţiale; de asemenea, Curtea a observat cã nicio instanţã nu s-a pronunţat asupra interpretãrii dreptului, nici mãcar asupra litigiului în sine. Din aceste motive, a constatat încãlcarea art. 3. În ceea ce priveşte încãlcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1, aceasta a fãcut trimitere la concluziile sale referitoare la lipsa unui control jurisdicţional (vezi paragraful 62 din hotãrâre).
3. Trebuie menţionat faptul cã, pânã la aceastã hotãrâre, Curtea analiza din perspectiva art. 3 din Protocolul nr. 1 funcţionarea recursurilor referitoare la susţineri pe probleme electorale (vezi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, § 37, CEDO 2002-II). În Cauza Podkolzina, aceasta a considerat cã nu era necesar sã analizeze separat lipsa unui recurs efectiv din punctul de vedere al art. 13 (ibidem, § 45). Cauza de faţã marcheazã aşadar o cotiturã în jurisprudenţa sa, cotiturã la care subscriu.
4. Rãmâne adevãrat faptul cã problematica ridicatã în speţã este aceea a naturii şi a amplorii obligaţiilor ce decurg din art. 13, în limita relevanţei acestor elemente pentru analiza cauzei de faţã. Cu alte cuvinte, trebuie sã ne întrebãm care sunt recursurile efective care ar trebui sã existe pentru analiza alegaţiilor privind încãlcarea dreptului la alegeri libere. Pânã în prezent, Curtea a desprins în jurisprudenţa sa mai multe elemente care precizeazã noţiunea de recurs efectiv în sensul art. 13. De asemenea, aceasta a admis cã, pentru ca recursul sã fie efectiv, nu era necesar sã fie judiciar sau sã fie suficient sieşi: o serie de recursuri privite în ansamblul lor pot rãspunde cerinţei de efectivitate. În plus, efectivitatea, aşa cum o interpreteazã Curtea, constã atât în împiedicarea apariţiei sau perpetuãrii încãlcãrii pretinse, cât şi în oferirea unui remediu adecvat victimei încãlcãrii, de exemplu sub forma unei despãgubiri, pentru orice încãlcare deja produsã (vezi Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 158, CEDO 2000-XI).
5. În speţã, reclamantul susţinea, în temeiul art. 13, cã niciun recurs nu îi permitea sã îşi recupereze locul în Parlament; la rândul sãu, Guvernul argumenta cã compunerea Biroului Electoral Central respecta cerinţele obligatorii pentru ca recursurile în faţa sa sã fie considerate efective. Or, întrucât Curtea a fãcut trimitere la concluzia sa referitoare la lipsa unui control jurisdicţional, aceasta nu a dezvoltat nici pornind de la observaţiile pãrţilor, nici din propria iniţiativã noţiunea de efectivitate a recursurilor în cazuri precum cel al reclamantului. Observ în aceastã privinţã faptul cã Codul bunelor practici în materie electoralã adoptat în 2002 de Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei admite cã un recurs poate fi efectiv nu numai atunci când este analizat de instanţe, ci şi atunci când este examinat de comisii electorale (vezi paragraful 93 din cod, citat la paragraful 22 din hotãrâre). Consider cã, limitându-se la a face trimitere la lipsa de control jurisdicţional disponibil pentru pãrţile interesate în general şi pentru reclamant în particular, Curtea nu a rãspuns la întrebarea ridicatã din perspectiva art. 13, şi anume cea a existenţei unui ansamblu eficient de instituţii şi proceduri care i-ar fi permis reclamantului sã conteste în fond privarea de mandat a cãrui victimã se considera şi sã cearã o reparaţie adecvatã.
___________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
