Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
În cauza Cumpãnã şi Mazãre împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, reunitã în Marea Camerã formatã din: domnii L. Wildhaber, preşedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, G. Ress, Sir Nicolas Bratza, domnul I. Cabral Barreto, doamna V. Straznicka, domnii C. Bîrsan, P. Lorenzen, J. Casadevall, B. Zupancic, J. Hedigan, M. Pellonp, A.B. Baka, R. Maruste, M. Ugrekhelidze, K. Hajiyev, judecãtori, şi domnul P.J. Mahoney, grefier,
dupã deliberare în Camera de Consiliu la 1 septembrie 2004 şi 10 noiembrie 2004,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceastã ultimã datã.
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 33.348/96 îndreptatã împotriva României, prin care doi cetãţeni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpãnã (primul reclamant) şi Radu Mazãre (al doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23 august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat la Constanţa. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţin, în particular, o ingerinţã nejustificatã în dreptul lor la respectarea libertãţii de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, datoratã condamnãrii lor ca urmare a publicãrii la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.
4. Cererea a fost înaintatã Curţii la 1 noiembrie 1998, datã intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 paragraful 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea a fost atribuitã primei secţiuni a Curţii (art. 52 paragraful 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã cu examinarea cauzei (art. 27 paragraful 1 din Convenţie) a fost constituitã în conformitate cu art. 26 paragraful 1 din regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiunilor (art. 25 paragraful 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuitã celei de-a doua secţiuni, astfel remaniatã (art. 52 paragraful 1).
7. La 10 septembrie 2002, a fost declaratã parţial admisibilã de o camerã a secţiunii amintite (camera), formatã din urmãtorii judecãtori: domnul J.-P. Costa, preşedinte, domnul L. Loucaides, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul V. Butkevych, doamna W. Thomassen, doamna A. Mularoni, judecãtori, precum şi doamna S. Dolle, grefier de secţie.
8. La 10 iunie 2003, camera a pronunţat o hotãrâre; cu cinci voturi la douã (domnul J.-P.Costa şi doamna W. Thomassen), a decis cã dreptul reclamanţilor garantat de art. 10 din Convenţie nu a fost încãlcat.
9. La 2 septembrie 2003, partea reclamantã a solicitat, în temeiul art. 43 din Convenţie şi al art. 73 din regulament, trimiterea cauzei în faţa Marii Camere. Aceastã solicitare a fost formulatã şi semnatã, în numele celor doi reclamanţi, de primul dintre aceştia, domnul C. Cumpãnã.
10. Un colegiu al Marii Camere a admis cererea la 3 decembrie 2003.
11. Compunerea Marii Camere a fost hotãrâtã în conformitate cu art. 27 paragrafele 2 şi 3 din Convenţie şi cu art. 24 din regulament.
12. La 15 martie 2004, Guvernul a prezentat observaţii privind cererea de trimitere formulatã de partea reclamantã.
13. Reclamanţii au rãspuns printr-o scrisoare din 17 august 2004. Al doilea reclamant a anexat la aceasta o declaraţie în care a arãtat cã susţine cererea de trimitere a cauzei în faţa Marii Camere, formulatã de primul reclamant.
14. La 1 septembrie 2004 a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, o audiere publicã (art. 59 paragraful 3 din regulament).
S-au prezentat în faţa Curţii:
● pentru Guvern:
- doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat, agent,
- domnul R. Rotundu, coagent,
- doamnele R. Paşoi, A. Prelipcean, C. Roşianu, consilieri;
● pentru reclamanţi:
- domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat,
- doamna D. Mocanu-Caraiani, consilier.
Curtea a ascultat pledoariile domnului M. Mocanu-Caraiani, urmat de doamnele R. Rizoiu şi C. Roşianu, precum şi rãspunsurile acestora la întrebãrile adresate de judecãtori.
ÎN FAPT
I. Împrejurãrile speţei
15. Reclamanţii, domnii Constantin Cumpãnã şi Radu Mazãre, sunt nãscuţi în anul 1951 şi, respectiv, 1968 şi locuiesc în Constanţa.
A. Împrejurãrile speţei
1. Originile cauzei
a) Contractul de asociere între primãrie şi societatea "Vinalex"
16. Prin Hotãrârea nr. 33 din 30 iunie 1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, în aplicarea <>Hotãrârii Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992 , a impus o amendã în sarcina conducãtorilor de vehicule staţionate neregulamentar pe drumul public şi a împuternicit societatea S.C. CBN din Constanţa sã desfãşoare activitãţi de ridicare, transport şi depozitare a acestor vehicule.
17. Prin Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul municipiului Constanţa a autorizat firma "Vinalex" sã asigure serviciile de ridicare, transport şi depozitare a vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumul public.
18. La 16 decembrie 1992 a fost încheiat un contract de asociere între primãrie şi firma respectivã, semnat, în numele autoritãţilor, de viceprimar (în continuare D.M.) şi de jurista primãriei (în continuare doamna R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul municipiului Constanţa a solicitat firmei "Vinalex" sã punã capãt activitãţilor desfãşurate în temeiul contractului, informând-o cu aceastã ocazie cã analizeazã posibilitatea rezilierii contractului.
b) Conţinutul articolului în litigiu
19. La 12 aprilie 1994, reclamanţii, jurnalişti de profesie, au publicat în ziarul local "Telegraf", al cãrui redactor-şef era al doilea reclamant, un articol intitulat "Fostul viceprimar D.M. şi actuala judecãtoare R.M., prin concurs de infracţiuni, au realizat escrocheria Vinalex". Numele fostului viceprimar şi al fostei juriste a primãriei, doamna R.M., care devenise între timp judecãtor, figurau integral în titlu şi în textul articolului.
20. Semnat de cei doi reclamanţi, articolul avea urmãtorul conţinut:
"Pe data de 30.06.1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a emis Hotãrârea nr. 33, care, în art. 5, prevede: «Prestaţia de blocare, ridicare, transport, depozitare şi eliberare a mijloacelor de transport sau remorci se efectueazã de S.C. CBN-SRL.» (...) Astfel, serviciile de specialitate din Primãrie trebuia [sic] sã urmãreascã şi sã stabileascã modalitãţile concrete pentru ducerea la îndeplinire a Hotãrârii Consiliului local. Acest fapt nu s-a întâmplat. În schimb, dupã şase luni de la adoptarea Hotãrârii nr. 33, în mod ilegal, încãlcând cu bunã ştiinţã prevederile <>Legii nr. 69/1991 , a fost încheiat «Contractul de asociere în participaţiune» (...) cu o cu totul altã firmã decât cea autorizatã iniţal, denumitã S.C. «Vinalex». Dar, reţineţi! documentul respectiv este semnat astfel: în numele primarului de viceprimarul D.M. (...), iar în locul juristului M.T., semnãtura aparţine unei anume M.
De unde şi prin ce minune a apãrut S.C. Vinalex SRL ca asociat al Primãriei, dacã Hotãrârea nr. 33/30.06.1992 a Consiliului Municipal nominalizeazã societatea CBN SRL sã realizeze o simplã prestare de servicii? De reţinut cã, în dosarul acestui caz, nu existã nici un act potrivit cãruia Societatea CBN SRL şi-ar fi dat acordul de a renunţa la activitatea de ridicare a maşinilor! (...) Escrocul D.M. (fost viceprimar, acum avocat), prin contractul de asociere, a împuternicit nişte hãndrãlãi, angajaţii Vinalex-ului, sã constate staţionarea neregulamentarã a maşinilor! - cu alte cuvinte sã-şi batã joc de cetãţeni şi de avutul lor personal.
În ce constã sau, mai corect spus, cum s-a efectuat escrocheria? Conform <>Legii nr. 69/1991 (art. 82 şi 29), orice contract de asociere cu o societate comercialã poate fi încheiat doar în urma unei hotãrâri a Consiliului local adoptatã cu votul a cel puţin douã treimi din numãrul consilierilor. Înainte de adoptarea sa în Consiliu, respectivul contract trebuie sã aibã, obligatoriu, avizul tuturor comisiilor de specialitate (...). Contractul cu Vinalex a fost negociat şi semnat ilegal, în numele Consiliului, de cei trei, invocând Hotãrârea din varã, care, aşa cum am mai arãtat, se referea la o altã firmã, dar la nici o asociere!
Având în vedere cã, înaintea perfectãrii acestui contract, Primãria mai încheiase alte patru contracte (urmând calea legalã), persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încãlcarea ei cu bunã ştiinţã! 'adi pentru cã fiecare încãlcare conştientã a legii are un scop în sine, de obicei pentru a aduce foloase infractorului, în cazul de faţã este de la sine înţeles cã dl ex-viceprimar, jurist, a luat mitã (şpagã) de la beneficiarul contractului obligându-şi sau constrângându-şi subordonaţii, printre care R.M., sã încalce legea.
Curtea de Conturi din Constanţa a depistat aceastã flagrantã escrocherie, care i-a adus beneficii uriaşe mituitorului (S.C. Vinalex) (...). Infractorul [S.C. Vinalex] nu a fãcut niciodatã dovada deţinerii unor mijloace adecvate de ridicare, transportare şi blocare a autoturismelor neregulamentar parcate. Este cauza distrugerii a numeroase maşini particulare şi, implicit, a existenţei a mii de reclamaţii în acest sens.
Mai mult, aşa-zisul contract de asociere a fost încheiat doar pentru un an de zile, respectiv pânã la data de 16.12.1993. Din acel moment, verosul serelist nu mai avea dreptul, sub nici o formã, sã atingã avutul particular al vreunui cetãţean! Cu toate acestea, el a continuat sã ridice maşinile, sã încaseze ilegal nişte bani (...). Nu înţelegem cum Poliţia şi-a dat concursul, acordând asistenţã infractorului, în ultimele patru luni!
Sã ne oprim puţin şi asupra fostei juriste a Primãriei şi actualei judecãtoare R.M. Ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţãrii, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecãtor (împãrţind dreptatea pe baza aceloraşi legi pe care nu le cunoaşte), ori a luat şpagã şi poate lua în continuare! Nu ne mirã cã aceeaşi judecãtoare este cercetatã de Curtea de Conturi... pentru o altã nelegiuire comisã tot de Primãrie (despre care noi am scris la momentul oportun). Ni se pare însã ilar faptul cã preşedintele Judecãtoriei nu a dispus nici o mãsurã (suspendare), motivând cã suma ar fi ... prea micã!
Realizând parcã faptul cã laţul se strânge, Serviciul de coordonare, organizare resurse umane, al Primãriei (...) a emis adresa (...) cãtre S.C. Vinalex, cãreia îi pune în vedere posibilitatea rezilierii contractului de asociere, întrucât, în termenul contractual, pânã la data de 16.12.1993: «nu aţi prezentat documente doveditoare privind achiziţionarea unor alte utilaje, tip platformã, pentru buna desfãşurare a activitãţii» (conform clauzei din contract prevãzutã de art. 3 - n.n.). În aceeaşi adresã, Vinalex este somatã sã se prezinte cu balanţele lunare şi i se pune în vedere cã: «întrucât nu aţi fãcut dovada deţinerii lor (utilajele pe care le-a folosit n.n.) cu acte doveditoare, considerãm cota dvs. de participare doar în limita capitalului social al firmei, respectiv de 110.000 lei, urmând a se recalcula participarea la venitul net al asociaţiunii în proporţie egalã cu constituirea pãrţilor».
Dar faptele sunt fapte, iar documentele aflate în posesia noastrã «vorbesc» de la sine despre ilegalitatea şi escrocheria «Vinalex»."
21. Articolul era însoţit de fotografia unei maşini de poliţie prezente la ridicarea unui vehicul staţionat neregulamentar pe drumul public, de fotocopii de pe extrase din contractul de asociere şi din Hotãrârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa din 30 iunie 1992, precum şi de pasaje din anumite articole din <>Legea nr. 69/1991 privind rãspunderea şi alte atribuţii ale primarului, ale prefectului şi ale consilierilor locali şi judeţeni.
22. Articolul era însoţit şi de o caricaturã reprezentând un bãrbat şi o femeie, braţ la braţ, cãrând un sac inscripţionat "Vinalex", plin cu bancnote. Dialogul dintre cele douã personaje era urmãtorul:
"Mãi R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasã c-ai fãcut treabã bunã, tot am scos cât am fost viceprimar, ceva lovele, de-o Americã...
D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] ...dacã tu te faci avocat, io mã fac judecãtoare şi-o rezolvãm de-un mapamond..."
c) Concluziile controlorilor financiari ai Curţii de Conturi
23. La 6 iunie 1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Judeţene de Conturi Constanţa a examinat un raport întocmit la 26 mai 1994 în urma unei verificãri financiare efectuate la Consiliul Local al Municipiului Constanţa pentru anul 1992, constatând urmãtoarele:
a) alegerea, de cãtre consiliul local, la 30 iunie 1992, a societãţii S.C. CBN pentru efectuarea ridicãrii vehiculelor staţionate neregulamentar nu a fost motivatã de nici o ofertã scrisã din partea respectivei societãţi, nici de obiectul de activitate al acesteia;
b) consiliul local nu şi-a dat avizul pentru încheierea contractului de asociere dintre Primãrie şi societatea "Vinalex" şi nu a fost realizatã şi nici supusã aprobãrii consiliului o expertizã a bunurilor asociatului "Vinalex", contrar dispoziţiilor <>Legii nr. 69/1991 privind administraţia publicã localã;
c) repartizarea profitului asupra cãruia pãrţile au convenit prin contract, anume 70% pentru societatea "Vinalex" şi 30% pentru consiliul local, nu era conformã cu aportul fiecãruia dintre asociaţi la data încheierii contractului, care era de 76,4% pentru consiliul local şi 23,6% pentru societatea "Vinalex", ceea ce a antrenat o pierdere de venit în detrimentul consiliului local.
Compartimentul de Control Financiar a estimat cã era necesar sã se solicite primarului municipiului Constanţa, în calitatea sa de ordonator de credite, "sã intre în legalitate" cu privire la obligaţiile pãrţilor decurgând din contractul menţionat şi sã fie mai eficient când încheie astfel de asocieri cu agenţi privaţi în viitor.
24. Reclamanţii au prezentat în faţa Curţii un raport al Curţii de Conturi, datat 17 martie 1994, care se referea, de asemenea, la neregulile descrise în paragraful 23 de mai sus, cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre Primãrie şi societatea "Vinalex", indicând cã se impune rezilierea acestuia. Reclamanţii nu au menţionat existenţa unui astfel de raport în procedura penalã îndreptatã împotriva lor ca urmare a apariţiei în ziar a articolului în litigiu.
2. Procesul penal împotriva reclamanţilor
a) Procedura în faţa instanţei de fond
25. La 14 aprilie 1994, dupã apariţia articolului, doamna R.M. i-a dat în judecatã pe reclamanţi la Judecãtoria Constanţa pentru insultã şi calomnie, infracţiuni prevãzute de art. 205 şi 206 din Codul penal. Ea s-a plâns, în special, de caricatura care însoţea articolul, care o înfãţişa ca pe o "«damã», avându-se grijã ca fusta sã fie destul de scurtã, pentru a-mi evidenţia anumite «elemente», cu care am fost dotatã, în semn de batjocurã, la braţul unui bãrbat încãrcat cu un sac de bani". A afirmat cã articolul, desenul şi dialogul dintre personaje au îndemnat cititorii sã creadã cã avea relaţii intime cu D.M. şi a subliniat cã atât ea, cât şi fostul viceprimar erau cãsãtoriţi, fiecare cu altcineva.
26. La termenul din 13 mai 1994, instanţa a amânat cauza datoritã lipsei reclamanţilor, a fixat un nou termen la 27 mai 1994 şi a dispus aducerea cu mandat a acestora.
27. La termenul din 27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat cã îşi asumã întreaga rãspundere pentru ceea ce publicase în ziarul pe care-l conducea în calitate de redactor-şef. El a explicat, cu privire la caricaturã, cã aceasta este un mijloc de criticã folosit în mod curent în presã şi cã nu a intenţionat sã aducã atingere reputaţiei reclamantei. Ca rãspuns la o întrebare a instanţei, a recunoscut cã a cunoscut cã, în baza ordinului primarului municipiului Constanţa, societatea "Vinalex" a obţinut autorizaţia primarului de a proceda la ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar, dar a declarat cã nu a considerat, totuşi, util sã publice aceastã informaţie. A mai subliniat, în final, cã nu doreşte sã încheie o tranzacţie cu partea vãtãmatã, dar cã este gata sã publice un articol în favoarea acesteia, dacã aceasta dovedeşte cã ceea ce a publicat era fals.
28. La 10 iunie 1994, reclamanţii au solicitat strãmutarea cauzei. Au solicitat acordarea unui nou termen, arãtând cã, datoritã calitãţii de judecãtor a reclamantei, le era imposibil sã gãseascã în Baroul Constanţa un avocat care sã accepte sã îi reprezinte.
29. La o datã neprecizatã, Baroul Constanţa, la cererea judecãtoriei, a certificat cã reclamanţii nu s-au lovit de refuzul tuturor avocaţilor din Barou şi cã, în orice caz, conducerea Baroului nu a fost sesizatã cu aceastã problemã.
30. La 15 iunie şi la 1 iulie 1994, instanţa a amânat cauza pentru lipsa reclamanţilor.
31. Printr-o încheiere din 21 iulie 1994, Curtea Supremã de Justiţie a dispus strãmutarea cauzei la Judecãtoria Lehliu-Garã.
32. La 15 noiembrie 1994, cauza a fost înregistratã pe rolul acestei instanţe. La 21 decembrie 1994, 25 ianuarie, 27 februarie, 20 martie, 17 aprilie şi 17 mai 1995 au avut loc mai multe şedinţe de judecatã.
33. La termenele din 21 decembrie 1994 şi 25 ianuarie 1995, reclamanţii, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat. Instanţa a emis pe numele lor un mandat de aducere pentru termenele din 25 ianuarie şi, respectiv, 27 februarie 1995. Reclamanţii nu s-au prezentat.
34. La termenele din 27 februarie şi 20 martie 1995, reprezentanţii ziarului "Telegraf" au solicitat în numele reclamanţilor, care lipseau, amânarea cauzei. Instanţa a admis cererea.
35. La 20 martie 1995, avocatul N.V. din Baroul Bucureşti a acceptat sã îi apere pe reclamanţi.
36. La termenul din 17 aprilie 1995, în cursul dimineţii, N.V. a solicitat instanţei sã examineze cauza dupã ora 11,30. Instanţa a admis cererea. Cu toate acestea, la strigarea cauzei la ora 12,00 şi, ulterior, la ora 14,30, instanţa a constatat cã nici reclamanţii, nici avocaţii nu erau prezenţi în salã şi a amânat cauza pentru 17 mai 1995.
37. La termenul din 17 mai 1995 instanţa a rãmas în pronunţare, dupã ce a constatat cã nici reclamanţii, deşi legal citaţi, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-o hotãrâre din aceeaşi zi, instanţa a apreciat cã reclamanţii s-au fãcut vinovaţi de insultã şi calomnie, infracţiuni prevãzute de art. 205 şi, respectiv, 206 din Codul penal şi i-a condamnat la 3 luni închisoare pentru insultã şi 7 luni închisoare pentru calomnie şi a dispus executarea pedepsei mai severe, şi anume 7 luni de închisoare. Instanţa a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitãrii tuturor drepturilor civile prevãzute în art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai jos).
Instanţa a impus, de asemenea, reclamanţilor interzicerea exercitãrii profesiei de jurnalist pentru o perioadã de un an dupã executarea pedepsei cu închisoarea, mãsurã de siguranţã prevãzutã de art. 115 alin. 1 din Codul penal (paragraful 59 de mai jos).
În sfârşit, instanţa i-a condamnat sã plãteascã doamnei R.M. daune-interese în cuantum de 25 milioane lei, echivalentul a 2.033 euro la paritatea leu/euro de la data evenimentelor, cu titlu de prejudiciu moral.
38. În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut mai întâi cã:
"Instanţa ia act cã, atât la Judecãtoria Constanţa, cât şi la Judecãtoria Lehliu-Garã, partea vãtãmatã a fost mereu prezentã, iar inculpaţii, în mod nejustificat, au lipsit în general, deşi au fost legal citaţi. În dovedirea plângerii sale prealabile, partea vãtãmatã, R.M., a solicitat proba cu acte. Partea vãtãmatã a depus la dosar exemplarul din ziarul local «Telegraf» din 12 aprilie 1994, unde apare articolul menţionat în plângerea prealabilã şi caricatura unde este ridiculizatã.
Instanţa ia act cã atât inculpaţii, cât şi partea responsabilã civilmente, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat la nici un termen de judecatã, prezentã fiind numai partea vãtãmatã.
Instanţa ia act cã inculpaţii R. Mazãre şi C. Cumpãnã aveau cunoştinţã de dosarul penal în care erau implicaţi, de termenele de judecatã, cã aveau apãrãtor ales (care a solicitat instanţei o datã amânarea şi a doua oarã lãsarea la a doua strigare a dosarului dupã ora 11,30).
Instanţa ia act cã inculpatul R. Mazãre a fost audiat la Judecãtoria Constanţa, în şedinţa publicã din 27 mai 1994, reţinându-se urmãtoarele: inculpatul considerã cã nu este obligatoriu pentru a exercita profesia de ziarist sã fie absolvent al Facultãţii de ziaristicã; inculpatul refuzã sã rãspundã instanţei dacã a avut şi alte acte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotãrârii nr. 33 de cãtre Consiliul Local al Municipiului Constanţa; înţelege prin noţiunea de concurs de infracţiuni sãvârşirea mai multor infracţiuni; înţelege încãlcarea legii penale prin concurs, încãlcarea mai multor infracţiuni; considerã cã partea vãtãmatã, în calitate de juristã la Primãrie, prin semnarea contractului a încãlcat mai multe articole din <>Legea nr. 69/1991 ; precizeazã cã nu poate face încadrarea juridicã exactã a infracţiunilor sãvârşite de partea vãtãmatã întrucât nu intrã în competenţa sa acest lucru; declarã cã tot ce a avut de spus în legãturã cu partea vãtãmatã a spus în articolul apãrut în ziar; considerã cã peste tot sunt folosite caricaturile, apreciind cã prin ea (caricatura) nu a adus în nici un fel atingere reputaţiei vreunei persoane (recte partea vãtãmatã).
Instanţa reţine cã inculpatul R. Mazãre îşi asumã întreaga responsabilitate pentru tot ce se publicã în ziarul pe care îl conduce în calitate de redactor-şef; (...) cã are cunoştinţã de dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul ziaristului de a informa opinia publicã; cã a citit integral Hotãrârea Guvernului şi nu a publicat-o integral din lipsã de spaţiu; cã inculpatul declarã cã a citit integral şi contractul de asociere încheiat de Primãrie şi semnat de partea vãtãmatã, doamna R.M., dar nu avea cunoştinţã ca Hotãrârea Guvernului sã facã vorbire de contracte de asociere; (...) cã inculpatul avea cunoştinţã cã printr-o dispoziţie a primarului municipiului Constanţa a fost împuternicitã firma «Vinalex» sã efectueze serviciul ridicãrii autoturismelor parcate neregulamentar, dar a considerat cã nu este necesarã publicarea ei în ziar; cã, în încheiere, inculpatul declarã cã «având în vedere gravitatea faptelor comise cred cã nu este necesar sã discut în prealabil cu partea vãtãmatã. În cazul în care ar exista documente care sã dovedeascã nerealitatea celor arãtate de mine, sunt de acord sã public un articol care sã fie în favoarea pãrţii vãtãmate»."
39. În ceea ce priveşte înscrisurile de care s-a prevalat partea vãtãmatã, instanţa a arãtat cã:
"La dosar, partea vãtãmatã, R.M., a depus, pe lângã articolul din ziarul «Telegraf», Hotãrârea nr. 33 emisã de Consiliul Local al Municipiului Constanţa, având la bazã <>Hotãrârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992 , prin care s-a hotãrât ridicarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992 a Primãriei Municipiului Constanţa (...) prin care se dispune autorizarea firmei «Vinalex» sã ridice, sã transporte şi sã depoziteze autovehiculele staţionate neregulamentar pe arterele de circulaţie («Condiţiile efectuãrii prestaţiilor figureazã în contractul de asociere ce urmeazã a fi perfectat»); <>Hotãrârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992 , prin care sunt autorizaţi primarii sã dispunã ridicarea, transportul şi depozitarea autovehiculelor parcate neregulamentar, apelând la unitãţi specializate, acordându-le autorizaţie, şi Dispoziţia nr. 369 din 1 iulie 1994, emisã de primarul municipiului Constanţa, prin care se autorizeazã firma «Vinalex» pentru efectuarea unor astfel de servicii."
40. Cu privire mai ales la articolul şi la caricatura în litigiu, instanţa s-a pronunţat dupã cum urmeazã:
"... semnat de inculpaţii R. Mazãre şi C. Cumpãnã, acest articol viza partea vãtãmatã R.M., lezându-i onoarea, demnitatea, imaginea publicã, afectându-i sentimentul propriu de autopreţuire prin acuzaţiile (în scris) aduse prin semnele şi simbolurile cu ţintã determinatã asupra ei.
Instanţa reţine cã aceste fapte existã, sunt prevãzute de legea penalã, prezintã pericol social nu atât prin rezultatul material (deformare materialã a realitãţii exterioare), cât mai ales prin consecinţele psihosociale pe care le antreneazã, prin dezinformarea sau informarea incorectã a publicului, ducând la aprecieri eronate cu privire la fapte şi persoane, instaurându-se o scarã de valori greşitã, avându-se în vedere rolul şi impactul mijloacelor de informare în masã asupra tuturor, creând traume psihice pãrţii vãtãmate. La aceastã apreciere instanţa a avut în vedere calitatea deosebitã a pãrţilor în proces, respectiv partea vãtãmatã, R.M., juristã, reprezentantã a autoritãţii judecãtoreşti şi inculpaţii, R. Mazãre şi C. Cumpãnã, reprezentanţi ai mass-media.
Instanţa ia act cã inculpatul R. Mazãre realizeazã gravitatea faptelor comise de el, dar, în mod iresponsabil, declarã cã «am cunoştinţã cã printr-o dispoziţie a primarului a fost împuternicitã firma "Vinalex", dar am considerat cã nu este necesarã publicarea şi a acestei dispoziţii» (...).
Instanţa considerã cã publicarea articolului în ziar nu putea avea la bazã «un interes legitim», atât timp cât nu se baza pe fapte reale, pe o corectã informare a opiniei publice. Instanţa reţine cã inculpaţii (...) au «uitat» conţinutul art. 30 alin. (6) din Constituţie: «Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine» şi al art. 31 alin. (4) din Constituţie: «Mijloacele de informare în masã publice şi private sunt obligate sã asigure informarea corectã a opiniei publice.»
Din cuprinsul «Concluziilor scrise» depuse de partea vãtãmatã (...) reiese cã aceasta a dorit permanent stingerea procesului penal prin împãcare, dacã inculpaţii ar fi retractat cele scrise în articol.
Se reţine cã partea vãtãmatã este persoanã publicã, cã în urma apariţiei articolului în ziar, conducerea instituţiei şi conducerea ierarhic superioarã au întrebat-o despre proces, mai ales cã trebuie sã se prezinte la examenul de definitivat".
b) Procedura în faţa instanţei de recurs
41. La o datã neprecizatã, reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei primei instanţe din 17 mai 1995.
42. La termenul din 2 noiembrie 1995, Tribunalul Cãlãraşi, dupã ce a constatat cauza în stare de judecatã şi lipsa reclamanţilor, deşi legal citaţi, precum şi faptul cã aceştia nu şi-au motivat recursul, a rãmas în pronunţare.
43. Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, dupã examinarea cauzei reclamanţilor sub toate aspectele, potrivit art. 385^6 din Codul de procedurã penalã (în continuare CPP), a menţinut hotãrârea primei instanţe, pe care a considerat-o legalã. Aceastã decizie, trimisã la arhivã în data de 23 noiembrie 1995, a rãmas definitivã şi executorie, nefiind supusã nici unei cãi ordinare de atac.
c) Procedura recursului în anulare promovat de procurorul general
44. La 10 aprilie 1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremã de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva hotãrârilor din 17 mai 1995 şi 2 noiembrie 1995, în care a arãtat cã:
a) instanţele au fãcut o încadrare juridicã greşitã a faptelor deduse judecãţii. Subliniind cã reclamanţii nu au fãcut decât sã scoatã în relief, prin caricaturã, acuzaţiile lor potrivit cãrora anumiţi funcţionari ai Primãriei erau corupţi, el a arãtat cã faptele deduse judecãţii nu constituiau elementul material al infracţiunii de insultã, prevãzutã de art. 205 din Codul penal;
b) cuantumul daunelor-interese pe care reclamanţii au fost condamnaţi sã le plãteascã era deosebit de ridicat şi obiectiv nejustificat; şi, în sfârşit,
c) condiţiile art. 115 alin. 1 din Codul penal, în temeiul cãruia instanţele pot interzice exercitarea unei meserii unei persoane care a sãvârşit acte ilegale pe motivul incapacitãţii, lipsei de pregãtire sau pentru alte motive care o fac nepotrivitã pentru exercitarea meseriei, nu erau îndeplinite în cauzã, nici o probã neatestând fãrã echivoc inaptitudinea reclamanţilor de a continua exercitarea meseriei de jurnalist sau pericolul potenţial pe care îl comportã aceasta.
45. Prin decizia definitivã din 9 iulie 1996, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul formulat de procurorul general ca neîntemeiat, pentru urmãtoarele motive:
"Prin probele administrate în cauzã s-a stabilit cã la data de 12 aprilie 1994, inculpaţii R. Mazãre şi C. Cumpãnã au publicat în ziarul «Telegraf» din municipiul Constanţa articolul intitulat «Fostul viceprimar D.M. şi judecãtoarea R.M., prin concurs de infracţiuni au realizat escrocheria Vinalex», din cuprinsul cãruia rezultã cã în cursul anului 1992, în timp ce îndeplinea funcţia de consilier juridic din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanţa, partea vãtãmatã R.M. a participat la acţiunile frauduloase ale societãţii comerciale Vinalex.
Se constatã, totodatã, cã în cuprinsul articolului menţionat inculpaţii au inclus o caricaturã în care partea vãtãmatã a fost prezentatã în compania unui bãrbat purtând în spate un sac încãrcat cu bani, de naturã sã lezeze onoarea, demnitatea şi imaginea publicã a acesteia.
Rezultând, aşadar, cã prin articolul publicat în ziarul «Telegraf» inculpaţii au imputat pãrţii vãtãmate sãvârşirea unor fapte determinate, care, dacã ar fi adevãrate, i-ar atrage rãspunderea penalã, în mod corect cele douã instanţe au reţinut în sarcina acestora comiterea infracţiunii de calomnie, prevãzutã de art. 206 din Codul penal.
Fapta aceloraşi inculpaţi, care în cuprinsul articolului menţionat au inclus o caricaturã, în care partea vãtãmatã era prezentatã în compania unui bãrbat, purtând în spate un sac încãrcat cu bani, de naturã sã aducã atingere onoarei şi reputaţiei acesteia, constituie infracţiunea de insultã, prevãzutã de art. 205 din Codul penal (...)."
46. În privinţa cuantumului daunelor-interese pe care reclamanţii a fost condamnaţi sã le plãteascã, Curtea Supremã a arãtat cã:
"(...) obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale, în sumã de 25 milioane lei, a fost justificatã, fiind de notorietate faptul cã, prin publicarea articolului din 12 aprilie 1994, într-un ziar de mare tiraj, inculpaţii au lezat grav demnitatea şi onoarea pãrţii vãtãmate."
47. Curtea Supremã a decis, în sfârşit, cu privire la pretinsa ilegalitate a mãsurii interzicerii temporare a exercitãrii profesiei de jurnalist, cã:
"(...) aplicarea mãsurilor de siguranţã în alte limite decât cele prevãzute de lege, neregãsindu-se printre cazurile limitativ prevãzute de lege care permit procurorului sã facã recurs în anulare, nu poate constitui temei de casare a hotãrârilor atacate".
3. Situaţia reclamanţilor dupã condamnarea lor prin decizia definitivã şi executorie din 2 noiembrie 1995
a) Cu privire la executarea pedepsei închisorii şi a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi
48. Reclamanţii nu au executat pedeapsa închisorii la care fuseserã condamnaţi prin decizia din 2 noiembrie 1995 deoarece, imediat dupã pronunţare, procurorul general a suspendat executarea pentru o perioadã de 11 luni, în temeiul art. 412 din CPP (paragraful 61 in fine de mai jos).
49. Printr-o scrisoare din 30 septembrie 1996, Parchetul General de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie i-a informat pe reclamanţi cã a prelungit suspendarea executãrii pânã la data de 27 noiembrie 1996.
50. La 22 noiembrie 1996, reclamanţii au fost graţiaţi, mãsurã care a înlãturat executarea pedepsei cu închisoarea. În temeiul art. 71 din Codul penal, mãsura a pus capãt pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi (paragraful 58 in fine de mai jos).
b) Cu privire la interzicerea exercitãrii profesiei de jurnalist
(i) primul reclamant
51. Dupã cum reiese din cartea de muncã a primului reclamant, care a prezentat Curţii o copie de pe aceasta, ulterior deciziei Tribunalului Cãlãraşi din 2 noiembrie 1995:
a) acesta a continuat sã îşi desfãşoare activitatea la sediul ziarului «Telegraf» ca şef al rubricii "Eveniment" pânã la data de 1 februarie 1996, datã la care a fost transferat în interes de serviciu la societatea C., pe un post identic şi cu aceeaşi remuneraţie;
b) în perioada în care a lucrat la sediul societãţii C., salariul sãu a fost majorat;
c) activitatea sa la societatea C. a încetat la 14 aprilie 1997, datoritã reducerii numãrului de posturi de cãtre angajator, motiv de concediere prevãzut de art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii în vigoare la acea datã;
d) nu a mai desfãşurat o activitate salarizatã pânã la data de 7 februarie 2000, datã la care a fost angajat în baza unui contract pe duratã nedeterminatã la societatea A., ca redactor-şef adjunct.
(ii) al doilea reclamant
52. În urma deciziei definitive şi executorii din 2 noiembrie 1995, al doilea reclamant a continuat sã deţinã funcţia de redactor-şef la ziarul "Telegraf", dupã cum reiese dintr-o scrisoare pe care a prezentat-o Curţii la 19 ianuarie 2000.
53. Între 1 septembrie 1997 şi 30 noiembrie 1999, în perioada în care a fost deputat în Parlamentul României, 25 milioane lei i-au fost deduşi din indemnizaţia parlamentarã şi viraţi în contul bancar al doamnei R.M., în temeiul hotãrârii Judecãtoriei Lehliu-Garã din 2 noiembrie 1995 (paragraful 37 in fine de mai sus).
54. La o datã neprecizatã, ulterioarã acestei hotãrâri, a fost ales primar al municipiului Constanţa, funcţie pe care o ocupã şi în prezent.
II. Drept intern pertinent
A. Codul penal
1. Infracţiuni contra persoanei
55. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate în momentul sãvârşirii faptelor:
Articolul 205 - Insulta
"Atingerea adusã onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocurã, se pedepseşte cu închisoare de la o lunã la 2 ani sau cu amendã."
Articolul 206 - Calomnia
"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendã."
56. În Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România, Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei sublinia cã art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere exerciţiului libertãţilor fundamentale şi, în special, libertãţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei a invitat autoritãţile române sã modifice fãrã întârziere aceste prevederi.
57. În ceea ce priveşte reforma legislativã, Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind noul cod penal român pedepseşte exclusiv cu amendã penalã sãvârşirea infracţiunii de calomnie (art. 225 din noul cod penal). Insulta nu mai este incriminatã ca infracţiune. Aceste modificãri legislative vor intra în vigoare la 29 iunie 2005.
2. Pedepsele
58. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate la momentul sãvârşirii faptelor:
Articolul 64 - Interzicerea unor drepturi
"Pedeapsa complimentarã a interzicerii unor drepturi constã în interzicerea unuia sau a unora din urmãtoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autoritãţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autoritãţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru sãvârşirea infracţiunii;
d) drepturile pãrinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator."
Articolul 71 - Conţinutul şi executarea pedepsei accesorii
"Pedeapsa accesorie constã în interzicerea tuturor drepturilor prevãzute în articolul 64.
Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arãtate în alineatul precedent din momentul în care hotãrârea de condamnare a rãmas definitivã şi pânã la terminarea executãrii pedepsei, pânã la graţierea totalã sau a restului de pedeapsã [...]."
3. Mãsurile de siguranţã
59. Articolul pertinent, astfel cum era redactat la momentul sãvârşirii faptelor:
Articolul 115 - Interzicerea unei funcţii sau profesii
"Când fãptuitorul a sãvârşit fapta datoritã incapacitãţii, nepregãtirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, se poate lua mãsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.
Aceastã mãsurã poate fi revocatã la cerere, dupã trecerea unui termen de cel puţin un an, dacã se constatã cã temeiurile care au impus luarea ei au încetat."
4. Cauzele care înlãturã rãspunderea penalã sau consecinţele condamnãrii
60. Dispoziţiile legale pertinente sunt redactate astfel:
Articolul 120 - Efectele graţierii
"Graţierea are ca efect înlãturarea [...] executãrii pedepsei [...].
Graţierea nu are efecte asupra mãsurilor de siguranţã şi mãsurilor educative."
Articolul 134 - Reabilitarea
"Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnãrii la amendã sau la pedeapsa închisorii care nu depãşeşte un an, dacã în decurs de 3 ani condamnatul nu a sãvârşit nici o altã infracţiune."
B. Codul de procedurã penalã (CPP)
61. Dispoziţiile pertinente, astfel cum sunt redactate:
Articolul 409
"Procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremã de Justiţie orice hotãrâre definitivã."
Articolul 410
"Hotãrârile definitive de condamnare (...) pot fi atacate cu recurs în anulare [...]: I. (...) 4. când s-au aplicat pedepse [...] în alte limite decât cele prevãzute de lege; (...) 7. când faptei sãvârşite i s-a dat o greşitã încadrare juridicã; (...)."
Articolul 412
"Procurorul general poate dispune suspendarea executãrii hotãrârii înainte de introducerea recursului în anulare."
ÎN DREPT
Chestiune preliminarã: întinderea competenţei Marii Camere
62. În observaţiile Guvernului privind cererea de retrimitere a cauzei la Marea Camerã, formulatã de unul dintre reclamanţi, s-a subliniat cã cel de-al doilea reclamant nu şi-a dat în mod expres acordul pentru cererea de retrimitere. Or, cel de-al doilea reclamant nu era reprezentat de primul reclamant la data la care acesta din urmã a înaintat Curţii cererea de retrimitere mai sus menţionatã.
63. Guvernul considerã cã întinderea competenţei Marii Camere este limitatã la încãlcarea libertãţii de exprimare a primului reclamant. În consecinţã, Guvernul solicitã Marii Camere sã nu se pronunţe asupra capãtului de cerere a celui de-al doilea reclamant în virtutea art. 10 din Convenţie.
64. Reclamanţii s-au opus cererii formulate de Guvern şi solicitã Curţii sã soluţioneze cauza în ansamblul ei, întrucât cererea de retrimitere la Marea Camerã a fost introdusã în numele amândurora, cu atât mai mult cu cât Convenţia nu prevede expres consecinţele nesemnãrii documentului de cãtre unul dintre reclamanţi.
65. În ceea ce priveşte aceastã controversã, sarcina Curţii este de a stabili care sunt limitele examinãrii prezentei cauze sub aspectul cererii de retrimitere la Marea Camerã, introdusã de reclamant în baza art. 43 din Convenţie, care prevede:
"1. Într-un termen de 3 luni de la data hotãrârii unei Camere, orice parte în cauzã poate, în cazuri excepţionale, sã cearã retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un Colegiu de cinci judecãtori ai Marii Camere acceptã cererea în cazul în care cauza ridicã o problemã gravã referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau o altã problemã gravã cu caracter general.
3. În cazul în care Colegiul acceptã cererea, Marea Camerã se pronunţã asupra cauzei printr-o hotãrâre."
66. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, "cauza" retrimisã în faţa Marii Camere priveşte în mod necesar toate aspectele cererii soluţionate anterior de o Camerã în hotãrârea sa, neexistând nici un fundament care sã permitã o retrimitere parţialã a cauzei (K. şi T. împotriva Finlandei [GC], nr. 25.702/94, paragrafele 140-141, CEDO 2001-VII, şi Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragrafele 23-24, CEDO 2003-V). "Cauza" retrimisã în faţa Marii Camere este cererea astfel cum a fost declaratã admisibilã (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 63, paragraful 157; Azinas împotriva Ciprului [GC], Cererea nr. 56.679/00, paragraful 32, CEDO 2004-III), cu pãrţile care au participat la procedura desfãşuratã în faţa Camerei respective, evident cu pãstrarea calitãţii procesuale avute la data declarãrii admisibilitãţii cererii.
67. Aceste aspecte sunt conforme cu spiritul şi litera art. 37 paragraful 1 in fine din Convenţie, în baza cãruia Curtea poate continua examinarea cererii, dacã respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere, inclusiv dacã din circumstanţele cauzei se poate concluziona cã persoana interesatã nu doreşte sã o mai menţinã, ipotezã expres prevãzutã de art. 37 paragraful 1 c) şi cu care poate fi asimilatã nesemnarea cererii de retrimitere a cererii de cãtre cel de-al doilea reclamant (mutatis mutandis, Karner împotriva Austriei, Cererea nr. 40.016/98, paragraful 28, CEDO 2003-IX).
68. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât dl Mazãre a achiesat în mod expres, prin declaraţia sa din 17 august 2004, la cererea de retrimitere semnatã de primul reclamant (paragrafele 9 şi 13 de mai sus), menţinându-şi astfel, deşi a posteriori, capãtul de cerere în baza art. 10 din Convenţie, declarat admisibil de Camerã, precum şi voinţa de a supune cauza spre examinare Marii Camere.
69. În consecinţã, competenţa Marii Camere nu este limitatã la modul indicat de Guvern.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 10 din Convenţie
70. În opinia reclamanţilor, condamnarea lor ca urmare a publicãrii unui articol într-un ziar local la data de 12 aprilie 1994 reprezintã o atingere adusã libertãţii lor de exprimare, în sensul art. 10 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fãrã amestecul autoritãţilor publice (...).
2. Exercitarea acestor libertãţi, ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi, poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare într-o societate democraticã, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, (...) sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti."
A. Argumentele pãrţilor
1. Reclamanţii
71. Reclamanţii considerã cã atingerea adusã libertãţii lor de exprimare decurgând din condamnarea lor de cãtre instanţele interne nu corespundea unei "nevoi sociale imperioase" pentru a fi justificatã sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 10 menţionat. Ei subliniazã, în primul rând, cã prin publicarea articolului incriminat într-un ziar local au urmãrit sã atragã atenţia opiniei publice asupra unor chestiuni de naturã publicã şi politicã, legate de neregularitãţile pe care, în opinia lor, primãria le-a comis prin încheierea unui contract public de asociere cu o societate privatã.
72. Precizând cã în articolul lor nu au fãcut nici o referire legatã de viaţa privatã a pãrţii vãtãmate, doamna R.M., ceea ce demonstreazã buna lor credinţã, reclamanţii susţin cã acea caricaturã despre care au fost acuzaţi cã aduce atingere vieţii private a fostei juriste de la primãrie nu reprezintã decât o satirã umoristicã şi cã, în aceste condiţii, exagerarea anumitor trãsãturi caracteristice ale persoanelor şi circumstanţelor trebuie toleratã. În opinia lor, doar imaginaţia bogatã a doamnei R.M. a putut conduce la considerarea caricaturii în speţã ca fiind o insinuare cu privire la relaţiile intime pe care aceasta le-ar fi întreţinut cu fostul viceprimar, iar Guvernul nu ar fi trebuit sã preia aceastã interpretare rãuvoitoare.
Ei afirmã cã instanţele interne nu au vãzut în acea caricaturã un mijloc de a sugera cã ar fi existat relaţii extraconjugale între personajele care sunt reprezentate. Mai adaugã cã ei nu ar fi ezitat sã descrie în articolul lor - într-o manierã detaliatã, explicitã şi directã - eventualele relaţii intime între doi funcţionari ai primãriei, dacã ar fi avut cunoştinţã de acestea.
73. Ei sunt de pãrere cã trebuie sã se considere cã au verificat în mod adecvat informaţiile aduse la cunoştinţã publicului, informaţii care s-au întemeiat în acel moment pe un raport - a cãrui credibilitate nu a fost contestatã de nimeni - adoptat la 17 martie 1994 de cãtre Curtea de Conturi, singura instituţie publicã abilitatã sã controleze gestionarea finanţelor publice. Ei precizeazã cã au avut, de asemenea, şi surse în interiorul primãriei şi la Curtea de Conturi, pe care nu le-ar fi putut dezvãlui fãrã a le expune unor riscuri.
74. Reclamanţii subliniazã cã nu au fãcut proba veritãţii afirmaţiilor în faţa instanţelor interne datoritã unor motive obiective, legate în principal de protecţia surselor, precum şi din cauza atitudinii instanţelor naţionale care nu au acţionat, în virtutea rolului lor activ, pentru a stabili adevãrul afirmaţiilor lor. Ei apreciazã cã "adevãrul jurnalistic", care urmãreşte sã informeze rapid opinia publicã asupra unei chestiuni de interes general, se distinge de "adevãrul judiciar" stabilit de instanţele naţionale şi care urmãreşte sã angajeze responsabilitatea autorilor faptelor interzise de lege. Presa nu este chematã sã dezvãluie faptele cu aceeaşi exactitate cu care organele de anchetã sunt ţinute sã o facã.
75. Reclamanţii aratã cã afirmaţiile privind nelegalitatea contractului public încheiat de primãrie şi pentru care ei au fost condamnaţi au fost confirmate de raportul Curţii de Conturi. Ei justificã faptul cã au atras atenţia opiniei publice la doi ani dupã semnarea contractului prin aceea cã la acel moment au intrat în posesia raportului menţionat. De asemenea, ei subliniazã cã articolul incriminat o viza pe doamna R.M. În calitatea sa de funcţionarã a primãriei, la data sãvârşirii faptelor descrise în articol, şi nicidecum în calitatea sa de judecãtor, calitate pe care ea o avea la data apariţiei articolului.
76. În ultimul rând, ei aratã cã neexecutarea pedepsei cu închisoarea nu exonereazã Guvernul de rãspunderea privind atingerea adusã libertãţii lor de exprimare şi cã ei considerã cã sancţiunile la care au fost condamnaţi au fost excesive şi puteau aduce atingere dezbaterilor libere asupra chestiunilor de interes public, printr-o cenzurã individualã şi generalã.
2. Guvernul
77. În opinia Guvernului, condamnarea reclamanţilor a fost o mãsurã necesarã într-o societate democraticã, din moment ce publicarea articolului în cauzã constituia o încãlcare manifestã a eticii jurnalistice. Având în vedere cã reclamanţii nu au adus la cunoştinţã publicã informaţii întemeiate şi precise şi nu au fost de bunã-credinţã când au afirmat cã doamna R.M. era coruptã, Guvernul aratã cã reclamanţii nu au dovedit în faţa instanţelor interne cã au verificat aceste informaţii, limitându-se la a preciza cã au ţinut cont de anumite decizii ale consiliului local şi ale primãriei şi de o hotãrâre a Guvernului, care prin conţinutul lor nu justificã în nici un fel acuzaţiile grave de corupţie aduse doamnei R.M.
78. Guvernul subliniazã, de asemenea, cã reclamanţii nu au indicat niciodatã în faţa judecãtorilor naţionali un alt document sau alte informaţii ca sursã pentru articolul lor, în ciuda faptului cã erau conştienţi cã existã o decizie a primãriei care autorizase societatea "Vinalex" sã furnizeze serviciul public la care fãcea referire contractul de asociere. Întemeindu-se în special pe declaraţia fãcutã de cel de-al doilea reclamant în faţa Tribunalului Constanţa, Guvernul afirmã cã pentru reclamanţi publicarea acestui document nu era nici necesarã şi nici relevantã, având în vedere cã ar fi contrazis, în realitate, mesajul transmis prin articolul în cauzã. De altfel, Guvernul atrage atenţia asupra a ceea ce considerã a fi referiri neechivoce la viaţa privatã a doamnei R.M. - de exemplu, utilizarea de diminutive în textul care însoţea caricatura - care, în mod evident, nu erau de naturã sã contribuie la dezbaterea asupra subiectului de interes general adus la cunoştinţã publicului.
79. De asemenea, Guvernul aratã, pe de o parte, cã reclamanţii nu au fãcut proba veritãţii afirmaţiilor lor de naturã factualã (fapticã) asupra pretinsei corupţii şi complicitãţi a doamnei R.M. la încheierea ilegalã a contractelor şi, pe de altã parte, au omis sã furnizeze în faţa instanţelor interne o bazã factualã minimã, propice sã fondeze judecãţile lor de valoare asupra moralitãţii şi competenţei fostei juriste de la primãrie. În aceastã privinţã, Guvernul aratã cã instanţele au apreciat cã reclamanţii se fac vinovaţi de sãvârşirea infracţiunii de insultã şi de calomnie, dupã ce au stabilit reaua-credinţã a reclamanţilor.
80. În particular, în ceea ce priveşte raportul Curţii de Conturi, Guvernul apreciazã cã acest document nu ar fi constituit un fundament pentru a putea servi justificãrii afirmaţiilor incriminate, în mãsura în care a fost emis la 26 mai 1994, adicã la mai mult de o lunã dupã publicarea articolului. Pe de altã parte, reclamanţii nu au invocat în faţa instanţelor interne nici existenţa unui astfel de raport şi nici faptul cã verificãrile erau în curs la Curtea de Conturi, lipsind în acest fel instanţele de posibilitatea de a solicita documentele oficiale pertinente de la autoritãţile de control.
81. De asemenea, în opinia Guvernului, condamnarea ziariştilor rãspundea unei nevoi sociale imperioase de a proteja viaţa privatã şi reputaţia doamnei R.M. şi, implicit, prestigiul justiţiei, în mãsura în care calitatea de judecãtor în funcţie a pãrţii vãtãmate a fost subliniatã în mai multe rânduri în articolul incriminat. Guvernul considerã cã afirmaţiile reclamanţilor, departe de a privi o dezbatere de interes general, conţineau, în fapt, insulte la adresa judecãtorului în cauzã, ceea ce ar fi justificat, printre altele, gravitatea sancţiunii aplicate.
82. În aceastã privinţã, Guvernul aratã cã interdicţia impusã reclamanţilor de a exercita profesia de ziarist avea natura unei mãsuri de siguranţã şi nu caracterul unei pedepse, fiind necesarã ţinând cont de campania de defãimare declanşatã de reclamanţi împotriva pãrţii vãtãmate; potrivit Guvernului, o astfel de mãsurã era de naturã sã previnã orice recidivã. În orice caz, se aratã cã aceastã sancţiune nu a avut efecte practice asupra activitãţii profesionale a reclamanţilor.
83. În cele din urmã, subliniind cã aceştia nu au executat pedeapsa cu închisoarea la care fuseserã condamnaţi, Guvernul susţine cã graţierea acordatã reclamanţilor se înscrie, în fapt, în politica generalã a autoritãţilor române de a se opune la condamnarea jurnaliştilor la pedeapsa închisorii pentru delicte privind libertatea de exprimare. Guvernul aratã cã puterea legiuitoare a urmat aceeaşi tendinţã, recentele iniţiative de reforme legislative având ca rezultat dezincriminarea insultei şi eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie (a se vedea "dreptul intern pertinent", paragraful 57 de mai sus).
B. Aprecierea Curţii
1. Asupra existenţei unei ingerinţe
84. Nu s-a contestat cã sancţionarea reclamanţilor de cãtre instanţele naţionale ca urmare a publicãrii unui articol într-un ziar local, la care cel de-al doilea reclamant era redactor-şef, se analizeazã ca o "ingerinţã" în exercitarea de cãtre reclamanţi a libertãţii de exprimare.
85. Asemenea limitare încalcã Convenţia dacã nu respectã cerinţele impuse de paragraful 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacã ingerinţa "era prevãzutã de lege", dacã viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacã era "necesarã într-o societate democraticã" pentru atingerea acestor scopuri.
2. Asupra justificãrii ingerinţei
86. Avându-se în vedere hotãrârile instanţelor naţionale, este evident cã ingerinţa era "prevãzutã de lege", adicã de art. 205, 206 din Codul penal, astfel cum erau reglementate la epoca faptelor (paragraful 55) şi nu se pot contesta accesibilitatea şi previzibilitatea acestora, şi cã se urmãrea un scop legitim, adicã "protecţia drepturilor altuia", în special a reputaţiei doamnei R.M., funcţionarã la primãrie la data sãvârşirii faptelor şi judecãtor la data publicãrii articolului (paragrafele 40 şi 45 de mai sus).
87. Opiniile pãrţilor sunt divergente asupra caracterului "necesar într-o societate democraticã" a ingerinţei incriminate. Revine aşadar Curţii sã analizeze respectarea, în speţã, a acestei condiţii impuse de paragraful 2 al art. 10 precitat, nu fãrã a reaminti în prealabil principiile care se degajã din jurisprudenţa sa în materie.
a) Principii generale
88. Condiţia "necesitãţii într-o societate democraticã" impune Curţii sã determine dacã ingerinţa incriminatã corespundea "unei nevoi sociale imperioase". Statele contractante beneficiazã de o anumitã marjã de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar aceastã marjã este corelatã cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanţã independentã. Aşadar, Curtea este competentã sã statueze asupra chestiunii de a şti dacã o astfel de "limitare" se conciliazã cu libertatea de exprimare prevãzutã de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V; Asociaţia Ekin împotriva Franţei, Cererea nr. 39.288/98, paragraful 56, CEDO 2001-VIII).
89. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art. 10 hotãrârile pronunţate în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz şi Roire împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 29.183/95, paragraful 45, CEDO 1999-1). Nu rezultã de aici cã trebuie sã se limiteze sã verifice dacã statul pârât a folosit aceastã putere cu bunã-credinţã, cu grijã şi într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu sã fie apreciatã în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputate reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au fãcut (News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei, Cererea nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).
90. În special, Curtea trebuie sã determine dacã argumentele invocate de autoritãţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt "pertinente şi suficiente" şi dacã mãsura incriminatã era "proporţionalã cu scopurile legitime urmãrite" (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest context, Curtea trebuie sã se convingã cã autoritãţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilã a faptelor pertinente, au fãcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Hotãrârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VII, pag. 2.547-2.546, paragraful 51).
91. Curtea trebuie sã verifice dacã autoritãţile interne au pãstrat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertãţii de exprimare, consacratã de art. 10, şi, pe de altã parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauzã, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie ca element al vieţii private. Aceastã ultimã condiţie poate necesita adoptarea unor mãsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivã a vieţii private în relaţiile dintre indivizi.
b) Aplicarea în speţã a principiilor sus-menţionate
(i) "Nevoie socialã imperativã"
92. În cauza de faţã, instanţele interne au considerat cã reclamanţii au adus atingere, prin conţinutul articolului incriminat, demnitãţii şi imaginii publice ale doamnei R.M., prin aceea cã i-au imputat fapte determinate, cum ar fi complicitatea la actele frauduloase ale societãţii "Vinalex" şi prin reprezentarea într-o caricaturã a doamnei la braţul unui bãrbat purtând un sac umplut cu bani, ceea ce a fost de naturã sã o traumatizeze psihic şi sã dezinformeze publicul (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Trebuie examinat dacã motivele invocate de autoritãţile naţionale pentru a justifica condamnarea reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
93. Pentru a se pronunţa în cauzã, Curtea trebuie sã ţinã cont de un element important: rolul indispensabil de "câine de pazã" care revine presei într-o societate democraticã (Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Troms° şi Stenss împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie sã depãşeascã anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilitãţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotãrârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233-234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).
94. Trebuie constatat, în aceastã privinţã, cã articolul incriminat conţine în principal informaţii privind gestionarea fondurilor publice de cãtre anumiţi aleşi locali şi funcţionari publici şi, în special, privind anumite neregularitãţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii unui contract de asociere între primãrie şi o societate privatã, pentru imobilizarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile publice (paragraful 20 de mai sus).
95. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea localã, pe care reclamanţii aveau dreptul sã-l aducã la cunoştinţã publicului prin intermediul presei. împrejurarea cã aceeaşi problemã a fost ridicatã de Curtea de Conturi într-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primãrie de cãtre controlori financiari (paragraful 23 de mai sus) nu face decât sã confirme faptul cã articolul incriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea localã, care avea dreptul sã fie informatã.
96. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului cã raportul menţionat a fost adoptat dupã aproximativ o lunã de la data publicãrii articolului, Curtea subliniazã cã rolul ziariştilor de investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea fenomene, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intrã în posesia informaţiilor pertinente. Or, la o simplã lecturã a articolului se observã cã la data redactãrii sale reclamanţilor le era cunoscutã cel puţin versiunea iniţialã a raportului Curţii de conturi, dacã nu raportul definitiv (paragrafele 23 şi 24 de mai sus), mijloacele prin care pãrţile interesate şi-au procurat textul în cauzã fiind specifice libertãţii de investigare inerente exercitãrii profesiei lor.
97. Ca şi instanţele naţionale, Curtea noteazã cã articolul litigios conţine şi afirmaţii vizând-o direct pe doamna R.M., al cãrei nume complet figura chiar în titlul articolului şi în numeroase locuri în cadrul acestuia (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
Aceste afirmaţii transmit mesajul cã partea interesatã era implicatã într-o serie de acte frauduloase ale societãţii "Vinalex". Acestea au fost redactate într-un stil virulent, dupã cum rezultã din utilizarea unor termeni duri precum "escrocherie" şi "concurs de infracţiuni" sau a unor fraze precum "persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încãlcarea ei cu bunã ştiinţã", "dl ex-viceprimar (...) a luat mitã (...) obligându-şi sau cointeresându-şi subordonaţii, (...) R.M.", "ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţãrii, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecãtor (...), ori a luat şpagã şi poate lua în continuare", sau, mai departe, "ni se pare însã ilar faptul cã preşedintele Judecãtoriei nu a dispus nici o mãsurã (...) motivând cã suma ar fi prea micã" (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
98. Trebuie amintitã jurisprudenţa constantã a Curţii, conform cãreia, pentru aprecierea existenţei unei "necesitãţi sociale imperioase" care sã justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertãţii de exprimare, este necesar sã se facã distincţia clarã între fapte şi judecãţi de valoare. Dacã materialitatea primelor poate fi doveditã, cele din urmã nu pot fi supuse unei probãri a exactitãţii lor [a se vedea, de exemplu, hotãrârile De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, citatã mai sus, pag. 235, paragraful 42, şi Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].
99. Bineînţeles cã, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil sã se facã distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecãţi de valoare. Nu este mai puţin adevãrat cã şi o judecatã de valoare se poate dovedi excesivã dacã este lipsitã de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).
100. În speţã, afirmaţiile reclamanţilor cu privire la doamna R.M. au fost formulate sub forma unei alternative - "ori a semnat contractul (...) necunoscând legile ţãrii (...), ori a luat şpagã" -, ceea ce ar putea crea impresia cã este vorba de o judecatã de valoare. Totuşi, dacã analizãm afirmaţiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusiv caricatura care îl însoţeşte, se observã cã ele includ, în realitate, acuzaţii de fapt precise la adresa doamnei R.M., în sensul cã ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegale şi cã ar fi primit mitã. Afirmaţiile reclamanţilor au creat cititorilor impresia cã doamna R.M. avusese un comportament necinstit şi interesat şi puteau conduce la formarea opiniei cã "escrocheria" de care erau acuzaţi ea şi fostul viceprimar şi mita pe care ar fi primit-o constituiau fapte stabilite şi nu erau puse la îndoialã.
101. Dacã în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul atunci când este informatã cu privire la existenţa unor presupuse ilegalitãţi comise de aleşi locali şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bazã factualã suficientã (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 în fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004).
102. Cu atât mai mult ar fi fost cazul în speţã, avându-se în vedere cã era vorba de acuzaţii grave referitoare la doamna R.M., de naturã sã angajeze rãspunderea sa penalã, cum a arãtat de altfel Curtea Supremã de Justiţie în decizia sa din 9 iulie 1996 (paragraful 45 de mai sus). În aceastã privinţã, trebuie amintit cã exercitarea libertãţii de exprimare implicã obligaţii şi responsabilitãţi şi cã garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia sã acţioneze cu bunã-credinţã, astfel încât sã furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France ş.a. împotriva Franţei, Cererea nr. 53.984/00, paragraful 37, CEDO 2004-II; Colombani ş.a., citatã mai sus, paragraful 65, Harlanova (dec.), citatã mai sus; McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83-86, CEDO 2002-III).
103. Or, nici unul dintre aceste elemente nu se regãseşte în cauzã. Dupã analiza tuturor elementelor pe care le-au avut la dispoziţie, instanţele naţionale au apreciat cã acuzaţiile reclamanţilor cu privire la persoana interesatã prezentau o realitate deformatã şi nu se sprijineau pe fapte reale (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Curtea nu susţine teza reclamanţilor conform cãreia instanţele române nu au avut un rol activ în investigarea faptelor, astfel încã sã ajungã la "adevãrul judiciar" (paragraful 74 de mai sus). Dimpotrivã, din faptele cauzei rezultã cã instanţele sesizate au acordat reclamanţilor timpul necesar pregãtirii apãrãrii (paragrafele 26, 30, 32, 33 şi 36 de mai sus), mergând chiar pânã la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenţa lor (paragrafele 26 şi 33 de mai sus).
104. De asemenea, şi un alt factor are însemnãtate în speţã: atitudinea reclamanţilor în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, dupã cum au fãcut şi Judecãtoria Lehliu-Garã şi Tribunalul Cãlãraşi (paragrafele 38 şi 42 de mai sus), cã reclamanţii au manifestat o evidentã lipsã de interes faţã de procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecãtoriei, nici la cele în faţa tribunalului, deşi fuseserã legal citaţi. Aceştia nu şi-au motivat cererea de recurs (paragraful 42 de mai sus) şi, în toate stadiile procedurii în faţa instanţelor naţionale, nu au produs elemente de probã în susţinerea afirmaţiilor lor sau care ar fi servit drept o bazã factualã suficientã pentru acestea (paragrafele 24 şi 27 de mai sus).
105. Curtea noteazã în special cã reclamanţii nu au prezentat în faţa instanţelor naţionale o copie a raportului Curţii de Conturi şi nici mãcar nu au indicat, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lor, cã afirmaţiile lor aveau la bazã un astfel de raport oficial. Un asemenea demers ar fi permis judecãtorilor naţionali sã cearã Curţii de Conturi prezentarea documentului cu titlu de probã în cadrul procesului penal, dupã cum, pe bunã dreptate, a arãtat Guvernul pârât (a se vedea paragraful 80 in fine).
106. Curtea nu este convinsã de argumentul reclamanţilor conform cãruia aceştia nu au prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor pentru a-şi proteja sursele. Reafirmându-şi jurisprudenţa constantã conform cãreia protecţia surselor ziariştilor reprezintã una dintre pietrele unghiulare ale libertãţii presei, fãrã de care sursele ar putea fi descurajate sã sprijine presa în vederea informãrii publicului cu privire la aspecte de interes general (a se vedea Goodwin, citatã mai sus, pag. 500, paragraful 39; Roemen şi Schmit împotriva Luxembourg, Cererea nr. 51.772/99, paragraful 57, CEDO 2003-IV), Curtea precizeazã cã obligaţia reclamanţilor de a oferi o bazã factualã solidã afirmaţiilor în cauzã nu implica deloc obligaţia de a dezvãlui numele persoanelor care le furnizaserã informaţiile care au stat la baza articolelor. Mai mult, din elementele aflate la dispoziţia Curţii nu rezultã cã, pe întreaga duratã a procedurii penale îndreptate împotriva reclamanţilor sau chiar la data la care cel de-al doilea reclamant s-a prezentat în faţa judecãtoriei (paragraful 27 de mai sus), raportul Curţii de Conturi, pe care este evident cã s-au întemeiat reclamanţii, reprezenta un document cu caracter confidenţial a cãrui divulgare ar fi putut duce la aplicarea unor sancţiuni pentru ei sau pentru sursele lor.
107. Cu atât mai mult, reclamanţii nu ar trebui sã susţinã cã motivele reţinute de instanţele naţionale care i-au condamnat nu sunt pertinente sau suficiente, avându-se în vedere cã ei înşişi nu au oferit instanţelor argumentele şi elementele de probã de care se prevaleazã acum în faţa Curţii, lipsind astfel instanţele naţionale de posibilitatea de a aprecia în deplinã cunoştinţã de cauzã dacã aceştia au depãşit sau nu limitele criticii admisibile (a se vedea paragrafele 24, 73 şi 75 de mai sus).
108. În plus, Curtea reţine cã dacã raportul respectiv - în mãsura în care acesta fusese emis de Curtea de Conturi - putea fi considerat ca o bazã factualã solidã şi credibilã pentru afirmaţiile care au pus sub semnul întrebãrii legalitatea contractului dintre primãrie şi societatea "Vinalex" (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani ş.a., citatã mai sus, paragraful 65; Bladet Tromso şi Stenss, citatã mai sus, paragraful 68), acesta nu precizeazã nimic, nici mãcar nu sugereazã, cu privire la pretinsele încãlcãri ale legii, sãvârşite de fostul viceprimar şi de doamna R.M., sau cu privire la faptul cã ar fi primit mitã pentru încheierea contractului.
109. În ceea ce priveşte modul în care autoritãţile au abordat acest caz, Curtea reţine cã instanţele române au admis exact cã acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamanţilor, în calitate de reprezentanţi ai presei, de a comunica fapte şi idei şi, pe de altã parte, dreptul doamnei R.M. de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Pe baza elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea apreciazã cã motivele reţinute de instanţe în vederea condamnãrii reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
110. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiazã statele pãrţi în astfel de cazuri, Curtea apreciazã, în lumina circumstanţelor cauzei, cã autoritãţile naţionale puteau sã considere necesar sã limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi cã, astfel, condamnarea acestora pentru insultã şi calomnie rãspundea unei "nevoi sociale imperioase". Urmeazã sã se analizeze în ce mãsurã limitarea menţionatã a fost proporţionalã scopului legitim urmãrit, având în vedere pedepsele aplicate.
(ii) Proporţionalitatea pedepsei
111. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalitãţii unei limitãri aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, paragraful 69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, paragrafele 41-42, Hotãrârea din 27 mai 2003; Lesnik, citatã mai sus, paragrafele 63-64). Astfel, Curtea trebuie sã dea dovadã de atenţie maximã atunci când mãsurile luate sau pedepsele aplicate de autoritãţile naţionale sunt de naturã sã descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotãrârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pag. 25-26, paragraful 35).
112. În cauzã, pe lângã obligarea lor la plata de daune-interese pentru prejudiciul moral cauzat doamnei R.M., reclamanţilor li s-a aplicat o pedeapsã de 7 luni de închisoare cu executare, însoţitã de interzicerea unor drepturi civile şi a practicãrii profesiei de ziarist timp de un an (paragraful 37 de mai sus). Aceste sancţiuni sunt, evident, foarte severe.
113. Chiar dacã statele pãrţi au posibilitatea, adicã rãspunderea, în conformitate cu obligaţiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Convenţie (paragraful 91 de mai sus, in fine), de a reglementa modul de exercitare a libertãţii de exprimare, astfel încât sã se asigure prin lege o protecţie adecvatã a reputaţiei persoanelor, acestea trebuie sã evite adoptarea unor mãsuri de naturã sã descurajeze presa în realizarea funcţiei sale de alertare a publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autoritãţilor (paragraful 93 de mai sus). Existã riscul ca jurnaliştii de investigaţie sã se abţinã de la exprimarea cu privire la chestiuni de interes general - precum presupuse nereguli în alocarea unor contracte publice cãtre societãţi comerciale - dacã aceştia sunt supuşi riscului de a fi condamnaţi, atunci când legislaţia prevede astfel de sancţiuni pentru atacuri nejustificate la adresa reputaţiei altuia, cum ar fi pedeapsa închisorii sau interzicerea exercitãrii profesiei.
114. Efectul descurajant pe care teama faţã de asemenea sancţiuni îl are asupra exercitãrii de cãtre ziarişti a libertãţii de exprimare este evident (mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtenstein [GC], Cererea nr. 28.396/95, paragraful 50, CEDO 1999-VII; Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 54, CEDO 2002-II, Goodwin, citatã mai sus, pag. 500, paragraful 39; Elci ş.a. Împotriva Turciei, Cererea nr. 23.145/93 şi 25.091/94, paragraful 714, 13 noiembrie 2003). Fiind nociv pentru societate în ansamblul sãu, acesta face şi el parte din elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii proporţionalitãţii - şi, prin urmare, al justificãrii - pedepselor aplicate în cauzã reclamanţilor, care aveau, desigur, dupã cum Curtea a arãtat mai sus, dreptul de a supune atenţiei publicului problema semnãrii unui contract de parteneriat între autoritãţile locale şi societatea privatã respectivã (paragrafele 94 şi 95 de mai sus).
115. Deşi stabilirea pedepselor este în principiu de competenţa instanţelor naţionale, Curtea considerã cã aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracţiune în domeniul presei nu este compatibilã cu libertatea de exprimare a jurnaliştilor, garantatã de art. 10 din Convenţie, decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale, ca de exemplu în cazul difuzãrii unui discurs de incitare la urã sau la violenţã (a se vedea, mutatis mutandis, Feridun Yazar împotriva Turciei, Cererea nr. 42.713/98, paragraful 27, 23 septembrie 2004; Surek şi Ozdemir împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.927/94 şi 24.277/94, paragraful 63, 8 iulie 1999). în legãturã cu acest aspect, Curtea ia notã de iniţiativele legislative ale autoritãţilor române care, recent, au condus la dezincriminarea insultei şi la eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie (paragraful 57 de mai sus).
116. Nici un element din prezenta cauzã, care este o cauzã tipicã de calomniere a unei persoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de naturã sã justifice aplicarea pedepsei cu închisoarea. Prin însãşi natura sa, o astfel de pedeapsã are, fãrã îndoialã, un efect descurajant, iar faptul cã reclamanţii nu au executat-o nu schimbã în nici un fel aceastã concluzie din moment ce graţierea de care au beneficiat este o mãsurã aparţinând puterii discreţionare a preşedintelui ţãrii; în plus, dacã un asemenea act de clemenţã urmãreşte scutirea persoanelor vinovate de executarea pedepsei, aceasta nu înlãturã şi condamnarea (paragrafele 50 şi 60 de mai sus).
117. În plus, pedeapsa închisorii care le-a fost aplicatã reclamanţilor a fost însoţitã de interzicerea exercitãrii tuturor drepturilor civile prevãzute de art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai sus). Într-adevãr, ca urmare a suspendãrilor succesive ale executãrii, acordate de procurorul general (paragrafele 48 şi 49 de mai sus), reclamanţii nu au trebuit sã suporte efectele pedepsei accesorii, înlãturatã ca efect al graţierii, conform legislaţiei interne în materie (paragraful 50 de mai sus in fine). Rezultã cã o asemenea interdicţie, aplicabilã în dreptul român în mod automat oricãrei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplicã pedeapsa principalã şi fãrã a fi supusã controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcãlab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, paragraful 48, Hotãrârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvatã în cauzã şi nu se justificã în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat rãspunderea penalã a reclamanţilor.
118. În ceea ce priveşte interzicerea exercitãrii profesiei de jurnalist timp de un an, aplicatã reclamanţilor, care a fost menţinutã, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantã conform cãreia mãsurile prin care se limiteazã în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în amãnunt şi nu se justificã decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, citatã mai sus, paragraful 56 in fine). Curtea considerã cã, deşi circumstanţele cauzei indicã faptul cã pedeapsa nu a avut consecinţe concrete în privinţa reclamanţilor (paragrafele 51 şi 52 de mai sus), aceasta a fost de o gravitate deosebitã, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din partea reclamanţilor.
119. Curtea apreciazã cã, aplicând activitãţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generalã cu caracter preventiv, chiar dacã aceasta este temporarã, instanţele interne nu au respectat principiul conform cãruia presa trebuie sã îşi poatã realiza funcţia de "câine de pazã" în cadrul unei societãţi democratice.
(iii) Concluzie
120. Dacã atingerea adusã de autoritãţile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor poate fi justificatã prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauzã, pedeapsa aplicatã persoanelor interesate şi interdicţiile aplicate alãturi de aceasta de cãtre instanţele naţionale au fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmãrit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultã şi calomnie.
121. Curtea considerã cã, în speţã, instanţele interne au depãşit cadrul unei limitãri "necesare" libertãţii de exprimare a reclamanţilor.
122. Prin urmare, art. 10 din Convenţie a fost încãlcat.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
123. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul
124. Primul reclamant solicitã 2.537,65 dolari S.U.A., echivalentul a 2.108 euro, pentru prejudiciul material ca urmare a beneficiului neîncasat prin încetarea contractului sãu de muncã între 14 aprilie 1997 şi 7 februarie 2000, datã la care a fost angajat de o altã societate de presã.
Cel de-al doilea reclamant solicitã 2.445,10 dolari S.U.A., echivalentul a 2.033 euro, reprezentând echivalentul a 25 milioane lei la plata cãrora au fost obligaţi în solidar ambii reclamanţi, dar care, în realitate, au fost achitaţi doar de cãtre el doamnei R.M.
125. Reclamanţii solicitã, de asemenea, câte 100.000 dolari S.U.A., echivalentul a 83.151 euro, pentru prejudiciul moral pe care susţin cã l-ar fi suferit ca urmare a suferinţelor psihice ce le-au fost cauzate prin condamnarea lor la o pedeapsã cu închisoarea de o asemenea gravitate, afectãrii reputaţiei şi carierei lor şi a stresului determinat de nesiguranţa în care au trãit timp de mai mult de un an dupã condamnarea lor, avându-se în vedere cã pedeapsa privativã de libertate putea fi pusã oricând în executare.
126. Guvernul considerã cã daunele-interese care ar putea fi acordate, dacã este cazul, primului reclamant nu ar trebui sã acopere decât beneficiul nerealizat pe durata interdicţiei exercitãrii profesiei, adicã între 22 noiembrie 1996 şi 22 noiembrie 1997. Nu formuleazã obiecţii faţã de cererea de acordare a daunelor materiale formulatã de al doilea reclamant.
127. În schimb, Guvernul apreciazã cã reclamanţilor nu trebuie sã li se acorde despãgubiri pentru prejudiciul moral. Evidenţiind cã condamnarea celui de-al doilea reclamant nu a avut consecinţe asupra reputaţiei şi carierei sale, având în vedere alegerea sa ca deputat în Parlamentul României şi ca primar al Constanţei, Guvernul considerã cã hotãrârea Curţii ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilã suficientã.
128. În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la pierderea veniturilor salariale ale primului reclamant, Curtea aratã cã nu existã o legãturã de cauzalitate directã suficient stabilitã între aceasta şi încãlcarea art. 10 din Convenţie constatatã de Curte. Concret, concedierea din 14 aprilie 1997 a fost motivatã de reducerea personalului unitãţii (paragraful 51 de mai sus), iar reclamantul nu a transmis nici un element din care sã rezulte cã s-a strãduit fãrã succes sã îşi gãseascã un nou loc de muncã înainte de încetarea interdicţiei. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului.
129. Având în vedere concluzia sa conform cãreia condamnarea reclamanţilor ar fi putut fi consideratã ca o mãsurã "necesarã într-o societate democraticã" în vederea restabilirii echilibrului între diversele interese concurente în cauzã dacã sancţiunea penalã şi interdicţiile aplicate nu ar fi fost evident disproporţionate (paragrafele 120 şi 121 de mai sus), Curtea va respinge şi cererea celui de-al doilea reclamant privind restituirea sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral pe care a trebuit sã o achite pãrţii vãtãmate în baza hotãrârilor interne.
130. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciazã cã simpla constatare a încãlcãrii art. 10 din Convenţie reprezintã, în sine, o reparaţie echitabilã suficientã pentru repararea oricãrui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanţi.
B. Cheltuieli de judecatã
131. Fãrã a indica valoarea acestora şi fãrã a oferi acte justificative, reclamanţii solicitã restituirea cheltuielilor de judecatã suportate de aceştia în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Aceştia lasã la aprecierea Curţii stabilirea sumei care ar putea fi acordatã cu acest titlu.
132. Guvernul nu se opune, în principiu, acestei cereri, sub rezerva transmiterii actelor justificative necesare.
133. Curtea reaminteşte cã, în aplicarea art. 41 din Convenţie, aceasta acordã doar cheltuieli de judecatã cu privire la care se stabileşte cã au fost cu adevãrat suportate, cã acestea au fost necesare şi cã au o valoare rezonabilã. În plus, art. 60 paragraful 2 din regulament prevede cã orice pretenţie formulatã în baza art. 41 din Convenţie trebuie indicatã în cifre exacte, detaliatã şi însoţitã de actele justificative necesare, în lipsa cãrora Curtea poate respinge o asemenea cerere, în întregime sau în parte (a se vedea, de exemplu, Vides Aizsardzibas Klubs, citatã mai sus, paragraful 56).
134. În cauzã, Curtea constatã cã reclamanţii nu şi-au precizat cererea în nici un fel, neindicând cuantumul şi nejustificând cheltuielile de judecatã pretinse. În consecinţã, hotãrãşte sã nu acorde nici o sumã cu acest titlu.
PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,
CURTEA:
1. hotãrãşte, în unanimitate, cã art. 10 din Convenţie a fost încãlcat;
2. hotãrãşte, cu 6 voturi la 1, cã simpla constatare a unei încãlcãri reprezintã, în sine, o reparaţie echitabilã suficientã pentru prejudiciul moral care ar fi fost eventual suferit de reclamanţi;
3. respinge, cu 6 voturi la 1, restul cererii de reparaţie echitabilã.
Redactatã în limbile francezã şi englezã şi pronunţatã în şedinţã publicã în Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 17 decembrie 2004.
Paul Mahoney,
grefier
Luzius Wildhaber,
preşedinte
La prezenta hotãrâre sunt anexate, conform art. 45 paragraful 2 din Convenţie şi art. 74 paragraful 2 din regulament, opiniile urmãtoare:
- opinia concordantã a domnului Cabral Barreto, la care s-au alãturat domnii Ress şi Bîrsan;
- opinia parţial dizidentã a domnului Costa.
OPINIA CONCORDANTĂ
a domnului judecãtor Cabral Barreto la care se alãturã domnii judecãtori Bîrsan şi Ress
Împãrtãşesc opinia majoritãţii cã Marea Camerã este competentã sã examineze prezenta cauzã în întregul ei în legãturã cu ambii reclamanţi, dar nu pot fi de acord cu întreaga motivare.
Dupã pãrerea mea, factorul semnificativ este cã domnul Mazãre a susţinut şi a acceptat cererea de trimitere în faţa Marii Camere, fãcutã în numele sãu de domnul Cumpãnã.
Cu toate acestea, dacã majoritatea sugereazã în paragraful 68 din hotãrâre cã, atunci când existã mai mulţi reclamanţi, trimiterea cauzei la Marea Camerã îi permite acesteia sã examineze global aspectele cererii examinate de camerã (a se vedea paragraful 66), nu pot fi de acord.
Dupã pãrerea mea, trebuie fãcutã distincţia între cauzele în care existã un singur reclamant şi cele în care sunt mai mulţi.
În prima situaţie, trimiterea în faţa Marii Camere la cererea pãrţilor - statul sau reclamantul - implicã examinarea globalã a cererii, chiar dacã solicitarea se limiteazã la anumite aspecte sau capete de cerere (K. şi T. împotriva Finlandei, citatã în hotãrâre).
În ipoteza în care existã mai mulţi reclamanţi, iar cererea de trimitere la Marea Camerã provine de la un singur reclamant, pãrerea mea este cã Marea Camerã nu are competenţa de a examina capetele de cerere ale altui reclamant împotriva voinţei acestuia, decât dacã obiectul litigiului este legat indivizibil de toţi reclamanţii (care sã fi fost reuniţi în aceeaşi procedurã).
Mi se pare dificil de susţinut cã totalitatea reclamanţilor se aflã într-o astfel de situaţie de indivizibilitate şi cã interesele lor nu pot fi analizate separat.
Chiar şi într-o situaţie unicã, adicã un act izolat al autoritãţilor care a cauzat încãlcãri ale Convenţiei pentru mai multe persoane, examinarea diferenţiatã şi autonomã a capetelor de cerere ale reclamanţilor este posibilã din punct de vedere juridic şi chiar dezirabilã.
În aceste împrejurãri, Curtea a acceptat întotdeauna rezolvarea cauzei cu privire la unul dintre reclamanţi; de exemplu, nimic nu împiedicã soluţionarea amiabilã a cauzei între un reclamant şi stat, care sã punã capãt cererii sale, procedura continuând cu examinarea capetelor de cerere ale celorlalţi reclamanţi.
Dacã interpretez corect paragraful 67, majoritatea considerã cã, în temeiul art. 37 alin. 1 din Convenţie, Marea Camerã poate examina capetele de cerere ale unui reclamant care nu i-a solicitat intervenţia.
Dupã pãrerea mea, o astfel de interpretare merge prea departe. Posibilitatea de a continua examinarea este, în fapt, supusã condiţiei ca cererea sã fi fost radiatã de pe rol pentru unul dintre motivele enunţate în alin. 1 din art. 37.
Odatã ce camera şi-a pronunţat hotãrârea, hotãrâre acceptatã de stat, Marea Camerã trebuie sã se limiteze la examinarea cererii reclamantului care solicitã trimiterea cauzei.
Pentru ceilalţi reclamanţi, hotãrârea Camerei va deveni definitivã în conformitate cu art. 44 alin. 2.
Desigur, este posibil ca între hotãrârea Camerei şi hotãrârea Marii Camere sã existe contradicţii şi, în consecinţã, sã se aplice soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie.
Totuşi, aceasta poate interveni şi în alte situaţii, în special în ipoteza în care anumiţi reclamanţi soluţioneazã cauza pe cale amiabilã, în vreme ce alţii obţin în final o hotãrâre în care se aratã cã nu a existat o încãlcare.
Soluţia pe care o recomand, în ciuda riscului pronunţãrii unor hotãrâri contradictorii de cãtre Camerã şi Marea Camerã, este singura care garanteazã respectarea principiilor care guverneazã procedura în faţa Curţii, cum sunt principiul egalitãţii armelor şi principiul contradictorialitãţii.
E dificil de spus cum poate Marea Camerã sã soluţioneze "cauza" unei persoane care nu se prezintã în faţa sa ca parte în procedurã fãrã sã aducã atingere principiilor care trebuie respectate în speţã.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
a domnului judecãtor Costa
Sunt de acord cu hotãrârea Marii Camere, pe care o consider excelentã. Cu excepţia unui singur punct: refuzul de a acorda reclamanţilor orice reparaţie echitabilã.
Curtea a considerat cã nu este cazul sã acorde o reparaţie pentru prejudiciul material, deşi cel de-al doilea reclamant a plãtit daune-interese doamnei R.M.: or, Curtea ia în considerare sumele plãtite de un reclamant pãrţii adverse în temeiul hotãrârilor judecãtoreşti şi în mod normal condamnã statul pârât sã le ramburseze atunci când legãtura de cauzalitate este stabilitã (a se vedea, de exemplu, Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 63, CEDO 2002-II).
Curtea a apreciat, de asemenea, în ceea ce priveşte daunele morale, cã faptul cã a constatat o încãlcare a Convenţiei constituie o reparaţie suficientã. Este adevãrat cã ea a ajuns frecvent, deşi nu întotdeauna, la aceastã concluzie (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 23.118/96, paragraful 56, CEDO 1999-VIII - dar în sens invers Hotãrârea Nikula împotriva Finlandei citatã mai sus, paragraful 65), în vreme ce în cauzele privind durata procedurii ea acordã în mod sistematic reclamanţilor sume cu titlu de daune morale, datoritã "anxietãţii" sau "angoasei" cauzate de o duratã nerezonabilã a procedurii. Se ridicã semne de întrebare cu privire la aceastã severitate în cazul încãlcãrii unui drept material şi cu privire la aceastã generozitate în caz de încãlcare proceduralã (a se vedea în acest sens, de exemplu, opiniile separate în cauza Di Mauro împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 34.256/96, CEDO 1999-V). Se poate observa, de asemenea, cã, în prezenta cauzã, reclamanţii, condamnaţi la pedeapsa închisorii, au încercat cu certitudine sentimente de anxietate sau chiar angoasã, cel puţin pânã la graţiere, care, în plus, nu a înlãturat pedepsele accesorii.
În sfârşit, Curtea a decis sã nu acorde nimic domnilor Cumpãnã şi Mazãre pentru cheltuieli de judecatã, deşi au fost reprezentaţi în faţa instanţelor interne şi în faţa Marii Camere a Curţii. Este drept cã au lãsat la aprecierea acesteia stabilirea cuantumului ce le va fi acordat cu acest titlu (paragraful 131 din hotãrâre). Curtea s-a limitat sã constate cã nu au justificat cheltuielile. Or, statuând în echitate, ar fi putut tot atât de bine sã considere cã unele cheltuieli au fost fãcute în orice caz şi sã admitã cererea acordând o sumã forfetarã, ceea ce se întâmplã frecvent.
Pe scurt, reclamanţii n-au obţinut decât o satisfacţie platonicã sau o victorie α la Pyrrhus (dupã cum preferãm o imagine desprinsã din filosofia atenianã sau din regatul lui Epir). Aceasta mi se pare, indiferent de comportamentul lor, oarecum excesiv: încã o datã, un reclamant care pierde toate procesele în faţa instanţelor interne obţine, practic în toate cazurile, sume deloc neglijabile în temeiul art. 41, chiar dacã a avut o atitudine dilatorie sau a acţionat cu rea-credinţã. Consider cã aceasta reprezintã, în sine, o justificare (chiar dacã izolatã!) a dezacordului cu pct. 2 şi 3 din dispozitiv.
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
