Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 3.834/04)
În Cauza Giuglan şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Elisabet Fura-Sandstrom, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13 noiembrie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 3.834/04) îndreptatã împotriva României, prin care 4 cetãţeni ai acestui stat, domnii Daniel Giuglan şi Ion Toma Giuglan şi doamnele Florica Iliescu şi Maria Nicolau (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 12 decembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, preşedintele Secţiei a treia a decis sã îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis sã fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au nãscut în anii 1947, 1939, 1942 şi, respectiv, 1941 şi locuiesc în Bucureşti, Piteşti şi Gãieşti.
5. Prin sentinţa definitivã din 23 noiembrie 1992, Judecãtoria Târgovişte a statuat în temeiul <>art. 37 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (<>Legea nr. 18/1991 ) cã reclamanţii erau îndreptãţiţi sã li se reconstituie dreptul de proprietate asupra a 3 parcele de teren în suprafaţã de 25.211,8 mp, 23.762 mp şi 4.352 mp, situate în satul Gemenea (Voineşti), pe vechile amplasamente identificate într-un raport de expertizã, ce fãcea parte integrantã din sentinţã (respectiv în aşa-numitele "Cornu Badului", "Argeşeanu" şi "Piua Priboaie"). Cu toate acestea, deoarece pe o parte din terenul revendicat pe locul aşa-numit "Argeşeanu" a fost construitã o şcoalã, reclamanţilor ar fi trebuit sã li se atribuie în acest sens, cu titlu de despãgubire, o parcelã echivalentã în suprafaţã de 2.062 mp, situatã în intravilanul satului, pe un amplasament ce urma sã fie stabilit de cãtre autoritãţile locale. Reclamanţilor trebuia sã li se elibereze titluri de proprietate. În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut cã o parte din parcelele menţionate mai sus se aflau în posesia unor terţi ce fãcuserã schimburi de terenuri cu Primãria Voineşti şi cã raportul de expertizã nu precizase titlurile de proprietate în baza cãrora terţii beneficiau de aceste parcele. Prin decizia pronunţatã la data de 20 decembrie 1996, Curtea Supremã de Justiţie a respins ca inadmisibil recursul în anulare formulat împotriva sentinţei menţionate mai sus de cãtre procurorul general, care susţinea greşita aplicare în speţã a <>art. 37 din Legea nr. 18/1991 .
6. Prin decizia rãmasã definitivã din data de 15 martie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a obligat Primãria Voineşti şi comisia judeţeanã Dâmboviţa pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 sã îi punã pe reclamanţi în posesia terenurilor menţionate mai sus şi sã le elibereze titluri de proprietate, conform sentinţei rãmase definitivã din 23 noiembrie 1992, menţionatã anterior. În urma unei proceduri distincte, reclamanţii au obţinut obligarea autoritãţilor locale la plata unor penalitãţi pânã la executarea hotãrârilor definitive din 23 noiembrie 1992 şi din 15 martie 1994, menţionate mai sus.
7. Dupã ce, în anul 1995, prefectul de Dâmboviţa a emis ordine de restituire cãtre reclamanţi a terenurilor ce fãceau obiectul sentinţei din 23 noiembrie 1992 menţionatã mai sus, prin decizia rãmasã definitivã din data de 20 decembrie 2002, Curtea de Apel Ploieşti a anulat aceste ordine. Pentru a ajunge la aceastã decizie, Curtea de Apel a statuat cã terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul Primãriei Voineşti în anul 1990, aşa cum prevedea <>art. 37 din Legea nr. 18/1991 , ci în patrimoniul unor terţi. În plus, a adãugat cã Judecãtoria Târgovişte îşi depãşise competenţele atunci când a stabilit în sentinţa din data de 23 noiembrie 1992 amplasamentele terenurilor ce trebuiau restituite reclamanţilor. Decizia menţionatã mai sus a fost pusã la dispoziţia publicului la data de 20 decembrie 2002. La 12 februarie 2003, contestând motivele acestei decizii, reclamanţii au sesizat procurorul general cu o cerere de recurs în anulare, cerere ce a fost respinsã.
8. La data de 2 octombrie 2002, în temeiul sentinţei din 23 noiembrie 1992 menţionatã mai sus, comisia judeţeanã Dâmboviţa le-a eliberat reclamanţilor un titlu de proprietate referitor la o livadã în suprafaţã de 3.920 mp, acordat pãrţilor interesate cu titlu de despãgubire pentru terenul construibil în suprafaţã de 2.062 mp (paragraful 5 de mai sus). Pãrţilor interesate le-a fost eliberat un nou titlu de proprietate la data de 6 mai 2005, comisia judeţeanã restituindu-le atât livada menţionatã mai sus, cât şi alte douã parcele, în total o suprafaţã de 5.432 mp în locul aşa-numit "Argeşeanu". Printr-un alt titlu de proprietate, eliberat în aceeaşi zi, pãrţilor interesate le-a fost restituitã o parcelã în suprafaţã de 2.483 mp, situatã în locul aşa-numit "Cornu Badului".
9. Prin decizia rãmasã definitivã din data de 3 mai 2007, Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea în revendicare referitoare la parcele în suprafaţã totalã de 11.485 mp, situate în locul aşa-numit "Argeşeanu", acţiune pe care reclamanţii au îndreptat-o împotriva terţilor posesori ai acestor parcele. Aceasta a statuat cã Primãria Voineşti şi, ulterior, terţii nu îşi însuşiserã în mod legal decât posesia parcelelor în cauzã, nu şi dreptul de proprietate, şi cã problema celor câteva construcţii ridicate de aceşti terţi pe aceste parcele va fi rezolvatã ulterior de cãtre pãrţile la litigiu. Printr-un proces-verbal din 30 octombrie 2007, semnat de primul reclamant, un executor judecãtoresc a pus pãrţile interesate în posesia parcelelor menţionate mai sus. Prin decizia din 28 ianuarie 2008, contestaţia în anulare formulatã de terţi împotriva acestei decizii a fost respinsã, condiţiile necesare pentru reexaminarea cauzei pe fond nefiind întrunite.
10. Conform adreselor din datele de 5 şi 8 octombrie 2007, transmise Guvernului de cãtre Prefectura Dâmboviţa şi de cãtre comisia localã, aceasta din urmã adoptase douã decizii în anul 2006, în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , pentru ca reclamanţii sã fie înscrişi pe o listã pentru a obţine despãgubiri pentru un teren cu o suprafaţã de aproximativ 35.900 mp. Comisia localã a precizat cã din cauza procedurilor aflate pe rol (paragraful 9 de mai sus) autoritãţile nu le-au putut elibera un titlu de proprietate reclamanţilor pentru celelalte parcele precizate în sentinţa rãmasã definitivã din data de 23 noiembrie 1992.
11. Din informaţiile furnizate de pãrţi reiese cã, exceptând parcelele menţionate mai sus (paragrafele 8 şi 9 de mai sus), autoritãţile nu au procedat la restituirea celorlalte terenuri ce fãceau obiectul sentinţei rãmase definitive din data de 23 noiembrie 1992. În plus, din dosar nu reiese cã procedura de acordare a despãgubirilor pentru o parte din terenurile ce au fost restituite în baza acestei sentinţe a fost finalizatã prin calculul sumei datorate pãrţilor interesate şi plata acesteia.
II. Dreptul intern pertinent
12. Extrasele relevante din <>Legea fondului funciar nr. 18/1991 sunt prezentate în Cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). Art. 37 din aceastã lege (devenit art. 41 în versiunea publicatã în anul 1998) preciza cã terenurile agricole fãrã construcţii, instalaţii sau amenajãri de interes public, care au intrat în patrimoniul statului şi care se aflau în administraţia autoritãţilor locale în momentul intrãrii în vigoare a legii (1991), vor fi restituite foştilor proprietari în limita a 10 ha.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
13. Reclamanţii susţin cã executarea parţialã şi cu întârziere a sentinţei rãmase definitive din data de 23 noiembrie 1992 a Judecãtoriei Târgovişte le-a încãlcat dreptul de acces la o instanţã, precum şi dreptul la respectarea bunurilor lor. Ei invocã art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevãd urmãtoarele în pãrţile lor relevante în speţã:
Articolul 6 § 1
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
14. Guvernul se opune acestei teze.
A. Asupra admisibilitãţii
15. Curtea constatã cã aceastã parte a cererii nu este vãdit neîntemeiatã în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã aceasta nu este afectatã de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declaratã admisibilã.
B. Asupra fondului
16. În observaţiile sale din luna octombrie 2007, Guvernul recunoaşte cã autoritãţile trebuie sã le restituie reclamanţilor terenurile precizate în sentinţa definitivã din data de 23 noiembrie 1992. El aratã cã demersurile fãcute în acest sens au avut ca rezultat restituirea unei pãrţi a acestor terenuri (paragraful 8 in fine de mai sus) şi cã, pentru restul terenurilor, autoritãţile aşteaptã soluţionarea procedurilor aflate pe rol între reclamanţi şi terţii posesori ai unora dintre aceste parcele, pentru a preciza amplasamentul terenurilor care trebuie restituite.
17. Reclamanţii au arãtat cã, deşi sentinţa definitivã din data de 23 noiembrie 1992 a precizat amplasamentul parcelelor care trebuia sã le fie restituite, autoritãţile nu au fãcut demersuri efective pentru executarea acestei sentinţe. În opinia lor, anularea ordinelor prefectului de restituire a terenurilor în cauzã este o dovadã în acest sens. În plus, abia dupã 13 ani de la pronunţarea sentinţei menţionate mai sus autoritãţile le-au restituit, în mod efectiv, o micã parte din parcelele în discuţie. Ei considerã cã procedurile pe care au fost nevoiţi sã le iniţieze dupã anul 1992 împotriva comisiilor administrative şi împotriva terţilor posesori ai parcelelor dovedesc lipsa de diligenţã a autoritãţilor.
18. Curtea reaminteşte cã în cauza de faţã, deşi reclamanţii au obţinut la data de 23 noiembrie 1992 o sentinţã definitivã care dispune ca autoritãţile administrative sã le restituie mai multe terenuri determinate cu exactitate printr-o expertizã şi sã le elibereze titluri de proprietate, aceastã sentinţã nu a fost nici executatã ad litteram integral, nici anulatã sau modificatã în urma exercitãrii unei cãi de recurs prevãzute de lege. Situaţia continuã de neexecutare ar putea înceta numai printr-o astfel de anulare sau prin înlocuirea de cãtre instanţã a obligaţiei datorate conform sentinţei în cauzã printr-o altã obligaţie echivalentã (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 54, 2 martie 2004).
19. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din speţa de faţã, în care a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva României, menţionatã mai sus; şi Luca împotriva României, nr. 1.204/03, 13 mai 2008).
20. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument care sã poatã duce la o altã concluzie în cazul de faţã. În mod special, ea observã cã pãrţile nu contestã cã sentinţa definitivã menţionatã mai sus nu a fost executatã decât dupã câţiva ani de la pronunţarea sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 şi numai în ceea ce priveşte o parte din terenurile ce trebuiau restituite reclamanţilor (paragrafele 8 in fine şi 9 de mai sus: parcelele în suprafaţã de 5.432 mp şi 11.485 mp, situate în locul aşa-numit "Argeşeanu", şi cea în suprafaţã de 2.483 mp, situatã în locul aşa-numit "Cornu Badului"). În plus, ea constatã cã Guvernul nu a dovedit cã, dupã pronunţarea deciziei definitive din data de 3 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi dupã punerea în posesie a reclamanţilor asupra terenului în suprafaţã de 11.485 mp menţionat mai sus, autoritãţile le-au eliberat un titlu de proprietate pentru terenul respectiv.
21. Pe de altã parte, Curtea observã cã faptul cã nişte terţi se aflau în posesia unora dintre parcelele în discuţie nu a fost considerat de cãtre judecãtorie ca un element care ar împiedica-o sã pronunţe sentinţa definitivã din data de 23 noiembrie 1992 şi sã le restituie astfel pãrţilor interesate dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauzã (paragraful 5 de mai sus). Or, Curtea constatã cã, dacã autoritãţile au dispus într-o primã fazã restituirea terenurilor în cauzã reclamanţilor, ordinele prefectului în aceastã privinţã au fost anulate din cauza drepturilor terţilor posesori ai parcelelor (paragraful 7 de mai sus). Curtea reaminteşte cã este de datoria fiecãrui stat contractant sã se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin şi cã autoritãţilor le revine sarcina de a efectua demersurile efective menite sã clarifice situaţia juridicã în discuţie şi sã execute în mod efectiv o sentinţã definitivã pronunţatã împotriva lor (a se vedea, mutatis mutandis, Pop împotriva României, nr. 7.234/03, § 35, 21 decembrie 2006). Prin urmare, Curtea nu poate accepta faptul cã argumentele invocate de Guvern ar putea reprezenta o justificare valabilã pentru întârzierea şi executarea parţialã a sentinţei definitive menţionate mai sus.
22. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã, în speţã, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea sentinţei definitive în cauzã într-un termen rezonabil, în ceea ce priveşte parcelele restituite reclamanţilor, şi în mod integral şi efectiv, în ceea ce priveşte în special restul terenurilor acordate de instanţã. Prin urmare, Curtea constatã cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
23. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng în esenţã de nedreptatea şi de modul de soluţionare a procedurii care s-a încheiat prin decizia din 20 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti (paragraful 7 de mai sus). Fãcând trimitere la Cauza Glod împotriva României (nr. 41.134/98, 6 septembrie 2003), ei susţin, de asemenea, încãlcarea dreptului lor de acces la o instanţã, ce reiese din motivele acestei decizii referitoare la competenţa instanţelor în materie de amplasament al terenurilor ce trebuie restituite de cãtre autoritãţi.
24. Curtea observã cã decizia definitivã menţionatã mai sus a fost pusã la dispoziţia publicului la data de 20 decembrie 2002. Observând cã reclamanţii nu contestã cã au avut posibilitatea efectivã de a avea acces la motivele deciziei în discuţie începând cu aceastã datã, fapt confirmat de altfel de trimiterile la textul deciziei în cererea lor din 12 februarie 2003, adresatã procurorului general (paragraful 7 in fine de mai sus), Curtea considerã cã, în ceea ce priveşte capetele de cerere menţionate mai sus, cererea a fost introdusã tardiv la data de 12 decembrie 2003.
25. Rezultã cã aceastã parte a cererii este tardivã şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
26. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
27. Cu titlu de prejudiciu material pe care l-au suferit, reclamanţii solicitã restituirea efectivã a tuturor terenurilor menţionate în dispozitivul sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992, precizând cã valorile din grila notarialã furnizate de Guvern sunt mult inferioare preţului de pe piaţa imobiliarã localã. De asemenea, ei solicitã suma de 144.647,7 euro (EUR) reprezentând venitul pe care l-ar fi putut obţine din aceste terenuri. Cu acest titlu, ei trimit o estimare a lipsei de folosinţã, calculatã începând de la contractele de arendare încheiate dupã anul 2001, contracte ce se referã în special la livada în suprafaţã de 0,39 ha şi care nu menţioneazã preţul de arendare. Pe de altã parte, ei îşi sprijinã cererea pe chitanţele de încasare a arendei, de unde reiese cã venitul obţinut de pe urma livezii menţionate mai sus varia între 600 şi 1.300 EUR pe an pentru perioada menţionatã mai sus. În fine, reclamanţii solicitã suma de 32.000 EUR cu titlu de daune morale pentru stresul şi suferinţele la care au fost supuşi de-a lungul perioadei de neexecutare.
28. În ceea ce priveşte cererea de daune materiale, Guvernul trimite un tabel folosit de birourile notariale pentru a stabili onorariile şi taxele la vânzãrile de terenuri în judeţul respectiv, tabel ce precizeazã valorile de referinţã minime ale terenurilor. Pentru satul Gemenea (Voineşti), aceste valori variazã, în funcţie de diferitele categorii de terenuri, între circa 0,5 EUR şi 5 EUR/mp. Invocând jurisprudenţa Curţii, Guvernul susţine cã cererea reclamanţilor pentru lipsa de folosinţã are un caracter speculativ şi cã ea este, în orice caz, excesivã. În ceea ce priveşte daunele morale pretinse, Guvernul considerã cã o eventualã hotãrâre care sã constate încãlcarea ar constitui, în sine, o reparaţie satisfãcãtoare a prejudiciului respectiv.
29. Curtea considerã cã, în speţã, singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidã în constatarea încãlcãrii art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza faptului cã autoritãţile nu au executat, într-un termen rezonabil şi într-un mod integral şi efectiv, sentinţa definitivã din 23 noiembrie 1992. Totuşi, Curtea apreciazã cã este de datoria autoritãţilor sã ia mãsurile necesare pentru a restitui în mod efectiv terenurile precizate în sentinţa definitivã din 23 noiembrie 1992 şi care nu au fost încã restituite reclamanţilor. De asemenea, este de datoria lor sã elibereze titlurile de proprietate aferente, precum şi pe cel pentru parcela în suprafaţã de 11.485 mp (paragraful 20 de mai sus), ceea ce ar repune pãrţile interesate, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele articolelor menţionate mai sus nu ar fi fost încãlcate.
30. Curtea hotãrãşte ca, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, dacã statul pârât nu procedeazã la operaţiunile menţionate mai sus, Guvernul va trebui sã le plãteascã reclamanţilor, ca daune materiale, o sumã care sã corespundã valorii terenurilor nerestituite. Având în vedere elementele furnizate de Guvern şi informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã, Curtea apreciazã cã se cuvine sã le aloce în acest sens reclamanţilor suma de 75.000 EUR ca daune materiale.
31. În ceea ce priveşte cererea referitoare la lipsa de folosinţã, în lipsa unor documente justificative relevante cum ar fi o expertizã sau o hotãrâre judecãtoreascã ce atestã valoarea prejudiciului pretins, Curtea nu poate specula în acest sens şi considerã cã aceastã cerere trebuie respinsã (vezi, mutatis mutandis, Dragne împotriva României (reparaţie echitabilã), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006, şi Corabian împotriva României, nr. 4.305/03, § 59, 27 septembrie 2007). În acest sens, Curtea observã cã chitanţele primite de reclamanţi se referã numai la livada în suprafaţã de 0,39 ha, care nu fãcea parte din terenurile precizate cu exactitate în sentinţa definitivã menţionatã mai sus, şi cã acest calcul constând în multiplicarea venitului livezii pentru celelalte terenuri în discuţie este mai degrabã speculativ.
32. În plus, Curtea apreciazã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrãrii provocate de imposibilitatea de a obţine executarea în mod integral şi efectiv a sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 dupã data de 20 iunie 1994, data ratificãrii Convenţiei de cãtre România, şi cã acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încãlcãrii. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocã fiecãruia dintre reclamanţi suma de 5.500 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
33. Prezentând documente justificative pentru o parte din cheltuieli, reclamanţii solicitã şi suma de 1.141 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã angajate în cursul procedurilor interne şi în faţa Curţii. Aceastã sumã este defalcatã astfel: 500 EUR pentru cheltuielile de transport suportate de primul reclamant pentru a se prezenta la termenele diferitelor proceduri judiciare interne referitoare la terenurile respective, 500 EUR pentru alte cheltuieli nespecificate şi circa 150 EUR pentru cheltuieli de corespondenţã cu Curtea, cheltuieli cu timbrele etc.
34. Guvernul nu se opune sã li se aloce reclamanţilor o sumã cu titlu de cheltuieli de judecatã, care sã corespundã criteriilor de rambursare stabilite de jurisprudenţa Curţii. Totuşi, el considerã cã reclamanţii ar fi putut solicita şi obţine rambursarea respectivã în cadrul procedurilor interne.
35. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care le-o acordã reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la neexecutarea integralã şi efectivã a sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le restituie în mod efectiv reclamanţilor terenurile precizate în sentinţa definitivã din 23 noiembrie 1992 şi care nu le-au fost încã restituite pãrţilor interesate şi sã le elibereze titlurile de proprietate aferente, precum şi titlul pentru parcela în suprafaţã de 11.485 mp, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, dacã nu efectueazã aceste operaţiuni, statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 75.000 EUR (şaptezeci şi cinci mii euro), plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, ca daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât sã îi plãteascã fiecãruia dintre reclamanţi, în termenul menţionat mai sus, suma de 5.500 EUR (cinci mii cinci sute euro) cu titlu de daune morale şi sã le plãteascã împreunã reclamanţilor suma de 200 EUR (douã sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã, plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamanţi;
d) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
