Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 12.334/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Irimia împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrţm, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 27 mai 2008,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 12.334/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Constantin Irimia (reclamantul), a sesizat Curtea la 4 aprilie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La 15 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1936 şi locuieşte în Paşcani.
5. La 24 martie 1992, Judecătoria Paşcani a admis acţiunea reclamantului şi i-a recunoscut dreptul de proprietate, împreună cu fraţii săi, pentru un teren de 8,64 ha situat în comuna Stolniceni-Prăjescu. Hotărârea respectivă a rămas definitivă.
6. La 17 martie 1993, autoritatea administrativă judeţeană a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului şi a dispus autorităţilor locale să îi permită să intre în posesia a 8,64 ha de teren agricol. Autorităţile locale nu şi-au îndeplinit sarcina şi, în consecinţă, reclamantul a introdus o acţiune în contencios administrativ.
7. La 18 noiembrie 1994, Curtea de Apel Iaşi, prin decizie definitivă, a dispus autorităţilor locale să dea în posesia reclamantului şi a fraţilor săi un teren de 8,64 ha în comuna Stolniceni-Prăjescu.
8. La 10 noiembrie 1998, reclamantul şi cei 2 fraţi ai săi au primit în posesie 5 ha de teren în comuna Stolniceni-Prăjescu, şi anume 0,9 ha intra muros şi 4,1 ha extra muros. Cu toate acestea, la 4 iunie 2001, autorităţile locale au anulat punerile în posesie amintite, pe motiv că au fost ilegale şi că terenurile au fost deja atribuite unor terţe persoane.
9. La 27 octombrie 2000, autoritatea administrativă judeţeană a recunoscut din nou dreptul de proprietate al reclamantului.
10. La 5 februarie şi la 19 martie 2007, Consiliul local din Stolniceni-Prăjescu a informat atât autorităţile judeţene, cât şi pe cele centrale că trebuie să repartizeze terenuri mai multor persoane, inclusiv reclamantului. Întrucât terenul în cauză era în posesia unei companii locale, consiliul local a solicitat transferarea acestui teren pe numele său, în vederea alocării ulterioare către persoanele îndreptăţite.
11. Hotărârea din 18 noiembrie 1994 nu a fost pusă în executare.
II. Dreptul intern relevant
12. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Sabin Popescu împotriva României (nr. 48.102/99, pct. 42-46, 2 martie 2004).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
13. Reclamantul s-a plâns că neexecutarea hotărârii pronunţate în favoarea sa i-a încălcat drepturile garantate la art. 6 § 1 din Convenţie şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale căror dispoziţii, în măsura în care sunt relevante, sunt redactate după cum urmează:
Art. 6 § 1
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra [...] drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
14. Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
15. Guvernul a susţinut că, întrucât terenul care a aparţinut tatălui reclamantului a fost atribuit unor terţe persoane, autorităţile locale au făcut un efort considerabil pentru a obţine alt teren din partea autorităţilor centrale, pentru a-l pune la dispoziţia solicitantului, în vederea executării hotărârii.
16. Reclamantul a contestat acest argument.
17. Curtea constată că, deşi autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti, de exemplu prin repunerea reclamantului şi a fraţilor săi în posesia terenului din prezenta cauză, Hotărârea din 18 noiembrie 1994 nu a fost executată până în prezent. Cu toate acestea, hotărârea respectivă este în continuare valabilă, întrucât nu a fost introdusă nicio acţiune, potrivit legislaţiei româneşti, pentru modificarea sau anularea sa, în faţa instanţelor interne. Instanţele pot pune capăt situaţiei continue de neexecutare în alt mod decât prin executare numai printr-o astfel de anulare sau modificare cu o obligaţie echivalentă (a se vedea Sabin Popescu, citată anterior, pct. 54).
18. Având în vedere jurisprudenţa sa cu privire la acest subiect (a se vedea Mihai-Iulian Popescu împotriva României, nr. 2.911/02, pct. 46, 29 septembrie 2005), Curtea consideră că, în cauza de faţă, autorităţile nu l-au informat pe reclamant, printro decizie formală, cu privire la pretinsa imposibilitate obiectivă de executare ad litteram a hotărârii menţionate şi nu au efectuat demersurile necesare pentru executarea acesteia printr-o măsură echivalentă. În plus, instanţele naţionale nu s-au pronunţat niciodată referitor la faptul că executarea Hotărârii din 18 noiembrie 1994 era destinată eşecului ca urmare a lipsei de terenuri la nivel local.
19. Curtea a constatat în mod frecvent încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în cauze care au ridicat probleme similare celor din speţă (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu, citată anterior; Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78.047/01, 7 aprilie 2005).
20. După ce a examinat elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o altă concluzie în speţă. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
21. Art. 41 din Convenţie prevede:
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
A. Prejudiciu
22. Reclamantul a solicitat 25.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi 100.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Acesta a prezentat un raport de expertiză prin care era evaluată lipsa de folosinţă pentru 5,10 ha, între 2001 şi 2007, în sumă de 59.135 lei noi româneşti (RON), şi se considera că valoarea a 8,64 ha este de 100.144 RON.
23. Guvernul a considerat că sumele pretinse erau excesive. Guvernul a contestat raportul de expertiză, deoarece nu menţiona nici suma de 100.144 RON, nici suprafaţa de teren menţionată în Hotărârea din 24 martie 1992. De asemenea, Guvernul a arătat că reclamantul nu era în măsură să pretindă lipsa de folosinţă pentru întreaga suprafaţă de 8,64 ha, deoarece nu era singurul succesor.
24. Guvernul a transmis un raport de expertiză care evalua valorile minime ale terenului în comuna Stolniceni-Prăjescu la 2-3 EUR per mý pentru terenul intra muros şi 0,2-0,3 EUR per m2 pentru terenul agricol extra muros.
Referitor la lipsa de folosinţă, în lumina jurisprudenţei Curţii [Anghelescu împotriva României, nr. 29.411/95, pct. 75-77, 9 aprilie 2002, Buzatu împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 34.642/97, pct. 18, 27 ianuarie 2005], aceasta nu ar trebui luată în considerare. În continuare, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit reclamantul.
25. Curtea reaminteşte că, atunci când se constată o încălcare a Convenţiei într-o hotărâre, statul pârât are obligaţia legală de a pune capăt respectivei încălcări şi de a-i repara consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].
26. Curtea consideră, date fiind circumstanţele speţei, că executarea ad litteram a Hotărârii din 18 noiembrie 1994 ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu aceea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
27. În lipsa unei asemenea executări din partea statului pârât în termen de 3 luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, Curtea afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăţii. Ţinând seama de informaţiile aflate la dispoziţia sa cu privire la preţurile imobiliare de pe piaţa locală şi de faptul că Hotărârea din 24 martie 1992 a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului şi al fraţilor săi, Curtea apreciază că statul pârât ar trebui să plătească reclamantului suma de 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu material.
28. În ceea ce priveşte suma de bani pretinsă de reclamant pentru lipsa de folosinţă sau a oricăror beneficii din 2001, Curtea respinge această pretenţie, ţinând seama, pe de o parte, că a dispus restitutio in integrum ca reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, că acordarea unei sume de bani în acest temei ar reprezenta un proces speculativ, dat fiind că folosinţa unei proprietăţi depinde de mai mulţi factori. Cu toate acestea, Curtea va ţine seama de privarea de proprietate când va calcula prejudiciul moral (a se vedea, între altele, Rusu şi alţii împotriva României, nr. 4.198/03, pct. 36, 19 iulie 2007).
29. Curtea consideră că ingerinţele semnificative în dreptul reclamantului de a apela la o instanţă şi de a se bucura netulburat de bunurile sale nu ar putea fi compensate în mod adecvat prin simpla constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
30. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, nu există niciun capăt de cerere pentru a se acorda o despăgubire cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
31. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, executarea Hotărârii din 18 noiembrie 1994 a Curţii de Apel Iaşi;
b) că, dacă nu este executată această hotărâre, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 20.000 EUR (douăzeci de mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material;
c) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
d) că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
e) că, de la expirarea termenului menţionat de 3 luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 iunie 2008, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
