Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
În Cauza Davidescu contra României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii B. M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefierul secţiei,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 24 octombrie 2006,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 2.252/02, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Ioan Ilus Davidescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21 septembrie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna avocat Maria Despa, care a fost înlocuitã de doamna avocat Aurelia Popescu. În prezent este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 24 mai 2005 Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a decis cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul este nãscut în 1943 şi locuieşte în Sinaia.
6. În 1950, în virtutea <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , statul a intrat în posesia unui imobil situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, compus dintr-un imobil cu 3 apartamente şi terenul aferent, care aparţinea mãtuşii reclamantului.
7. La 15 octombrie, 25 octombrie şi 13 decembrie 1996, societatea H., administratorul bunurilor statului, a vândut soţilor C.S., soţilor M. şi, respectiv, soţilor C.I. apartamentele nr. 3, 1 şi 2, situate în imobilul în chestiune, în care locuiau în calitate de locatari.
1. Acţiunea în revendicare
8. La 3 iunie 1997, reclamantul, arãtând cã în baza <>Decretului nr. 92/1950 bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi cã mãtuşa sa fãcea parte dintr-una din aceste categorii, a introdus la Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliarã împotriva Primãriei Bucureşti şi a societãţii H.
9. Printr-o sentinţã din 19 septembrie 1997 judecãtoria a admis acţiunea reclamantului, pe motiv cã statul intrase în posesia imobilului fãrã titlu valabil, şi a dispus restituirea imobilului de cãtre pãrţile pârâte. Pãrţile pârâte, deşi au fost citate legal în procedurã, nu s-au prezentat şi nu au formulat apãrãri. În apel, printr-o hotãrâre definitivã din 9 aprilie 1998, Tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa pronunţatã în primã instanţã.
10. Printr-un proces-verbal din 9 septembrie 1998 reclamantul a fost pus în posesia imobilului şi a terenului, dar a constatat cu acest prilej cã cele 3 apartamente ale imobilului fuseserã vândute anterior locatarilor. Printr-o dispoziţie din 7 octombrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului aflat în litigiu reclamantului.
11. Prin Scrisoarea din 29 ianuarie 2001, primãria l-a informat pe reclamant cã cererea sa de a i se restitui imobilul în cauzã în temeiul dispoziţiilor <>Legii nr. 112/1995 fusese respinsã, pe motiv cã imobilul îi fusese deja restituit prin Hotãrârea definitivã din 19 septembrie 1997.
2. Acţiunea în anularea contractelor de vânzare
a) acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpãrare a apartamentului nr. 1
12. La data de 15 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primãriei Bucureşti, a societãţii H. şi a soţilor M. în anularea contractului de vânzare încheiat la 25 octombrie 1996 şi, în subsidiar, în revendicarea acestui apartament. Reclamantul se întemeia pe Sentinţa definitivã din 19 septembrie 1997, prin care Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti constatase dreptul sãu de proprietate asupra imobilului în litigiu. În plus, reclamantul a cerut constatarea nulitãţii contractului de vânzare pentru cauzã ilicitã, susţinând cã pãrţile au fost de rea-credinţã cu ocazia încheierii acestuia, în mãsura în care ştiau la data semnãrii contractului cã reclamantul fãcuse demersuri pentru a i se restitui imobilul.
13. Prin Sentinţa din 26 ianuarie 2000, judecãtoria a respins cererea de anulare a contractului, pe motiv cã acest contract fusese încheiat anterior datei introducerii de cãtre reclamant a acţiunii sale în revendicare, cã acesta din urmã nu adresase o comunicare pãrţilor asupra demersurilor sale şi cã acest contract respecta dispoziţiile <>Legii nr. 112/1995 . În privinţa cererii reclamantului de revendicare a apartamentului, judecãtoria a respins-o, pe motiv cã avea un caracter subsidiar şi cã nu fusese sesizatã asupra acestui lucru decât în vederea dispunerii restituirii imobilului dupã anularea contractului de vânzare-cumpãrare în litigiu. În mãsura în care, în speţã, contractul de vânzare-cumpãrare nu fusese anulat, nu putea hotãrî asupra acţiunii în revendicare a reclamantului. Judecãtoria a considerat cã admisibilitatea acţiunii în revendicare depindea de admisibilitatea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare şi cã, în speţã, nu se impunea compararea titlurilor de proprietate ale pãrţilor.
14. La data de 14 februarie 2000 reclamantul a introdus apel, menţionând cã respectivul contract de vânzare-cumpã rare avea o cauzã ilicitã şi cã acţiunea sa în revendicare nu avea un caracter subsidiar. Între altele, el susţinea cã judecãtoria, în virtutea rolului sãu activ, ar fi trebuit, din oficiu, sã compare titlul sãu cu cel al soţilor M.
15. Prin Decizia din 15 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului în ceea ce priveşte anularea contractului de vânzare-cumpãrare. Instanţa a validat contractul de vânzare-cumpãrare pe motiv cã pãrţile au fost de bunã-credinţã cu ocazia încheierii sale. În ceea ce priveşte cererea de revendicare a apartamentului, tribunalul a admis apelul reclamantului şi a comparat titlurile pãrţilor în litigiu. Acesta a considerat cã titlul de proprietate al soţilor M. era preferabil, din cauza faptului cã statul nu mai era proprietarul imobilului în momentul în care s-a pronunţat Sentinţa definitivã din 19 septembrie 1997, care îl obliga sã restituie bunul în litigiu reclamantului.
16. La data de 18 ianuarie 2001 reclamantul a formulat recurs, susţinând cã tribunalul nu a apreciat corect probele în privinţa cererii sale de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare. În plus, a subliniat cã în cererea sa de chemare în judecatã nu cerea compararea titlurilor de proprietate şi cã, în consecinţã, tribunalul hotãrâse ultra petita.
17. Prin Decizia definitivã din 20 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins recursul. Ea a confirmat temeinicia hotãrârii pronunţate în primã instanţã în ceea ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpã rare. Aceasta a constatat, de asemenea, dupã ce a interpretat cererea de chemare în judecatã a reclamantului, cã acesta din urmã nu intenţiona, într-adevãr, sã cearã compararea titlurilor de proprietate.
b) acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpãrare a apartamentului nr. 2
18. La data de 16 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primãriei Bucureşti, a societãţii H. şi a soţilor C.I. în anularea contractului de vânzare-cumpãrare din 13 decembrie 1996 pentru cauzã ilicitã şi, în subsidiar, cu o acţiune în revendicarea apartamentului.
19. Prin Sentinţa din 19 ianuarie 2000, judecãtoria a respins acţiunea reclamantului, pe motiv cã contractul fusese încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi cã pãrţile au fost de bunã-credinţã la încheierea sa. Prin Decizia din 30 noiembrie 2000, tribunalul a admis în parte apelul reclamantului, a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpãrare, datoritã bunei-credinţe a soţilor C.I., dar, dupã ce a comparat titlurile de proprietate ale reclamantului şi soţilor C.I., a considerat cã primul este preferabil.
20. În recursul soţilor C.I., prin Decizia definitivã din 3 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a casat aceastã hotãrâre şi a respins apelul reclamantului, pe motiv cã tribunalul se pronunţase ultra petita asupra revendicãrii.
21. Prin Decizia din 24 mai 2002, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general la cererea reclamantului şi în favoarea acestuia, a casat cele 3 hotãrâri pronunţate în timpul primei faze procedurale şi a trimis cauza spre rejudecare la judecãtorie.
22. La data de 12 septembrie 2002 reclamantul şi-a precizat acţiunea, susţinând cã aceasta avea douã capete de cerere distincte, şi nu subsidiare, şi anume anularea contractului de vânzare-cumpãrare şi revendicarea apartamentului nr. 2.
23. Prin Sentinţa din 19 decembrie 2002, judecãtoria a respins acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpãrare, pe motiv cã cumpãrãtorii fuseserã de bunã-credinţã la încheierea contractului. Pe de altã parte, judecãtoria a admis acţiunea în revendicare a reclamantului. Comparând titlurile de proprietate ale pãrţilor în litigiu, aceasta a considerat cã titlul reclamantului era preferabil, datoritã faptului cã naţionalizarea imobilului fusese ilegalã şi cã, în consecinţã, statul nu fusese niciodatã proprietarul bunului.
24. Prin Decizia din 4 iunie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins atât apelul reclamantului, cât şi pe cel al soţilor C.I.
25. Prin Decizia definitivã din 8 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul soţilor C.I. şi a respins acţiunea în revendicare a reclamantului. Curtea de Apel, referindu-se la <>art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile naţionalizate în timpul regimului comunist, a considerat cã numai buna-credinţã a cumpãrãtorilor era suficientã pentru a face sã prevaleze titlul lor de proprietate asupra celui al reclamantului. Prin urmare, a respins, de asemenea, acţiunea reclamantului în revendicarea apartamentului respectiv.
c) acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpãrare a apartamentului nr. 3
26. La data de 11 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primãriei Bucureşti, a societãţii H. şi a soţilor C.S. în anularea contractului de vânzare-cumpãrare din 15 octombrie 1996 pentru cauzã ilicitã.
27. Prin Sentinţa din 3 aprilie 2000, judecãtoria a respins acţiunea sa, deoarece contractul fusese încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi reclamantul nu dovedise cã pãrţile fuseserã de rea-credinţã în momentul încheierii sale.
28. Prin Decizia din 9 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului. Acesta a constatat cã interesatul nu dovedise cã a comunicat pârâţilor intenţia sa de a revendica imobilul.
29. Prin Decizia definitivã din 14 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului şi a confirmat hotãrârile pronunţate în prima instanţã şi în apel.
3. Demersuri pentru a obţine restituirea imobilului în litigiu în conformitate cu dispoziţiile <>Legii nr. 10/2001
30. La data de 19 iulie 2001 reclamantul a adresat o notificare Primãriei Bucureşti pentru a obţine restituirea imobilului situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, în temeiul dispoziţiilor <>Legii nr. 10/2001 .
31. Astfel, cum reiese din dosar, pânã în prezent reclamantul nu a primit niciun rãspuns la cererea sa.
II. Dreptul şi jurisprudenţa internã pertinente
32. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã pertinente sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([GC] nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, paragrafele 31-44), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
33. <>Legea nr. 247/2005 de modificare a <>Legii nr. 10/2001 prevede cã despãgubirea la care au dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, a cãrei sumã va fi fixatã în urma unei proceduri administrative de cãtre o comisie centralã, este constituitã dintr-o participaţie la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma societãţii pe acţiuni "Proprietatea" (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei asemenea despãgubiri primesc titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni atunci când Proprietatea va fi cotatã la bursã. De altfel, art. 3 al legii mai sus menţionate precizeazã cã titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
34. La data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost înscrisã în Registrul Comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare sã poatã fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi pentru ca aceste acţiuni sã poatã face ulterior obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiarã, trebuie ca mai întâi sã se urmeze procedura de acceptare din partea Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivã în bursã este prevãzutã pentru sfârşitul anului 2006.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
35. Reclamantul se plânge de o atingere adusã dreptului la respectarea bunurilor sale, prin vânzarea de cãtre stat a apartamentelor în litigiu. El invocã art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
36. Curtea constatã cã cererea nu este în mod vãdit nefondatã în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea apreciazã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţã, o declarã admisibilã.
B. Pe fond
37. Citând, între altele, cauzele Brezny şi Brezny împotriva Slovaciei [(dec.), nr. 23.131/93, 4 martie 1996], Kopecky împotriva Slovaciei ([GC], nr. 44.912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004) şi Constandache împotriva României [(dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002], Guvernul considerã cã Curtea nu este competentã ratione temporis pentru a examina împrejurãrile naţionalizãrii imobilului în litigiu, care a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
38. Guvernul considerã cã reclamantul nu dispunea de un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la momentul vânzãrii apartamentelor cãtre locatari, deoarece dreptul sãu de proprietate asupra imobilului nu fusese recunoscut printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã înaintea acestei vânzãri. În plus, cu ocazia vânzãrii apartamentelor cãtre terţi, statul avea un titlu de proprietate valabil asupra acestor apartamente.
39. Deşi Sentinţa din 9 aprilie 1998 a admis acţiunea în revendicare a reclamantului, acesta din urmã nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciarã şi nu a plãtit impozit pentru imobil (Zwierzynsky contra Poloniei, nr. 34.049/96, 19 iunie 2001). Guvernul subliniazã cã, la fel ca şi în Cauza Constandache împotriva României citatã anterior, reclamantul şi-a îndreptat acţiunea în revendicare împotriva statului, care, în momentul acţiunii, nu mai era proprietarul imobilului, din cauza vânzãrii cãtre terţi. Prin urmare, Guvernul considerã cã Sentinţa din 9 aprilie 1998 nu putea da naştere unui drept de proprietate în favoarea reclamantului asupra imobilului în cauzã. Între altele, Hotãrârea definitivã din 9 aprilie 1998 de constatare a dreptului de proprietate al reclamantului nu era opozabilã terţilor cumpãrãtori.
40. Chiar presupunând cã hotãrârile pronunţate de instanţele naţionale constituie o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul considerã cã aceasta era prevãzutã de lege, în speţã, de Codul civil şi de Codul de procedurã civilã, precum şi de dispoziţiile legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, şi urmãrea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor altuia. În opinia sa, aceastã ingerinţã era proporţionalã cu scopul urmãrit, în mãsura în care instanţele naţionale au recunoscut valabilitatea contractelor de vânzare încheiate înainte ca reclamantul sã sesizeze judecãtoria cu o acţiune în revendicare.
41. Guvernul considerã cã reclamantul putea obţine o despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , modificatã prin <>Legea nr. 247/2005 , ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 al Protocolului nr. 1.
42. În fine, Guvernul cere Curţii sã ia în calcul reforma instituitã de <>Legea nr. 247/2005 , care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte imposibilã, sã acorde o despãgubire sub forma unei participaţii la un organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare.
43. Reclamantul contestã teoria Guvernului. În opinia lui, naţionalizarea a fost ilegalã şi, prin urmare, statul a vândut apartamentele în cauzã pe vremea când nu era proprietarul lor. El prezintã de asemenea copii de pe chitanţele fiscale care fac dovada plãţii impozitului pentru imobil.
44. Reclamantul considerã cã statul refuzã sã execute Hotãrârea judecãtoreascã din 19 septembrie 1997, în condiţiile în care aceasta nu a fost nici contestatã, nici anulatã de instanţele naţionale.
45. Curtea aminteşte cã în Cauza Strãin şi alţii împotriva României anterior citatã a considerat cã vânzarea de cãtre stat a bunului altuia unor terţi de bunã-credinţã, chiar şi atunci când este anterioarã confirmãrii în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroboratã cu lipsa totalã a despãgubirii, reprezintã o privare de proprietate contrarã art. 1 al Protocolului nr. 1 (Strãin şi alţii împotriva României citatã anterior, paragrafele 39 şi 59).
46. În plus, în Hotãrârea Pãduraru împotriva României anterior citatã (paragraful 112), Curtea a constatat cã statul a încãlcat obligaţia pozitivã de a reacţiona în timp util şi coerent faţã de problema de interes general constând în restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat cã incertitudinea generalã astfel creatã s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vãzut în imposibilitatea de a redobândi în întregime bunul sãu, deşi dispunea de o hotãrâre definitivã de condamnare care obliga statul sã i-l restituie.
47. În cauzã, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepãrta de jurisprudenţa anterior citatã, situaţia de fapt fiind similarã. La fel ca şi în cauzele Pãduraru împotriva României şi Porţeanu împotriva României (paragraful 33 al acestei cauze), în prezenta cauzã nişte terţi au devenit proprietarii apartamentelor în litigiu mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestor bunuri sã fie definitiv confirmat, cu efect retroactiv. Şi, la fel ca şi în aceste cauze, precum şi în Cauza Strãin şi alţii împotriva României, reclamantul a fost recunoscut în speţã drept proprietar legitim, titlul sãu de proprietate fiind considerat incontestabil de cãtre instanţele judecãtoreşti, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizãrii (paragrafele 9 şi 10 de mai sus).
48. Curtea aminteşte de asemenea cã în Cauza Brumãrescu împotriva României ([GC], nr. 28.342/95, paragrafele 69 şi 70, CEDO 1999-VII), dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o hotãrâre definitivã datând din 1993, era pus în discuţie de terţul intervenient, care pretindea cã are un drept de proprietate asupra unei pãrţi din acelaşi bun în baza unui act de cumpãrare datând din 1973. Pe aceastã temã Curtea a decis cã procedura declanşatã de domnul Brumãrescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor pãrţi (Brumãrescu împotriva României citatã anterior, paragraful 69). Curtea a confirmat aceastã abordare în hotãrârea sa asupra satisfacţiei echitabile, stabilind în sarcina statului român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al domnului Brumãrescu, "sub rezerva oricãrei pretenţii" pe care terţul intervenient ar putea-o avea asupra unei pãrţi din proprietatea reclamantului (Brumãrescu împotriva României (reparaţie echitabilã) [GC], nr. 28.342/95, paragraful 22 in fine, CEDO 2001-1).
49. Curtea constatã cã vânzarea de cãtre stat a bunului reclamantului în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , care nu permitea sã se vândã decât bunurile naţionalizate în mod legal, îl împiedicã pe acesta sã beneficieze de dreptul sãu.
50. Între altele, Curtea constatã cã, deşi Guvernul susţine cã reclamantul avea dreptul de a obţine o reparaţie, nicio despãgubire nu i-a fost acordatã pentru aceastã privare. Astfel, reclamantul a depus, la 19 iulie 2001, o cerere de restituire a bunului în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , între timp completatã de <>Legea nr. 247/2005 , dar nu a primit nici pânã astãzi vreun rãspuns, nici asupra restituirii solicitate, nici în privinţa despãgubirii la care Guvernul susţine cã ar avea dreptul.
51. Curtea observã cã, deşi la 22 iulie 2005 a fost adoptatã <>Legea nr. 247/2005 de modificare a <>Legii nr. 10/2001 , operaţiunile prealabile acordãrii unei despãgubiri efective nu au fost finalizate pânã în prezent şi cã, în conformitate cu calendarul previzional al Fondului Proprietatea, cotarea efectivã la bursã este prevãzutã pentru sfârşitul anului 2006 (paragrafele 33 şi 34 de mai sus).
52. Presupunând cã cererea de restituire formulatã de reclamant în temeiul <>Legii nr. 10/2001 este admisibilã şi poate face obiectul unei indemnizaţii, Curtea apreciazã cã Proprietatea nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivã a unei despãgubiri reclamantului şi cã cererea sa, întemeiatã pe legea mai sus menţionatã, nu a fãcut obiectul niciunei examinãri de peste 5 ani. În plus, nici <>Legea nr. 10/2001 , nici <>Legea nr. 247/2005 , care o modificã, nu iau în calcul prejudiciul suferit datoritã lipsei prelungite a despãgubirii de cãtre persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor, restituite în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti definitive (Porţeanu împotriva României citatã anterior, paragraful 34).
53. În consecinţã, Curtea considerã cã atingerea adusã dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauzã, combinatã cu lipsa totalã a despãgubirii, a determinat suportarea de cãtre acesta a unei sarcini disproporţionate şi incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
54. Prin urmare, acest articol a fost încãlcat.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
55. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurilor în anularea contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate între stat şi foştii locatari privind apartamentele nr. 1, 2 şi 3 ale imobilului, menţionând, în special, cã instanţele naţionale au dat o interpretare greşitã legislaţiei interne şi probelor. Reclamantul invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] de cãtre un tribunal [...], care va decide [...] asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil [...]."
A. Asupra admisibilitãţii
56. Curtea constatã cã plângerea nu este vãdit nefondatã în sensul art. 35 alin. 3 al Convenţiei. Ea apreciazã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţã, o declarã admisibilã.
B. Pe fond
57. Curtea considerã, ţinând cont de concluziile ce figureazã la paragrafele 45-50 şi 53 de mai sus, cã nu trebuie sã decidã asupra fondului plângerii (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-1, Zanghi împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p.47, paragraful 23, şi Biserica Catolicã din Canea împotriva Greciei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50).
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
58. Potrivit art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciu
59. Reclamantul solicitã restituirea imobilului. Dacã restituirea nu mai este posibilã, el cere suma de 345.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea imobilului. Reclamantul prezintã o expertizã pe care o considerã incorectã şi conform cãreia valoarea imobilului în litigiu este de 112.985 de euro. El solicitã, de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 105.525 de euro, reprezentând chiriile neîncasate din 30 septembrie 1949 pânã la data de 30 noiembrie 2005 pentru apartamentele în cauzã.
60. Guvernul considerã cã valoarea imobilului este de 84.943 de euro, aşa cum reiese din opinia de specialitate prezentatã. În privinţa prejudiciului moral, el considerã cã pretenţiile privind chiriile neîncasate nu au fãcut obiectul prezentei cereri şi nu au fost niciodatã invocate în faţa instanţelor naţionale. De altfel, el menţioneazã cã, în privinţa României, Convenţia a intrat în vigoare la 20 iunie 1994 şi considerã cã pretinsul prejudiciu cerut de reclamant trebuie sã fie raportat la data la care hotãrârile de respingere a acţiunilor sale în anulare a contractelor de vânzare au dobândit putere de lucru judecat.
61. Guvernul considerã cã nu existã o legãturã de cauzalitate între pretinsa încãlcare a Convenţiei şi suferinţele invocate de reclamant şi cã hotãrârea Curţii de constatare a unei eventuale încãlcãri a Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie satisfãcãtoare a prejudiciului moral.
62. În observaţiile sale suplimentare, Guvernul remarcã faptul cã, aşa cum a fost cazul în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([GC], nr. 31.443/96, paragraful 149, CEDO 2004-V), trebuie luatã în considerare larga putere discreţionarã a statului în a alege mãsurile vizând garantarea respectãrii drepturilor patrimoniale şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practicã. El considerã cã adoptarea <>Legii nr. 247/2005 constituie o reformã radicalã în domeniul reglementãrii dreptului de proprietate şi cã acest mecanism va deveni efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, conform Guvernului, întârzierea în acordarea unei despãgubiri reprezintã o circumstanţã excepţionalã.
63. În observaţiile sale, ca rãspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul considerã cã modificarea legislativã adusã prin <>Legea nr. 247/2005 a instituit un sistem greoi şi ineficient, care anunţã despãgubiri îndepãrtate, chiar iluzorii. El menţioneazã faptul cã legea respectivã nu reglementeazã situaţia imobilelor restituite foştilor proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã. Între altele, deşi Proprietatea a fost constituitã în decembrie 2005, el nu este încã operaţional.
64. Referindu-se la cauzele Strãin şi alţii împotriva României şi Pãduraru împotriva României anterior citate, reclamantul considerã cã, dacã o reformã radicalã a sistemului politic şi economic al unei ţãri ar putea justifica, în principiu, limitãri la o despãgubire, aceste circumstanţe nu ar putea sã fie preferate în detrimentul principiilor care se degajã din Convenţie. În orice caz, în opinia sa, o lipsã totalã a despãgubirii nu s-ar putea justifica nici mãcar într-un context excepţional.
65. Reclamantul contestã, de asemenea, imparţialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de Guvern, susţinând cã existenţa unui contract de prestãri servicii între acesta din urmã şi expert este în sine de naturã sã afecteze imparţialitatea acestuia. El oferã punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate în cazul în speţã şi conform cãruia valoarea imobilului este de 449.000 de euro.
66. Curtea aminteşte cã o hotãrâre de constatare a unei încãlcãri implicã pentru statul pârât obligaţia juridicã de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele, astfel încât sã se restabileascã pe cât posibil situaţia anterioarã acesteia (Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã), [GC], nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
67. Faţã de circumstanţele cauzei, Curtea considerã cã restituirea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, situate în strada Popa Savu nr. 26, Bucureşti, aşa cum a fost dispusã prin Hotãrârea judecãtoreascã definitivã pronunţatã la 19 iulie 1997 de Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã exigenţele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. În orice caz, dacã statul pârât nu va proceda la aceastã restituire în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotãrâre va deveni definitivã, Curtea decide cã acesta va trebui sã plãteascã reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumã corespunzãtoare valorii actuale a apartamentelor.
68. În acest sens, Curtea constatã cu interes cã <>Legea nr. 247/2005 de modificare a <>Legii nr. 10/2001 calificã drept abuzive naţionalizãrile fãcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea naţionalizãri. În caz de imposibilitate a restituirii, de exemplu, din cauza vânzãrii bunului cãtre un terţ de bunã-credinţã, legea acordã o despãgubire la nivelul valorii de piaţã a bunului în momentul plãţii (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 ale legii).
69. În speţã, în privinţa stabilirii valorii despãgubirii ce ar putea fi plãtite reclamantului, Curtea constatã cã cele douã pãrţi au prezentat expertize asupra valorii imobilului aflat în litigiu. fiinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliarã localã, ea estimeazã valoarea de piaţã actualã a bunului la 130.000 de euro.
70. În privinţa sumelor cerute cu titlu de prejudiciu moral pentru lipsa de folosinţã a apartamentelor, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate specula asupra posibilitãţii şi venitului care ar fi putut fi obţinut în urma închirierii apartamentului respectiv (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005).
71. În plus, Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro reprezintã o reparaţie echitabilã a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecatã
72. Reclamantul cere, de asemenea, 5.950 de euro pentru cheltuielile de judecatã ocazionate de procedurile în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, precum şi pentru cheltuielile de pregãtire a documentaţiei şi cele legate de traducerea documentelor şi trimiterea lor la Curte. El prezintã acte doveditoare pentru 1.423,676 de euro. Prin Scrisoarea din 23 mai 2006, dupã alegerea unui nou reprezentant care a rãspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului asupra art. 41 din Convenţie, reclamantul şi-a mãrit pretenţiile asupra cheltuielilor prilejuite de procedura în faţa Curţii la 2.675 de euro, prezentând drept act doveditor convenţia privind onorariile semnatã cu noul sãu reprezentant.
73. Guvernul constatã cã reclamantul nu a prezentat acte doveditoare pentru toatã suma cerutã şi cã ar fi trebuit sã cearã rambursarea cheltuielilor angajate în faţa instanţelor interne în procedurile desfãşurate în plan intern. El nu se opune ca reclamantului sã îi fie acordatã o sumã corespunzãtoare cheltuielilor necesare, legate de procedura judiciarã internã şi de cea din faţa Curţii, care au fost suficient demonstrate.
74. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În speţã şi ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea considerã rezonabilã suma de 2.000 de euro pentru toate cheltuielile de judecatã şi o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
75. Curtea considerã adecvat sã stabileascã valoarea majorãrilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 1 al Protocolului nr. 1;
3. hotãrãşte cã nu se impune examinarea pe fond a capãtului de cerere referitor la art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã restituie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotãrâre va deveni definitivã, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; cã, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotãrârea va deveni definitivã, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 130.000 de euro (una sutã treizeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material; cã, în orice caz, statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului suma de 6.000 de euro (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi 2.000 de euro (douã mii euro) pentru cheltuieli de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, care se vor converti în lei la cursul de schimb din ziua efectuãrii plãţii;
b) cã, începând de la expirarea acestui termen şi pânã la data plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal al Bãncii Centrale Europene aplicabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
5. respinge restul cererii de satisfacţie echitabilã.
Redactatã în francezã, apoi comunicatã în scris la data de 16 noiembrie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
