Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 4.867/04)
În Cauza Andreescu Murãreţ şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, BoŸ'59tjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis LÎpez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 decembrie 2009,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 4.867/04) îndreptatã împotriva României, prin care patru cetãţeni ai acestui stat, doamnele Elena Andreescu Murãreţ şi Maria Andreescu şi domnii Valentin-Georgin Andreescu şi Ioan Andreescu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 10 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de prima reclamantã, doamna Elena Andreescu Murãreţ. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul RãzvanHoraţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 decembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis sã comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au nãscut în anul 1924, 1939, 1966 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Bucureşti.
5. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamanţi, pot fi rezumate dupã cum urmeazã.
6. Prin Sentinţa rãmasã definitivã din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în revendicare imobiliarã introdusã de reclamanţi împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti şi a societãţii H., administrator al bunurilor statului. Instanţa le-a recunoscut calitatea de proprietari pentru imobilul situat în str. Octav Cocãrescu nr. 35 din Bucureşti, statuând cã naţionalizarea sa, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, fusese ilegalã.
7. La data de 26 iulie 2001, reclamanţii au sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o nouã acţiune în revendicare îndreptatã împotriva lui M.A. şi M.E., cãrora statul le vânduse în anul 1976 o parte a imobilului aflat în litigiu. Ei s-au prevalat de Sentinţa rãmasã definitivã din data de 11 octombrie 2000, care le recunoştea calitatea de proprietari ai întregului bun.
8. Prin Sentinţa din data de 5 ianuarie 2002, instanţa le-a admis cererea. Aceasta a apreciat cã, din moment ce naţionalizarea fusese ilegalã, bunul în cauzã nu fusese niciodatã scos din patrimoniul lor şi cã titlul lor de proprietate prevala faţã de cel al cumpãrãtorilor M.A. şi M.E., ce rezulta din contractul de vânzare-cumpãrare încheiat în anul 1976 cu statul.
9. Prin Decizia din data de 11 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de M.A şi M.E. şi, pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor. Acesta a decis cã terţii cumpãrãtori fuseserã de bunã-credinţã la data vânzãrii şi cã, în aceste condiţii, reclamanţii erau îndreptãţiţi, în temeiul <>Legii nr. 10/2001, sã obţinã o reparaţie prin echivalent.
10. Prin Decizia rãmasã definitivã din data de 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia deciziei pronunţate în apel. Aceasta a subliniat cã instanţele naţionale erau încã obligate sã aplice legea specialã ale cãrei prevederi derogau de la dreptul comun, aşa cum pe bunã dreptate procedase Tribunalul Bucureşti în decizia sa din data de 11 iunie 2002.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
11. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã relevante sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005VII, §§ 19-26), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
12. Reclamanţii susţin cã a existat o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza imposibilitãţii lor de a se folosi de apartamentul ai cãrui proprietari au fost recunoscuţi printr-o sentinţã rãmasã definitivã şi devenitã irevocabilã. Ei invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
13. Guvernul invocã excepţia nerespectãrii termenului de 6 luni, arãtând cã hotãrârea judecãtoreascã definitivã ce trebuie luatã în considerare este Decizia din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, în timp ce cererea a fost introdusã în faţa Curţii la data de 10 octombrie 2003.
14. Reclamanţii se opun acestei excepţii.
15. Curtea considerã cã imposibilitatea pretinsã de reclamanţi de a beneficia, timp de mai mulţi ani, de dreptul de proprietate recunoscut prin Sentinţa rãmasã definitivã din data de 11 octombrie 2000, pronunţatã de Tribunalul Bucureşti, se analizeazã ca o situaţie continuã. Simplul fapt cã ei au încercat fãrã succes sã îi punã capãt, solicitând, pe calea unei acţiuni în justiţie, restituirea în totalitate a bunului lor, nu schimbã cu nimic aceastã constatare. În prezent, reclamanţilor nu li s-a restituit bunul aflat în litigiu şi nici nu au primit o despãgubire la valoarea de piaţã a acestuia. Termenul de 6 luni prevãzut la art. 35 § 1 din Convenţie nu a început, aşadar, sã curgã în speţã (a se vedea Todicescu împotriva României, nr. 18.419/02, § 16, 24 mai 2007, şi Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11.116/02, § 24, 31 mai 2007).
16. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisã. De asemenea, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, ea observã cã el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
17. Guvernul reitereazã argumentele prezentate anterior în cauze similare. El subliniazã în special circumstanţele excepţionale care caracterizeazã în România mecanismul de restituire a bunurilor naţionalizate sau de despãgubire a foştilor proprietari, fãcând trimitere la jurisprudenţa Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, 72.203/01 şi 72.552/01, CEDO 2005-VI).
18. Reclamanţii contestã caracterul real şi efectiv al sistemului de despãgubire stabilit prin <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificatã prin <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente.
19. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze cã imposibilitatea exercitãrii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, combinatã cu lipsa unei despãgubiri la valoarea de piaţã a bunului, este incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strãin, menţionatã mai sus, §§ 39, 43 şi 59; Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, § 35, 16 februarie 2006).
20. În speţã, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a se abate de la abordarea sa din cauzele menţionate mai sus. Vânzarea de cãtre stat a bunului reclamanţilor îi împiedicã pe aceştia şi în prezent sã îşi exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotãrâre definitivã. Curtea considerã cã o astfel de situaţie echivaleazã, în absenţa oricãrei despãgubiri, cu o privare de proprietate de facto.
21. Curtea aminteşte cã, la data evenimentelor, în dreptul intern nu exista nicio cale de atac efectivã care sã le poatã oferi reclamanţilor o despãgubire pentru aceastã privare (Strãin, menţionatã mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu, menţionatã mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). În plus, aceasta observã cã, pânã în prezent, Guvernul nu a demonstrat faptul cã sistemul de despãgubiri stabilit în iulie 2005 prin <>Legea nr. 247/2005 le permitea beneficiarilor acestei legi sã încaseze, în baza unei proceduri şi a unui calendar previzibile, o despãgubire în raport cu valoarea de piaţã a bunurilor de care au fost privaţi.
22. Aceastã concluzie nu exclude orice evoluţie pozitivã pe care ar putea-o cunoaşte în viitor mecanismele de finanţare prevãzute de aceastã lege specialã, în vederea despãgubirii persoanelor cãrora, ca şi reclamanţilor, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã.
23. Prin urmare, a avut loc şi continuã sã aibã loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
24. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
25. Reclamanţii solicitã, cu titlu de prejudiciu material, suma de 73.938 euro (EUR), reprezentând valoarea de piaţã a apartamentului în litigiu, a dependinţelor sale şi a terenului aferent, precum şi suma de 10.000 EUR pentru daunele morale. În sprijinul cererii lor, aceştia trimit o expertizã tehnicã din data de 16 aprilie 2006.
26. Guvernul considerã cã valoarea de piaţã a bunului litigios este de 64.403 EUR şi transmite un raport de expertizã din luna mai 2006.
27. În ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul aratã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între suma solicitatã cu acest titlu şi pretinsa încãlcare a Convenţiei. El considerã cã o eventualã hotãrâre a Curţii de constatare a încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1 poate constitui, în sine, o reparaţie suficientã a prejudiciului moral pretins de reclamanţi.
28. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre prin care se constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã, faţã de Convenţie, de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele. Dacã dreptul intern nu permite decât o înlãturare parţialã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie îi conferã Curţii puterea de a acorda o reparaţie pãrţii lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încãlcare a Convenţiei.
29. Printre elementele luate în considerare de cãtre Curte atunci când statueazã în materie se numãrã prejudiciul material, adicã pierderile efectiv suferite ca o consecinţã directã a încãlcãrii pretinse, precum şi prejudiciul moral, adicã repararea stãrii de temere, a neplãcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din aceastã încãlcare, precum şi a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
30. Ţinând cont de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã şi de elementele furnizate de pãrţi în aceastã privinţã şi având în vedere neplãcerile şi incertitudinea pe care situaţia litigioasã le-a provocat-o reclamanţilor, Curtea, statuând în echitate, le acordã împreunã suma de 71.000 EUR, pentru toate prejudiciile confundate.
B. Cheltuieli de judecatã
31. Reclamanţii solicitã rambursarea cheltuielilor de judecatã, fãrã a preciza suma şi fãrã a furniza documente justificative.
32. Guvernul observã cã reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi cheltuielile de judecatã angajate. El nu se opune rambursãrii acestora, cu condiţia sã fie dovedite, necesare şi sã aibã legãturã cu cauza.
33. Curtea reaminteşte cã, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, nu pot fi rambursate decât cheltuielile care au fost cu adevãrat angajate, care au corespuns unei necesitãţi şi care sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).
34. Ţinând cont de faptul cã reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile expuse, Curtea hotãrãşte sã nu le acorde nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
35. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 71.000 EUR (şaptezeci şi una mii euro), pentru toate prejudiciile confundate, sumã ce va fi convertitã în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã fie majorate cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 19 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
