Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 28.104/03)
În Cauza Raicu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), reunitã în cadrul unei camere formate din: domnii: B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 28 septembrie 2006,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 28.104/03 îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Alexandrina Raicu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 4 august 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu.
3. La data de 4 noiembrie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotãrât ca admisibilitatea şi temeinicia cauzei sã fie examinate în acelaşi timp.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a nãscut în anul 1943 şi locuieşte în Bucureşti.
5. La data de 10 iulie 1997, T.A. şi T.V. au introdus împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti o acţiune în revendicare a apartamentului nr. 51, situat în Bucureşti, Str. Fuiorului nr. 7, care le fusese confiscat de cãtre stat în temeiul <>Decretului nr. 223/1974 , la plecarea lor definitivã în strãinãtate în anul 1978.
6. La data de 16 octombrie 1997, Consiliul Municipiului Bucureşti i-a vândut reclamantei apartamentul în litigiu, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului înainte de 1989 (<>Legea nr. 112/1995 ).
7. Prin Sentinţa din 9 octombrie 1998, Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare menţionatã mai sus. În lipsa recursului format de Consiliul Municipiului Bucureşti, sentinţa a rãmas definitivã.
8. Prin Sentinţa din 30 noiembrie 1999, Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare din 16 octombrie 1997, introdusã de T.A. şi T.V. şi îndreptatã împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti şi împotriva reclamantei, pe motivul cã primãria fusese de reacredinţã la încheierea contractului, ţinând seama de acţiunea în revendicare aflatã pe rol la momentul respectiv.
9. La data de 23 noiembrie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a pronunţat o hotãrâre de respingere a apelului introdus de reclamantã şi de Primãria Bucureşti împotriva sentinţei de mai sus.
10. Prin Hotãrârea din 12 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul formulat de reclamantã şi a respins acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare litigios. Ea a statuat cã partea interesatã fusese de bunã-credinţã în momentul încheierii contractului şi cã nerespectarea de cãtre Primãria Bucureşti a obligaţiei sale legale de a suspenda vânzarea apartamentului dupã introducerea acţiunii în revendicare de cãtre T.A. şi T.V. nu era sancţionatã prin nulitatea absolutã a contractului, ci prin nulitatea relativã, care nu putea fi invocatã de cãtre T.A. şi T.V., care erau terţe pãrţi ale contractului. Curtea a adãugat cã normele de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 prevedeau cã funcţionarii primãriei erau responsabili pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a suspenda vânzarea în discuţie.
11. Prin Hotãrârea din 12 februarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva Hotãrârii din 12 martie 2001, menţionatã mai sus. Ea a statuat cã, având în vedere cã <>Legea nr. 112/1995 , modificatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997 , nu permitea decât vânzarea imobilelor naţionalizate de stat în baza unui titlu valabil, apartamentul în litigiu, naţionalizat fãrã titlu valabil, nu ar fi trebuit sã facã obiectul unui contract de vânzare-cumpãrare, care era prin urmare lovit de nulitate absolutã. Curtea a apreciat cã primãria fusese de rea-credinţã la încheierea contractului de vânzare-cumpãrare şi cã reclamanta nu îşi dovedise bunacredinţã, dând dovadã în special de o lipsã de diligenţã în a se informa asupra situaţiei apartamentului în discuţie.
12. Prin urmare, Curtea Supremã de Justiţie a casat Hotãrârea din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi a confirmat temeinicia soluţiei de constatare a nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare din 16 octombrie 1997.
13. În prezent, reclamanta face obiectul unei proceduri de evacuare din apartamentul în discuţie.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
A. Codul de procedurã civilã
14. La data evenimentelor, articolele pertinente din Codul de procedurã civilã prevedeau urmãtoarele:
"ARTICOLUL 330
Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;
2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã."
"ARTICOLUL 330^1
În cazurile prevãzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã."
15. Articolele 330 şi 330^1 au fost abrogate de articolul I § 17 din <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 .
B. Dreptul şi jurisprudenţa interne referitoare la cãile de recurs aflate la dispoziţia persoanelor ale cãror contracte de vânzare-cumpãrare încheiate în temeiul <>Legii nr. 112/1995 au fost anulate
16. <>Art. 49 şi 51 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate în mod abuziv (<>Legea nr. 10/2001 ) prevãd cã foştii chiriaşi ai statului, ale cãror contracte de vânzare-cumpãrare ale apartamentelor în care locuiserã cu chirie au fost anulate, pot cere în justiţie rambursarea de cãtre autoritãţi a preţului plãtit, actualizat în funcţie de rata inflaţiei şi de cheltuielile necesare şi utile efectuate în aceste apartamente. În cazul în care apartamentul în discuţie fusese naţionalizat în mod legal, rambursarea cheltuielilor se aflã în sarcina persoanei care are dreptul la restituirea bunului.
17. În temeiul art. 49 şi 51 citate mai sus, prin Hotãrârea din 25 martie 2005, pronunţatã în ultimã instanţã, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea foştilor chiriaşi al cãror contract de vânzare-cumpãrare al apartamentului în discuţie fusese anulat şi a obligat statul la rambursarea preţului pe care îl plãtiserã, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, adicã 85.499.752 lei [circa 2.320 euro], iar pe noii proprietari i-a obligat la rambursarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de foştii chiriaşi în apartament, adicã 92.959.630 lei [circa 2.525 euro]. Prin Hotãrârea din 29 martie 2005, instanţa menţionatã mai sus a admis, în ultimã instanţã, o acţiune similarã, obligând statul la rambursarea preţului actualizat, adicã 78.006.110 lei [circa 2.120 euro], precum şi cheltuielile necesare şi utile efectuate de foştii chiriaşi în apartamentul în discuţie, adicã 35.452.748 lei [circa 963 euro].
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. (1) din Convenţie
18. Reclamanta pretinde cã rejudecarea Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 de cãtre Curtea Supremã de Justiţie, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice garantat de art. 6 § 1 din Convenţie care, în partea sa pertinentã, prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
19. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
20. Guvernul recunoaşte cã desfiinţarea Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti pe calea unui recurs în anulare constituie o ingerinţã în dreptul reclamantei la un proces echitabil şi la respectarea securitãţii raporturilor juridice, însã apreciazã cã acest drept nu este absolut (Fayed împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, p. 49-50, § 65). Dupã pãrerea lui, ingerinţa în cauzã era prevãzutã de lege, şi anume de art. 330 şi 330^1 din Codul de procedurã civilã, abrogate între timp, viza un scop legitim, adicã respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, şi era proporţionalã cu scopul urmãrit.
21. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul pune în evidenţã faptul cã Curtea Supremã de Justiţie s-a aflat în faţa dilemei de a pune în balanţã respectarea securitãţii raporturilor juridice şi cea a dreptului de proprietate al foştilor proprietari, drept recunoscut cu efect retroactiv prin Sentinţa din 9 octombrie 1998 a Judecãtoriei Sectorului 3 Bucureşti. El apreciazã cã desfiinţarea Hotãrârii din 12 martie 2001, pronunţatã în favoarea reclamantei, a fost necesarã pentru a restaura ordinea juridicã internã şi pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, T.A. şi T.V. Mai mult, el considerã cã, în analiza proporţionalitãţii, trebuie ţinut cont de faptul cã reclamanta putea introduce împotriva autoritãţilor o acţiune de rambursare a preţului plafonat plãtit pentru apartamentul în litigiu, actualizat în funcţie de rata inflaţiei.
22. Reclamanta contestã argumentele Guvernului şi susţine cã anularea Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 i-a încãlcat dreptul la un proces echitabil.
23. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
24. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã de o manierã definitivã în orice litigiu de cãtre instanţe sã nu mai fie repusã în discuţie (Brumãrescu împotriva României [MC] nr. 28.342/95, § 61, CEDO 1999-VII). În baza acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu este abilitatã sã solicite supervizarea unei hotãrâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouã decizie în privinţa sa. Supervizarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra subiectului respectiv nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacã o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
25. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform cãruia desfiinţarea Hotãrârii Curţii de Apel Bucureşti din 12 martie 2001 era necesarã pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al lui T.A. şi T.V., Curtea reaminteşte faptul cã a statuat cã atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie sã creeze noi neajunsuri disproporţionate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincova şi Pinc, nr. 36.548/97, CEDO 2002-VIII, § 58). Ea apreciazã cã nu îi revine unei persoane care a beneficiat de o hotãrâre definitivã favorabilã sarcina sã suporte consecinţele faptului cã sistemul legislativ şi judiciar intern a condus, în speţã, la coexistenţa a douã hotãrâri definitive ce confirmã dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun.
26. În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a obţine în justiţie restituirea preţului plãtit pentru apartamentul în litigiu, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, Curtea considerã cã în privinţa capãtului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, aceastã posibilitate nu ar putea fi vãzutã ca o mãsurã susceptibilã sã aducã remediu ingerinţei suportate de partea interesatã în dreptul sãu la un proces echitabil prin desfiinţarea hotãrârii definitive care îi era favorabilã (a se vedea, mutatis mutandis, Brumãrescu, citatã mai sus, § 50) sau sã justifice încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice.
27. În lumina observaţiilor de mai sus, Curtea apreciazã cã, în speţã, nu existã motive substanţiale şi imperioase care sã justifice o derogare de la principiul securitãţii raporturilor juridice şi nu vede niciun motiv de a se abate de la abordarea adoptatã în alte cauze similare, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (a se vedea, printre altele, S.C. Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, §§ 36-37, 1 decembrie 2005).
28. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona cã desfiinţarea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
29. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
30. Reclamanta denunţã o încãlcare a dreptului sãu la respectarea bunurilor din cauza desfiinţãrii Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 de cãtre Curtea Supremã de Justiţie. Ea invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
31. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea relevã cã el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
32. Guvernul recunoaşte cã desfiinţarea Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremã de Justiţie constituie o ingerinţã în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Totuşi, el apreciazã cã aceastã ingerinţã era prevãzutã de lege, adicã de art. 330 şi 330^1 din Codul de procedurã civilã, abrogate între timp, cã ea viza un scop legitim, adicã respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, şi cã era proporţionalã cu scopul urmãrit. Din acest motiv, Guvernul face trimitere la Cauza Strãin împotriva României (nr. 57.001/00, § 38, 21 iulie 2005) şi pune în evidenţã cã T.A. şi T.V., foştii proprietari ai apartamentului în litigiu, dispuneau de un "bun" în baza Hotãrârii definitive din 9 octombrie 1998, cu efect retroactiv, prin care statul a fost condamnat sã le restituie apartamentul în cauzã. El considerã, fãcând trimitere la jurisprudenţa pertinentã, cã reclamanta ar fi putut introduce o acţiune pentru a obţine, pe de o parte, rambursarea preţului plafonat plãtit pentru apartamentul în litigiu care, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, s-ar ridica la 1.180 euro, şi, pe de altã parte, cheltuielile necesare şi utile efectuate în apartament.
33. Reclamanta contestã argumentele Guvernului şi susţine cã desfiinţarea Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 a privat-o de dreptul sãu de proprietate asupra apartamentului în discuţie.
34. Curtea observã în primul rând cã nu se contestã faptul cã reclamanta beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenţei Curţii, în baza Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.
35. Ea considerã cã desfiinţarea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a hotãrârii definitive mai sus menţionate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul sãu, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group S.A., citatã mai sus, § 44).
36. O privare de proprietate care sã ţinã de cea de-a doua normã se poate justifica numai dacã se demonstreazã în special cã ea a intervenit din motiv de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege. În plus, orice ingerinţã în exercitarea dreptului de proprietate trebuie sã rãspundã criteriului de proporţionalitate. Curtea nu înceteazã sã reaminteascã urmãtorul lucru: trebuie pãstrat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie pãstrat va fi distrus dacã persoana în cauzã suportã o sarcinã specialã şi exorbitantã. În acest sens, Curtea a statuat deja cã acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despãgubirea plãtitã persoanei private de proprietate este rezonabilã în raport cu valoarea "venalã" a bunului, aşa cum este ea stabilitã la data la care a intervenit privarea de proprietate (Brumãrescu, citatã mai sus, § 78, şi Pincova şi Pinc, citatã mai sus, § 53).
37. În speţã, presupunând chiar cã ingerinţa litigioasã ar fi avut o "bazã legalã" şi ar fi servit unei cauze de utilitate publicã, Curtea trebuie sã analizeze dacã ea corespundea criteriului proporţionalitãţii. În acest sens, ea ia notã de argumentele Guvernului, şi anume cã foştii proprietari beneficiau, la rândul lor, de o hotãrâre definitivã care le recunoştea dreptul de proprietate şi obliga autoritãţile sã le restituie apartamentul în discuţie şi cã reclamanta ar fi putut introduce o acţiune pentru rambursarea preţului actualizat şi a cheltuielilor efectuate cu apartamentul. Totuşi, Curtea reaminteşte faptul cã a statuat cã atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie sã creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui sã permitã sã se ţinã seama de circumstanţele speciale ale fiecãrei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile de bunãcredinţã sã nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilitãţii statului care confiscase odinioarã aceste bunuri (a se vedea Pincova şi Pinc, citatã mai sus, § 58).
38. Curtea relevã faptul cã, în baza Hotãrârii definitive din 12 martie 2001, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie, instanţele interne considerând cã a fost de bunã-credinţã la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare al apartamentului din 16 octombrie 1997. Ea observã cã reclamantei nu i s-a acordat nicio despãgubire pentru apartamentul de care a fost privatã în urma anulãrii hotãrârii mai sus menţionate de cãtre Curtea Supremã de Justiţie. Dacã reclamanta nu a introdus nicio acţiune de rambursare a preţului plãtit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul, trebuie constatat cã, aşa cum reiese de altfel din jurisprudenţa trimisã de Guvern, o astfel de acţiune nu ar fi putut duce la acordarea unei despãgubiri care sã fie rezonabilã în raport cu valoarea "venalã" a apartamentului de care a fost privatã. Mai mult, Curtea observã cã Guvernul nu a susţinut cã reclamanta dispunea de o cale de recurs care i-ar fi permis sã compenseze diferenţa dintre preţul de cumpãrare actualizat, evaluat la 1.180 euro, şi valoarea bunului la data Hotãrârii din 12 februarie 2003, pronunţatã în recursul în anulare.
39. Având în vedere observaţiile de mai sus, Curtea apreciazã cã atingerea adusã dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale a rupt, în defavoarea sa, justul echilibru ce trebuia pãstrat între protecţia proprietãţii şi cerinţele interesului general.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
40. Conform art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
41. În ceea ce priveşte prejudiciul material suportat, reclamanta solicitã 35.000 euro, reprezentând valoarea apartamentului de care a fost privatã prin admiterea recursului în anulare. Ea solicitã, de asemenea, 15.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferinţele cauzate prin ingerinţa statului în dreptul sãu de proprietate.
42. Guvernul considerã cã suma care trebuie luatã în calcul cu titlu de daune materiale este preţul plafonat plãtit în 1997 de cãtre reclamantã, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, adicã 1.180 euro, şi cã din cauzã cã aceasta nu a plãtit în 1997 valoarea de piaţã a apartamentului în litigiu ea nu ar fi putut obţine o sumã care sã corespundã valorii actuale a bunului. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, Guvernul apreciazã cã prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul unei constatãri a încãlcãrii şi cã, în orice caz, reclamanta nu a dovedit nicio legãturã de cauzalitate între pretinsa încãlcare şi suferinţa invocatã.
43. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre care constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã în temeiul Convenţiei de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele. Dacã dreptul intern nu permite decât înlãturarea parţialã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie îi conferã Curţii puterea de a-i acorda o reparaţie pãrţii lezate prin actul sau omisiunea care a determinat constatarea unei încãlcãri a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumitã libertate de acţiune; adjectivul "echitabil" şi expresia "dacã este cazul" demonstreazã acest lucru.
44. Printre elementele luate în considerare de cãtre Curte, atunci când statueazã în materie, figureazã prejudiciul material, adicã pierderile suportate efectiv ca o consecinţã directã a pretinsei încãlcãri, şi prejudiciul moral, adicã reparaţia stãrii de nelinişte, a neplãcerilor şi incertitudinilor ce rezultã din aceastã încãlcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
45. În plus, acolo unde diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se preteazã la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi cel moral se aratã dificilã, Curtea poate fi determinatã sã le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
46. Curtea apreciazã, în circumstanţele speţei, cã restituirea apartamentului în litigiu cãtre reclamantã, al cãrei drept de proprietate fusese confirmat prin Hotãrârea definitivã din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, ar pune partea interesatã pe cât posibil într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. În cazul în care statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, Curtea decide ca el sã îi plãteascã reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumã ce corespunde valorii actuale a apartamentului.
47. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliarã localã şi de elementele furnizate de pãrţi, Curtea apreciazã cã cererea reclamantei cu titlu de daune materiale trebuie admisã integral şi îi acordã 35.000 euro cu acest titlu.
48. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, Curtea apreciazã cã desfiinţarea Hotãrârii definitive din 12 martie 2001 de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a adus o atingere gravã dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, cauzând un prejudiciu moral. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, ea îi alocã 2.000 euro cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecatã
49. Fãrã a preciza vreo sumã sau a furniza documente justificative, reclamanta solicitã şi rambursarea cheltuielilor de judecatã angajate în faţa instanţelor interne.
50. Guvernul nu se opune sã i se acorde reclamantei suma ce corespunde cheltuielilor angajate în procedura judiciarã internã şi în cea în faţa Curţii, în mãsura în care aceste cheltuieli sunt necesare, susţinute de documente justificative şi au legãturã cu cauza.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului. În speţã, ţinând cont de încãlcãrile constatate, care se referã numai la procedura de recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, precum şi de elementele aflate în posesia sa referitoare la cheltuielile de judecatã plãtite de reclamantã în aceastã procedurã, Curtea apreciazã cã este rezonabil sã i se acorde 100 euro cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
52. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi restituie reclamantei apartamentul nr. 51, situat în Bucureşti, Str. Fuiorului nr. 7, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sã îi plãteascã reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 35.000 euro (treizeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât sã îi plãteascã reclamantei suma de 2.000 euro (douã mii euro) cu titlu de daune morale, precum şi suma de 100 euro (una sutã euro) drept cheltuieli de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus, sume ce vor fi transformate în lei (ROL), la cursul de schimb valabil la data plãţii;
d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru surplus.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 19 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Preşedinte,
Bostjan M. Zupancic
Grefier,
Vincent Berger
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
