Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 2 martie 2004 in cauza Popescu impotriva Romaniei
(Cererea nr. 48.102/99) Strasbourg, 2 martie 2004 Definitivã la 2 iunie 2004
În cauza Popescu împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei Camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecãtori, şi doamna S. Dolle, grefierã de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu la 10 februarie 2004, pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceeaşi datã.
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 48.102/99, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Sabin Popescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 30 mai 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna R. Rizoiu, agentul guvernamental român la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului din cadrul Ministerului Justiţiei, apoi de doamna C. Tarcea, care a preluat aceastã funcţie. 3. Reclamantul s-a plâns de neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive care obliga o autoritate administrativã sã îi atribuie un teren în proprietate. Acesta invocã în special art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. 4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie). 5. La 4 decembrie 2001, Secţia a II-a a Curţii a comunicat cererea Guvernului. 6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament). 7. La 18 decembrie 2002, Curtea a decis sã se pronunţe, conform art. 29 alin. 1 şi 3 din Convenţie, atât cu privire la admisibilitate, cât şi cu privire la fondul cauzei. Aceasta a invitat totodatã pãrţile sã prezinte observaţii complementare cu privire la fondul cauzei şi a solicitat reclamantului sã prezinte cererea sa cu privire la acordarea unei reparaţii echitabile. 8. La 10 ianuarie şi la 3 martie 2003, reclamantul a transmis Curţii observaţii complementare cu privire la fondul cauzei şi cererea de acordare a unei reparaţii echitabile.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 9. Reclamantul s-a nãscut în anul 1920 şi locuieşte în Craiova. Circumstanţele cauzei, aşa cum au fost prezentate de pãrţi, se pot rezuma astfel: A. Atribuirea în proprietatea reclamantului a terenului în litigiu 10. Printr-o hotãrâre din 20 martie 1992 Judecãtoria Craiova a reţinut cã reclamantul avea dreptul de a-i fi atribuit în proprietate, în baza <>Legii nr. 18/1991 , un teren situat în comuna Gherceşti, judeţul Dolj, şi a dispus punerea în posesie a reclamantului cu acest teren, precum şi acordarea titlului de proprietate de cãtre Comisia judeţeanã pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 (în continuare comisia). Hotãrârea a rãmas definitivã. 11. La 11 iunie 1992, la cererea reclamantului, instanţa a dispus rectificarea erorilor materiale din Hotãrârea din 20 martie 1992. Instanţa a precizat cã reclamantului urmau sã îi fie atribuite în proprietate douã suprafeţe de teren de 3.360 mp şi de 3.682 mp, cu amplasamente precis determinate, în locul numit Dealul Viilor peste Teslui. De asemenea, i se acordau alte douã hectare de teren şi echivalentul în acţiuni la o societate comercialã pentru alte douã hectare. 12. La 18 martie 1993, reclamantul a solicitat comisiei punerea în executare a Hotãrârii din 20 martie 1992, rectificatã prin Încheierea din 11 iunie 1992. 13. Prin Decizia din 20 martie 1993 comisia a dat curs solicitãrii. Ea a cerut Comisiei locale Gherceşti, însãrcinatã cu aplicarea <>Legii nr. 18/1991 , sã treacã la punerea în posesie a reclamantului, conform dispozitivului Hotãrârii din 11 iunie 1992. 14. Comisia localã a pus în executare doar parţial Hotãrârea din 11 iunie 1992. Reclamantul nu a fost pus în posesie cu cele douã suprafeţe de 3.360 mp, respectiv de 3.682 mp, deşi a cerut acest lucru în repetate rânduri. 15. La 2 august 1994, comisia localã i-a oferit un teren de 7.042 mp, adicã echivalentul suprafeţei celor douã parcele la care era îndreptãţit, situate în alt amplasament decât cel indicat prin Hotãrârea din 11 iunie 1992. Terenul oferit se gãsea, conform Guvernului, în acelaşi loc (Dealul Viilor peste Teslui) cu cel indicat de instanţã, dar situat cu 70 m mai departe, calitatea solului fiind aceeaşi. 16. Reclamantul a refuzat sã ia posesie acest teren şi sã îl cultive, pe motivul cã acesta "nu corespundea hotãrârii judecãtoreşti". Acesta a pretins sã fie pus în posesia terenului în locul indicat prin Hotãrârea judecãtoreascã din 11 iunie 1992. 17. Cu toate acestea, la 10 iulie 1995 reclamantului i-a fost transmis un titlu de proprietate pentru terenul de 7.042 mp oferit de comisia localã. Reclamantul a refuzat primirea titlului, l-a restituit prin poştã comisiei locale şi nu a intrat niciodatã în posesia acestui teren. A contestat aceastã mãsurã pe lângã prefect. 18. Într-o scrisoare din 20 martie 1998, prefectul de Dolj l-a informat cã titlul de proprietate care nu era conform cu Hotãrârea din 11 iunie 1992 ar fi trebuit sã fie comunicat de cãtre Comisia localã Gherceşti comisiei judeţene, astfel încât aceasta sã îl anuleze ca fiind eronat. Curtea nu a fost informatã dacã aceastã scrisoare a prefectului a fost urmatã de unele mãsuri. 19. Pentru a obţine executarea hotãrârii menţionate reclamantul a formulat o acţiune în contencios administrativ (a se vedea punctul B de mai jos), o plângere penalã pentru infracţiunea de nerespectare a hotãrârilor judecãtoreşti, adresatã parchetului (a se vedea punctul C de mai jos), şi a depus alte plângeri şi memorii pe lângã alte autoritãţi (a se vedea punctul D de mai jos). B. Acţiunea în contencios administrativ 20. În 1993, reclamantul a introdus în faţa Judecãtoriei Craiova o acţiune în contencios administrativ împotriva primarului comunei Gherceşti şi comisiei locale din aceastã comunã, cerând obligarea acestora la punerea în posesie cu cele douã parcele care îi fuseserã atribuite în proprietate prin Hotãrârea din 11 iunie 1992. A solicitat totodatã acordarea unor despãgubiri reprezentând echivalentul producţiei de cereale pe care ar fi putut-o realiza pe terenul respectiv în anii 1992 şi 1993. 21. Prin Hotãrârea din 17 noiembrie 1993 judecãtoria şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Dolj. Prin Hotãrârea din 4 aprilie 1994 tribunalul a admis cererea reclamantului. Instanţa a constatat cã pârâţii nu executaserã Hotãrârea definitivã din 11 iunie 1992 şi a dispus punerea în posesie a reclamantului pe terenurile respective. 22. Reclamantul a atacat cu apel aceastã hotãrâre, arãtând cã instanţa nu se pronunţase cu privire la cererea sa de despãgubiri. Prin Decizia din 13 iulie 1994 Curtea de Apel Craiova a admis apelul, a casat în întregime hotãrârea atacatã şi a trimis cauza Tribunalului Dolj. 23. Prin Decizia din 2 octombrie 1995 Tribunalul a admis cererea. A obligat pârâţii la punerea în posesie a reclamantului şi la plata unor daune-interese în valoare de 197.230 lei. 24. Reclamantul a atacat hotãrârea cu recurs, arãtând cã tribunalul nu a ţinut seama de cererea sa de majorare a sumelor pretinse. Prin Decizia din 5 iunie 1996 Curtea de Apel Craiova a admis recursul, a casat în totalitate hotãrârea atacatã şi a trimis cauza tribunalului în vederea pronunţãrii cu privire la cererea de majorare. 25. Prin Hotãrârea din 20 noiembrie 1996 tribunalul a respins aceastã cerere. Tribunalul a reţinut cã "dupã cum rezultã din nota informativã prezentatã de Consiliul Local Gherceşti, punerea în posesie s-a fãcut conform legii", dar reclamantul nu a lucrat terenul, astfel încât acesta nu poate pretinde daune-interese. În hotãrârea sa tribunalul nu a menţionat motivele care au condus comisia localã la atribuirea unui teren situat în alt amplasament decât cel atribuit prin Hotãrârea din 11 iunie 1992. Curtea de Apel Craiova a menţinut hotãrârea tribunalului prin Decizia din 9 iulie 1997. 26. La 5 decembrie 1997 şi la 22 februarie 1999, Curtea de Apel Craiova a respins cele douã contestaţii în anulare formulate împotriva Hotãrârii din 9 iulie 1997. C. Plângerea penalã pentru nerespectarea hotãrârii judecãtoreşti 27. În anul 1997, reclamantul a introdus la parchet o plângere penalã împotriva primarului din Gherceşti. Invocând art. 271 din Codul penal, acesta s-a plâns de refuzul primarului, în calitatea sa de preşedinte al comisiei locale, de a pune în executare în totalitate Hotãrârea definitivã din 11 iunie 1992 şi de a-l pune în posesie pe cele douã parcele. 28. Printr-o scrisoare din 15 ianuarie 1998 Direcţia Judeţeanã de Poliţie Dolj l-a informat cã fusese efectuatã o anchetã la faţa locului şi cã primarul din Gherceşti urma sã îl punã în curând în posesie cu privire la cele douã suprafeţe. 29. La 22 iulie 1998, Parchetul de pe lângã Judecãtoria Craiova a dispus neînceperea urmãririi penale a primarului, motivând cã neexecutarea Hotãrârii definitive din 11 iunie 1992 fusese determinatã de cauze obiective, ca urmare a modificãrii configuraţiei terenurilor în cauzã. Reclamantul a contestat aceastã ordonanţã la Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie. 30. La 21 octombrie 1999, Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a comunicat reclamantului cã a infirmat ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale şi cã dosarul a fost retrimis Parchetului de pe lângã Judecãtoria Craiova în vederea completãrii cercetãrilor. 31. La 24 mai 2000, Parchetul de pe lângã Judecãtoria Craiova a informat reclamantul cu privire la faptul cã printr-o expertizã recentã se stabilise cã ar fi posibil ca acesta sã fie pus în posesia terenurilor indicate prin Hotãrârea din 11 iunie 1992. 32. La 19 iulie 2000, parchetul a dispus neînceperea urmãririi penale, decizie confirmatã, la 2 aprilie 2001, de procurorul-şef al parchetului. D. Alte demersuri ale reclamantului 33. În anul 1998, reclamantul a formulat o plângere adresatã prefectului de Dolj şi Direcţiei Agricole a Judeţului Dolj, cu privire la refuzul primarului de a pune în executare Hotãrârea definitivã din 11 iunie 1992. 34. La 20 martie 1998, prefectul i-a recomandat formularea unei acţiuni penale împotriva primarului pentru refuzul sãu de a executa o hotãrâre definitivã. 35. La 3 noiembrie 1998, directorul general al Direcţiei Agricole l-a informat pe reclamant cu privire la faptul cã singura competentã în materie de punere în posesie era Comisia localã Gherceşti, condusã de primar, şi i-a recomandat formularea unei plângeri penale adresate parchetului, împotriva primarului şi celorlalţi membri ai comisiei. 36. În anul 1999, reclamantul s-a plâns preşedintelui Judecãtoriei Craiova cu privire la refuzul primarului de a pune în executare Hotãrârea din 11 iunie 1992 şi i-a solicitat numirea unui executor judecãtoresc în vederea punerii sale în posesie. 37. Printr-o scrisoare din 9 martie 1999 preşedintele judecãtoriei menţionate i-a comunicat cã singura competentã sã punã în executare Hotãrârea din 11 iunie 1992 era comisia localã, ale cãrei atribuţii nu puteau fi realizate de un executor judecãtoresc. I-a recomandat calea unei acţiuni în contencios administrativ împotriva primarului. 38. La 17 decembrie 2001, prefectul de Dolj a trimis o adresã Comisiei locale Gherceşti, solicitând respectarea Hotãrârii judecãtoreşti din 11 iunie 1992, punerea reclamantului în posesie pe terenul respectiv şi eliberarea titlului de proprietate. Comisia nu a dat curs acestei solicitãri. 39. La 9 mai 2003, prefectul a rãspuns unui memoriu adresat de reclamant Ministerului Administraţiei Publice. Prin acest rãspuns a informat reclamantul cã a constatat cã prin emiterea titlului de proprietate din 10 iulie 1997 autoritãţile locale ale comunei Gherceşti nu respectaserã Hotãrârea definitivã din 11 iunie 1992. Prefectul a arãtat cã în anul 1999 comisia localã acţionase cu rea-credinţã, punând în posesie pe T.D. pe terenul revendicat de reclamant. De asemenea, comisia eliberase un titlu de proprietate pe numele lui T.D. cu privire la terenul respectiv. Ulterior, T.D. a vândut terenul unor terţi. 40. Printr-o scrisoare din 14 iunie 2003 reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul cã, în ciuda celor peste 150 de plângeri şi memorii adresate diverselor autoritãţi române (Parlament, Preşedinte, prim-ministru, ministrul justiţiei, procurorul general al României), autoritãţile locale competente cu aplicarea <>Legii nr. 18/1991 refuzau în continuare sã punã în executare Hotãrârea din 11 iunie 1992. 41. La 12 septembrie 2003, prefectul a informat reclamantul cã a constatat cã prin atribuirea cãtre un terţ a terenului revendicat de acesta s-a încãlcat hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în favoarea sa. Prefectul a arãtat cã recomandase primarului sã formuleze, în baza <>art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997 , o acţiune în anularea titlurilor de proprietate emise cu încãlcarea legii. Curtea nu a fost informatã cu privire la continuarea acestei proceduri. II. Dreptul intern pertinent A. Dispoziţiile privind procedura de obţinere a proprietãţii unor terenuri 42. Dispoziţiile pertinente ale <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991, prevãd urmãtoarele: Articolul 11 "[...] 4. Comisia judeţeanã este competentã sã soluţioneze contestaţiile şi sã valideze sau sã invalideze mãsurile stabilite de comisiile subordonate. 5. Împotriva hotãrârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere [...], în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţã de soluţia datã de comisia judeţeanã. 6. Plângerea suspendã executarea [...]. 10. [...] În baza hotãrârii judecãtoreşti, comisia judeţeanã care a emis titlul îl va modifica, înlocui sau desfiinţa, dupã caz." 43. <>Legea nr. 18/1991 a fost republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, pentru a fi luate în considerare modificãrile introduse prin <>Legea nr. 169/1997 . În varianta modificatã, dispoziţiile pertinente prevãd urmãtoarele: Articolul14 "(2) Atribuirea efectivã a terenurilor se face, în zona colinarã, de regulã, pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie şi nu neapãrat pe vechile amplasamente ale proprietãţii, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor agricole de producţie." Articolul 51 "Comisia judeţeanã este competentã sã soluţioneze contestaţiile şi sã valideze ori sã invalideze mãsurile stabilite de comisiile locale." Articolul 53 "(2) Împotriva hotãrârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecãtoria [...], în termen de 30 de zile de la comunicare." Articolul 64 "(1) În cazul în care comisia localã refuzã înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeanã sau punerea efectivã în posesie, persoana nemulţumitã poate face plângere la instanţa în a cãrei razã teritorialã este situat terenul. (2) Dacã instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat sã execute de îndatã înmânarea titlului de proprietate sau, dupã caz, punerea efectivã în posesie, sub sancţiunea condamnãrii la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţã." 44. Dispoziţiile pertinente ale Regulamentului aprobat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 131/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991, sunt formulate astfel: Articolul 4 "Comisiile comunale, orãşeneşti sau municipale au urmãtoarele atribuţii principale: [...] f) întocmesc situaţia definitivã privind persoanele îndreptãţite sã li se atribuie teren [...]." B. Dispoziţiile privind anularea titlului de proprietate 45. Dispoziţiile pertinente ale <>Legii nr. 169/1997 de modificare a <>Legii nr. 18/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, sunt formulate astfel: Articolul III "(1) Sunt lovite de nulitate absolutã, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, urmãtoarele acte emise cu încãlcarea prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 : a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptãţite [...] la astfel de reconstituiri sau constituiri; [...] (2) Nulitatea poate fi invocatã de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justificã un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecãtoreşti de drept comun, care au plenitudine de jurisdicţie." C. Dispoziţiile privind contenciosul administrativ 46. Dispoziţiile pertinente ale <>Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 sunt formulate astfel: Articolul 1 "Orice persoanã fizicã sau juridicã, dacã se considerã vãtãmatã în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritãţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecãtoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzatã. Se considerã refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu se rãspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacã prin lege nu se prevede un alt termen." Articolul 16 "Dacã, în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativã este obligatã sã înlocuiascã sau sã modifice actul administrativ, sã elibereze un certificat, o adeverinţã sau orice alt înscris, executarea hotãrârii definitive se va face la termenul prevãzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rãmânerii definitive a hotãrârii. În cazul în care termenul nu este respectat se va aplica conducãtorului autoritãţii administrative sancţiunea prevãzutã la art. 10 alin. 3, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere. Tribunalul hotãrãşte în camera de consiliu, de urgenţã, la cererea reclamantului, cu citarea pãrţilor, fãrã plata vreunei taxe de timbru, hotãrârea fiind definitivã şi executorie. Conducãtorul autoritãţii administrative se poate îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotãrârii, potrivit dreptului comun." Amenda prevãzutã de <>art. 10 alin. 3 din Legea nr. 29/1990 este de 500 ROL (adicã 1,25 EUR în 1992 şi 0,01 EUR în 2003) pentru fiecare zi de întârziere nejustificatã.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie 47. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul cã refuzul autoritãţilor competente de a respecta Încheierea din 11 iunie 1992 a Judecãtoriei Craiova i-a încãlcat dreptul la o protecţie judiciarã efectivã. Dispoziţiile pertinente din art. 6 alin. 1 din Convenţie prevãd urmãtoarele: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de cãtre o instanţã [...] care va hotãrî [...] asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil [...]." A. Asupra admisibilitãţii 1. Excepţia preliminarã a Guvernului privind nerespectarea termenului de 6 luni 48. Guvernul afirmã, cu titlu principal, cã cererea este inadmisibilã din cauza nerespectãrii termenului de 6 luni. Acesta considerã cã ingerinţa în drepturile reclamantului a avut loc fie la 2 august 1994, data punerii în posesie a reclamantului pe un alt teren în locul celor douã parcele indicate prin încheierea din 11 iunie 1992, fie la 9 august 1997, data deciziei Curţii de Apel Craiova. 49. Reclamantul nu şi-a exprimat un punct de vedere cu privire la excepţia ridicatã, dar afirmã cã Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost încã executatã şi cã terenul oferit "nu corespunde sentinţei civile pronunţate". 50. Curtea aminteşte cã, în conformitate cu art. 35 din Convenţie, ea nu poate fi sesizatã decât dupã epuizarea cãilor de recurs interne şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Or, atunci când pretinsa încãlcare constã într-o situaţie continuã, termenul de 6 luni nu începe sã curgã decât în momentul în care aceastã situaţie a luat sfârşit (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, p. 508, paragraful 35, şi Decizia Marinakos împotriva Greciei, Cererea nr. 49.282/99 din 29 martie 2000). 51. În prezenta cauzã Curtea observã cã reclamantul se plânge de refuzul autoritãţii competente de a-l pune în posesie pe un teren, conform Încheierii din 11 iunie 1992. Acest refuz constituie o situaţie continuã. Termenul de 6 luni este deci inaplicabil în speţã. 52. Faptul cã autoritãţile i-au oferit un alt teren decât cel indicat de cãtre instanţã nu reprezintã decât o manifestare a refuzului autoritãţilor de a executa, ca atare, încheierea. Curtea considerã cã un astfel de fapt nu este de naturã sã punã capãt situaţiei continue ce rezultã din neexecutarea Hotãrârii din 11 iunie 1992, în ceea ce priveşte cele douã parcele de teren de 3.360 mp, respectiv de 3.683 mp. 53. Curtea observã, în ceea ce priveşte Decizia din 9 iulie 1997 a Curţii de Apel Craiova, cã aceasta a considerat greşit cã reclamantul a fost pus în posesie pe terenul care trebuia sã-i fie atribuit în temeiul Încheierii din 11 iunie 1992. Trebuie constatat cã însuşi Guvernul recunoaşte cã reclamantul a fost pus în posesie pe un alt teren decât cel fixat de instanţã. Adresele prefectului din 17 decembrie 2001, 9 mai şi 12 septembrie 2003, care considerã cã Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost executatã (a se vedea paragrafele 38, 39 şi 41 de mai sus), atestã acelaşi lucru. 54. Curtea observã, în plus, cã Decizia din 9 iulie 1997 nu a desfiinţat Încheierea din 11 iunie 1992. Ea nu a modificat nici modalitatea de executare a obligaţiei ce rezultã din aceastã încheiere. Doar prin intermediul unei asemenea desfiinţãri sau prin înlocuirea de cãtre instanţã a obligaţiei ce rezultã din încheierea în cauzã cu o altã obligaţie echivalentã situaţia continuã de neexecutare ar putea lua sfârşit. 55. În consecinţã, excepţia de tardivitate ridicatã de Guvern este respinsã. 2. Asupra excepţiei preliminare a Guvernului privind neepuizarea cãilor de recurs interne 56. Guvernul susţine, de asemenea, neepuizarea cãilor de recurs interne. Acesta susţine cã, în mãsura în care autoritãţile au atribuit altor persoane terenul pe care îl revendica, reclamantul ar fi trebuit sã introducã o acţiune în anularea titlurilor de proprietate ale acestor persoane. 57. Curtea aminteşte cã obligaţia de a epuiza cãile de recurs interne, prevãzutã de art. 53 din Convenţie, priveşte cãile de recurs care sunt accesibile reclamantului şi care pot remedia situaţia de care acesta se plânge. Pentru a se pronunţa asupra aspectului dacã reclamantul a îndeplinit aceastã condiţie, trebuie analizat mai întâi actul autoritãţilor statului în cauzã, care formeazã plângerea reclamantului (a se vedea Decizia Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/95 din 20 aprilie 1999). 58. Curtea remarcã, în aceastã privinţã, cã cererea reclamantului priveşte faptul cã autoritãţile competente refuzã sã execute, ca atare, Încheierea din 11 iunie 1992. Ea observã cã o acţiune în anularea titlului de proprietate atribuit de cãtre acestea şi privind terenul care fusese atribuit reclamantului prin încheierea anterior menţionatã nu este de naturã sã conducã în mod direct la executarea acestei încheieri. 59. În plus, Curtea observã cã, în temeiul unei hotãrâri care îi stabileşte dreptul de proprietate, cele obligate sã îl punã în posesie pe reclamant sunt autoritãţile. În consecinţã, obligaţia de a acţiona incumbã autoritãţilor, iar nu reclamantului. A-i cere reclamantului sã facã alte demersuri al cãror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, şi anume ca instanţa sã dispunã încã o datã autoritãţii administrative competente sã execute o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, ar fi prea oneros şi nu ar corespunde cerinţelor art. 35 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, Cererea nr. 41.510/98, Decizia din 24 octombrie 2000 şi Hotãrârea din 6 martie 2003, paragraful 30). De altfel, reclamantul a întreprins deja o procedurã vizând sancţionarea pasivitãţii autoritãţilor, care a fost soluţionatã definitiv prin Decizia din 9 iulie 1997. Or, cum Curtea a observat deja, Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost încã executatã conform dispozitivului acestei încheieri. 60. În consecinţã, şi aceastã excepţie este respinsã. 3. Asupra fondului capãtului de cerere 61. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea aratã cã acesta nu prezintã nici un alt motiv de inadmisibilitate. În consecinţã, capãtul de cerere este declarat admisibil. B. Asupra fondului 62. Guvernul admite cã terenul pe care a fost pus în posesie reclamantul de cãtre autoritãţi nu corespunde cu exactitate cu amplasamentul fixat prin Hotãrârea din 11 iunie 1992. Cu toate acestea, el subliniazã cã terenul atribuit nu numai cã avea aceeaşi suprafaţã şi era situat în locul indicat de instanţã, dar şi calitatea solului era aceeaşi. În plus, Guvernul justificã neexecutarea întocmai a Încheierii din 11 iunie 1992, confirmatã prin Decizia din 9 iulie 1997, considerând-o o mãsurã de comasare agricolã tinzând la o mai bunã exploatare a terenurilor agricole. El aratã, de altfel, cã iniţiala configurare topograficã a terenurilor din locul indicat de instanţã, luatã în considerare de aceasta în anul 1992, s-a schimbat ca urmare a dispariţiei unui drum vicinal. 63. Reclamantul nu contestã aceste afirmaţii, dar aratã cã el trebuia sã fie pus în posesie pe terenul indicat în Încheierea din 11 iunie 1992. 64. Curtea aminteşte cã dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejeazã, de asemenea, şi executarea hotãrârilor judecãtoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectã preeminenţa dreptului, nu pot rãmâne fãrã efect în detrimentul unei pãrţi. În consecinţã, executarea unei hotãrâri judecãtoreşti nu poate fi împiedicatã, anulatã sau întârziatã într-un mod excesiv (a se vedea, printre altele, hotãrârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 510-511, paragraful 40; Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59.498/00, paragraful 34, 7 mai 2002; Jasiuniene împotriva Lituaniei, precitatã; Ruianu împotriva României, Cererea nr. 34.647/97, 17 iunie 2003). 65. În plus, Curtea a considerat cã, dacã se poate admite cã statele intervin într-o procedurã de executare a unei hotãrâri judecãtoreşti, o asemenea intervenţie nu poate avea drept consecinţã împiedicarea, anularea sau întârzierea într-un mod excesiv a executãrii, nici, cu atât mai mult, repunerea în discuţie a fondului acestei hotãrâri (a se vedea hotãrârile Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 28 iulie 1999, Culegere 1999-V, paragrafele 63 şi 66; Satka şi alţii împotriva Greciei, Cererea nr. 55.828/00, paragraful 57, 27 martie 2003). 66. Curtea aminteşte cã dreptul la executarea unei hotãrâri judecãtoreşti este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie (a se vedea Hotãrârea Hornsby împotriva Greciei, precitatã, paragraful 40). Or, Curtea considerã cã dreptul de acces la justiţie nu este absolut (hotãrârile Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, paragraful 36, şi Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [MC], Cererea nr. 26.083/94, paragraful 50, CEDO 1999-1) şi cã reclamã, prin chiar natura sa, o reglementare din partea statului. Statele contractante se bucurã, în aceastã materie, de o oarecare marjã de apreciere. Totuşi, este de competenţa Curţii sã statueze în ultimã instanţã asupra respectãrii cerinţelor Convenţiei; ea trebuie sã se convingã de faptul cã limitele impuse nu restrâng accesul oferit individului într-o asemenea manierã încât sã aducã atingere chiar substanţei dreptului. O asemenea limitare nu este conformã cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât în mãsura în care ea vizeazã un scop legitim şi existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit. Dacã limitarea este compatibilã cu aceste principii, art. 6 alin. 1 nu este încãlcat (Cauza Prinţul Hans Adam II al Liechtensteinului împotriva Germaniei [MC], Cererea nr. 42.527/98, paragraful 44, CEDO 2001-VIII). 67. Curtea reitereazã, de asemenea, şi principiile fundamentale care reies din jurisprudenţa sa privind interpretarea şi aplicarea dreptului intern. Dacã, în termenii art. 19 din Convenţie, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor ce rezultã din Convenţie pentru statele contractante, ea nu este competentã sã analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de cãtre o instanţã naţionalã decât dacã şi în mãsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertãţilor protejate de Convenţie. În plus, este în primul rând de competenţa autoritãţilor naţionale şi a instanţelor sã interpreteze şi sã aplice dreptul intern. Rolul Curţii se limiteazã la verificarea compatibilitãţii cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretãri (cauzele Prinţul Hans Adam II al Liechtensteinului împotriva Germaniei, precitatã, paragraful 50; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei [MC], cererile nr. 34.044/96, 35.532/97, 44.801/98, paragraful 49, CEDO 2001-II). 68. În prezenta cauzã, spre deosebire de cauza Satka şi alţii împotriva Greciei, precitatã (paragraful 57), sau de alte cauze privind executarea hotãrârilor judecãtoreşti care impun administraţiei îndeplinirea obligaţiei pecuniare faţã de reclamant, Curtea nu poate concluziona cã autoritãţile au privat de orice efect util hotãrârea pronunţatã în favoarea reclamantului. Ea aratã, pe de o parte, cã Încheierea din 11 iunie 1992 a fost executatã în ceea ce priveşte o parte importantã a dispozitivului sãu, iar pe de altã parte, cã, referitor la cele douã parcele de teren în litigiu, reclamantul a fost pus în posesie pe un teren echivalent, care corespundea, în marea majoritate a caracteristicilor sale determinante, cu terenul fixat şi individualizat de cãtre instanţã. 69. Cu toate acestea, Curtea observã cã în speţã nu este contestat cã Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost executatã nici ad litteram, nici desfiinţatã sau modificatã ca urmare a unei cãi de recurs prevãzute în dreptul intern. 70. Ca atare, Curtea considerã cã reclamantul a suferit o limitare în ceea ce priveşte dreptul sãu la executarea unei hotãrâri judecãtoreşti. Rãmâne de analizat dacã aceastã limitare este compatibilã cu art. 6 alin. 1 din Convenţie. 71. În aceastã privinţã, Curtea observã cã refuzul autoritãţilor de a respecta termenii Hotãrârii definitive din 11 iunie 1992 a fost dublat de decizia acestora de a satisface pretenţiile reclamantului decurgând din aceastã hotãrâre printr-o prestaţie echivalentã cu cea la care au fost obligate de cãtre instanţã. În ceea ce priveşte refuzul lor, având în vedere cã Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost niciodatã desfiinţatã, acesta reprezintã o situaţie continuã de nerespectare a unei hotãrâri judecãtoreşti, adicã de limitare a dreptului efectiv de acces la justiţie. Pentru a afla dacã aceastã limitare este compatibilã cu art. 6 din Convenţie, trebuie analizate motivele care au condus autoritãţile la nerespectarea în întregime a hotãrârii judecãtoreşti în cauzã. 72. Curtea observã cã autoritãţile au procedat, la 2 august 1994, la punerea în posesie a reclamantului pe un teren echivalent. Aceastã diferenţã faţã de Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost motivatã prin nici o decizie administrativã formalã. 73. Ca urmare, Curtea de Apel Craiova, în Decizia din 9 iulie 1997, a considerat stinsã obligaţia care incumba autoritãţilor în temeiul încheierii anterior menţionate, considerând cã "punerea în posesie [a reclamantului] a fost realizatã conform legii". Curtea de Apel Craiova nu a fãcut totuşi referire nici la motivele care au justificat nerespectarea Încheierii din 11 iunie 1992, nici la baza legalã care a permis o astfel de nerespectare. 74. În aceastã privinţã, Curtea acordã atenţie şi Adresei din 9 martie 2003 a prefectului judeţului Dolj. Acesta denunţã reaua-credinţã a autoritãţilor locale din comuna Gherceşti, care nu au respectat hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în favoarea reclamantului şi îl informeazã cã din anul 1999 terenul pe care îl pretindea în temeiul hotãrârii menţionate este atribuit lui T.D., care, de altfel, l-a vândut unor terţi (a se vedea paragraful 39 de mai sus). 75. Curtea observã, de asemenea, cã Guvernul a motivat nerespectarea de cãtre autoritãţi a Încheierii din 11 iunie 1992, arãtând cã în realitate este vorba despre o mãsurã de comasare agricolã tinzând la o mai bunã exploatare a terenurilor agricole. El aratã, de altfel, cã iniţiala configurare topograficã a terenurilor din locul indicat de instanţã, care a fost luatã în considerare de aceasta în anul 1992, s-a schimbat datoritã dispariţiei unui drum vicinal. 76. Cu toate acestea, Curtea constatã cã aceste justificãri, deşi pertinente, nu au fost prezentate reclamantului nici de cãtre autoritãţile administrative, nici de cãtre instanţele interne, pentru a se putea considera cã nerespectarea în întregime a Încheierii din 11 iunie 1992 este o restricţie justificatã şi, deci, o limitare compatibilã cu art. 6 alin. 1 din Convenţie. În consecinţã, art. 6 din Convenţie a fost încãlcat. II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie 77. Reclamantul se plânge de faptul cã dreptul sãu la respectarea bunurilor a fost încãlcat prin neexecutarea Încheierii din 11 iunie 1992. El invocã art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." A. Asupra admisibilitãţii 78. Curtea observã cã acest capãt de cerere este strâns legat de art. 6 alin. 1 din Convenţie. Având în vedere argumentele prezentate în paragrafele 52, 58 şi 59 de mai sus, Curtea concluzioneazã cã acest capãt de cerere trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 79. Curtea aminteşte cã, pentru a aprecia dacã reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea trebuie sã stabileascã dacã Încheierea din 11 iunie 1992 a Judecãtoriei Craiova a dat naştere în beneficiul acestuia unei creanţe suficient stabilite pentru a fi exigibilã (a se vedea hotãrârile Rafinãriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, paragraful 59; Burdov împotriva Rusiei, precitatã, paragraful 40; Jasiuniene împotriva Lituaniei, paragraful 44). Curtea a statuat deja cã Încheierea din 11 iunie 1992 impunea autoritãţilor obligaţia de a-i atribui reclamantului, printre altele, douã parcele de teren de 3.360 mp, respectiv 3.682 mp. Curtea considerã, ca atare, cã aceastã încheiere, care nu a fost niciodatã desfiinţatã, a dat naştere în beneficiul reclamantului unui "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional. 80. Cu toate acestea, încheierea anterior menţionatã nu a fost executatã conform dispozitivului sãu şi neexecutarea sa este imputabilã exclusiv autoritãţilor administrative competente. Rezultã cã imposibilitatea pentru reclamant de a obţine executarea completã a acestei încheieri constituie o ingerinţã în dreptul sãu la respectarea bunurilor, aşa cum este prevãzut de prima frazã a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotãrârile Burdov împotriva Rusiei, precitatã, paragraful 40, şi Jasiuniene împotriva Lituaniei, paragraful 45). 81. Prin refuzul lor de a executa Încheierea din 11 iunie 1992 conform dispozitivului sãu, autoritãţile naţionale l-au privat pe reclamant de dreptul sãu de proprietate asupra celor douã parcele de teren în litigiu, fãrã a-i furniza vreo explicaţie. 82. Cu toate acestea, Curtea reitereazã faptul cã nu este contestat cã reclamantului i-a fost oferit un teren echivalent cu cel asupra cãruia era îndreptãţit, dar cã acesta refuzã sã primeascã terenul, chiar dacã autoritãţile i-au emis un titlu administrativ de proprietate asupra acestui teren (a se vedea paragrafele 17 şi 18 de mai sus). 83. De altfel, Curtea observã cã dintr-o adresã din 20 martie 1998 a prefectului de Dolj rezultã cã titlul de proprietate acordat reclamantului la 10 iulie 1997 trebuia anulat din cauzã cã fusese atribuit "în mod greşit", şi anume nu respecta Încheierea din 11 iunie 1992 (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Curtea nu a fost informatã despre o eventualã anulare a titlului de proprietate atribuit la 10 iulie 1997. Chiar în cazul în care acest titlu ar fi încã valabil, Curtea noteazã cã dreptul reclamantului nu a fost stabilit cu certitudine, întrucât, în opinia autoritãţilor administrative şi potrivit dispoziţiilor legale pertinente, acesta este susceptibil de a fi anulat din oficiu. 84. Curtea considerã cã punerea în posesie pe un teren echivalent, care, în plus, nu este efectivã şi este revocabilã, nu este de naturã a acoperi absenţa unei justificãri pentru ingerinţã. Nu este vorba nici despre un act de naturã sã înlãture calitatea de victimã a reclamantului, deoarece "o decizie sau o mãsurã favorabilã reclamantului nu este, în principiu, suficientã pentru a înlãtura calitatea de «victimã» decât dacã autoritãţile naţionale au recunoscut, explicit sau în substanţã, apoi au reparat încãlcarea Convenţiei" (Cauza Dalban împotriva României [MC], Cererea nr. 28.114/95, paragraful 44, CEDO 1999-VI). Or, în speţã, încãlcarea nu a fost niciodatã recunoscutã. 85. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzioneazã cã art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost încãlcat. III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 86. În termenii art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 87. Cu titlu principal, reclamantul solicitã pentru prejudiciul material suferit punerea în posesie pe cele douã parcele de teren însumând 7.042 mp de teren, astfel cum au fost stabilite prin Încheierea din 11 iunie 1992. În observaţiile sale transmise Curţii la 4 martie 2003, el estimeazã valoarea realã a terenului la 25.000.000 lei (ROL), adicã 653 euro (EUR). Reclamantul solicitã şi acordarea unei sume pentru producţia nerealizatã în anii 1992-2002, în valoare de 48.901.600 ROL sau 1.362 EUR. El prezintã Curţii certificate emise de cãtre autoritãţile administrative de resort din cadrul Ministerului Agriculturii şi de cãtre o întreprindere de stat de comercializare a cerealelor, care indicã producţia medie de grâu realizatã în fiecare an în comuna Gherceşti, precum şi preţul grâului. 88. Reclamantul nu pretinde nici o sumã cu titlu de prejudiciu moral. 89. Guvernul este de pãrere cã sumele solicitate de reclamant nu sunt justificate, întrucât prejudiciul invocat se datoreazã propriului sãu comportament. Guvernul susţine cã prin acceptarea terenului de 7.042 mp oferit de autoritãţi în anul 1994, care era echivalentul terenului asupra cãruia avea dreptul, reclamantul ar fi putut preveni orice prejudiciu, având în vedere cã terenul oferit avea aceeaşi valoare şi cã ar fi putut sã-l cultive şi sã obţinã aceeaşi producţie de grâu. 90. Curtea observã cã sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material sunt legate de privarea de proprietate suferitã de reclamant datoritã neexecutãrii Încheierii din 11 iunie 1992 a Judecãtoriei Craiova, precum şi de imposibilitatea în care se aflã actualmente de a se bucura de bunul sãu. 91. Ea remarcã faptul cã reclamantul a suferit, în mod incontestabil, un prejudiciu material în legãturã directã cu încãlcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi consecinţele provocate de aceste încãlcãri în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea din 9 aprilie 2002, Anghelescu împotriva României, Cererea nr. 29.411/95, paragraful 75). Curtea constatã totuşi cã, în ciuda refuzului sãu de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, reclamantul este titularul unui drept de proprietate asupra unui teren de 7.042 mp , adicã echivalentul terenului la care avea dreptul. Din informaţiile de care dispune Curtea, acest titlu este încã valabil, chiar dacã este susceptibil de a fi anulat. De altfel, valabilitatea titlului administrativ de proprietate nu depinde de acceptarea sa de cãtre reclamant. Referitor la echivalenţa valorii acestui teren cu cea a terenului la care reclamantul avea drept, Curtea constatã cã acesta nu a combãtut afirmaţiile Guvernului conform cãrora cele douã terenuri au aceeaşi valoare. În aceste condiţii, Curtea considerã cã reclamantului i s-a acordat un bun echivalent cu cel la care avea dreptul şi cã, astfel, daunele corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) au fost reparate. 92. Chiar dacã reclamantul ar fi putut sã accepte oferta autoritãţilor privind un alt teren şi ar fi putut astfel, cel puţin, sã diminueze prejudiciul, în speţã, câştigul nerealizat (lucrum cessans), el nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, în absenţa unei decizii administrative sau hotãrâri judecãtoreşti care sã justifice aceastã înlocuire. În consecinţã, reclamantul este îndreptãţit sã primeascã o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani. 93. Pronunţându-se în echitate conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordã reclamantului 1.500 EUR cu titlu de prejudiciu. B. Cheltuieli de judecatã 94. Reclamantul solicitã, de asemenea. 970.000 ROL, adicã 27 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecatã din cadrul procedurilor interne, precum şi pentru procedurile desfãşurate în faţa Curţii. 95. Guvernul nu a formulat observaţii cu privire la aceste aspecte. 96. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine plata cheltuielilor de judecatã decât dacã acestea au fost cu adevãrat suportate, dacã au fost necesare şi au o valoare rezonabilã. În speţã, ţinând cont de elementele de care dispune, precum şi de criteriile anterior enunţate, Curtea estimeazã ca fiind rezonabilã suma de 27 EUR, toate cheltuielile incluse, pe care o acordã reclamantului. C. Penalitãţi de întârziere 97. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii penru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS CURTEA:
1. respinge excepţiile preliminare formulate de Guvern; 2. declarã, în unanimitate, cererea admisibilã; 3. hotãrãşte, în unanimitate, cã art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat; 4. hotãrãşte, în unanimitate, cã art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost încãlcat; 5. hotãrãşte, cu 6 voturi la 1, cã statul pârât trebuie sã acorde reclamantului, în termen de 3 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu material, convertibilã în lei la rata de schimb aplicabilã la data efectuãrii plãţii; 6. hotãrãşte, în unanimitate, cã statul pârât trebuie sã acorde reclamantului, în termen de 3 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 27 EUR (douãzeci şi şapte euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã, convertibilã în lei la rata de schimb aplicabilã la data efectuãrii plãţii; 7. hotãrãşte, în unanimitate, cã statul pârât va plãti, în plus, orice sumã care ar trebui sã fie achitatã cu titlu de impozit şi cã, de la data expirãrii termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, la aceste sume se va aplica o dobândã simplã echivalentã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pentru acea perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 8. respinge, în unanimitate, restul cererii de reparaţie echitabilã. Redactatã în limba franceazã şi comunicatã în scris la 2 martie 2004, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din regulament.
Sally Dole, grefier
J.-P. Costa, preşedinte
La prezenta hotãrâre este anexat, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulament, textul opiniei parţial dizidente a doamnei judecãtor Mularoni.
OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ a doamnei judecãtor Mularoni
1. Nu sunt de acord cu concluzia la care a ajuns majoritatea cu privire la prejudiciul material. 2. Curtea a concluzionat în unanimitate cã art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie au fost încãlcate. 3. În ceea ce priveşte aplicarea art. 41 din Convenţie, reclamantul a solicitat, pe de o parte, plata unei sume corespunzând valorii reale a terenului (25.000.000 ROL, însemnând 653 EUR), iar pe de altã parte, plata unei indemnizaţii valorând producţia de cereale nerealizatã în intervalul 1992-2002, în valoare de 48.901.600 ROL, însemnând 1.362 EUR (paragrafele 87-88). 4. Majoritatea a hotãrât a nu acorda nici o sumã pentru prima parte a cererii formulate de cãtre reclamant, considerând cã "acestuia i-a fost acordat un bun echivalent celui la care avea dreptul, paguba corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) fiind astfel reparatã" (paragraful 91, in fine). În mod contrar, Curtea a decis, pronunţându-se în echitate, a acorda reclamantului suma de 1.500 EUR (o sumã echivalentã cu totalul câştigului nerealizat - lucrum cessans - pentru producţia de cereale nerealizatã în anii 1992-2003) pentru cea de-a doua parte a cererii, considerând cã reclamantul nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit la schimb pentru terenul datorat, în absenţa unei hotãrâri administrative sau judiciare care sã justifice o asemenea înlocuire. Astfel, "reclamantul este îndreptãţit sã primeascã o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani" (paragraful 92). 5. Aceste consideraţii mi se par contradictorii. Nu reuşesc sã înţeleg de ce nu i se acordã nici o sumã reclamantului cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit datoritã neatribuirii celor douã parcele de teren în cauzã, afirmându-se cã "...reclamantului i-a fost acordat un bun echivalent celui la care avea dreptul, paguba corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) fiind astfel reparatã" (paragraful 91, in fine), şi i se acordã în echitate suma de 1.500 EUR cu titlu de beneficiu nerealizat (totalitatea câştigului nerealizat pentru anii 19922003), considerându-se cã "reclamantul nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit la schimb pentru terenul datorat, în absenţa unei hotãrâri administrative sau judiciare care sã justifice o asemenea înlocuire" (paragraful 92). 6. Consider cã dacã raţionamentul pentru paragraful 91 in fine este valabil pentru prima parte a cererii reclamantului, cu atât mai mult trebuie sã fie valabil pentru cea de-a doua parte: reclamantul ar fi putut sã cultive terenul de 7.042 mp acordat de autoritãţi în 1994, "situat 70 metri mai departe, pe un sol de aceeaşi calitate" (paragraful 15) şi având aceeaşi valoare (paragraful 91); în consecinţã Curtea nu ar trebui sã acorde nici o sumã cu titlu de câştig nerealizat. Mai mult, observ cã Guvernul a declarat în observaţiie sale cã "pentru întârzierea punerii în posesie (între 1992-1994), reclamantul a solicitat şi a obţinut despãgubiri corespunzând lipsei de folosinţã a terenului între 1992-1994, data punerii în posesie". Dacã, în mod contrar, reclamantul "nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit la schimb pentru terenul datorat, în absenţa unei hotãrâri administrative sau judiciare care sã justifice o asemenea înlocuire" (paragraful 92) şi având în vedere cã dreptul reclamantului nu este stabilit cu certitudine, fiind susceptibil de anulare din oficiu, cu toate cã titlul de proprietate emis la 10 iulie 1997 este în continuare valabil (paragraful 83), în opinia mea, Curtea ar fi trebuit sã acorde reclamantului o sumã cu titlu de prejudiciu pentru prima parte a cererii sau chiar o sumã globalã, în echitate, pentru ambele pãrţi ale cererii. 7. În fapt, motivele dezacordului meu nu privesc suma acordatã de Curte reclamantului cu titlu de prejudiciu material; eu contest de fapt criteriul de determinare a prejudiciului material ales de cãtre majoritate, alegere pe care nu pot sã o împãrtãşesc pentru motivele anterior prezentate. ________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
