Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 26.036/02)
În Cauza Cenoiu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 9 februarie 2010,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 26.036/02) îndreptatã împotriva României, prin care 4 cetãţeni ai acestui stat, domnul David-Dumitru Cenoiu şi doamnele Constanţa Cenoiu, Ileana-Graţiela Cenoiu şi Clara-Maria Berindean (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 4 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 8 octombrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Aşa cum permit prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai decis sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au nãscut în anii 1949, 1948, 1978 şi, respectiv, 1972 şi locuiesc în Drobeta-Turnu Severin (primii 2 reclamanţi) şi, respectiv, în Bucureşti (ultimele douã reclamante).
5. Primul reclamant, director al societãţii S., societate agroindustrialã cu capital de stat, a fãcut obiectul unei proceduri penale, fiind acuzat de înşelãciune, fals şi uz de fals. Dupã ce a fost plasat în arest preventiv din data de 24 octombrie 1991 pânã la data de 30 octombrie 1992, a fost achitat prin Sentinţa din 22 decembrie 1997 a Judecãtoriei Sibiu, ce a rãmas definitivã prin neapelare.
6. Prin decizia definitivã din data de 7 decembrie 2001, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins ca inadmisibil recursul primului reclamant împotriva soluţiilor de neîncepere a urmãririi penale emise în anii 2000 şi 2001 de cãtre parchetele competente, cu privire la mai multe plângeri penale formulate de primul reclamant în anii 1998 şi 1999 şi îndreptate împotriva unor terţi acuzaţi de uz de fals şi de fals în declaraţii în cadrul procedurii penale desfãşurate împotriva sa. Instanţa a constatat cã dreptul intern nu prevedea la data respectivã cale de atac judiciarã împotriva unei soluţii a parchetului de neîncepere a urmãririi penale. În fine, printr-o decizie din data de 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a confirmat o soluţie de neîncepere a urmãririi penale, emisã cu privire la alte plângeri penale ale primului reclamant împotriva unor terţi.
7. În acelaşi timp cu procedurile penale împotriva terţilor, primul reclamant a sesizat instanţele interne la data de 25 noiembrie 1998 cu o acţiune îndreptatã împotriva statului român (Ministerul Finanţelor, ministerul) şi a societãţii S., întemeiatã pe art. 504 din Codul de procedurã penalã (CPP), acţiune prin care acesta solicita daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit în timpul şi dupã arestarea sa preventivã menţionatã mai sus.
8. Prin Sentinţa din data de 22 ianuarie 1999, confirmatã în apel prin decizia din data de 9 septembrie 1999 a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins acţiunea primului reclamant ca inadmisibilã, apreciind cã ministerul nu putea fi considerat rãspunzãtor în speţã, având în vedere prevederile art. 504 CPP şi dispoziţiile ce reglementeazã rãspunderea civilã delictualã. Prin decizia din data de 9 iunie 2000, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul formulat de primul reclamant şi a casat, cu trimitere spre rejudecare, deciziile menţionate mai sus, pe motivul cã art. 504 CPP trebuia interpretat în mod nelimitativ în caz de erori judiciare, conform Deciziei Curţii Constituţionale din data de 10 martie 1998.
9. Primul termen de judecatã, dupã trimiterea cauzei spre rejudecare, a avut loc în luna noiembrie 2000. Primul reclamant şi-a precizat acţiunea, solicitând despãgubiri materiale şi morale în valoare de 25 miliarde lei şi repunerea în situaţia anterioarã arestãrii sale (reîncadrare în postul sãu etc.). În luna februarie 2001, dosarul a fost transferat la Tribunalul Timiş în urma unei cereri a reclamantului vizând strãmutarea cauzei din motive de suspiciune legitimã. Dupã ce a administrat o expertizã contabilã, printr-o sentinţã din data de 16 octombrie 2001, Tribunalul Judeţean Timiş a admis parţial acţiunea primului reclamant şi i a acordat circa douã miliarde lei cu titlu de despãgubiri.
10. Prin decizia din data de 25 martie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile introduse de toate pãrţile litigiului şi, de asemenea, a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie principalã formulate la data de 11 februarie 2002 de ultimele douã reclamante (art. 50 din Codul de procedurã civilã - CPC), fiind formulate tardiv în apel, fãrã acordul pârâţilor. În fine, instanţa a respins cererea de intervenţie accesorie formulatã de cãtre cea de-a doua reclamantã la data de 27 februarie 2002 în interesul primului reclamant (art. 51 CPC).
11. Printr-o decizie din data de 30 ianuarie 2003, în calitate de instanţã de recurs, Curtea Supremã de Justiţie a confirmat respingerea ca inadmisibile a cererilor de intervenţie principalã ale ultimelor douã reclamante. Instanţa a casat cu trimitere spre rejudecare restul deciziei din data de 25 martie 2002, menţionatã mai sus, întrucât Curtea de Apel nu precizase motivele pentru care renunţase la administrarea unei noi expertize contabile, pe care iniţial o autorizase, şi pentru care respinsese mai multe motive de apel ale primului reclamant (actualizarea sumei acordate şi a cãrţii sale de muncã); Curtea de Apel nu citase nici societatea S.
12. În urma unei noi cereri de strãmutare admise în decembrie 2003 din motive de suspiciune legitimã, dosarul cauzei a fost transferat la Curtea de Apel Oradea. Printr-o decizie din data de 7 aprilie 2004, Curtea de Apel a acordat primului reclamant 5 miliarde lei pentru prejudiciul moral şi, conform unei expertize contabile din data de 31 martie 2002, 1.840.274.765 lei pentru prejudiciul material, sumã ce trebuia actualizatã pânã la data de 24 iunie 2003, având în vedere cã la acea datã ministerul îi plãtise reclamantului suma de 2.121.398.222 lei. Instanţa a acordat de asemenea primului reclamant circa 30 milioane lei pentru cheltuielile de judecatã. Curtea de Apel a dispus ca societatea S. sã facã menţiuni în cartea de muncã, însã a respins cererea primului reclamant de reîncadrare pe fostul sãu post; în plus, aceasta a admis cererea de intervenţie a celei de-a doua reclamante (art. 51 CPC) şi a constatat cã cererile de intervenţie ale celorlalte reclamante fuseserã respinse printr-o hotãrâre definitivã.
13. Prin decizia din data de 2 februarie 2006, pronunţatã în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumirea Curţii Supreme începând din anul 2003) a respins recursurile formulate de toate pãrţile din litigiu, confirmând decizia menţionatã mai sus.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie
14. Reclamanţii susţin cã durata procedurii civile în despãgubiri a încãlcat principiul "termenului rezonabil", aşa cum este acesta prevãzut de art. 6 § 1 din Convenţie, care stipuleazã urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
15. Guvernul se opune acestui argument.
A. Cu privire la admisibilitate
16. Invocând decizia din data de 30 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie care a statuat în calitate de instanţã de recurs cã cererile de intervenţie ale ultimelor douã reclamante erau inadmisibile, Guvernul invocã o excepţie de incompatibilitate ratione personae din cauza lipsei calitãţii lor de victimã, neputându-se considera cã au fost pãrţi în procedura civilã în discuţie.
17. Primul reclamant considerã cã, din cauza suferinţelor suferite, familia sa trebuie sã beneficieze de calitatea de victimã.
18. Curtea nu considerã necesar sã analizeze excepţia ridicatã de Guvern întrucât acest capãt de cerere urmeazã a fi respins ca inadmisibil, fiind vãdit neîntemeiat în ceea ce le priveşte pe ultimele 3 reclamante. În acest sens, Curtea constatã încã de la început cã, presupunând chiar cã ultimele douã reclamante ar fi avut calitatea de victimã, perioada ce trebuie luatã în considerare în ceea ce le priveşte a fost de circa 11 luni (între 11 februarie 2002 şi 30 ianuarie 2003). Faptul cã aceste reclamante au utilizat alte cãi de recurs pentru a contesta inadmisibilitatea cererilor lor de intervenţie, constatatã printr-o decizie irevocabilã pronunţatã asupra acestei chestiuni, nu poate modifica durata procedurii ce trebuie luatã în considerare în ceea ce le priveşte. Referitor la cea de-a doua reclamantã, ea a fost parte în procedura litigioasã din 27 februarie 2002, data cererii sale de intervenţie accesorie în apel, pânã la data de 2 februarie 2006, adicã o duratã de aproape 4 ani pentru douã grade de jurisdicţie. Presupunând chiar cã partea interesatã ar fi avut calitatea de victimã, în ciuda faptului cã a intervenit în procedurã fãrã a invoca un drept personal, ci exclusiv în interesul primului reclamant, durata menţionatã mai sus nu ridicã nicio problemã în ceea ce priveşte art. 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, ţinând cont de duratele în cauzã, care nu sunt nerezonabile conform jurisprudenţei Curţii, acest capãt de cerere este, pentru ultimele 3 reclamante, vãdit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
19. În ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, constatã cã el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fondul cauzei
20. Guvernul considerã cã speţa de faţã prezintã o complexitate deosebitã, cã nu existã perioade de inactivitate imputabile autoritãţilor judiciare şi cã pãrţile, în special reclamanţii, au contribuit la prelungirea procedurii prin observaţiile trimise şi cãile de atac formulate în faţa instanţelor. Reclamantul considerã cã durata procedurii în cauzã a fost nerezonabilã.
21. Perioada ce trebuie luatã în considerare a început la data de 25 noiembrie 1998 şi s-a încheiat la data de 2 februarie 2006.
Prin urmare, a durat aproximativ 7 ani şi douã luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Or, Curtea a examinat în numeroase rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din cauza de faţã şi a constatat o încãlcare a "termenului rezonabil", ţinând cont de criteriile desprinse din jurisprudenţa sa bine stabilitã în materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30.979/96, §§ 43-45, CEDO 2000-VII, şi Gorou împotriva Greciei (nr. 2) [GC], nr. 12.686/03, §§ 24 şi 46, 20 martie 2009).
22. În speţã, Curţii îi este suficient sã constate cã, în urma încãlcãrii jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cauza nu a fost analizatã pe fond timp de aproximativ 2 ani (noiembrie 1998 noiembrie 2000) şi cã a fost trimisã spre rejudecare de douã ori în faţa instanţei de apel, din cauza erorii menţionate mai sus şi a omisiunii Curţii de Apel de a efectua o expertizã şi de a analiza sau de a-şi motiva rãspunsul la argumentele reclamantului. Mai mult, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la infinit, având în vedere cã nu exista nicio prevedere legalã care sã o limiteze (Ispan împotriva României, nr. 67.710/01, § 45, 31 mai 2007, şi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). În plus, în opinia Curţii, trebuie ţinut cont şi de obiectul litigiului, care urmãrea obţinerea unor despãgubiri din cauza detenţiei ilegale (Damian-Burueana şi Damian împotriva României, nr. 6.773, § 97, 26 mai 2009). În acest context, Curtea reitereazã faptul cã, chiar şi în sistemele juridice care consfinţesc principiul disponibilitãţii, atitudinea pãrţilor nu îi scuteşte pe judecãtori sã asigure celeritatea prevãzutã de art. 6 § 1, citat mai sus. La fel şi atunci când colaborarea unui expert se dovedeşte necesarã în cursul procedurii (vezi, mutatis mutandis, Sⁿ'62rmeli împotriva Germaniei [GC], nr. 75.529/01, § 129, CEDO 2006- ...). Prin urmare, admiţând cã speţa prezenta o anumitã complexitate, din cauza expertizelor ce trebuiau efectuate, precum şi faptul cã reclamantul a utilizat mai multe cãi de atac, Curtea apreciazã cã atitudinea pãrţilor nu poate explica durata totalã a procedurii. Mai precis, pãrţii interesate nu i se poate reproşa cã a folosit diferite cãi de atac interne pentru a-şi apãra drepturile, instanţele admiţând de altfel mai multe dintre cererile sale de strãmutare sau de recurs (vezi, mutatis mutandis, Simon împotriva Franţei, nr. 66.053/01 § 31, 8 iunie 2004).
23. Curtea apreciazã, aşadar, cã nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantului nu explicã durata procedurii, privitã în ansamblul sãu.
24. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã, în speţã, durata procedurii litigioase nu corespunde cerinţei "termenului rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
II. Cu privire la celelalte încãlcãri pretinse
25. Reclamanţii, şi în mod special primul reclamant, se plâng de detenţia ilegalã suferitã de acesta din urmã înaintea datei de 30 octombrie 1992, solicitând o anchetã a Curţii în acest sens, de condiţiile de detenţie şi de lipsa de tratament medical adecvat în închisoare, de soluţia şi de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa, precum şi ale procedurilor penale îndreptate împotriva terţilor consideraţi rãspunzãtori pentru detenţia sa, precum şi de inechitatea şi de rezultatul procedurii în despãgubiri (valoarea despãgubirilor, lipsa analizei pe fond a cererilor de intervenţie etc.). De asemenea, ei invocã art. 3, 5, 6, 8 şi 13 din Convenţie.
26. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi în mãsura în care este competentã sã analizeze acuzaţiile formulate, Curtea nu constatã nicio aparenţã de încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele Convenţiei.
Rezultã cã aceastã parte a cererii este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
27. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
28. Reclamanţii solicitã suma de 12,5 milioane euro (EUR) pentru prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit din cauza pretinselor încãlcãri menţionate mai sus, precum şi obligarea statului român sã publice, pe prima paginã a unui cotidian, un rezumat al hotãrârii Curţii şi a sentinţei de achitare din data de 22 decembrie 1997.
29. Guvernul contestã aceste pretenţii şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie.
30. Curtea nu distinge nicio legãturã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi prejudiciul material pretins şi respinge aceastã cerere, la fel ca şi pe cea referitoare la publicarea hotãrârilor menţionate mai sus. De altfel, Curtea reţine, în aceastã privinţã, cã <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 48/2008 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotãrârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilã prevede condiţiile în care reclamanţii pot obţine publicarea hotãrârii Curţii în Monitorul Oficial al României, Partea I.
31. Pe de altã parte, Curtea apreciazã cã primul reclamant a suferit daune morale certe din cauza duratei nerezonabile a procedurii în despãgubiri pentru detenţie ilegalã. Statuând în echitate, Curtea îi acordã 1.200 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecatã
32. Prezentând documente justificative, reclamanţii solicitã şi o sumã totalã de 2.788 EUR pentru cheltuielile de judecatã efectuate în faţa instanţelor interne (cheltuieli de transport, onorarii de expert etc.) şi în faţa Curţii (cheltuieli de traducere şi de corespondenţã).
33. Guvernul contestã aceste pretenţii, arãtând cã lipsesc documentele justificative şi elementele care sã permitã stabilirea unei legãturi între toate aceste cheltuieli şi procedura relevantã în speţã.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Pe de altã parte, atunci când constatã o încãlcare a Convenţiei, Curtea poate acorda rambursarea cheltuielilor de judecatã efectuate în faţa instanţelor interne numai dacã au fost angajate "pentru a preveni sau corecta prin acestea încãlcarea respectivã". În speţã, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile de judecatã aferente procedurii naţionale, însã considerã rezonabil sã îi acorde reclamantului, care nu era reprezentat de un avocat, suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în prezenta procedurã.
C. Dobânzi moratorii
35. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
în unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe durata excesivã a procedurii referitor la primul reclamant şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã primului reclamant, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 1.200 EUR (una mie douã sute euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamant, pentru cheltuielile de judecatã;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, ulterior comunicatã în scris la data de 2 martie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
