Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 2 iunie 2009 in Cauza Silviu Marin impotriva Romaniei (fond)
În Cauza Silviu Marin împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12 mai 2009, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 35.482/06) introdusã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Silviu Marin (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 24 august 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La data de 5 martie 2008, Curtea a hotãrât sã îi comunice Guvernului cererea. De asemenea, astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotãrât sã fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1950 şi locuieşte în Slobozia. 5. Prin Decizia din 31 iulie 1991 a Primãriei Amara, acestuia i s-a acordat un teren în suprafaţã de 800 m² în vederea construirii unei case. Decizia menţiona cã era adoptatã în temeiul <>Legii nr. 4/1973 şi al <>art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 (vezi paragrafele 14 şi 15 de mai jos); de asemenea, aceasta menţiona cele 4 proprietãţi limitrofe terenului, însã fãrã a preciza dimensiunile fiecãrei laturi. Prin Decizia din data de 25 februarie 1992, Prefectura Judeţului Ialomiţa i-a atribuit în proprietate reclamantului un teren având aceleaşi proprietãţi limitrofe şi o suprafaţã de 1.000 m². Aceastã decizie preciza dimensiunile fiecãrei laturi a terenului, şi anume 40 m în lungime şi 20 m în lãţime. Aceasta era adoptatã în temeiul <>art. 35 §§ 2 şi 6 din Legea nr. 18/1991 (vezi paragraful 16 de mai jos). Prin Decizia din 29 ianuarie 1993, Consiliul Judeţean Ialomiţa a modificat Decizia din 25 februarie 1992, în sensul cã a precizat cã suprafaţa terenului era de 800 m². Aceastã ultimã decizie menţiona în mod expres: "Terenul în suprafaţã de 800 m² (...), atribuit în folosinţã în vederea construirii unei locuinţe proprietate privatã, este atribuit în proprietate domnului Marin Silviu." 6. La o datã neprecizatã, Decizia din 25 februarie 1992 a fost înscrisã în registrele de proprietate imobiliarã. La data de 9 martie 1993, Decizia din 29 ianuarie 1993 a fost de asemenea înregistratã. 7. La datele de 7 decembrie 1993 şi 18 decembrie 1995, primãria i-a eliberat reclamantului autorizaţii de construire pentru ridicarea unei case. Construcţia a fost ulterior realizatã efectiv pe terenul respectiv, iar de atunci reclamantul s-a bucurat netulburat de bunul sãu. 8. La data de 31 octombrie 2005, prefectul judeţului Ialomiţa a sesizat Judecãtoria Slobozia cu o acţiune împotriva reclamantului, a Primãriei Amara şi a Consiliului Judeţean Ialomiţa, pentru a constata nulitatea absolutã a celor 3 decizii menţionate mai sus, pe care le considera contrare <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 . Prefectul considera cã art. 35 alin. (2) şi (6) din legea menţionatã mai sus au fost încãlcate, având în vedere cã, la data celor 3 decizii, locuinţa reclamantului nu era încã ridicatã. Atât reclamantul, cât şi primãria şi consiliul judeţean au depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii pe motivul cã cele 3 decizii erau legale. 9. Prin Sentinţa din data de 15 decembrie 2005, judecãtoria a respins acţiunea, reţinând cã deciziile contestate erau conforme cu legea. 10. Prin Decizia din data de 16 februarie 2006, Tribunalul Ialomiţa a admis recursul formulat de prefect, a admis acţiunea introductivã de instanţã şi a constatat nulitatea absolutã a celor 3 decizii, întemeindu-se pe <>art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 . Instanţa a reţinut cã situaţia terenului în discuţie era reglementatã prin <>Legea nr. 18/1991 , şi nu prin <>Legea nr. 4/1973 şi <>Decretul-lege nr. 42/1990 . De asemenea, instanţa a statuat cã din <>art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991 reieşea cã, pentru a i se acorda terenul în proprietate, partea interesatã ar fi trebuit sã fie proprietarul casei la data adoptãrii deciziilor respective, ceea ce nu s-a întâmplat în speţã. 11. Conform afirmaţiilor reclamantului, deşi alte 16 persoane s-au aflat în aceeaşi situaţie cu a lui, el a fost singurul citat sã se prezinte în faţa instanţelor în vederea anulãrii deciziilor administrative care îl priveau. 12. La data de 24 iunie 2008, primãria a informat Guvernul, ca rãspuns la solicitarea sa de informaţii, cã terenul în discuţie îi fusese atribuit reclamantului, mai întâi în folosinţã şi apoi în proprietate, şi cã partea interesatã ocupa încã terenul respectiv, pe care ridicase o casã. Prin Adresa din data de 26 iunie 2008, primãria a completat aceste informaţii, considerând cã reclamantul avea posibilitatea sã solicite concesiunea terenului în temeiul <>Legii nr. 50/1991 , ţinând cont de faptul cã în zona respectivã existau deja 107 contracte de concesiune referitoare la terenuri aferente caselor. 13. Conform susţinerilor reclamantului, rezultã cã acesta încã plãteşte impozite în temeiul Deciziei din 25 februarie 1992. II. Dreptul intern pertinent 14. <>Art. 4 din Legea nr. 4 din 28 martie 1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat cãtre populaţie şi construirea de case de odihnã proprietate personalã (<>Legea nr. 4/1973 ) prevedea urmãtoarele în pãrţile sale relevante în speţã: "Terenurile proprietate de stat pot fi atribuite (...) în vederea construirii de locuinţe, în folosinţa (...) persoanelor fizice (...). Dreptul de folosinţã a terenului atribuit este acordat numai pe durata existenţei construcţiei respective." 15. <>Art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele mãsuri pentru stimularea ţãrãnimii (<>Decretul-lege nr. 42/1990 ) prevedea urmãtoarele: "Terenul aferent casei de locuit şi anexelor gospodãreşti, precum şi curtea şi grãdina din jurul acestora (...) constituie proprietatea particularã a deţinãtorilor; acestea pot fi înstrãinate şi lãsate moştenire." 16. <>Art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (<>Legea nr. 18/1991 ) prevedea urmãtoarele: "(2) Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localitãţilor, atribuite, potrivit legii, în folosinţã veşnicã sau în folosinţã pe durata existenţei construcţiei (...) trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor, în proprietatea acestora (...). (6) Atribuirea în proprietate a terenurilor prevãzute de alin. (2)-(5) se va face, prin decizia prefecturii, la propunerea primãriilor, fãcutã pe baza verificãrii situaţiei juridice a terenurilor." 17. În urma republicãrii <>Legii nr. 18/1991 la data de 10 decembrie 2007, art. 35 citat mai sus a devenit art. 36. 18. Prevederile <>Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executãrii lucrãrilor de construcţii (<>Legea nr. 50/1991 ), republicatã la data de 13 octombrie 2004, ce au fost invocate de Guvern, sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 13 "(2) Terenurile aparţinând domeniului public al statului (...) se pot concesiona numai în vederea realizãrii de construcţii sau de obiective de uz şi/sau de interes public, cu respectarea documentaţiilor de urbanism aprobate potrivit legii. (3) Concesionarea se face pe bazã de oferte prezentate de cãtre solicitanţi, cu respectarea prevederilor legale, urmãrindu-se valorificarea superioarã a potenţialului terenului." ARTICOLUL 15 "Prin excepţie (...), terenurile destinate construirii se pot concesiona fãrã licitaţie publicã, cu plata taxei de redevenţã stabilite potrivit legii, ori pot fi date în folosinţã pe termen limitat, dupã caz, în urmãtoarele situaţii: (...) e) pentru extinderea construcţiilor pe terenuri alãturate, la cererea proprietarului sau cu acordul acestuia." 19. Conform <>art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 (<>Legea nr. 169/1997 ), actele de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care nu erau îndreptãţite la astfel de reconstituiri sunt lovite de nulitate.
ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 20. Reclamantul se plânge de o încãlcare a dreptului sãu de proprietate din cauza Deciziei din 16 februarie 2006 a Tribunalului Ialomiţa, care a reţinut cã deciziile care îi atribuiau terenul erau lovite de nulitate absolutã. El subliniazã cã, deşi autoritãţile administrative sunt cele care i-au acordat acest teren, acestea au declanşat totuşi, dupã 13 ani de la propriile lor decizii, o procedurã de constatare a nulitãţii acestor acte, fãrã a ţine cont de faptul cã el îşi construise deja o casã pe terenul respectiv. Partea interesatã insistã asupra faptului cã terenul îi fusese atribuit în vederea construirii casei, ceea ce a şi fãcut, respectând prevederile legii. Dupã pãrerea sa, sancţiunea nulitãţii absolute nu era aplicabilã, în mãsura în care în speţã nu exista niciun interes general de apãrat. El adaugã cã, în urma anulãrii deciziilor respective, a fost pus într-o situaţie permanentã de incertitudine, neavând nicio idee despre ceea ce aveau de gând sã facã autoritãţile cu terenul sãu şi chiar cu casa construitã pe el. El invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." A. Asupra admisibilitãţii 21. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea observã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 22. Guvernul considerã cã dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale nu a fost încãlcat. În acest sens, Guvernul observã cã partea interesatã nu dispunea de un drept de proprietate în speţã, decizia primãriei din anul 1991 neconstituind un titlu de proprietate. În schimb, reclamantul are dreptul de folosinţã a terenului pe durata existenţei casei. În orice caz, acesta foloseşte încã terenul în cauzã, pe care şi-a construit o casã. În plus, din Adresa din data de 26 iunie 2008 a Primãriei Amara reiese cã reclamantul ar avea posibilitatea sã le solicite autoritãţilor sã îi concesioneze terenul. Guvernul citeazã în acest sens prevederile <>art. 13 alin. (2) şi (3) e) din Legea nr. 50/1991 . 23. În continuare, Guvernul observã cã, presupunând chiar cã ar fi avut loc o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, o astfel de ingerinţã ar fi fost totuşi prevãzutã de lege (şi anume de <>Legea nr. 18/1991 ), ar fi urmãrit un scop legitim (acela de a asigura respectarea legii) şi ar fi pãstrat un just echilibru între interesele de faţã. În sprijinul acestei afirmaţii, Guvernul citeazã Cauza Wittek împotriva Germaniei, nr. 37.290/97, §§ 58-61, CEDO 2002-X. 24. Reclamantul contestã argumentele Guvernului, arãtând cã, în prezent, din punct de vedere juridic, nu mai are niciun drept asupra acestui teren, în mãsura în care cele 3 decizii administrative care i-l atribuiau au fost anulate. El subliniazã cã aceste decizii au fost emise de autoritãţile publice dupã ce au fãcut verificãrile necesare, cã ulterior nu a fost în niciun mod tulburat în exercitarea dreptului sãu de proprietate timp de 13 ani, pentru ca, dintr-o datã, deciziile respective sã fie anulate fãrã vreun motiv valabil. Partea interesatã mai menţioneazã cã a înregistrat Decizia din 25 februarie 1992 în registrul de publicitate imobiliarã şi cã, în virtutea acestei decizii, el plãteşte încã impozitele pe terenul în discuţie. 25. Reclamantul contestã cã ar avea posibilitatea sã cearã concesiunea terenului, considerând cã prevederile invocate de Guvern sunt inaplicabile în cazul sãu. În acest sens, el precizeazã cã terenul sãu era învecinat cu parcele ce aparţineau altor persoane şi cu drumul public. Prin urmare, nu putea solicita extinderea construcţiilor sale pentru a face aplicabile prevederile citate de Guvern. Dupã pãrerea sa, procedând astfel, s-ar expune la alte proceduri judiciare în viitor. 26. Reclamantul observã cã prevederile în virtutea cãrora i s-a atribuit terenul în proprietate sunt încã în vigoare şi le permit autoritãţilor locale sã îi atribuie din nou terenul sãu. El face trimitere în acest sens la <>art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991 , devenit art. 36 dupã republicarea legii. În aceste condiţii, reclamantul se întreabã de ce acestea refuzã sã procedeze astfel în cazul sãu, mai cu seamã în mãsura în care şi alte persoane au beneficiat recent de aceste prevederi. Este de pãrere cã acest refuz este motivat prin faptul cã a sesizat Curtea cu cererea de faţã. 27. Curtea constatã cã reclamantului i s-a atribuit terenul în discuţie în vederea construirii unei case. Chiar dacã terenul i-a fost acordat mai întâi în folosinţã prin Decizia din 31 iulie 1991 a primãriei, totuşi Decizia din 25 februarie 1992 a prefecturii şi Decizia din 29 ianuarie 1993 a consiliului judeţean i l-au atribuit în proprietate. Prin urmare, Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului, conform cãruia reclamantul nu avea, în speţã, decât un drept de folosinţã în privinţa terenului. Pe de altã parte, a înregistrat ultimele douã decizii în registrele de publicitate imobiliarã şi a ridicat casa pe terenul în discuţie. Apoi, pentru o lungã perioadã de timp, el nu a fost deloc tulburat în exercitarea dreptului sãu de proprietate. 28. În aceste condiţii, Curtea apreciazã cã reclamantul dispunea de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ciuda faptului cã Decizia din 16 februarie 2006 a Tribunalului Ialomiţa a declarat nulitatea absolutã a deciziilor menţionate mai sus (vezi, mutatis mutandis, Gashi împotriva Croaţiei, nr. 32.457/05, § 22, 13 decembrie 2007). 29. Prin urmare, Curtea trebuie sã analizeze efectele acestei hotãrâri asupra dreptului de proprietate al reclamantului. În acest sens, Curtea constatã cã, chiar dacã reclamantul ocupã şi în prezent terenul pe care se aflã de altfel casa lui, el este pus într-o situaţie de incertitudine totalã în ceea ce priveşte acest teren, în mãsura în care deciziile ce constituiau fundamentul dreptului sãu au fost anulate, astfel încât partea interesatã nu are în prezent nicio posibilitate de a dispune juridic de teren. Astfel, a fost lipsit de un atribut esenţial al dreptului de proprietate. Rezultã cã decizia în discuţie a avut ca efect privarea pãrţii interesate de bunul sãu, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. 30. Curtea reaminteşte cã o privare de libertate ce intrã sub incidenţa acestei norme nu poate fi justificatã decât dacã se demonstreazã în special cã a intervenit pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege. În plus, orice ingerinţã în folosirea proprietãţii trebuie sã respecte criteriul de proporţionalitate. 31. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi în mod special, ca o ingerinţã a autoritãţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sã fie legalã. Supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societãţi democratice, este inerentã tuturor articolelor din Convenţie (Iatridis împotriva Greciei [MC], nr. 31.107/96, § 58, CEDO 1999-II). Principiul legalitãţii înseamnã existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Belvedere Alberghiera - S.R.L. împotriva Italiei, nr. 31.524/96, § 57, CEDO 2000-VI). 32. În speţã, Curtea observã cã Tribunalul Ialomiţa şi-a întemeiat constatarea referitoare la nulitatea absolutã a deciziilor administrative pe douã prevederi: <>art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991 , pe care l-a interpretat în sensul cã era necesar ca partea interesatã sã fie proprietarul casei la data adoptãrii deciziilor respective, şi <>art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 , care prevede sancţiunea nulitãţii absolute în cazul în care dreptul de proprietate a fost recunoscut în favoarea persoanelor care nu erau îndreptãţite la astfel de recunoaşteri. 33. Având în vedere cã este în primul rând de competenţa autoritãţilor naţionale, în special a curţilor şi instanţelor, sã interpreteze legislaţia internã (vezi, printre multe altele, Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, nr. 38.366/97, 38.688/97, 40.777/98, 40.843/98, 41.015/98, 41.400/98, 41.446/98, 41.484/98, 41.487/98 şi 41.509/98, § 33, CEDO 2000-I), Curtea dispune de o competenţã limitatã în materie. Prin urmare, ea nu considerã necesar sã se dedice interpretãrii date de tribunalul judeţean <>art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991 . 34. Totuşi, Curtea constatã cã abia în anul 1997 <>Legea nr. 169/1997 a prevãzut sancţiunea menţionatã mai sus, iar tribunalul judeţean a fãcut aplicarea acestei sancţiuni în privinţa deciziilor administrative în discuţie, deşi ultima dintre ele data din anul 1993, adicã cu aproximativ 4 ani înainte de adoptarea <>Legii nr. 169/1997 . 35. În mãsura în care din probele aflate la dosar nu rezultã sub nicio formã cã reclamantul a acţionat în mod ilegal pentru a i se acorda terenul în discuţie (Gashi, menţionatã mai sus, § 37) şi în mãsura în care era de datoria autoritãţilor sã verifice dacã cerinţele impuse de lege erau întrunite înainte sã adopte deciziile în discuţie (vezi, mutatis mutandis, Drãculeţ împotriva României, nr. 20.294/02, § 40, 6 decembrie 2007), Curtea apreciazã cã partea interesatã nu putea sã se aştepte în mod rezonabil ca aceste decizii sã poatã fi anulate dupã mai mult de 13 ani de la adoptarea lor, prin aplicarea unei noi legi care stabilea o astfel de sancţiune. 36. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea apreciazã cã anularea deciziilor în discuţie nu putea fi previzibilã pentru reclamant [vezi, mutatis mutandis, Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi împotriva Turciei, nr. 34.478/97, § 57, CEDO 2007-... (extrase)]. 37. Prin urmare, Curtea considerã cã ingerinţa litigioasã nu era "prevãzutã de lege" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, prin urmare, este incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. O astfel de concluzie o scuteşte de a mai cerceta dacã a fost pãstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele de apãrare a drepturilor individuale. 38. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri 39. Citând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de modul de soluţionare a procedurii finalizate prin Decizia din 16 februarie 2006 a Tribunalului Ialomiţa. Din perspectiva art. 14 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul cã a suferit o discriminare faţã de alte persoane care nu au fost citate sã se prezinte în faţa instanţelor în vederea anulãrii titlurilor lor de proprietate. El considerã cã aceastã discriminare se datora faptului cã nu fãcea parte din niciun partid politic. 40. Având în vedere raţionamentul sãu din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu considerã necesar sã analizeze separat aceste capete de cerere. III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 41. Conform art. 41 din Convenţie: "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." 42. Reclamantul solicitã suma de 5.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suportat din cauza suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supus de autoritãţile locale. El menţioneazã cã starea sa de sãnãtate s-a deteriorat foarte mult, fiind lovit subit de o boalã cardiacã din cauza cãreia a fost obligat sã îşi ia concedii medicale şi sã solicite pensionarea din motive de sãnãtate în perioada 2007-2008. Reclamantul mai solicitã şi suma de 12.850 EUR drept daune materiale. El precizeazã cã aceastã sumã a fost calculatã ca diferenţã între salariul sãu şi pensie, la care a adãugat preţul medicamentelor pe care a trebuit sã şi le procure. El depune la dosar documente medicale, fluturaşi de salariu şi taloane de pensie, precum şi chitanţe de la cumpãrarea de medicamente. Tot ca daune materiale, reclamantul solicitã sã îi fie restituitã proprietatea terenului în suprafaţã de 800 m² pe care şi-a construit casa, astfel cum i-a fost atribuitã prin deciziile din 25 februarie 1992 şi 29 ianuarie 1993. 43. Guvernul reaminteşte în primul rând cã, în opinia sa, reclamantul nu dispunea de un drept de proprietate asupra terenului, ci numai de un drept de folosinţã, de care încã se bucurã netulburat. De asemenea, el considerã cã, în speţã, nu existã nicio legãturã de cauzalitate între anularea celor 3 decizii administrative şi deteriorarea stãrii de sãnãtate a pãrţii interesate, nici între prejudiciul moral pretins de reclamant şi pretinsa încãlcare a drepturilor sale. 44. Curtea apreciazã cã problema aplicãrii art. 41 sub acest aspect nu se aflã în stare de judecatã, astfel cã ea trebuie rezervatã, ţinând cont şi de eventualitatea unui acord între statul pârât şi pãrţile interesate (art. 75 §§ 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA 1. declarã admisibil capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1; 2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte cã nu este necesar sã statueze asupra capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 14 din Convenţie; 4. hotãrãşte cã problema aplicãrii art. 41 din Convenţie nu se aflã în stare de judecatã; prin urmare: a) o rezervã în întregime; b) invitã Guvernul şi reclamantul sã îi adreseze în scris, în termen de 3 luni începând de la data rãmânerii definitive a hotãrârii conform art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la aceastã chestiune şi, în special, sã îi aducã la cunoştinţã orice acord la care ar putea eventual sã ajungã; c) rezervã procedura ulterioarã şi îi deleagã preşedintelui camerei atribuţia de a o stabili în caz de nevoie. Întocmitã în limba francezã, ulterior comunicatã în scris la data de 2 iunie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, preşedinte
Santiago Quesada, grefier
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
