Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 37.971/02)
Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Rupa împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 21 iunie 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 37.971/02) îndreptatã împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, dl Vili Rupa (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 12 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de Dan Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, dl Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 23 februarie 2010, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilã şi a decis sã comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, 6 §§ 1 şi 3 c) şi 13 din Convenţie, astfel cum au fost invocate de reclamant în formularul de cerere. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în 1973 şi locuieşte în Hunedoara.
A. Originea cauzei
5. Reclamantul este înscris la Direcţia de muncã şi protecţie socialã ca persoanã cu handicap de gradul II.
6. În noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, în timp ce ieşea dintr-un bar împreunã cu alte 3 persoane, reclamantul a fost interpelat de o patrulã de securitate formatã din 2 agenţi de poliţie (C.D. şi E.A.) şi 2 jandarmi, care sosiserã la faţa locului cu douã autovehicule particulare. Agenţii de poliţie i-au cerut sã prezinte actele de identitate.
Reclamantul a refuzat, replicând cã era bine cunoscut de agenţii de poliţie din Hunedoara. Drept urmare, C.D. ar fi scos pistolul şi l-ar fi ameninţat pe reclamant. Agenţii de poliţie au insistat în demersurile lor, ameninţând reclamantul cu o amendã. Reclamantul s-a înfuriat şi l-a lovit pe E.A., care a cãzut. Reclamantul a spart geamul portierelor din dreapta autoturismului lui C.D. şi apoi a plecat de la faţa locului.
B. Cercetarea penalã împotriva reclamantului
7. Convocat la Parchetul de pe lângã Tribunalul Hunedoara în legãturã cu incidentele din noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, reclamantul s-a prezentat la 27 septembrie 2000. Într-o declaraţie olografã, acesta a declarat cã agenţii de poliţie erau în stare de ebrietate, cã îl ameninţaserã şi cã nu îşi mai amintea ce se întâmplase în continuare.
În aceeaşi zi, reclamantul a fost informat cu privire la drepturile sale şi ulterior a fost interogat în prezenţa lui C.R., avocatul numit din oficiu în aceeaşi zi pentru a-l asista pe reclamant, care îl acceptase în calitate de apãrãtor, în lipsa mijloacelor pentru a angaja un avocat ales. Reclamantul a reiterat în declaraţie faptul cã agenţii de poliţie erau în stare de ebrietate.
8. La data de 28 noiembrie 2000 a fost începutã urmãrirea penalã împotriva acestuia şi procurorul l-a audiat a doua oarã pe reclamant, asistat de L.B., avocat desemnat din oficiu. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, procurorul i-ar fi refuzat asistenţa din partea unui avocat ales. Acesta pretinde, de asemenea, cã a fost bãtut de poliţişti mascaţi în biroul procurorului, în prezenţa lui L.B., care nu a reacţionat.
Guvernul contestã aceste acuzaţii.
9. În aceeaşi zi, reclamantul a fost arestat preventiv în centrul de detenţie al Comisariatului de poliţie din Hunedoara. Pe mandatul de arestare, acesta a menţionat cã fusese arestat fãrã prezenţa unui avocat.
10. În cursul urmãririi penale reclamantul a fost supus unui examen psihiatric. Laboratorul Judeţean de Medicinã Legalã Hunedoara a stabilit cã reclamantul prezenta o "tulburare severã a personalitãţii de tip excitabil-impulsiv şi antisocial, cu grave tulburãri comportamentale". Drept urmare, raportul de expertizã a concluzionat cã la momentul faptelor discernãmântul reclamantului era diminuat.
11. Prin rechizitoriul din 29 noiembrie 2000 reclamantul a fost trimis în judecatã în faţa Judecãtoriei Hunedoara. Acesta era acuzat de ultraj verbal la adresa unui poliţist şi de ultraj cu violenţã împotriva unui poliţist, precum şi de distrugere.
12. La data de 1 decembrie 2000, la sosirea sa în închisoarea Bârcea Mare, a fost întocmit la spitalul închisorii un certificat medical care atesta cã reclamantul era sãnãtos. În certificatul respectiv nu a fost menţionatã nicio urmã de ranã.
C. Procedura penalã în faţa instanţelor naţionale
13. La termenul din 14 decembrie 2000 în faţa Judecãtoriei Hunedoara, reclamantul, asistat de un avocat desemnat din oficiu, B.E., şi-a manifestat dorinţa de a fi asistat de avocatul D.E., dar, în cele din urmã, la data de 11 ianuarie 2001, a încheiat un contract de asistenţã juridicã cu avocatul P.M.
14. Interogat la 11 ianuarie 2001 în faţa instanţei, reclamantul, asistat de P.M., a reiterat versiunea sa asupra faptelor. Acesta a menţionat cã îi dãduse doar o palmã lui E.A., care, la momentul incidentelor, era în stare de ebrietate. Reclamantul a adãugat cã s-a prezentat de bunã voie în faţa procurorului pentru a fi audiat. În plus, s-a plâns cã fusese bãtut în biroul procurorului în cursul interogatoriului şi cã fusese împiedicat sã angajeze un avocat. De asemenea, acesta a susţinut cã era "handicapat mintal".
Cei doi agenţi de poliţie, C.D. şi E.A., au fost, de asemenea, audiaţi de instanţã.
15. La 25 ianuarie şi 8 februarie 2001 cei 4 martori prezenţi la momentul faptelor au declarat în faţa instanţei cã poliţiştii nu se prezentaserã, cã erau în stare de ebrietate, cã E.A. fusese nepoliticos cu ei, cã îl ameninţase pe reclamant cu pistolul şi cã îl amendeazã; cã, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta nu îi ameninţase pe poliţişti, dar cã îi dãduse o palmã lui E.A. În plus, martorul S.C. a declarat cã în cursul cercetãrii fusese obligat de procuror sã dea declaraţii împotriva reclamantului.
Jandarmii au negat cã poliţiştii consumaserã alcool în acea noapte sau cã fuseserã agresivi cu reclamantul.
16. În cursul dezbaterilor E.A. a prezentat un certificat medico-legal emis la data de 19 septembrie 2000, prin care se constatau leziunile cauzate de reclamant. Conform certificatului, poliţistul prezenta o "otitã traumaticã dreapta, o posibilã rupturã a timpanului", leziunile puteau data din 18 septembrie 2000 şi necesitaserã 16-17 zile de îngrijiri medicale.
17. La 15 februarie 2001, fondându-se pe declaraţiile reclamantului şi ale martorilor, precum şi pe concluziile certificatului medico-legal din 19 septembrie 2000, instanţa l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsã de 6 luni de închisoare cu executare, sub acuzaţia de ultraj asupra unui poliţist şi ultraj cu violenţã. Aceasta l-a obligat, de asemenea, sã urmeze un tratament medical pânã la însãnãtoşire.
Instanţa a reţinut cã reclamantul refuzase sã prezinte actele poliţistului, care, în consecinţã, îl avertizase cã îl va amenda; cã reclamantul se enervase şi începuse sã insulte şi sã ameninţe poliţiştii şi cã, dupã ce fusese ameninţat la rândul sãu cu pistolul de cãtre C.D., îi dãduse o palmã lui E.A. şi spãrsese geamul portierelor de pe partea dreaptã a autoturismului lui C.D.
18. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotãrâri, solicitând sã fie achitat, pe motiv cã elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj nu erau întrunite în speţã. Acesta a considerat cã fusese provocat de poliţiştii care erau la curent cu starea lui de sãnãtate şi a reiterat faptul cã martorii confirmaserã, în faţa judecãtoriei, versiunea sa privind faptele.
Prin Hotãrârea din data de 14 ianuarie 2002, Tribunalul Hunedoara a respins apelul reclamantului ca nefondat. Tribunalul, întemeindu-se pe documentele din dosar şi pe declaraţiile fãcute de martorii pe care i-a audiat, a considerat în fapt cã reclamantul a recunoscut cã avusese un comportament agresiv faţã de poliţişti, astfel cum rezulta din probele administrate, şi a concluzionat cã judecãtoria apreciase corect faptele. La prima audiere reclamantul a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, V.B., şi, ulterior, de avocaţii aleşi, întâi S.E., iar apoi S.G.
19. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotãrâri, solicitând sã fie achitat, pe motiv cã poliţiştii abuzaserã de funcţia lor şi cã, prin urmare, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj. Recursul reclamantului a fost redactat de un avocat ales, G.S., dar, în faţa curţii de apel, acesta a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, M.S.
Recursul a fost respins ca nefondat prin Hotãrârea definitivã din 14 martie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, redactatã la data 18 aprilie 2002. Curtea a considerat cã acuzaţiile reclamantului, conform cãrora acesta fusese agresat de poliţişti, nu erau justificate.
20. Reclamantul a fost deţinut între 28 noiembrie 2000 şi 27 mai 2001, datã la care a fost eliberat, dupã ce executase în întregime pedeapsa.
21. La 19 şi 26 februarie 2001 reclamantul a fost îngrijit la infirmeria penitenciarului pentru o nevralgie intercostalã.
22. În timp ce reclamantul se afla în închisoare, Comitetul Helsinki România i-a fãcut o vizitã, în urma cãreia a fost întocmit un raport privind situaţia sa. În concluziile acestui raport, comitetul a reţinut urmãtoarele, în privinţa agresiunilor la care ar fi fost supus reclamantul cu ocazia audierii sale de cãtre procuror la data de 28 noiembrie 2000:
"Vili Rupa are o listã de cinci martori care l-au vãzut când a fost adus la închisoare şi care pot confirma cã prezenta urme de agresiune (S.U., F.B., G.S.P., N.S. şi C.D). [...]
G.S.P. [...] a confirmat cã îl vãzuse pe Vili Rupa la sosirea acestuia în închisoare şi cã acesta prezenta urme vizibile de lovituri la cap [...]."
23. Guvernul contestã caracterul pertinent şi obiectiv al acestui raport, în mãsura în care reprezentantul reclamantului în faţa Curţii este, de asemenea, membru al acestei ONG.
D. Plângeri penale privind relele tratamente
24. La data de 29 martie 2002 reclamantul a adresat procurorului general o plângere împotriva procurorului care îl audiase la data de 28 noiembrie 2000. Acesta pretindea cã în biroul procurorului şi în prezenţa lui L.B., avocatul desemnat din oficiu, poliţişti mascaţi îl bãtuserã, aplicându-i lovituri cu picioarele în cap şi în coaste.
Plângerea sa a fost trimisã la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Alba Iulia.
25. La data de 24 mai 2002 procurorul i-a audiat pe A.R. şi L.T., 2 avocaţi care au declarat cã au fost desemnaţi din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în cursul anchetei penale. Aceştia au declarat cã reclamantul nu fusese agresat în prezenţa lor şi cã, prudent cu privire la boala reclamantului, procurorul fusese atent cu el pentru a evita sã îl provoace.
În aceeaşi zi parchetul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmãririi penale în cauzã, considerând, în lumina declaraţiilor avocaţilor numiţi din oficiu şi a hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în procedura penalã împotriva reclamantului, cã acuzaţiile acestuia de rele tratamente erau nefondate.
Tot la data de 24 mai 2002 procurorul i-a trimis reclamantului o scrisoare prin care l-a informat cu privire la rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale în cauzã, în mãsura în care acesta considerase cã mãsurile luate împotriva reclamantului fuseserã legale.
Reclamantul nu a primit copia integralã a rezoluţiei procurorului.
26. La 4 aprilie 2004 reclamantul a reiterat plângerea sa, pretinzând cã, în biroul procurorului, în prezenţa avocatului desemnat din oficiu, poliţişti mascaţi îi aplicaserã lovituri cu picioarele în cap, nas şi stomac. La data de 26 aprilie 2005 Parchetul de la lângã Curtea de Apel Alba Iulia a emis o rezoluţie de neîncepere a urmãririi penale, pe motiv cã faptele fuseserã examinate deja de parchet în luna mai 2002 şi cã se concluzionase cã reclamantul beneficiase de asistenţa unui avocat şi cã nu fusese agresat. În aceeaşi zi procurorul i-a trimis reclamantului copia rezoluţiei sale, fãrã a preciza cãile de atac. Adresa la care procurorul a trimis scrisoarea nu corespundea cu cea indicatã de reclamant în plângerea sa.
Reclamantul nu a contestat rezoluţia parchetului.
II. Dreptul intern relevant
27. Ansamblul dispoziţiilor relevante din Codul de procedurã penalã privind cãile de atac disponibile pentru a contesta o rezoluţie a parchetului, adicã art. 278 şi 278^1, introdus de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, sunt citate exhaustiv în cauzele Dumitru Popescu (nr. 1) (nr. 49.234/99, §§ 43-46, 26 aprilie 2007) şi Stoica împotriva României (nr. 42.722/02, § 45, 4 martie 2008).
În plus, Legea nr. 480/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, în vigoare începând din 26 noiembrie 2004, a modificat art. 278 din Codul de procedurã penalã, pentru a preciza, între altele, cã plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmãririi penale a procurorului se depune în termen de 20 de zile de la data comunicãrii acestei rezoluţii. Aceeaşi lege a introdus obligaţia autoritãţilor de comunicare a copiei rezoluţiei prin care se soluţioneazã plângerea împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmãririi penale.
28. Jurisprudenţa şi doctrina sunt unanime în a considera cã numãrul de zile de îngrijiri medicale constituie elementul hotãrâtor pentru încadrarea juridicã a atingerilor aduse integritãţii fizice a persoanelor. Din practicã şi din doctrinã reiese cã noţiunea de "zile de îngrijiri medicale" nu se confundã nici cu perioada de incapacitate de muncã, nici cu cea de spitalizare. Stabilirea numãrului de zile de îngrijiri medicale este atributul exclusiv al medicului legist care, în urma unui examen medico-legal, întocmeşte un certificat, ale cãrui concluzii sunt necesare instanţelor.
29. Codul de procedurã penalã prevede, la art. 114-116, cã, în cazul atingerii aduse integritãţii fizice unei persoane, organele de urmãrire penalã pot solicita medicilor legişti sã efectueze o examinare medico-legalã a urmelor prezente pe corpul victimei.
30. La momentul faptelor, activitatea de medicinã legalã era reglementatã de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activitãţii şi funcţionarea instituţiilor de medicinã legalã şi de regulamentul adoptat la 7 septembrie 2000 în comun de Ministerul Justiţiei şi al Sãnãtãţii privind procedura de efectuare a expertizelor medico-legale.
31. Acest ultim text prevede, la art. 15, cã examinarea medico-legalã în vederea întocmirii unui certificat medico-legal trebuie sã fie efectuatã înainte de dispariţia leziunilor şi, în orice caz, cel târziu la 30 de zile de la data agresiunii.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Convenţie sub aspect material
32. Reclamantul se plânge cã a fost bãtut, la data de 28 noiembrie 2000, cu ocazia audierii sale de cãtre procuror, şi cã, fiind plasat în detenţie imediat dupã agresiune, autoritãţile l-au privat de orice posibilitate de a se prezenta în faţa unui medic pentru constatarea leziunilor sale. De asemenea, invocã absenţa eficienţei anchetei efectuate de parchet ca urmare a acuzaţiilor sale de rele tratamente. Acesta invocã art. 3 din Convenţie, redactat dupã cum urmeazã:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Asupra admisibilitãţii
33. Guvernul invocã, în primul rând, neepuizarea cãilor de recurs interne. Acesta aratã cã reclamantul şi-ar fi putut atinge scopul utilizând calea de atac prevãzutã de art. 278 şi 278^1 din Codul de procedurã penalã, introducând, în speţã, o acţiune în faţa instanţelor interne împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmãririi penale din 24 mai 2002 şi 26 aprilie 2005 ale Parchetului de pe lângã Judecãtoria Alba Iulia. Guvernul considerã cã acţiunea prevãzutã la articolele sus-menţionate era suficientã, accesibilã şi eficientã în sensul art. 35 § 1 din Convenţie.
34. Reclamantul pretinde cã nici rezoluţia din data de 24 mai 2002 şi nici motivele invocate de procuror pentru emiterea acesteia nu i-au fost comunicate niciodatã, ceea ce a fãcut imposibilã exercitarea de cãtre acesta a vreunei cãi de atac, atât înainte, cât şi dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003. Acesta susţine cã adoptarea Legii nr. 480/2004 demonstreazã cã, la momentul faptelor, legislaţia era deficientã şi nu îi asigura persoanei în cauzã o apãrare efectivã, deoarece aceasta nu putea cunoaşte motivele prezentate de procuror pentru respingerea unei plângeri.
În plus, reclamantul subliniazã cã Rezoluţia din 26 aprilie 2005 nu i-a parvenit niciodatã deoarece procurorul a indicat o adresã greşitã. Acesta nu exclude posibilitatea ca scrisoarea sã fi fost trimisã în mod deliberat la o altã adresã pentru a-l împiedica sã facã plângere împotriva respectivei rezoluţii.
Acesta concluzioneazã cã, având în vedere erorile din comunicarea rezoluţiilor parchetului, termenul pentru contestarea acestor rezoluţii nu a început sã curgã.
35. Guvernul admite cã Rezoluţia procurorului din 26 aprilie 2005 a fost trimisã la o adresã greşitã.
36. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantã, art. 35 § 1 din Convenţie le impune reclamanţilor epuizarea cãilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridicã internã pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încãlcãrile pretinse. Totuşi, subliniazã cã trebuie sã aplice respectiva regulã ţinând seama în mod corespunzãtor de context, cu o anumitã flexibilitate şi fãrã un formalism excesiv. Acest lucru înseamnã cã, în special, Curtea trebuie sã analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevãzute în teorie în sistemul juridic al pãrţii contractante în cauzã, ci şi situaţia personalã a reclamantului (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 77, CEDO 1999-V).
37. În speţã, Curtea observã cã noua cale de atac citatã de Guvern a devenit disponibilã dupã mai mult de 3 ani de la data faptelor care i-au cauzat prejudicii reclamantului.
38. Curtea nu exclude posibilitatea ca procedura instituitã de articolul citat anterior sã îi fi permis reclamantului sã conteste rezoluţiile parchetului în faţa unei instanţe (mutatis mutandis, Stoica, citatã anterior, § 107). Totuşi, pentru acest lucru ar fi fost necesar ca cele douã rezoluţii în cauzã sã îi fie comunicate în mod corespunzãtor şi rapid, ceea ce nu s-a întâmplat în speţã (mutatis mutandis, Lupaşcu împotriva României, nr. 14.526/03, § 42, 4 noiembrie 2008).
39. Într-adevãr, scrisoarea pe care procurorul a trimis-o reclamantului la data de 24 mai 2002 nu oferea detalii suficiente cu privire la motivele de respingere a plângerii reclamantului pentru a-i permite acestuia sã conteste, dacã era cazul, rezoluţia procurorului (a contrario, Chiriţã împotriva României, nr. 37.147/02, § 100, 29 septembrie 2009).
În plus, rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale emisã de procuror la data de 26 aprilie 2005 nu a fost comunicatã în bunã formã, astfel cum recunoaşte Guvernul.
Prin urmare, Curtea concluzioneazã cã reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivã de a utiliza calea de atac invocatã de procuror.
40. De asemenea, Curtea observã cã, deşi reclamantul a prezentat plângerea sa Judecãtoriei Deva, la 11 ianuarie 2001, cu ocazia audierii sale, nici instanţa şi nici procurorul nu au dat curs plângerii sale.
41. În lumina considerentelor precedente şi fãrã sã conteste totuşi principiul eficienţei acţiunii introdus de art. 278^1 din Codul de procedurã penalã, Curtea considerã cã, în circumstanţele speţei, aceastã acţiune nu poate fi consideratã adecvatã pentru obţinerea unei reparaţii a încãlcãrilor pretinse.
Prin urmare, excepţia preliminarã a Guvernului nu poate fi reţinutã.
42. De asemenea, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, urmeazã a fi declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
43. Reclamantul susţine cã existã martori care pot confirma leziunile sale, dar cã procurorul a refuzat sistematic sã îi audieze. În plus, acesta afirmã cã, prin contestarea credibilitãţii raportului întocmit de Comitetul Helsinki din România, susţinerile Guvernului aduc în mod gratuit atingere atât asociaţiei, a cãrei reputaţie este impecabilã, cât şi avocaţilor care lucreazã în cadrul acesteia.
De asemenea, reclamantul afirmã cã a fost supus unui examen medical abia dupã 3 zile de la arestarea sa şi cã, în orice caz, fişa medicalã din data de 1 decembrie 2000 nu dovedeşte absenţa leziunilor. El invocã, în acest sens, hotãrârea pronunţatã cu privire la cererea sa anterioarã înaintatã Curţii (Rupa nr. 1, citatã anterior, § 145).
44. Guvernul neagã faptul cã reclamantul ar fi fost supus unor rele tratamente de cãtre poliţişti. Acesta considerã cã reclamantul nu a dovedit acuzaţiile sale, care sunt contrazise de fişa medicalã întocmitã la data de 1 decembrie 2000 cu ocazia arestãrii sale şi de rezultatul anchetei desfãşurate de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Alba Iulia. Prin urmare, având în vedere cã era vorba despre o simplã acuzaţie de rele tratamente, nedoveditã, Guvernul susţine cã nu avea obligaţia de a dovedi contrariul, adicã absenţa leziunilor. În aceastã privinţã, Guvernul invocã hotãrârile Klaas împotriva Germaniei (22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269) şi Irlanda împotriva Regatului Unit (18 ianuarie 1978, § 161 În fine, seria A nr. 25).
2. Motivarea Curţii
45. Curtea face trimitere la principiile generale dezvoltate în jurisprudenţa sa referitoare la problema stabilirii dacã o persoanã aflatã sub controlul agenţilor statului a fost supusã unor tratamente sancţionate de art. 3 din Convenţie (Rupa nr. 1, citatã anterior, paragrafele 93-100). Aceasta aminteşte, în special, cã acuzaţiile de rele tratamente trebuie sã fie dovedite "dincolo de orice îndoialã rezonabilã" prin elemente de probã adecvate şi cã, în ceea ce priveşte aprecierea probelor, Curtea joacã un rol subsidiar şi trebuie sã dea dovadã de prudenţã înainte de a-şi asuma rolul unei instanţe de prim grad de jurisdicţie care trebuie sã judece fapte, atunci când circumstanţele unei anumite cauze nu îi impun acest lucru (Rupa nr. 1, citatã anterior, § 96; Dumitru Popescu nr. 1, citatã anterior, § 61, şi Tahsin Acar împotriva Turciei [MC ], nr. 26.307/95, § 216, CEDO 2004-III).
46. În speţã, Curtea constatã, în mod similar Guvernului, cã fişa medicalã din 1 decembrie 2000 nu menţioneazã niciun fel de leziune. De asemenea, în afarã de declaraţiile şi plângerile reclamantului, singurul element din dosar care indicã faptul cã acesta ar fi putut fi bãtut de poliţişti la data de 28 noiembrie 2000 este menţiunea din fişa medicalã întocmitã la locul de detenţie, conform cãreia acesta a fost tratat pentru o nevralgie intercostalã pe 19 şi 26 februarie 2001, ceea ce ar putea dovedi existenţa unei coaste fisurate sau rupte în timpul pretinsei agresiuni. Or, reclamantul a primit îngrijiri abia dupã 3 luni de la agresiunea pretinsã. Totuşi, acesta nu s-a plâns niciodatã de un refuz din partea autoritãţilor penitenciarului de a-i oferi îngrijiri medicale în timpul detenţiei sale.
În plus, reclamantul ar fi putut face o radiografie imediat dupã ce a fost pus în libertate, pentru a evidenţia sechelele din zona coastelor, cauzate de violenţele la care pretinde cã a fost supus de poliţişti.
47. De asemenea, Curtea trebuie sã observe incoerenţele din declaraţiile fãcute de reclamant în ceea ce priveşte tratamentele la care ar fi fost supus: în plângerea sa din data de 29 martie 2002 acesta pretindea cã a suferit lovituri la cap şi coaste, în vreme ce, în plângerea sa din 4 aprilie 2004, acesta pretindea cã a primit lovituri la cap, nas şi stomac.
48. Desigur, neefectuarea unei expertize medicale în cel mai scurt timp, faptul cã procurorul nu a audiat reclamantul sau martorii, precum şi ritmul lent al cercetãrilor afecteazã credibilitatea faptelor stabilite de autoritãţile interne. Cu toate acestea, Curtea considerã cã aceste aspecte privesc mai degrabã eficienţa anchetei desfãşurate în speţã şi prin urmare cã este vorba de o problemã diferitã de încãlcarea materialã pretinsã în temeiul art. 3 din Convenţie; de altfel, Curtea va reveni mai târziu asupra acestui aspect (mutatis mutandis, Dumitru Popescu nr. 1, citatã anterior, § 67).
49. Prin urmare, dupã ce a apreciat toate elementele relevante, Curtea considerã cã reclamantul nu a dovedit "dincolo de orice îndoialã rezonabilã" cã, la data de 28 noiembrie 2000, acesta a fost supus de cãtre autoritãţi unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie.
Rezultã cã, în speţã, nu a fost încãlcat art. 3 din Convenţie sub aspect material.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Convenţie sub aspect procedural
50. Reclamantul se plânge de modul în care autoritãţile au rãspuns acuzaţiilor sale de rele tratamente şi de rezultatul cercetãrilor efectuate.
A. Asupra admisibilitãţii
51. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, urmeazã sã fie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
52. Reclamantul considerã cã ancheta efectuatã de procuror ca urmare a acuzaţiilor sale de rele tratamente nu a fost eficientã.
53. Acesta reitereazã cã parchetul nu i-a audiat pe cei 5 martori menţionaţi în raportul Comitetului Helsinki din România, care ar fi vãzut urmele leziunilor sale, nici pe reprezentanţii acestei organizaţii, ceea ce, în opinia acestuia, constituie o eroare evidentã a autoritãţilor. În plus, din cei 2 avocaţi audiaţi, A.R. nu îl reprezenta pe reclamant la data de 28 noiembrie 2000 şi dosarul anchetei nu conţinea elemente care sã permitã stabilirea faptului cã L.T. şi L.B. erau aceeaşi persoanã, dar cã aceasta îşi schimbase numele de familie în intervalul cuprins între cele douã date.
54. De asemenea, acesta pretinde cã fişa medicalã din data de 1 decembrie 2000 nu este utilã, deoarece aceasta nu conţine nicio menţiune privind existenţa sau absenţa leziunilor.
55. Guvernul subliniazã cã autoritãţile nu au rãmas inactive, ci au desfãşurat investigaţii aprofundate şi eficiente, examinând toate mijloacele de probã.
56. Acesta susţine, de asemenea, cã anchetatorii erau procurori civili care beneficiau de o situaţie de independenţã în raport cu poliţiştii învinuiţi.
2. Motivarea Curţii
57. Curtea a declarat de mai multe ori cã, atunci când o persoanã afirmã, în mod susţinut, cã a suferit din partea poliţiei violenţe ilicite grave şi contrare art. 3, aceastã dispoziţie, combinatã cu obligaţia generalã impusã de cãtre stat prin art. 1 din Convenţie de "a recunoaşte oricãrei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertãţile definite (...) [în] Convenţie", impune, implicit, deschiderea unei anchete oficiale efective care trebuie sã poatã conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, şi Georgescu împotriva României, nr. 25.230/03, § 71, 13 mai 2008).
58. În cauzã Curtea observã cã nici în certificatul medical din data de 1 decembrie 2000 şi nici în fişa medicalã întocmitã la locul de detenţie nu apãrea nicio menţiune privind o eventualã leziune. Totuşi, remarcã faptul cã reclamantul a susţinut de mai multe ori, în faţa autoritãţilor interne, cã a fost supus unor violenţe. Aceasta aminteşte cã reclamantul se afla, la momentul faptelor, sub autoritatea statului şi avea mijloace limitate pentru a aduna probe. Curtea considerã cã reclamantul a invocat un capãt de cerere justificabil din perspectiva art. 3. Contradicţiile din descrierile oferite de reclamant privind violenţele la care acesta pretinde cã fost supus nu pot schimba aceastã concluzie [a se vedea supra, § 47, şi, mutatis mutandis, Ipek împotriva Turciei, nr. 25.760/94, § 116, CEDO 2004-II (extrase) şi Dumitru Popescu nr. 1, citatã anterior, § 56].
59. Curtea reţine faptul cã reclamantul a adus de 3 ori plângerea sa în atenţia autoritãţilor: în faţa judecãtoriei la data de 11 ianuarie 2001, apoi în faţa parchetului la data de 29 martie 2002 şi la data de 4 aprilie 2004. Doar plângerea sa din 29 martie 2002 a generat o anchetã efectuatã de procuror. Totuşi, urmeazã sã stabileascã dacã aceastã anchetã a fost efectivã (Georgescu, citatã anterior, §72).
60. Curtea constatã cã reclamantul a sesizat procurorul dupã mai mult de un an de la incidente, ceea ce afecteazã calitatea probelor care pot fi strânse de anchetatori. Totuşi, reclamantul se plânsese deja autoritãţilor competente la mai puţin de douã luni de la violenţele pretinse, cu ocazia înfãţişãrii sale în faţa judecãtoriei, la şedinţa de judecatã din 11 ianuarie 2001.
61. În ceea ce priveşte aceastã şedinţã, care a fost prima ocazie a reclamantului de a se plânge efectiv de rele tratamente, Curtea observã cã, deşi acesta a formulat plângerea, nici procurorul, nici instanţa nu a solicitat efectuarea unei expertize pentru a se constata eventuale urme de leziuni şi pentru a fi apreciatã gravitatea acestora. Curtea reţine absenţa unei astfel de examinãri, care ar fi putut fi hotãrâtoare pentru confirmarea sau infirmarea acuzaţiilor de rele tratamente. Aceastã lipsã de diligenţã din partea statului a diminuat considerabil şansele ca autoritãţile sã desfãşoare o anchetã efectivã în speţã.
62. Curtea reţine faptul cã aceste deficienţe nu exonerau autoritãţile de obligaţia de a folosi toate mijloacele aflate la dispoziţia lor pentru a stabili dacã reclamantul a fost sau nu victima unor rele tratamente aplicate de poliţie, cel mai târziu cu ocazia anchetei desfãşurate ca urmare a plângerii reclamantului din 29 martie 2002 (L.Z., citatã anterior, § 35-36).
63. Or, Curtea observã cã procurorul nu a audiat decât 2 dintre avocaţii desemnaţi din oficiu, cã unul dintre aceştia (A.R.) nu asistase reclamantul la 28 noiembrie 2000 şi cã existã în continuare îndoieli cu privire la identitatea celuilalt avocat audiat de procuror (L.T.), având în vedere cã numele de familie nu sunt identice (a se vedea supra, § 8 şi 25). În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta nu a fost audiat în persoanã de procuror. De asemenea, procurorul nu a audiat alţi martori, în special codeţinuţii reclamantului, şi nu a întreprins niciun demers pentru a verifica lista celor 5 potenţiali martori menţionaţi în raportul Comitetului Helsinki din România pentru a susţine acuzaţiile reclamantului. Desigur, din dosar nu reiese faptul cã reclamantul a propus martori sau a insistat ca aceştia sã fie audiaţi; cu toate acestea, având în vedere gravitatea acuzaţiilor fãcute de reclamant, Curtea considerã cã era obligaţia procurorului sã ia toate mãsurile necesare pentru a elucida faptele.
64. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând seama de circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea considerã cã ancheta desfãşuratã de autoritãţi a fost insuficientã.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 din Convenţie
65. Reclamantul considerã cã nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...), de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. (...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)
c) sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plãti un apãrãtor, sã poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;".
66. În special, reclamantul pretinde cã procurorul a refuzat asistenţa sa din partea unui avocat ales la interogatoriul din 28 noiembrie 2000 şi cã avocatul desemnat din oficiu nu i-a oferit suficientã asistenţã, având în vedere cã acesta a asistat la agresarea sa. În plus, acesta considerã cã instanţele nu au încercat sã clarifice circumstanţele incidentului din noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, ci s-au limitat sã ţinã seama de mãrturiile poliţiştilor. De altfel, instanţele au ignorat complet declaraţia lui S.C., care a depus mãrturie în faţa instanţei cã fusese constrâns de procuror sã facã declaraţii împotriva reclamantului. În cele din urmã, instanţele nu au luat niciodatã în considerare posibilitatea ca, în ciuda depoziţiilor martorilor, poliţiştii sã fi fost în stare de ebrietate şi astfel sã îşi fi depãşit atribuţiile legale.
A. Asupra admisibilitãţii
67. Guvernul invocã neepuizarea cãilor de atac interne, susţinând cã reclamantul nu a invocat niciun capãt de cerere privind lipsa de eficienţã a apãrãrii sale asigurate din oficiu în cursul procedurilor de apel ori în recurs.
De asemenea, Guvernul susţine cã reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni pentru sesizarea Curţii. Astfel, acesta susţine cã, în mãsura în care judecãtoria nu a rãspuns plângerii sale, Curtea va putea reţine cã acesta nu avea la dispoziţie nicio cale de recurs efectivã pentru a corecta aceastã pretinsã eroare şi cã, prin urmare, termenul de 6 luni a început sã curgã din data de 15 februarie 2001, datã la care instanţa a pronunţat hotãrârea. Or, introducând cererea sa la 12 septembrie 2002, reclamantul nu a respectat termenul stabilit de Convenţie în acest scop.
68. În ceea ce îl priveşte, reclamantul respinge susţinerile Guvernului. În ceea ce priveşte epuizarea cãilor de atac interne, acesta pretinde cã plângerea sa referitoare la lipsa eficienţei apãrãrii asigurate de avocaţii desemnaţi din oficiu a fost respinsã de parchet, prin rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din data de 26 aprilie 2005, care nu i-a fost comunicatã niciodatã. Acesta invocã hotãrârea pronunţatã de Curte cu privire la cererea sa anterioarã (Rupa nr. 1, citatã anterior).
69. Curtea face trimitere la raţionamentul pe care l-a dezvoltat pentru a decide respingerea excepţiei privind neepuizarea cãilor de atac interne, invocatã de Guvern în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie, menţionatã anterior (paragrafele 37-41). Aceasta considerã cã acelaşi raţionament este valabil în privinţa excepţiei privind capãtul de cerere întemeiat pe art. 6. Prin urmare aceasta nu va fi reţinutã.
70. În ceea ce priveşte alegaţiile privind nerespectarea termenului de 6 luni, Curtea observã cã hotãrârea definitivã a fost publicatã în speţã la data de 18 aprilie 2002, adicã cu mai puţin de 6 luni înainte de data la care a fost introdusã prezenta cerere, la 12 septembrie 2002. În plus, în ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale, pronunţatã de parchet la 26 aprilie 2005, dat fiind faptul cã aceasta nu a fost comunicatã niciodatã reclamantului, termenul de 6 luni nu se ia în considerare.
De asemenea, Curtea observã cã, în Cauza Rupa nr. 1, citatã anterior, aceasta a respins o excepţie similarã ridicatã de Guvern, motivând cã omisiunea reclamantului de a informa instanţele cu privire la dificultãţile pe care le întâmpina în pregãtirea apãrãrii sale nu poate exonera autoritãţile de obligaţia de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentãrii sale (Rupa nr. 1, citatã anterior, § 230). Aceasta considerã cã circumstanţele celor douã cauze fiind similare, în special în privinţa situaţiei speciale a reclamantului, acelaşi raţionament se aplicã şi în speţã (a se vedea, de asemenea, mai jos, paragraful 79).
În aceste condiţii excepţiile preliminare ale Guvernului nu pot fi reţinute.
71. În cele din urmã, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, urmeazã sã fie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
72. Reclamantul susţine cã lipsa continuitãţii în apãrarea sa de cãtre avocaţii numiţi din oficiu, precum şi desemnarea acestor avocaţi chiar în ziua actului procesual când era necesarã prezenţa lor au afectat considerabil calitatea reprezentãrii sale. Acesta susţine cã menţiunea pe care a fãcut-o în mandatul de arestare, conform cãreia acesta fusese arestat în lipsa unui avocat (§ 9), se referea la faptul cã avocatul numit din oficiu avusese o atitudine pasivã şi nu îi oferise o apãrare realã în faţa procurorului.
73. Guvernul remarcã faptul cã pe tot parcursul procedurii penale reclamantul a fost asistat de un avocat, fie numit din oficiu, fie ales, şi cã acesta nu s-a plâns niciodatã baroului de prestaţia avocaţilor sãi, nici nu a solicitat procurorului înlocuirea vreunuia din avocaţii desemnaţi din oficiu. Cu ajutorul avocaţilor sãi, reclamantul a putut sã îşi prezinte apãrarea şi cererile sale au putut fi examinate de cãtre autoritãţi.
2. Motivarea Curţii
74. Având în vedere cã cerinţele paragrafului 3 al art. 6 reprezintã aspecte specifice dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va examina capetele de cerere ale reclamantului din perspectiva acestor douã texte coroborate (Doorson împotriva Ţãrilor de Jos, 26 martie 1996, § 66, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-II, şi Rupa nr. 1, citatã anterior, § 221).
75. Curtea face trimitere la principiile generale pe care le aplicã în materie de echitate a procedurii penale (Salduz împotriva Turciei [MC], nr. 36.391/02, §§ 50-51, 27 noiembrie 2008, şi Rupa nr. 1, citatã anterior, §§ 221-226). În special, Curtea aminteşte cã etapa procesualã care se desfãşoarã înainte de sesizarea instanţei este, de asemenea, acoperitã de garanţiile prevãzute la art. 6 § 3, Curtea stabilind deja cã nerespectarea iniţialã a acestor garanţii riscã sã compromitã grav echitatea procesului (Salduz, citatã anterior, § 50). În plus, simpla numire a unui avocat nu asigurã prin ea însãşi eficienţa asistenţei pe care acesta o poate acorda acuzatului, ci art. 6 § 3 c) obligã autoritãţile naţionale competente sã intervinã în cazul în care carenţele în apãrare ale unui avocat numit din oficiu sunt vãdite sau dacã sunt informate suficient cu privire la acest lucru printr-o altã modalitate (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, şi Rupa nr. 1, citatã anterior, §§ 225-226).
76. În speţã, Curtea reţine, în primul rând, faptul cã reclamantul a acceptat, în lipsa mijloacelor necesare pentru a-şi angaja propriul avocat, sã fie reprezentat de un avocat numit din oficiu în cursul cercetãrii penale. De asemenea, aceasta observã cã cel puţin o datã în cursul acestei etape reclamantul a fãcut o declaraţie în absenţa unui avocat.
Totuşi, nu reiese clar din dosar dacã era vorba de prima declaraţie a acestuia, iar reclamantul nu susţine acest lucru.
În orice caz, din fapte reiese cã este vorba despre un episod izolat şi autoritãţile nu au încercat niciodatã sã limiteze dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat (a contrario, Salduz, citatã anterior, § 56). Desigur, reclamantul a declarat în faţa judecãtoriei, în timpul interogatoriului, cã procurorul îl împiedicase sã angajeze un avocat (supra, § 14). Totuşi, Curtea observã cã acesta nu a dovedit aceste acuzaţii şi cã, în afarã de declaraţia olografã sus-menţionatã, a fost asistat mereu de un avocat.
77. Curtea reţine faptul cã, în aceastã declaraţie, reclamantul a susţinut cã cei 2 poliţişti din patrula de securitate erau în stare de ebrietate şi cã îl ameninţaserã, argument pe care l-a reiterat pe tot parcursul procedurii.
În plus, în declaraţia respectivã reclamantul susţinea cã nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat dupã ce a fost arestat pe stradã de poliţişti. Or, atunci când a beneficiat de un avocat, fie numit din oficiu - în faţa procurorului, fie ales - în faţa instanţei, reclamantul şi-a modificat declaraţia iniţialã, recunoscând cã i-a dat o palmã lui E.A.
Curtea constatã cã declaraţiile fãcute în prezenţa avocatului reclamantului au fost cele utilizate de instanţe pentru a-şi întemeia hotãrârile, şi nu declaraţia pe care acesta a dat-o fãrã reprezentant (a contrario, Salduz, citatã anterior, § 57).
78. În cele din urmã reclamantul şi-a retractat în faţa Curţii acuzaţiile conform cãrora ar fi fost arestat în absenţa unui avocat (§ 72).
79. Curtea trebuie sã reţinã faptul cã reclamantul nu s-a plâns în faţa autoritãţilor naţionale de o deficienţã a reprezentãrii sale din oficiu; de fapt, reclamantul nu i-a reproşat avocatului numit din oficiu decât faptul cã acesta ar fi asistat fãrã sã intervinã la violenţele a cãror victimã pretinde cã a fost. Or, aceste acuzaţii nu au fost dovedite (supra, § 49). În plus, acestea nu fac referire la prestaţia de avocat sau la calitatea apãrãrii şi, prin urmare, nu sunt relevante în speţã.
80. De altfel, ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamant, procurorul a concluzionat cã acesta beneficiase de o apãrare adecvatã în cursul procedurii. Totuşi, aceastã constatare ar trebui apreciatã cu o oarecare circumspecţie, în mãsura în care reclamantul nu a avut posibilitatea de a o contesta, procurorul omiţând sã îi comunice Rezoluţia din 26 aprilie 2005 (a se vedea, mai sus, paragraful 39).
81. Curtea observã cã în faţa instanţei reclamantul a beneficiat de prezenţa unui avocat ales. Faptul cã acesta a schimbat avocaţii de mai multe ori şi cã uneori ar fi recurs din nou la avocaţi din oficiu nu poate fi imputat, în niciun caz, statului.
82. Curtea considerã cã, în circumstanţele cauzei, prezenţa în faţa instanţelor a apãrãtorilor aleşi a putut remedia eventualele dificultãţi legate de reprezentarea sa în faţa parchetului, cu atât mai mult cu cât acesta şi-a menţinut declaraţiile pe tot parcursul procedurii şi nu s-a plâns de ineficienţa apãrãrii sale din oficiu.
83. Apreciind procedura în ansamblul ei, Curtea ajunge la concluzia cã autoritãţile au luat mãsuri adecvate pentru a-i garanta reclamantului o apãrare şi o reprezentare evective.
84. În cele din urmã, având în vedere informaţiile pe care le are la dispoziţie şi întrucât nu poate avea cunoştinţã decât în mod limitat de erorile de fapt sau de drept imputate jurisdicţiilor interne, cãrora le revine cu prioritate sarcina de a examina faptele şi de a interpreta şi aplica dreptul intern (Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997-VIII; şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea considerã cã nu existã nicio aparenţã de arbitrar în modul în care instanţele interne au judecat acţiunea penalã îndreptatã împotriva reclamantului.
85. În consecinţã, nu a fost încãlcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art.6 § 1 şi 3 c) din Convenţie.
IV. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 13 din Convenţie
86. Invocând art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 3, reclamantul se plânge de faptul cã în dreptul român nu existã o cale de atac efectivã care i-ar fi permis sã se plângã de relele tratamente din data 28 noiembrie 2000 şi sã remedieze încãlcãrile pretinse. Art. 13 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de (...) Convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
A. Asupra admisibilitãţii
87. Guvernul atrage atenţia asupra faptului cã nu a identificat în formularul depus de reclamant un eventual capãt de cerere care sã se refere la pretinsa absenţã a unei cãi de atac pentru a se plânge de violenţele la care ar fi fost supus reclamantul la 28 noiembrie 2000.
88. Reclamantul face trimitere la formularul de cerere.
89. Asemeni reclamantului, Curtea observã cã acesta a prezentat într-adevãr capãtul de cerere în formular. Prin urmare, argumentul Guvernului nu poate fi reţinut.
90. De asemenea, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
91. Reclamantul considerã cã nu a avut la dispoziţie o cale de atac efectivã.
92. Guvernul reitereazã argumentele pe care le-a prezentat din perspectiva art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte cãile de atac aflate la dispoziţia reclamantului. Acesta invocã Hotãrârea Stoica, citatã anterior, §§ 101-110.
2. Motivarea Curţii
93. Curtea face trimitere la principiile generale care decurg din jurisprudenţa sa referitoare la art. 13 din Convenţie (Rupa nr. 1, citatã anterior, §§ 185-186).
94. Aceasta aminteşte cã a concluzionat deja, în speţã, cã reclamantul a invocat un capãt de cerere justificabil din perspectiva art. 3 din Convenţie (supra, § 58). Prin urmare, art. 13 este aplicabil în speţã (Rupa nr. 1, citatã anterior, § 187, şi Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 83, 26 iulie 2007).
95. Curtea considerã cã plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmãririi penale, formulatã în temeiul art. 278^1 din Codul de procedurã penalã, calea de atac invocatã de Guvern, nu ar fi fost efectivã în speţã din motivele pe care le-a menţionat cu ocazia analizei art. 3, sub aspect procedural (supra, § 37-41).
96. În plus, Curtea constatã cã Guvernul nu prezintã niciun element de naturã sã conducã la o concluzie diferitã în temeiul art. 13, nici nu propune alte cãi de atac care ar fi putut îndeplini cerinţele articolului respectiv.
97. Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona cã a fost încãlcat art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie în aceastã privinţã.
V. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
98. Conform art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
99. Reclamantul pretinde 123.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, în principal, din cauza relelor tratamente aplicate de agenţii statului şi ca urmare a lipsei reacţiei autoritãţilor la plângerile sale.
100. Guvernul susţine cã nu existã o legãturã de cauzalitate între prejudiciul pretins şi suma solicitatã de reclamant. În plus, acesta susţine cã suma este excesivã în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie şi cã o constatare a existenţei unei încãlcãri a Convenţiei ar putea constitui prin ea însãşi o reparaţie suficientã a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit.
101. Curtea considerã cã reclamantul trebuie sã fi încercat puternice sentimente de umilinţã, nelinişte, frustrare şi nesiguranţã, cauzate de lipsa reacţiei autoritãţilor la doleanţele sale (Rupa nr. 1, citatã anterior, § 251).
102. De asemenea, aceasta observã cã art. 465 din Codul de procedurã penalã oferã oricãrei persoane care a obţinut o hotãrâre definitivã din partea Curţii posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii interne pentru a obţine repararea încãlcãrii constatate.
103. În lumina considerentelor precedente, Curtea considerã cã trebuie sã i se acorde reclamantului suma de 5.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecatã
104. Reclamantul solicitã totodatã 6.800 EUR pentru cheltuielile de judecatã efectuate în faţa Curţii, din care 50 EUR pentru cheltuielile de corespondenţã şi 6.750 EUR pentru onorariul avocatului, sumã care urmeazã sã îi fie plãtitã direct reprezentantului sãu.
105. Guvernul susţine cã cererea reclamantului referitoare la onorariul avocatului este speculativã şi exageratã.
106. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţã, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea apreciazã rezonabilã suma de 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã pentru procedura în faţa Curţii şi o acordã reclamantului, sumã care urmeazã sã fie plãtitã direct domnului Dan Mihai (Marian Niţã împotriva României, nr. 28.162/05, § 67, 7 decembrie 2010).
C. Dobânzi moratorii
107. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA
1. declarã, în unanimitate, restul capetelor de cerere admisibile;
2. hotãrãşte, în unanimitate, cã nu a fost încãlcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;
3. hotãrãşte, în unanimitate, cã a fost încãlcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;
4. hotãrãşte, cu 4 voturi la 3, cã nu a fost încãlcat art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie;
5. hotãrãşte, în unanimitate, cã a fost încãlcat art. 13 din Convenţie;
6. hotãrãşte, în unanimitate:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie:
(i) 5.200 EUR (cinci mii douã sute euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit;
(ii) 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru cheltuielile de judecatã, sumã ce se va plãti direct domnului Dan Mihai, care a reprezentat reclamantul în calitate de avocat;
b) cã sumele în cauzã vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii;
c) cã de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
7. respinge, cu 4 voturi la 3, cererea de reparaţie echitabilã pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 19 iulie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
*
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexatã la prezenta hotãrâre opinia separatã a judecãtorilor Gyulumyan, Ziemele şi Poalelungi.
Opinia separatã a judecãtorilor Gyulumyan, Ziemele şi Poalelungi
1. Nu putem subscrie la concluzia neîncãlcãrii art. 6 § 1 şi 3 c), la care a ajuns majoritatea în prezenta cauzã. În special, amintim cã etapa procesualã care se desfãşoarã înainte de sesizarea instanţei este, de asemenea, acoperitã de garanţiile prevãzute la art. 6 § 3, Curtea stabilind anterior cã nerespectarea iniţialã a acestor garanţii riscã sã compromitã grav echitatea procesului (Salduz împotriva Turciei [MC], nr. 36.391/02, §§ 50-51, 27 noiembrie 2008, § 50). În plus, simpla numire a unui avocat nu asigurã prin ea însãşi eficienţa asistenţei pe care acesta o poate acorda acuzatului; art. 6 § 3 c) obligã autoritãţile naţionale competente sã intervinã în cazul în care carenţa unui avocat numit din oficiu este vãditã sau dacã sunt informate cu privire la acest lucru printr-o altã modalitate (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, şi Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58.478/00, §§ 225-226, 16 decembrie 2008).
2. În speţã, observãm, în primul rând, cã reclamantul, în lipsa mijloacelor suficiente pentru a-şi angaja propriul avocat, a acceptat sã fie reprezentat de un avocat numit din oficiu în cursul urmãririi penale.
Cu toate acestea, cel puţin o datã în cursul acestei etape reclamantul a fãcut o declaraţie fãrã prezenţa unui avocat. Rezultã cã statul nu a asigurat prezenţa unui apãrãtor pentru acest act, care a avut loc chiar la începutul urmãririi penale şi, prin urmare, era de naturã sã compromitã grav echitatea întregii proceduri penale.
3. În plus, observãm cã, în faţa parchetului, cel puţin 3 avocaţi diferiţi au fost desemnaţi din oficiu pentru a reprezenta partea în cauzã pentru actele de procedurã. De asemenea, desemnarea acestora pare sã fi avut loc chiar în ziua actului în cauzã.
În aceste circumstanţe este greu de crezut cã avocaţii în cauzã au dispus de timpul necesar sã studieze dosarul şi, dupã caz, sã discute cu reclamantul pentru a pregãti apãrarea acestuia (Daud împotriva Portugaliei, 21 aprilie 1998, § 39, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-II, şi Goddi împotriva Italiei, 9 aprilie1984, § 31, seria A nr. 76).
Cu siguranţã, în faţa instanţei, reclamantul a beneficiat de prezenţa unor avocaţi aleşi. Cu toate acestea, considerãm cã prezenţa acestora alãturi de reclamant, în faţa instanţelor, nu a putut remedia lacunele în ceea ce priveşte reprezentarea acestuia în faţa parchetului.
4. În aceastã privinţã, Guvernul nu a putut stabili cã o plângere la barou referitoare la aspectele invocate ar fi constituit o cale de atac efectivã. De fapt, nu vedem cum ar fi fost posibil acest lucru, în mãsura în care problema din prezenta cauzã nu rezultã din acte individuale ale avocaţilor numiţi din oficiu, ci mai degrabã din caracterul discontinuu al apãrãrii şi din lipsa de timp pentru ca avocaţii sã poatã pregãti cauza. Or, aceste aspecte sunt mai degrabã legate de sistemul care, cel puţin în speţã, a permis autoritãţilor sã numeascã avocaţi diferiţi, chiar în ziua actului de procedurã în cauzã, fãrã sã le ofere posibilitatea de a se familiariza cu dosarul reclamantului sau de a discuta cu acesta.
În orice caz, reclamantul a adus la cunoştinţa autoritãţilor lacunele reprezentãrii sale din oficiu; în special, acesta s-a plâns, atunci când a fost audiat de judecãtorie, cã avocatul numit pentru apãrarea sa ar fi asistat, fãrã sã intervinã, la violenţele a cãror victimã pretinde cã a fost, dar plângerea sa nu a primit niciun rãspuns.
5. Deşi reclamantul nu a putut dovedi faptul cã a fost supus unor violenţe în prezenţa avocatului, este posibil ca însuşi faptul cã era convins de acest lucru sã îi fi slãbit în mod rezonabil încrederea în sistemul de asistenţã din oficiu.
În plus, ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamant, procurorul a concluzionat cã acesta beneficiase de o apãrare adecvatã în cursul procedurii. Totuşi, reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta aceste concluzii, în mãsura în care procurorul nu i-a comunicat Rezoluţia din data de 26 aprilie 2005.
6. Pentru motivele menţionate anterior, considerãm cã autoritãţile nu au luat mãsuri pentru a garanta reclamantului o apãrare şi o reprezentare efectivã şi, astfel, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a reacţiona pentru a garata efectivitatea reprezentãrii acestuia.
Concluzionãm cã a fost încãlcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie.
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
