Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 16 decembrie 2008 in Cauza Rupa impotriva Romaniei
(Cererea nr. 58.478/00) În Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1), Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 noiembrie 2008, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 58.478/00) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Vili Rupa (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 21 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamantul, cãruia i-a fost acordat beneficiul asistenţei judiciare din oficiu, a fost reprezentat succesiv de doamnele Monica Macovei, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, Adriana Dãgãliţã şi Raluca Stãncescu-Cojocaru, juriste în cadrul Asociaţiei pentru Apãrarea Drepturilor Omului din România - Comitetul Helsinki. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, Rãzvan-Horaţiu Radu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe. 3. Reclamantul a susţinut în mod special cã ar fi suferit rele tratamente la datele de 28 ianuarie şi 11 martie 1998, cu ocazia imobilizãrii sale de cãtre poliţie, şi cã ar fi fost deţinut în douã rânduri în condiţii materiale inumane şi degradante în spaţiile de detenţie ale organelor de poliţie din Hunedoara şi Deva, din data de 28 pânã pe 29 ianuarie 1998 şi între 11 martie şi 4 iunie 1998. De asemenea, reclamantul s-a plâns atât de lipsa unei anchete efective referitoare la plângerile sale de rele tratamente, cât şi de lipsa unei cãi de recurs efective în dreptul intern pentru a obţine o reparaţie pentru relele tratamente suferite. 4. Cererea i-a fost transmisã Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). 5. Cererea i-a fost atribuitã Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). Dupã ce a comunicat cererea Guvernului la data de 9 martie 2002, camera constituitã în cadrul acestei secţii a declarat cererea parţial admisibilã prin decizia din 14 decembrie 2004. La data de 1 februarie 2008, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 din Regulament). Cererea de faţã a fost atribuitã Secţiei a treia, astfel remaniatã (art. 52 § 1). 6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament). Deoarece camera a hotãrât, dupã consultarea pãrţilor, cã nu este necesar sã aibã loc o audiere privind fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine din Regulament), fiecare parte a transmis observaţii scrise referitoare la observaţiile formulate de cealaltã parte.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 7. Reclamantul s-a nãscut în anul 1973 şi locuieşte în Hunedoara. 8. Este şomer şi suferã din anul 1990 de tulburãri psihice (vezi mai jos §§ 80-83) şi este înscris din acest motiv la Direcţia de Muncã şi Protecţie Socialã ca persoanã cu handicap de gradul 2. La data evenimentelor, avea vârsta de douãzeci şi şase de ani şi locuia cu mama sa şi cu fratele sãu. 9. Faptele cauzei, ce dau naştere la controverse între pãrţi, pot fi rezumate dupã cum urmeazã.
A. Incidentul din 28 ianuarie 1998 10. În luna ianuarie 1998, deoarece aflase cã reclamantul avea intenţia de a vinde mercur alb, substanţã toxicã a cãrei deţinere este interzisã în România, Poliţia din Hunedoara a pregãtit un scenariu pentru a-l prinde în flagrant delict. Astfel cum reiese dintr-o declaraţie a poliţistului N.B. din data de 12 mai 1998, depusã la dosar de cãtre Guvern, la momentul la care operaţiunea poliţiei a fost organizatã, reclamantul era cunoscut de mai mulţi ani de cãtre serviciile de poliţie ca "personaj interlop, antisocial, violent şi care suferã de afecţiuni neuropsihice". 11. La data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, pe când se afla în apropierea hotelului Rusca, în centrul oraşului Hunedoara (judeţul Hunedoara), reclamantul a fost prins de mai mulţi poliţişti, 12 potrivit susţinerilor sale, 8 sau 3 în opinia Guvernului. Aceştia l-ar fi lovit apoi în cap şi în stomac. Reclamantul i-a recunoscut printre poliţişti pe cãpitanul B., comandantul E. şi locotenentul C. Dupã ce l-au imobilizat la pãmânt, poliţiştii l-au stropit cu gaz lacrimogen şi i-au pus cãtuşele. Observând o sticlã de plastic aflatã pe jos şi care conţinea mercur alb, poliţiştii l-au acuzat cã el ar fi proprietarul acesteia. 12. Reclamantul a negat cã ar fi proprietarul sticlei, însã a fost introdus cu forţa în portbagajul unei maşini de poliţie care l-a dus la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara. El pretinde cã şi-ar fi pierdut cãciula şi un lanţ de aur în momentul arestãrii sale. De asemenea, el afirmã cã poliţiştii i-au confiscat suma de douã milioane lei vechi (ROL), respectiv aproximativ 220 euro, pe care o avea asupra sa. Împreunã cu el au fost prinse şi alte persoane, printre care un anume I. Şelaru. Acesta, fiind dus şi el la comisariat, a fost eliberat la puţin timp dupã sosirea sa la comisariatul de poliţie. 13. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000 datã în faţa reprezentantului reclamantului şi depusã în faţa Curţii, I. Şelaru a precizat cã a vãzut mai mulţi poliţişti lovindu-l pe reclamant cu mâinile şi picioarele, stropindu-l cu gaz lacrimogen şi punându-i cãtuşele. Apoi l-ar fi introdus pe reclamant în portbagajul maşinii de poliţie şi l-ar fi transportat astfel la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara. I. Şelaru a declarat cã i-a vãzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant chiar şi dupã sosirea lor la comisariatul de poliţie. De asemenea, el pretinde cã l-ar fi auzit pe reclamant ţipând în timp ce era lovit, dupã ce a fost dus la etaj. 14. La comisariat, reclamantul şi celelalte persoane arestate au fost ţinute o vreme pe un culoar de la parter. Apoi reclamantul a fost condus la etaj şi instalat pe un scaun lângã biroul cãpitanului B. În tot acest timp, a purtat cãtuşe. El pretinde cã ar fi fost lovit în cap şi în stomac, atât la parter, cât şi la etaj, de cãtre poliţişti tineri ale cãror nume nu le cunoaşte. Apoi, în biroul cãpitanului B., reclamantul a fost interogat timp de douã sau 3 ore. Poliţiştii prezenţi au afirmat cã gãsiserã asupra lui o sticlã din plastic ce conţinea mercur, pe care ar fi aruncat-o la pãmânt la sosirea poliţiei. Reclamantul a negat faptele şi le-a cerut poliţiştilor sã verifice amprentele de pe sticlã. În continuare, el a semnat mai multe declaraţii în care afirma cã nu cunoaşte nici sticla, nici provenienţa şi nici conţinutul ei. În declaraţiile sale, el s-a plâns de faptul cã ar fi fost deposedat de un lanţ de aur, de o pãlãrie şi de douã milioane ROL. 15. Poliţiştii au întocmit un proces-verbal de flagrant delict, care nu a fost semnat nici de martori, nici de reclamant. Conform procesului-verbal, în jurul orei 17,30, poliţiştii, care fuseserã sesizaţi în legãturã cu un individ ce deţinea mercur, au intervenit din oficiu. Astfel, ei au arestat în parcarea hotelului Rusca un suspect pe care, dupã verificarea actelor sale de identitate, l-au identificat ca fiind Vili Rupa. Totuşi, când au vrut sã procedeze la o percheziţie corporalã, reclamantul a opus rezistenţã şi a încercat sã fugã, astfel încât a fost nevoie sã se recurgã la forţã pentru a-l imobiliza. În timpul operaţiunii de imobilizare, partea interesatã şi-a deschis haina şi a aruncat pe gazon, la o distanţã de 2 metri, o sticlã de plastic de "7-Up" ce conţinea mercur. Confiscând sticla în vederea anchetei, poliţiştii au cântãrit-o şi au constatat cã ea conţinea 2,046 kg mercur alb. Procesul-verbal a consemnat cã reclamantul a fost apoi dus la comisariat din motive legate de anchetã. 16. La comisariat, poliţiştii au consemnat şi depoziţiile a 2 martori oculari, M.V.B. şi I. Şelaru. Acesta din urmã a confirmat cã izbucnise o încãierare între persoana care îl însoţea pe reclamant şi un terţ, cã poliţiştii au intervenit şi cã domnul Şelaru fusese el însuşi prins de poliţişti. I. Şelaru a mai declarat: "nu pot spune cu certitudine ce a fãcut [reclamantul] când i-a vãzut pe poliţişti cã sosesc". Al doilea martor ocular, M.V.B., a declarat cã reclamantul refuzase sã îşi prezinte actele la cererea poliţiştilor şi cã s-a împotrivit unei percheziţii corporale. Apoi, reclamantul ar fi scos din hainã o sticlã verde şi ar fi aruncat-o la pãmânt, dupã care poliţiştii "l-au imobilizat şi l-au condus într-o maşinã". 17. În jurul orei 21,00 reclamantul a fost condus într-o celulã în care a fost închis singur, pânã dimineaţã. În aceastã încãpere se aflau numai câteva bãnci metalice. Reclamantul afirmã cã a petrecut toatã noaptea cu mâinile prinse cu cãtuşele de o barã metalicã, fãrã hranã şi în imposibilitatea de a merge la toaletã. Nu a putut nici sã îşi anunţe familia despre faptul cã fusese arestat. 18. În douã declaraţii redactate în mod similar, din data de 11 iunie 2002 şi prezentate Curţii de cãtre Guvern, poliţiştii M.R. şi A.P. au arãtat cã reclamantul fusese ţinut în sala de reţinere întreaga noapte din 28 spre 29 ianuarie 1998, cã îi aduseserã 2 hamburgeri şi o sticlã de 2 litri cu suc de portocale şi cã fusese dus la toaletã de fiecare datã când a solicitat acest lucru. În final, aceştia au declarat cã reclamantul "a avut o atitudine violentã, cã era cunoscut de poliţişti ca un element cu un comportament deviant şi chiar capabil sã riposteze în faţa organelor de poliţie". 19. La data de 29 ianuarie 1998, în jurul orei 8,30, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Poliţie din Deva, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara. În jurul orei 9,30 a fost condus la comandantul J. care, dupã ce l-a audiat, i-a spus cã urma sã vinã un avocat, dupã care va fi pus în libertate. Între timp, comandantul J. l-a invitat pe reclamant sã semneze o declaraţie. Partea interesatã a semnat-o fãrã sã i se dea voie sã o citeascã înainte. În timpul interogatoriului, reclamantul a precizat cã suferea de o boalã psihicã şi cã putea prezenta adeverinţe medicale. 20. Dupã un timp a sosit un avocat numit din oficiu, C.M., care a schimbat câteva cuvinte cu comandantul J. şi a contrasemnat declaraţia semnatã de reclamant, fãrã a i se adresa reclamantului, conform afirmaţiilor acestuia din urmã. 21. În jurul orei 11,00, reclamantul a fost eliberat şi s-a întors acasã, în Hunedoara. În timpul detenţiei sale, reclamantul nu a fost informat cã se afla în stare de arest şi nu i s-a prezentat niciun mandat de arestare preventivã. 22. În zilele urmãtoare, din cauza loviturilor primite în zona capului, reclamantul s-a simţit tot mai rãu. Fiindu-i teamã de eventualele represalii din partea poliţiştilor nu s-a supus examenului unui medic legist pentru a obţine o adeverinţã medicalã. 23. Deoarece durerile de cap au persistat, reclamantul a fost internat la data de 4 februarie 1998 la spitalul de psihiatrie din Zam (Hunedoara), unde a rãmas pânã la data de 9 martie 1998. În timpul şederii sale la spital, el a depus la 21 şi la 23 februarie douã plângeri împotriva poliţiştilor cu privire la care pretinde cã l-ar fi lovit. La data de 3 martie 1998 a fost informat de Curtea Supremã de Justiţie cã plângerea sa fusese transmisã Parchetului Militar Craiova.
B. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 a) Versiunea reclamantului 24. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00, 4 poliţişti în civil ar fi bãtut la uşa de la domiciliul reclamantului. Atunci când mama sa, A.R., le-a deschis, ei ar fi împins-o şi ar fi intrat în camera reclamantului. Aceştia l-ar fi trezit pe reclamant şi i-ar fi cerut sã îi însoţeascã la secţia de poliţie. Reclamantul l-ar fi recunoscut pe cãpitanul B., pe comandantul E. şi pe locotenentul C. Pentru cã aceştia nu i-au prezentat un mandat de arestare, reclamantul ar fi refuzat sã îi urmeze. Simţindu-se ameninţat, având în vedere circumstanţele primei sale arestãri din data de 28 ianuarie 1998, acesta ar fi luat un briceag şi le-ar fi cerut poliţiştilor sã pãrãseascã apartamentul. Aceştia s-au conformat. 25. Odatã ce au ieşit, aceştia ar fi cerut ajutorul comisariatului. Mai târziu, douã autovehicule de teren şi un autovehicul special antiterorism, precum şi vreo 50 de poliţişti, dintre care unii în civil, ar fi sosit la faţa locului. Potrivit afirmaţiilor unui martor, domnul Ion Radu Stoica, poliţiştii proveneau de la mai multe unitãţi din judeţ, şi anume din Hunedoara, Deva şi Orãştie. 26. Poliţiştii în uniforme ar fi încercuit imobilul reclamantului. Ceva mai târziu, un anumit colonel G., comandantul Poliţiei din Hunedoara, ar fi bãtut la uşa reclamantului şi i-ar fi cerut acestuia sã îl urmeze la sediul poliţiei, fãrã sã îi arate vreun mandat de arestare. Reclamantul ar fi acceptat sã se deplaseze la sediul poliţiei, cu condiţia sã fie însoţit de avocatul sãu, domnul Rusu, şi de un cameraman de la canalul local de televiziune Pro TV. Dupã puţin timp, un civil cu camerã de luat vederi ar fi sosit la faţa locului. Colonelul G. ar fi precizat cã acest civil lucra pentru canalul de televiziune Pro TV. Reclamantul ar fi acceptat sã iasã din imobil, însã odatã ajuns afarã, când a vãzut numãrul mare de membri ai forţelor de ordine prezenţi acolo, ar fi bãnuit cã cameramanul nu lucra pentru televiziune şi s-ar fi întors în apartamentul sãu. Mai târziu, ar fi aflat cã acel cameraman era de fapt colonelul N. de la Poliţia Hunedoara. 27. Abia când o avocatã numitã din oficiu, L.P., a sosit la faţa locului, în jurul orei 8,00, reclamantul ar fi acceptat sã meargã la poliţie. Acesta ar fi luat cu el un topor şi certificatul sãu de persoanã cu handicap. La ieşirea din imobil, în timp ce colonelul N. îl filma, reclamantul ar fi fost imobilizat de mai mulţi poliţişti, care i-ar fi luat din mânã toporul şi i-ar fi aplicat o serie de lovituri de picior. Apoi ei l-ar fi încãtuşat, i-ar fi pus lanţuri la picioare şi l-ar fi condus la sediul poliţiei din Deva. 28. În procesul-verbal întocmit de poliţie cu ocazia prinderii reclamantului s-a menţionat faptul cã reclamantul îl lovise cu un topor pe locotenent-colonelul I.R., însã cã acesta nu ar fi suferit nicio leziune, deoarece toporul ar fi nimerit într-o agendã pe care acesta o avea la el. Reclamantul neagã cã ar fi utilizat toporul şi calificã aceastã susţinere drept purã invenţie. Trebuie menţionat în acest sens cã locotenent-colonelul I.R. nu a avut nicio urmã de la pretinsele lovituri pe îmbrãcãminte sau pe agendã şi cã, pe de altã parte, plângerea depusã de poliţie îl acuza pe reclamant de ultraj verbal la adresa unui poliţist, nicidecum de ultraj cu violenţã. 29. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000, datã în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii, un vecin de-al reclamantului, I.R. Stoica, martor ocular al prinderii reclamantului, a afirmat cã i-ar fi vãzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant şi apoi conducându-l în maşina de poliţie, "cu mâinile prinse cu cãtuşe la spate, cu faţa tumefiatã, în mod evident rãnit şi deplasându-se cu dificultate". El a negat cã l-ar fi vãzut pe reclamant lovindu-l pe I.R. cu toporul. 30. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000, datã de asemenea în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii, mama reclamantului a confirmat cã poliţiştii au intrat fãrã mandat în apartamentul sãu şi cã l-au lovit pe reclamant înainte de a-l duce la sediul poliţiei din Deva. De asemenea, aceasta a menţionat cã autoritãţile nu i-au permis sã îşi vadã fiul în timpul detenţiei sale în acest loc şi cã nu a putut sã îl vadã decât dupã ce a fost transferat la închisoare; atunci, aceasta a constatat cã era rãnit la picior. În final, ea a remarcat cã fiul ei a fost adus la tribunal purtând cãtuşe la mâini şi lanţuri la picioare. b) Versiunea Guvernului 31. Guvernul afirmã cã 3 poliţişti s-au prezentat la data de 11 martie 1998 la domiciliul reclamantului pentru a executa un mandat de aducere emis de Parchetul de pe lângã Tribunalul Judeţean Hunedoara la data de 10 martie 1998, în temeiul art. 183 din Codul de procedurã penalã (CPP). Într-adevãr, parchetul ar fi considerat cã prezenţa reclamantului era necesarã în cadrul anchetei declanşate cu privire la traficul cu mercur. Având în vedere cã reclamantul refuzase sã se prezinte la parchet, aşa cum reieşea dintr-un proces-verbal de neprezentare întocmit la data de 3 februarie 1998, mandatul de aducere ar fi fost singurul mijloc de a-l audia cu privire la acuzaţiile formulate de acesta împotriva poliţiştilor. 32. Dupã ce au intrat în apartamentul în care se aflau reclamantul şi mama sa, cei 3 poliţişti ar fi fost ameninţaţi de reclamant cu un briceag, de aşa manierã încât au fost nevoiţi sã se retragã din apartament şi ar fi fost obligaţi sã cheme ca întãriri încã douã echipaje totalizând 10 poliţişti. Când a ieşit reclamantul, acesta ar fi fost înarmat cu un topor cu care l-ar fi lovit pe un ofiţer de poliţie care ar fi încercat sã îl imobilizeze. Având în vedere cã reclamantul a fost prins în flagrant delict cu privire la infracţiunea de ultraj, poliţiştii l-ar fi prins pentru a-l conduce în faţa autoritãţii competente.
C. Arestarea preventivã a reclamantului 33. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 10,00, procurorul de pe lângã Tribunalul Judeţean Hunedoara a emis împotriva reclamantului un mandat de arestare preventivã pentru o perioadã de 30 de zile, în aplicarea art. 148 lit. c), d), e) şi h) din CPP. Motivele invocate în susţinerea arestãrii au fost posesia ilegalã a douã kilograme de mercur la data de 28 ianuarie 1998 şi ultrajul la adresa unui poliţist, comis la data de 11 martie 1998, care a constat în ameninţarea acestuia cu un topor şi cu un briceag, fapte pentru care pedeapsa prevãzutã era mai mare de 2 ani închisoare; în plus, punerea sa în libertate ar fi pus în pericol ordinea publicã. Pe mandatul de arestare nu figura nicio orã. 34. În jurul orei 10,30, dupã prinderea sa descrisã mai sus (paragrafele 24-32), reclamantul a fost dus, în baza acestui mandat, în faţa comandantului J., de la Poliţia din Deva, pentru a fi audiat. Erau prezenţi şi un procuror şi I., avocat numit din oficiu. Reclamantul pretinde cã ar fi fost legat cu o mânã de biroul comandantului J., iar cu cealaltã mânã i se permitea sã scrie o declaraţie referitoare la incidentele din 28 ianuarie şi 11 martie 1998. 35. În declaraţia sa, reclamantul a prezentat incidentele în versiunea sa. În mod special, el a pretins cã ar fi fost lovit de poliţişti cu lovituri de picior. Atât avocatul numit din oficiu, cât şi procurorul au contrasemnat declaraţia. Reclamantul pretinde cã avocatul nu i-a adresat nicio întrebare şi cã nimeni dintre cei prezenţi nu i-a cerut explicaţii cu privire la leziunile de pe faţa sa. 36. În jurul orei 11,00, partea interesatã a fost dusã la centrul de detenţie din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Deva şi plasatã într-o celulã cu mai multe persoane. 37. În cursul dupã-amiezii a fost examinat de un medic care i-a prescris somnifere, însã fãrã niciun tratament pentru leziunile sale. Registrul medical conţine, pe lângã numele reclamantului, urmãtoarele menţiuni: "Diagnostic: psihopatie polimorfã; gastritã cronicã. Apt pentru detenţie". 38. Dupã arestarea pãrţii interesate la data de 11 martie 1998, canalul local de televiziune Pro TV a difuzat câteva imagini de la arestare, prezentându-l pe reclamant cu cãtuşe, urcând în maşina de poliţie. Celelalte imagini ale arestãrii sale, în special cele cu altercaţia sa cu poliţiştii, nu au fost difuzate. Câţiva vecini ai reclamantului, printre care I. R. Stoica, l-au recunoscut în timpul difuzãrii imaginilor la televizor. Conform unei declaraţii din data de 10 mai 2000, imaginile nu permiteau sã se vadã dacã reclamantul era rãnit sau nu. Guvernul nu a precizat dacã aceste imagini proveneau de la înregistrarea efectuatã de poliţie. 39. În primele zile de arest, sub efectul somniferelor administrate, reclamantul a dormit practic tot timpul. Nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în acest interval de timp. 40. Câteva zile mai târziu, reclamantul a fost imobilizat cu un dispozitiv numit "T" (picioarele şi mâinile erau legate strâns cu lanţuri unite cu o barã metalicã verticalã). În plus, partea interesatã afirmã cã a fost legatã de pat cu cãtuşe. A fost lãsat aşa timp de 9 sau 16 zile, timp în care nu s-a putut spãla, nu a putut merge la toaletã (a fost nevoit sã foloseascã o ploscã), nu a putut mânca singur şi nu a putut ieşi pentru plimbarea zilnicã. 41. Într-o zi, a fost condus împreunã cu alţi deţinuţi la Spitalul Judeţean din Deva pentru o expertizã psihiatricã. În timpul consultaţiei a fost lãsat cu lanţurile la picioare şi cu cãtuşele la mâini. Expertiza a stabilit cã discernãmântul sãu era diminuat [vezi g) de mai jos)]. 42. Dupã 9 sau 16 zile, poliţiştii i-au scos dispozitivul "T" şi cãtuşele de la mâini, lãsându-l legat numai la picioare. Reclamantul a cerut de mai multe ori sã i se scoatã lanţurile de la picioare, plângându-se de dureri şi de o senzaţie neplãcutã de amorţealã, însã gardienii i-au rãspuns cã primiserã ordine şi cã nu aveau altã soluţie. Din cauza acestui tratament, reclamantul striga adesea în timpul nopţii, aşa cum reiese dintr-o declaraţie a unui coleg de celulã, C.C. 43. Disperat, reclamantul a refuzat orice hranã timp de 10 zile. El susţine cã a fost obligat sã stea cu lanţurile la picioare timp de 81 de zile. 44. Într-o adresã din data de 19 noiembrie 1999, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara a explicat Ministerului de Interne cã reclamantul fusese foarte violent în timpul arestului sãu la Comisariatul de Poliţie din Deva, reprezentând o ameninţare pentru poliţişti şi pentru colegii sãi de celulã. Astfel, el ar fi smuls întrerupãtorul de la sistemul de iluminare a celulei, ar fi îndoit capacul metalic al portiţei de pe uşa acesteia, ar fi spart un bec, i-ar fi ameninţat pe colegii sãi de celulã şi ar fi fãcut zgomot, strigând şi bãtând în uşã. Adresa preciza cã poliţiştii încercaserã din rãsputeri sã îl calmeze, însã fãrã rezultat, manifestãrile sale fiind asemãnãtoare manifestãrilor unui animal. Din acest motiv, reclamantul ar fi fost pedepsit şi pus timp de 10 zile în "izolare simplã, cu cãtuşe la mâini şi lanţuri la picioare". Abia când i-au permis sã primeascã un pachet de la mama sa poliţiştii au putut sã îl calmeze, în ultima zi de izolare. Din motive similare, aceeaşi pedeapsã i-a fost aplicatã în aprilie 1998, de aceastã datã pentru 15 zile. Adresa preciza faptul cã sancţiunile fuseserã luate de conducerea închisorii dupã acordul medicului închisorii; aceasta preciza şi cã, în timpul detenţiei sale în izolare celularã, singurele persoane care l-au vizitat pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetãri penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute. În plus, reclamantul ar fi fost imobilizat cu ajutorul unor cãtuşe şi lanţuri la picioare de fiecare datã când a fost dus la interogatoriu, precum şi "cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare". 45. Adresa confirma cã, pentru a protesta împotriva imobilizãrii sale, reclamantul fãcuse greva foamei şi cã se plânsese la Parchetul Militar Craiova. Drept urmare, a venit sã îl vadã un procuror militar. În final, adresa preciza cã, chiar şi dupã transferul sãu în închisoare, la data de 4 iunie 1998, reclamantul fusese imobilizat cu ajutorul unor lanţuri. 46. Reclamantul pretinde cã în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva nu i s-a permis sã îşi vadã mama, venitã de mai multe ori sã vorbeascã cu el. În ziua de Paşti, aceasta i-a adus un pachet cu mâncare, însã i s-a spus cã nu avea permisiunea sã îşi vadã fiul. Prin urmare, ea a lãsat pachetul şi a plecat. În semn de protest, reclamantul ar fi refuzat sã primeascã pachetul, care nu i-a fost totuşi returnat mamei sale. Pachetul i-ar fi fost predat pãrţii interesate mai târziu, dupã greva foamei, însã mâncarea pe care o conţinea se alterase. 47. În urma plângerii penale depuse de reclamant, procurorul militar C., de la Parchetul Militar Craiova, s-a deplasat la centrul de detenţie al Poliţiei din Deva pentru a lua o declaraţie pãrţii interesate. Întrevederea a avut loc la data de 16 martie 1998, când reclamantul avea lanţuri (sistemul "T") şi cãtuşe la mâini. 48. Reclamantul a fost deţinut la sediul central al Poliţiei din Deva pânã la data de 4 iunie 1998, perioadã în care nu a putut sã se vadã cu un avocat şi nici sã primeascã vizite din partea familiei sale. El afirmã cã pânã la aceastã datã nu i s-au adus la cunoştinţã mai multe aspecte despre actele efectuate în cadrul procedurii îndreptate împotriva sa. Atât înainte, cât şi dupã aceastã datã, cererile sale de punere în libertate au rãmas fãrã rãspuns. 49. La data de 4 iunie 1998, reclamantul a fost transferat la închisoarea din Deva, unde a rãmas pânã la eliberarea sa din data de 10 mai 1999. Conform dosarului medical de transfer, reclamantul suferea de o "patologie psihicã polimorfã", era apt de muncã din punct de vedere psihologic, însã nu avusese un "comportament adecvat" în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva. 50. Într-o adresã trimisã Guvernului la data de 11 iunie 2002, Direcţia Generalã a Penitenciarelor (DGP) a explicat cã reclamantul nu ar fi putut fi ţinut în lanţuri în timpul şederii sale la închisoarea din Deva, deoarece lanţurile fuseserã interzise printr-o directivã a DGP din 21 februarie 1992; în schimb, aceasta a recunoscut cã era posibil sã fi fost legat cu un dispozitiv tip "T" în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva timp de 81 de zile. 51. DGP a adãugat cã reclamantul fusese internat în Spitalul Penitenciar Jilava (aproape de Bucureşti) în perioada 19 iunie21 iulie 1998, în vederea unei expertize psihiatrice; aceasta stabilise cã el suferea de tulburãri de personalitate de tip polimorf. I s-au prescris calmante (Diazepam şi Clordelazin) "în caz de nevoie". A mai fost internat încã o datã în aceastã instituţie în perioada 7-18 august 1998. 52. Conform susţinerilor DGP, reclamantul se întâlnise cu un avocat de douã ori în timpul detenţiei sale şi fusese examinat de un medic de 12 ori. Adresa preciza în continuare cã reclamantul fusese sancţionat de 3 ori pentru abateri grave de la regulile de disciplinã. Astfel, în perioada 1 februarie-1 aprilie 1999, i s-au interzis vizitele şi pachetele. Adresa îl califica pe reclamant ca fiind violent, mereu nemulţumit şi protestatar faţã de lege şi de regulile vieţii la comun. Aceasta concluziona cã numai o expertizã medicalã dispusã de autoritãţile judiciare competente ar putea permite aprecierea compatibilitãţii afecţiunii de care suferea reclamantul cu regimul de detenţie. 53. Referitor la tratamentul reclamantului în timpul detenţiei sale la închisoarea din Deva, prefectul de Hunedoara i-a confirmat mamei pãrţii interesate, într-o adresã din data de 19 octombrie 1998, cã acesta fusese supus unui regim de detenţie "mai sever, ţinând cont de ameninţãrile grave proferate la adresa poliţiştilor care procedaserã la arestarea sa". Cotidianul local "Acţiunea HD" a denunţat tratamentul aplicat reclamantului în douã articole din 10 şi 11 decembrie 1998.
D. Procedura penalã îndreptatã împotriva reclamantului pentru deţinerea de produse stupefiante/toxice şi ultraj 54. Reclamantul afirmã cã nu a fost ţinut la curent cu derularea anchetei şi cã nu a putut sã ia legãtura cu un avocat. 55. Astfel cum reiese din rechizitoriul întocmit la data de 7 aprilie 1998, parchetul a audiat 4 martori: M.B. şi M.R., poliţişti care au participat la arestarea reclamantului din data de 28 ianuarie 1998, I. Şelaru, care a declarat cã nu vãzuse dacã reclamantul avusese o sticlã asupra sa, şi un alt martor care a declarat cã l-a vãzut pe reclamant aruncând sticla la pãmânt. Acest din urmã martor a decedat înaintea începerii procedurii în faţa instanţei. 56. Poliţistul M.B. a precizat în depoziţia sa cã, la data de 28 ianuarie 1998, serviciul sãu, şi anume Departamentul explozivi, produse toxice şi stupefiante, deţinând informaţii conform cãrora reclamantul intenţiona sã vândã mercur, organizase o operaţiune de prindere în flagrant delict. În jurul orei 17,30, o echipã formatã din mai mulţi poliţişti s-a deplasat în cartierul Hotelului Rusca şi, când reclamantul a sosit cu o maşinã BMW pentru a se întâlni cu cumpãrãtorul de mercur, poliţiştii au intervenit. Vãzându-i pe poliţişti, reclamantul a ieşit din maşinã şi, încercând sã fugã, a aruncat la pãmânt sticla ce conţinea mercur. A fost prins imediat de poliţişti. 57. Al doilea poliţist audiat, M.R., a declarat cã serviciul sãu primise informaţii conform cãrora reclamantul avea intenţia de a vinde mercur. Astfel, a fost organizatã o operaţiune de prindere în flagrant delict. În acest scop, echipa de poliţie s-a deplasat în apropierea Hotelului Rusca la data de 28 ianuarie 1998, spre ora 17,00, aşteptând sã soseascã reclamantul, care urma sã îi vândã mercur unei alte persoane. Când a sosit reclamantul, el s-a aşezat pe o bancã. Conform planului organizat de poliţişti, a fost provocatã o altercaţie pentru a le permite acestora sã intervinã. Recunoscându-l pe poliţistul M.R., reclamantul a încercat sã fugã şi a aruncat sticla la pãmânt. 58. Rechizitoriul a confirmat cã un locotenent de poliţie filmase incidentul din 11 martie 1998 în timpul cãruia a fost prins reclamantul, cã se confiscase un briceag în apartamentul pãrţii interesate şi cã avocata L.P. fusese martorã la fapte. 59. Reclamantul a fost citat sã se prezinte în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara la data de 3 iunie 1998. Cu aceeaşi ocazie, i s-a comunicat rechizitoriul. Astfel, el a aflat cã era trimis în judecatã pentru trafic de stupefiante şi ultraj verbal la adresa unui poliţist, infracţiuni pedepsite de art. 312 şi, respectiv, art. 239 § 1 din Codul penal. 60. Pe toatã durata procesului sãu în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, reclamantul a fost transferat aici cu cãtuşe şi lanţuri la picioare. Lanţurile şi cãtuşele nu i-au fost scoase în timpul şedinţelor publice în faţa instanţei. 61. La prima şedinţã, la data de 3 iunie 1998, a fost asistat de un avocat numit din oficiu, domnul R., pe care nu îl mai întâlnise pânã atunci. A cerut instanţei sã se depunã la dosar caseta video înregistratã de colonelul N. în timpul arestãrii sale, la data de 11 martie 1998, însã nu a primit niciun rãspuns, deşi şi-a reiterat cererea şi în urmãtoarea şedinţã. 62. În schimb, instanţa i-a admis cererea privind efectuarea unei expertize psihiatrice. Aceasta a fost realizatã la data de 29 iulie 1998 la Spitalul Penitenciar Jilava. În pofida cererii Curţii, Guvernul nu a prezentat acest raport. 63. La şedinţa din data de 29 iulie 1998, reclamantul a fost apãrat de un avocat ales, domnul P. Acesta a depus la dosar o adeverinţã medicalã din care reieşea cã clientul sãu suferea de tulburãri psihiatrice de mai mulţi ani. Acesta i-a solicitat instanţei sã înlocuiascã arestarea preventivã cu o mãsurã de internare la Spitalul Psihiatric din Zam, unde reclamantul mai fusese internat anterior. 64. Instanţa a respins cererea de internare şi a hotãrât sã îl ţinã pe reclamant în stare de arest preventiv. Apoi a audiat partea interesatã, care a declarat cã sticla ce conţinea mercur nu îi aparţinea şi cã poliţiştii prezenţi la arestarea sa minţiserã când au afirmat cã el o aruncase la pãmânt. În ceea ce priveşte pretinsa infracţiune de ultraj, el a confirmat cã refuzase sã îi urmeze pe poliţişti la data de 11 martie 1998, însã a adãugat cã, având în vedere circumstanţele în care se desfãşurase prinderea sa din data de 28 ianuarie 1998, îi era teamã de alte abuzuri din partea poliţiştilor, cu atât mai mult cu cât nu i se prezentase niciun mandat de arestare. 65. La data de 5 mai 1999, dupã ce i-a audiat pe reclamant, pe I. Şelaru şi pe poliţiştii M.B. şi M.R., instanţa a statuat cã reclamantul era vinovat de trafic de stupefiante. Bazându-se pe declaraţia datã în faţa poliţiei la data de 28 ianuarie 1998 de cãtre un martor decedat la puţin timp dupã aceastã datã (paragraful 55 de mai sus) şi trimisã de parchet ca probã, pe declaraţiile reclamantului şi ale poliţiştilor M.B. şi M.R. care au venit sã îl aresteze la data de 11 martie 1998, precum şi pe un proces-verbal de infracţiune flagrantã, instanţa a stabilit astfel faptele: aflând cã reclamantul se afla în posesia unei cantitãţi de mercur pe care dorea sã îl vândã, poliţia organizase şi pusese în scenã la data de 28 ianuarie 1998 un plan pentru a putea sã îl prindã pe reclamant în flagrant delict. În timpul busculadei organizate de poliţie în timp ce reclamantul vorbea cu un individ în faţa unui hotel, reclamantului i s-a fãcut fricã şi a aruncat la pãmânt o sticlã ce conţinea mercur. La data de 11 martie 1998, reclamantul i-a ameninţat cu un briceag pe poliţiştii care intraserã în apartamentul sãu şi i-a obligat sã se replieze în exterior şi sã aştepte întãriri. Dupã sosirea acestora, poliţiştii au încercat sã dialogheze cu reclamantul prin uşã pentru a-l convinge sã îi urmeze, însã acesta a refuzat, solicitând prezenţa unui avocat. Totuşi, crezând cã colonelul de poliţie N., aflat în spatele uşii, îmbrãcat în civil şi dotat cu o camerã de filmat, lucra pentru televiziune, reclamantul a ieşit, însã dându-şi seama de greşeala fãcutã, s-a întors în apartamentul sãu. Abia dupã sosirea avocatei numite din oficiu, L.P., a acceptat sã iasã, înarmându-se cu un topor. În timp ce poliţiştii încercau sã îl imobilizeze, el a încercat sã loveascã un poliţist, însã fãrã succes. Instanţa l-a declarat, aşadar, pe reclamant vinovat de comiterea infracţiunii de ultraj la adresa unui poliţist, în sensul art. 239 § 1 din Codul penal. Pentru toate aceste fapte, instanţa l-a condamnat la o pedeapsã de 1 an şi douã luni de închisoare, incluzând perioada de arest preventiv. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 10 mai 1999. 66. Astfel cum reiese din declaraţia datã în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii la data de 10 mai 2000, I. Şelaru a fost audiat şi el ca martor în cadrul procesului. Conform afirmaţiilor acestuia, el ar fi încercat, în depoziţia sa, sã denunţe relele tratamente aplicate reclamantului cu ocazia prinderii sale, însã preşedintele completului de judecatã i-ar fi interzis sã mai continue. 67. Reclamantul a introdus apel împotriva sentinţei din data de 5 mai 1999 prin intermediul unui avocat ales; el şi-a susţinut nevinovãţia. Apelul a fost respins prin decizia din data de 30 septembrie 1999 a Curţii de Apel Alba Iulia. Aceasta a considerat cã mãrturiile celor 2 poliţişti erau suficiente pentru a dovedi cã partea interesatã încercase sã comitã trafic de mercur. În ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj, curtea de apel a constatat cã vinovãţia era doveditã şi prin afirmaţiile reclamantului însuşi, care recunoscuse cã s-a opus arestãrii sale la data de 11 martie 1998, deoarece poliţiştii nu i-au prezentat un mandat de arestare. 68. Recursul cu care reclamantul a sesizat Curtea Supremã de Justiţie a fost respins printr-o decizie definitivã din data de 9 februarie 2000. Curtea supremã a apreciat cã, în ciuda unei anchete oarecum defectuoase, deoarece amprentele de pe sticla ce conţinea mercur nu fuseserã analizate, vinovãţia reclamantului era doveditã prin declaraţiile lui M.B. şi M.R., poliţiştii prezenţi la prinderea pãrţii interesate în flagrant delict la data de 28 ianuarie 1998. În plus, constatând cã "probele depuse la dosar scoteau în evidenţã atitudinea contrarã deontologiei, abuzivã chiar, a poliţiştilor în momentul în care au fost descoperite faptele, precum şi în cursul anchetei", aceasta a statuat cã aceste elemente "nu erau de naturã sã dovedeascã nevinovãţia reclamantului".
E. Plângerile referitoare la relele tratamente 69. La data de 9 iunie 1998, parchetul militar de pe lângã tribunalul militar teritorial i-a adresat o scrisoare reclamantului, la domiciliul sãu, informându-l cã fusese pronunţatã neînceperea urmãririi penale în ceea ce privea plângerea sa referitoare la rele tratamente, cu motivarea cã "faptele nu [au fost] confirmate". 70. Astfel cum reiese din rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din 22 mai 1998, comunicatã avocatului reclamantului dupã introducerea prezentei cereri în faţa Curţii, procurorul a respins plângerea pãrţii interesate ca neîntemeiatã, cu motivarea cã aceasta nu adusese nicio adeverinţã medicalã care sã îi dovedeascã susţinerile. Procurorul a arãtat cã şi-a întemeiat rezoluţia pe o declaraţie a reclamantului din data de 16 martie 1998 şi pe alte "probe" din care reieşea cã poliţiştilor nu le putea fi imputatã nicio infracţiune. 71. Reclamantul a atacat aceastã rezoluţie în faţa parchetului militar de pe lângã curtea militarã de apel, care a confirmat, prin decizia din data de 29 noiembrie 1999, rezoluţia datã. Aceastã soluţie a fost confirmatã de Secţia parchetelor militare de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie la data de 30 martie 2000. 72. Într-o plângere depusã la Parchetul Militar Timişoara la data de 16 martie 1999, reclamantul a denunţat din nou circumstanţele arestãrii sale din data de 11 martie 1998, în special actele de brutalitate ale poliţiei şi violarea domiciliului sãu. 73. Dupã eliberarea sa, la data de 24 mai 1999, reclamantul a depus o plângere penalã referitoare la relele tratamente şi actele de torturã pe care pretindea cã le-ar fi suferit în timpul detenţiei sale la poliţia şi la închisoarea din Deva. Parchetul Militar Craiova a pronunţat neînceperea urmãririi penale. 74. Reclamantul s-a plâns de tratamentul suferit în timpul detenţiei sale şi în faţa Parlamentului, a Curţii Constituţionale, a biroului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara, a Avocatului Poporului, a Asociaţiei Naţionale împotriva Abuzurilor şi a Preşedintelui României. Acesta din urmã l-a informat cã cererea sa fusese transmisã autoritãţilor competente, şi anume Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie. De asemenea, petiţia pe care i-a adresat-o reclamantul Parlamentului i-a fost transmisã parchetului de pe lângã Tribunalul Judeţean Hunedoara. 75. În luna mai 1999, reclamantul s-a plâns de condiţiile detenţiei sale în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care i-a rãspuns la data de 1 iunie 1999 cã nu era competentã sã statueze cu privire la cereri ce ţin de resortul altor autoritãţi. 76. La data de 2 noiembrie 1999, reclamantul a publicat în cotidianul "Evenimentul Zilei" o scrisoare deschisã adresatã autoritãţilor, în care denunţa condiţiile detenţiei sale. Drept rãspuns, Ministerul Justiţiei l-a informat pe reclamant la data de 7 martie 2000 cã Parchetul Militar de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie fusese sesizat cu privire la acest subiect. 77. Pânã în prezent, reclamantul nu a primit niciun alt rãspuns din partea autoritãţilor.
F. Incidentele ulterioare introducerii cererii în faţa Curţii 78. La data de 17 septembrie 2000, pe când se afla în compania a 2 prieteni, reclamantul a fost abordat pe stradã de mai mulţi poliţişti. A urmat o discuţie în cursul cãreia reclamantul ar fi fost lovit de poliţişti. O adeverinţã medicalã eliberatã a doua zi constata "plãgi de contuzii cauzate cu 18 ore în urmã; cu siguranţã agresiune". În urma acestui incident, reclamantul a fost trimis în judecatã pentru ultraj la adresa unor poliţişti şi condamnat în luna februarie 2001 la 6 luni închisoare, pedeapsã pe care a executat-o la închisoarea din Deva. În timpul detenţiei sale, în luna aprilie sau mai 2001, l-au vizitat 2 poliţişti, ocazie cu care l-ar fi ameninţat şi i-ar fi cerut sã îşi retragã toate plângerile. Reclamantul a informat imediat prin telefon ONG Comitetul Helsinki - România, care a cerut explicaţii din partea Inspectoratului General de Poliţie. Printr-o adresã din data de 7 iunie 2001, inspectoratul a confirmat cu urmãtoarele cuvinte faptul cã 2 poliţişti se deplasaserã la închisoarea din Deva pentru a-l vedea pe reclamant: "(...) Cel care susţine cã, în timp ce era deţinut, a fost vizitat de doi poliţişti care l-au ameninţat cu moartea dacã nu îşi retrage plângerile prezintã diagnosticul de tulburãri severe de personalitate de tip excitabil-impulsiv şi antisocial, asociate unor grave tulburãri de comportament, conform unui raport de expertizã medico-legalã şi psihiatricã. Ţinând cont de personalitatea domnului Vili Rupa, poliţiştii biroului judeţean de poliţie din Hunedoara care ancheteazã circumstanţele omorului unui anume B.M.V., comis în luna februarie 1998 de persoane necunoscute, au dorit sã vorbeascã cu domnul Rupa. Prin urmare, la data de 10 aprilie 2001, în baza unui ordin oficial, cãpitanul M.P. şi locotenentul C.M. s-au deplasat la închisoarea din Deva şi i-au arãtat directorului închisorii scopul misiunii lor. Conform regulamentului închisorii, deţinutul a fost adus la vorbitor şi a discutat cu aceşti doi ofiţeri de poliţie în prezenţa unui gardian al închisorii, plutonierul D.L. Aşa cum reiese din declaraţiile ofiţerilor, cãpitanul M.P. a încercat sã discute cu deţinutul Rupa Vili, însã acesta a avut o reacţie de respingere a dialogului, solicitând "miliarde de daune-interese", ceea ce era în afara subiectului. Cu excepţia deţinutului, celelalte persoane prezente în timpul tentativei de dialog cu Rupa Vili pretind cã nimeni nu l-a ameninţat în niciun fel. Prin urmare, nu existã probe care sã permitã dovedirea acuzaţiilor domnului Rupa Vili. În mod evident, poliţiştii care l-au vizitat cunoşteau consecinţele unui act de ameninţare sau de intimidare faţã de un reclamant la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, iar acest fapt constituie un motiv suplimentar de a se abţine." 79. La data de 5 mai 2005, reclamantul a fost convocat verbal la Comisariatul de Poliţie Hunedoara, poliţiştii dorind sã îl audieze cu privire la plângerile formulate împotriva anumitor agenţi de poliţie. Odatã ajuns la comisariat, un poliţist, A.F., l-a întrebat dacã îşi menţine plângerile. Reclamantul a rãspuns afirmativ, dupã care A.F. l-ar fi ameninţat cu un pistol. A fost convocat din nou pentru data de 11 mai 2005, de data aceasta în scris, fãrã ca în actul de convocare sã figureze vreun motiv de convocare. Când a telefonat pentru a se informa despre motivul acestei convocãri, a fost informat cã un comisar de la Inspectoratul General de Poliţie trebuia sã ajungã de la Bucureşti pentru a discuta cu el despre plângerile sale formulate împotriva poliţiştilor. Reclamantul nu s-a prezentat la comisariat. Mai târziu în aceeaşi zi, a încercat sã vorbeascã prin telefon cu comisarul respectiv, însã i s-a rãspuns cã înaltul funcţionar nu venise încã. Reclamantul a informat imediat ONG Comitetul Helsinki - România, care a solicitat explicaţii din partea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara. Printr-o adresã din luna iunie 2005, Inspectoratul General de Poliţie i-a rãspuns Comitetului Helsinki - România cã reclamantul fusese convocat drept rãspuns la o scrisoare pe care acesta o trimisese Parlamentului României, în care susţinea acte de intimidare şi hãrţuire din partea Poliţiei din Hunedoara. În urma acestei scrisori, un înalt funcţionar al Inspectoratului se deplasase în locul respectiv, la Hunedoara, pentru o întrevedere cu reclamantul în vederea verificãrii veridicitãţii acestor alegaţii. Cu toate acestea, reclamantul nu rãspunsese la convocarea din 11 mai 2005. În schimb, acesta a sunat pentru a discuta prin telefon cu înaltul funcţionar, însã poliţistul C.M. de la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara i-a spus sã sune la secretariat. Reclamantul a fost ulterior aşteptat în zadar de cãtre înaltul funcţionar pânã la ora 16,00. În fine, ancheta condusã de înaltul funcţionar ajunsese la concluzia cã reclamantul nu fusese supus unor acte de intimidare sau hãrţuire. Scrisoarea se încheia cu punerea în evidenţã a faptului cã reclamantul era cunoscut ca suferind de o afecţiunea psihicã diagnosticatã ca "psihopatie iritabilã impulsivã antisocialã".
G. Adeverinţele medicale referitoare la starea de sãnãtate a reclamantului 80. La data de 19 ianuarie 1994, medicul A.M. de la Direcţia Judeţeanã de Muncã şi Protecţie Socialã Hunedoara i-a eliberat reclamantului o adeverinţã medicalã conform cãreia acesta prezenta "o structurã psihopaticã" ce îl lipsea în totalitate de capacitatea de muncã şi îi permitea sã beneficieze de drepturile acordate persoanelor handicapate. Medicul a precizat cã "boala" fusese semnalatã pentru prima oarã în anul 1990. 81. În anii urmãtori au fost eliberate în mod regulat adeverinţe similare. 82. Foaia de ieşire din spitalul Zam întocmitã dupã internarea reclamantului pânã la data de 9 martie 1998 indicã faptul cã a fost internat cu diagnosticul de "psihopatie de tip exploziv" şi cã a fost externat din spital la cererea sa, deoarece starea sa se îmbunãtãţise. 83. La data de 26 martie 1998, laboratorul judeţean de medicinã legalã din Hunedoara a întocmit, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, la cererea Parchetului Hunedoara, un raport de expertizã psihiatricã redactat dupã cum urmeazã: "Bolnav prezentând grave antecedente psihiatrice pentru care a fost internat de cinci ori cu diagnosticul "tulburãri de personalitate de tip excitabil-impulsiv". Din cauza acestei afecţiuni a fost declarat inapt pentru serviciul militar. Examenul psihic evidenţiazã tulburãri severe de personalitate cu ieşiri afective negative şi restricţii impulsive însoţite de agresivitate îndreptatã împotriva anturajului sãu şi împotriva propriei persoane. În timpul acestor manifestãri, el prezintã o diminuare a câmpului conştiinţei şi simte o nevoie imperioasã de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial. Autocontrolul este suprimat în timpul acestor episoade. Diagnostic: "tulburare severã a personalitãţii de tip excitabilimpulsiv şi antisocial cu grave tulburãri comportamentale" (...) Având în vedere aceste elemente, comisia considerã cã susnumitul are discernãmântul diminuat."
II. Dreptul intern pertinent 84. Ordinul nr. 41.232 din 21 februarie 1992 al directorului Direcţiei Generale a Penitenciarelor "Începând cu data prezentului ordin, pânã la noi dispoziţii, se interzice cu desãvârşire folosirea lanţurilor pentru mâini şi picioare, ca mijloc de imobilizare, indiferent de gradul de periculozitate al deţinuţilor sau abaterile disciplinare sãvârşite de aceştia. Toate aceste mijloace de imobilizare vor fi retrase şi conservate în magazie. Pentru imobilizarea deţinuţilor periculoşi prezentaţi la instanţele de judecatã şi organele de urmãrire penalã ori în alte situaţii, se vor folosi numai cãtuşele din dotare şi totodatã se vor lua mãsuri de întãrire a escortelor, astfel încât sã se previnã evenimentele negative." 85. Ordinul Inspectoratului General de Poliţie nr. S/925/1994 privind sãlile de reţinere "În aplicarea prevederilor articolului 16 lit. b din <>Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, la unitãţile de poliţie ale prefecturilor, ale oraşelor, ale secţiilor de poliţie înfiinţate în prefecturi, ale secţiilor de poliţie ale gãrilor, ale punctelor de oprire a trenurilor, ale porturilor şi aeroporturilor sunt amenajate sãli de reţinere, dacã acest lucru este impus de factori de ordin practic. În aceste sãli sunt plasate persoanele bãnuite de comiterea unor fapte de naturã sã aducã atingere ordinii publice, vieţii altora sau altor valori sociale, care refuzã sã îşi dezvãluie identitatea sau a cãror identitate nu poate fi stabilitã; aceste persoane sunt invitate sã se deplaseze la secţia de poliţie în acest scop şi, dacã este cazul, pentru a fi deferite organelor de cercetare penalã competente. O astfel de mãsurã nu poate depãşi douãzeci şi patru de ore. Prevederile primului punct se aplicã şi urmãtoarelor persoane: - persoanele urmãrite de poliţie la nivel naţional sau local; - minorii fãrã supraveghere şi cei cunoscuţi ca având un comportament deviant caracterizat prin vagabondaj, uz de substanţe eterate sau de medicamente cu efecte halucinogene, în vederea îndeplinirii formalitãţilor pentru internarea lor în centre pentru minori sau pentru a îi încredinţa unor familii sau unor instituţii sociale; - bolnavii mintali fugiţi din spitale în care se aflau sub tratament sau internaţi conform articolelor 113 şi 114 din Codul penal pânã la reinternarea lor, însã fãrã ca termenul menţionat mai sus sã poatã fi depãşit; - persoanele arestate preventiv sau condamnate atunci când se aflã într-o garã, la un punct de oprire a trenurilor sau într-un aeroport în timpul transferului lor. Sala de reţinere trebuie situatã în apropierea camerei ofiţerului de gardã şi trebuie prevãzutã cu bare de fier la ferestre şi la uşa de la intrare. De asemenea, ea trebuie prevãzutã cu bãnci metalice bine armate la sol şi la pereţi şi o barã metalicã fixatã de perete în vederea imobilizãrii persoanelor violente cu ajutorul cãtuşelor. Supravegherea persoanelor aflate în sãlile de reţinere trebuie asiguratã de un agent de gardã permanent. De asemenea, ea trebuie asiguratã de ofiţerul de gardã şi de adjunctul sãu, pentru a preveni orice evadare sau orice alt act ilicit din partea persoanelor vizate, precum şi o tentativã de suicid sau o automutilare. Este interzisã lãsarea fãrã supraveghere a persoanelor aflate în sãlile de reţinere. Persoanele vizate sunt plasate în sala de reţinere dupã redactarea unui proces-verbal sau a unui raport de depistare aprobat de comandantul unitãţii sau de locţiitorul sãu şi numai dupã o percheziţie corporalã realizatã conform prevederilor legale. În termenul stabilit de lege trebuie efectuate toate operaţiunile poliţieneşti necesare pentru clarificarea situaţiei persoanelor în cauzã. Aceste operaţiuni trebuie realizate de agenţi experimentaţi, desemnaţi de comandantul unitãţii de poliţie; toate mãsurile trebuie luate cu respectarea legii. Dacã este cazul, persoanele aflate în sãlile de reţinere beneficiazã de o asistenţã medicalã asiguratã de medicul unitãţii sau de cea mai apropiatã unitate medicalã. Ele trebuie sã aibã şi posibilitatea de a-şi satisface nevoile fiziologice. Ofiţerul de gardã înscrie persoanele aflate în sãlile de reţinere într-un registru ţinut în acest scop, pe care îl prezintã zilnic conducerii unitãţii la finalul programului de lucru. Sunt consemnate în registru: ziua şi ora la care persoana a fost introdusã în sala de reţinere, starea sa civilã, motivul acestei mãsuri, operaţiunile realizate în vederea elucidãrii situaţiei, ziua şi ora eliberãrii persoanei respective şi orice incident survenit. Comandanţii unitãţilor de poliţie prevãzute cu sãli de reţinere sunt direct rãspunzãtori de respectarea prevederilor prezentului ordin." 86. Prevederile relevante din Codul de procedurã penalã, în vigoare înainte de modificarea sa din data de 1 iulie 2003, sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 101 (Încuviinţarea percheziţiei domiciliare) "Organul de cercetare penalã poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia procurorului. Percheziţia domiciliarã se poate face fãrã autorizaţia procurorului numai dacã persoana la domiciliul cãreia urmeazã a se face percheziţia consimte în scris la aceasta. (...)" ARTICOLUL 143 (Condiţiile reţinerii) "Mãsura reţinerii poate fi luatã de organul de cercetare penalã faţã de învinuit, dacã sunt probe sau indicii temeinice cã a sãvârşit o faptã prevãzutã de legea penalã. (...) Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauzã rezultã presupunerea cã persoana faţã de care se efectueazã urmãrirea penalã a sãvârşit fapta." ARTICOLUL 144 (Durata reţinerii) "Mãsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie sã se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. (...)" ARTICOLUL 146 (Condiţiile pentru arestarea învinuitului) "Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penalã, când sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi existã în mod corespunzãtor vreunul din cazurile prevãzute în art. 148, dacã considerã cã în interesul urmãririi penale este necesarã privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţã motivatã arestarea acestuia, arãtând temeiurile care justificã luarea mãsurii şi fixând durata arestãrii, care nu poate depãşi 5 zile." ARTICOLUL 148 (Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului) "Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi numai în vreunul din urmãtoarele cazuri: (...) c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmãrire sau de la judecatã ori a fãcut pregãtiri pentru asemenea acte, precum şi dacã în cursul judecãţii sunt date cã inculpatul urmãreşte sã se sustragã de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente cã inculpatul a încercat sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probã sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori existã date care justificã temerea cã va sãvârşi şi alte infracţiuni; (...) h) inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publicã." ARTICOLUL 149 (Durata arestãrii inculpatului) "Durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, afarã de cazul când ea este prelungitã în condiţiile legii." ARTICOLUL 183 (Mandatul de aducere) "(1) O persoanã poate fi adusã în faţa organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacã fiind anterior citatã nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesarã. (...)" ARTICOLUL 184 (Executarea mandatului de aducere) "Mandatul de aducere se executã prin organele poliţiei. Dacã persoana arãtatã în mandat nu poate fi adusã din motive de boalã sau din orice altã cauzã, cel însãrcinat cu executarea mandatului constatã aceasta printr-un procesverbal, care se înainteazã de îndatã organului de urmãrire penalã ori instanţei de judecatã. (...)" ARTICOLUL 221 (Modurile de sesizare) "Organul de urmãrire penalã este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizeazã din oficiu când aflã pe orice altã cale cã s-a sãvârşit o infracţiune. (...)" ARTICOLUL 465 § 1 (Infracţiunea flagrantã) "Este flagrantã infracţiunea descoperitã în momentul sãvârşirii sau imediat dupã sãvârşire. (...)" ARTICOLUL 467 (Constatarea infracţiunii) "Organul de urmãrire penalã sesizat întocmeşte un procesverbal, în care consemneazã cele constatate cu privire la fapta sãvârşitã. În procesul-verbal se consemneazã, de asemenea, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. (...) Procesul-verbal se semneazã de organul de urmãrire penalã, de învinuit şi de persoanele ascultate." ARTICOLUL 504 (Cazuri care dau dreptul la reparaţie) "Orice persoanã care a fost condamnatã definitiv are dreptul la repararea de cãtre stat a pagubei suferite, dacã în urma rejudecãrii cauzei s-a stabilit prin hotãrâre definitivã cã nu a sãvârşit fapta imputatã ori cã acea faptã nu existã. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva cãreia s-a luat o mãsurã preventivã, iar ulterior, pentru motivele arãtate în alineatul precedent, a fost scoasã de sub urmãrire sau a fost achitatã." ARTICOLUL 505 (Acţiunea pentru reparare) "(...) Acţiunea poate fi pornitã în termen de un an de la rãmânerea definitivã a hotãrârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmãrire." 87. Articolul 410 alin. 3 din Codul de procedurã penalã a fost introdus prin <>Legea nr. 281/2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta prevede urmãtoarele: "(3) De asemenea, pot fi atacate cu recurs în anulare hotãrârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a unui drept prevãzut de Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Instanţa nu va putea obliga statul la plata unor despãgubiri care au fost acordate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului şi încasate de victima încãlcãrii unui drept prevãzut de aceasta. [...]"
III. Izvoare internaţionale A. Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei cãtre statele membre referitoare la regulile europene ale penitenciarelor (adoptatã de Comitetul Miniştrilor la 12 februarie 1987, în cadrul celei de-a 404-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor) 88. Fragmentele relevante din regulile europene ale penitenciarelor sunt redactate dupã cum urmeazã: "Disciplina şi pedeapsa (...) Mãsuri de constrângere 39. Utilizarea lanţurilor sau cãtuşelor trebuie sã fie interzisã. Cãtuşele, cãmãşile de forţã şi alte mijloace de constrângere corporalã nu vor fi niciodatã aplicate cu titlu de sancţiune. Ele nu vor putea fi folosite decât în cazurile urmãtoare: (...) b. pentru motive medicale, ca urmare a indicaţiilor şi sub îngrijirea doctorului; c. din ordinul directorului, în cazul în care celelalte mijloace de control au dat greş pentru protejarea deţinutului împotriva automutilãrii (...) 40. Modelul şi modul de utilizare a instrumentelor de constrângere autorizate în articolul precedent trebuie stipulate prin lege sau reglementãri în vigoare. Aplicarea lor nu trebuie continuatã peste timpul strict necesar."
B. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) privind vizita efectuatã în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995 89. La data de 19 februarie 1998, CPT a publicat un raport în urma vizitei efectuate în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995, ce cuprinde urmãtoarele constatãri referitoare la condiţiile materiale din locurile de detenţie ale poliţiei: "(...) 84. Pe lângã locurile de detenţie ale poliţiei desemnate oficial ca atare, delegaţia CPT a mai vizitat şi câteva alte clãdiri ale poliţiei în care pot fi privaţi de libertate suspecţii: sediile poliţiei municipale din Cluj-Napoca şi Timişoara, comisariatele de poliţie nr. 2, 3 şi 4 din Timişoara şi douã clãdiri ale poliţiei transporturilor din Timişoara, şi anume sediul poliţiei şi localurile de poliţie situate în interiorul gãrii feroviare. 85. Sediul poliţiei municipale din Cluj-Napoca dispunea de o celulã de 15 mp de care se servea pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Celula conţinea o bancã, avea acces la lumina zilei şi era prevãzutã cu iluminat artificial. În consecinţã, era potrivitã pentru şederi temporare în detenţie (adicã pentru o duratã de câteva ore). Totuşi, în momentul vizitei delegaţiei (ora 21,00), în celulã se afla o persoanã care, în mod evident, urma sã îşi petreacã noaptea acolo; partea interesatã nu avea la dispoziţie nici saltea, nici pãturi. 86. La sediul poliţiei municipale din Timişoara, delegaţiei i s-a prezentat mai întâi un amfiteatru folosit pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Câteva astfel de persoane se aflau în salã - prinse cu cãtuşele de scaun - în momentul vizitei delegaţiei. Din discuţiile cu mai multe persoane deţinute s-a constatat cã sediul poliţiei dispunea şi de un loc de reţinere la parter/subsol. Deoarece delegaţia a insistat sã îl vadã (...), acest spaţiu a fost în final localizat; pãrea sã fie în curs de renovare. Conform declaraţiilor persoanelor deţinute şi ale funcţionarilor de poliţie, precum şi din observaţiile fãcute de delegaţia însãşi, era evident cã în mod frecvent persoanele îşi petreceau noaptea în detenţie la sediul poliţiei municipale, însã fãrã a avea la dispoziţie nici saltea, nici pãturi. 87. Celelalte clãdiri de poliţie vizitate la Timişoara nu dispuneau de niciun loc conceput special pentru a reţine persoane. Persoanele private de libertate erau ţinute într-un birou şi ar fi putut fi prinse cu cãtuşele de un corp de mobilã dacã ar fi fost necesar din motive de securitate. (...)"
ÎN DREPT I. Asupra excepţiilor preliminare ale Guvernului 90. În stadiul iniţial al analizei admisibilitãţii prezentei cereri, Guvernul a invocat douã excepţii de neepuizare a cãilor de recurs interne: a) a susţinut cã, chiar şi în lipsa unei soluţii de a cerceta penal persoanele pe care reclamantul le considerã rãspunzãtoare de relele tratamente pe care pretinde cã le-ar fi suferit, acesta ar fi putut sã obţinã o redresare în dreptul intern introducând o acţiune în daune-interese în faţa instanţelor civile, neînceperea urmãririi penale datã de parchet în urma plângerilor sale neîmpiedicând sesizarea instanţelor civile; b) dacã reclamantul nu era mulţumit de avocatul sãu numit din oficiu, considerând cã acesta nu i-a asigurat o apãrare eficientã, aşa cum prevede art. 6 § 3 c) din Convenţie, ar fi putut sã îi cearã fie procurorului sesizat cu ancheta, fie instanţelor, sã îl înlocuiascã. În decizia sa din data de 14 decembrie 2004 asupra admisibilitãţii, Curtea a apreciat cã aceste chestiuni erau atât de strâns legate de fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie şi, respectiv, pe art. 6 § 3, încât nu putea sã le disocieze de analiza capetelor de cerere respective (paragrafele 98 şi 100 din decizie). Din acest motiv, Curtea va analiza excepţiile preliminare ale Guvernului în cadrul aprecierii sale cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva art. 3 coroborat cu art. 13 şi din perspectiva art. 6 § 3 c) din Convenţie.
II. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 3 din Convenţie 91. Reclamantul susţine cã ar fi avut loc mai multe încãlcãri ale art. 3 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante." 92. Curtea constatã cã acest capãt de cerere se referã, pe de o parte, la tratamentele suferite de reclamant cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998 şi în timpul detenţiei sale pânã la data de 29 ianuarie 1998 la sediul Poliţiei din Deva, precum şi cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 şi în timpul detenţiei sale la sediul Poliţiei din Deva pânã la data de 4 iunie 1998 şi, pe de altã parte, la lipsa unei anchete efective în ceea ce priveşte aceste susţineri.
A. Principii generale 93. Curtea reaminteşte cã art. 3 din Convenţie consfinţeşte una dintre valorile fundamentale ale societãţilor democratice. Chiar şi în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura, pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricţie, aspect prin care contrasteazã faţã de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferã nicio derogare, nici mãcar în caz de pericol public ce ameninţã viaţa naţiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolutã, indiferent de provocãrile victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotãrârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracţiunii reproşate reclamantului este, aşadar, lipsitã de relevanţã pentru analiza din perspectiva art. 3. 94. Pentru a intra sub incidenţa art. 3, un rãu tratament trebuie sã atingã un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativã prin esenţã; ea depinde de toate datele cauzei şi, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sãnãtate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesarã prin comportamentul sãu, lezeazã demnitatea umanã şi constituie, în principiu, o încãlcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotãrârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, şi Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 şi 53). 95. Curtea a considerat cã un anumit tratament este "inuman", în special pentru cã a fost aplicat cu premeditare ore întregi şi pentru cã a produs, dacã nu adevãrate leziuni, cel puţin puternice suferinţe fizice şi morale, şi, în acelaşi timp, "degradant", deoarece este capabil sã producã victimelor sale sentimente de teamã, angoasã şi inferioritate, menite sã le umileascã şi sã le înjoseascã. Pentru ca o pedeapsã sau tratamentul care o însoţeşte sã fie considerate "inumane" sau "degradante", suferinţa sau umilinţa trebuie, în orice caz, sã le depãşeascã pe cele pe care le presupune o anumitã formã de tratament sau de pedeapsã legitimã. Întrebarea dacã tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul (vezi, de exemplu, hotãrârile V. împotriva Regatului Unit [MC], nr. 24.888/94, § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen împotriva Finlandei, menţionatã mai sus, pp. 2821-2822, § 55). Totuşi, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încãlcare a art. 3. În ciuda caracterului subsidiar al rolului sãu în raport cu cel al instanţelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie, pentru a stabili dacã în speţã a avut loc încãlcarea acestor articole, Curtea nu se considerã legatã nici de constatãrile de fapt ale instanţelor naţionale, nici de modul de soluţionare a procedurilor interne, atunci când existã motive serioase care fac inevitabilã abaterea de la ele. 96. Plângerile privind relele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii prin elemente de probã adecvate (vezi, mutatis mutandis, Kls împotriva Germaniei, Hotãrârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). Curtea precizeazã în acest sens cã, pentru aprecierea elementelor de probã, ea reţine criteriul probei "dincolo de orice îndoialã rezonabilã". Totuşi, ea nu a avut niciodatã ca scop sã împrumute demersul din ordinea juridicã de la nivel naţional care aplicã acest criteriu. Acesteia nu îi revine obligaţia de a statua asupra vinovãţiei în domeniul dreptului penal sau asupra rãspunderii civile, ci asupra rãspunderii statelor contractante faţã de Convenţie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenţie - sã asigure respectarea de cãtre înaltele pãrţi contractante a angajamentului lor, ce constã în recunoaşterea drepturilor fundamentale consfinţite de acest instrument - îi condiţioneazã modul de a aborda problematica legatã de probatoriu. În cadrul procedurii în faţa Curţii nu existã niciun obstacol procedural în calea admisibilitãţii unor elemente de probã sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptã concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentã a tuturor elementelor de probã, inclusiv deducţiile pe care le poate extrage din faptele şi observaţiile pãrţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantã, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumţii necontestate, suficient de grave, exacte şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumitã concluzie şi, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate şi de dreptul convenţional aflat în joc. Curtea este atentã şi la gravitatea unei constatãri conform cãreia un stat contractant a încãlcat drepturile fundamentale (vezi, printre altele, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, şi jurisprudenţa citatã în aceasta). 97. Sensibilã la vulnerabilitatea deosebitã a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, cum sunt persoanele deţinute, Curtea reitereazã cã procedura prevãzutã de Convenţie nu se preteazã întotdeauna unei aplicãri riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmã). Într-adevãr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuzã agenţi ai statului cã i-ar fi încãlcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenţie, este inevitabil ca Guvernul pârât sã fie uneori singurul care are acces la informaţiile capabile sã confirme sau sã infirme aceste afirmaţii. Din acest motiv, faptul cã Guvernul nu furnizeazã astfel de informaţii, fãrã a da acestui lucru o justificare mulţumitoare, poate nu numai sã aducã atingere respectãrii de cãtre un stat pârât a obligaţiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Convenţie, ci şi sã îi permitã Curţii sã tragã concluzii cu privire la temeinicia susţinerilor reclamantului (vezi Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru acelaşi principiu, din perspectiva art. 2, vezi hotãrârile Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkum şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase). 98. Pentru aplicarea acestor principii, fiind vorba de o susţinere ce pune la îndoialã conformitatea cu art. 2 § 2 a unei recurgeri la forţã care provoacã moartea de cãtre agenţi ai statului, în circumstanţe aflate sub controlul lor, Curtea a statuat cã imposibilitatea de a aduce luminã asupra circumstanţelor exacte ale unei cauze nu ridicã obstacole în calea constatãrii unei încãlcãri materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în aceastã imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, şi anume nerespectarea de cãtre guvernul pârât a obligaţiei sale de a explica într-o manierã mulţumitoare şi convingãtoare desfãşurarea faptelor şi de a expune elemente care sã permitã respingerea susţinerilor reclamanţilor (Mansuroglu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 şi 99-100, 26 februarie 2008, şi jurisprudenţa citatã în aceasta). 99. Aceastã soluţie a fost preferatã de Curte datoritã apropierii dintre situaţia persoanelor gãsite vãtãmate sau moarte într-o zonã aflatã sub controlul exclusiv al autoritãţilor statului şi cea a deţinuţilor, a cãror stare de sãnãtate ţine de rãspunderea statului. Astfel, Curtea a statuat cã, în cele douã cazuri, persoanele în discuţie se aflã într-o stare deosebit de vulnerabilã faţã de autoritãţi, iar evenimentele în discuţie, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea (vezi, mutatis mutandis, Akkum, menţionatã mai sus, § 211). 100. Prin urmare, Curtea apreciazã, de aceastã datã din perspectiva art. 3, cã imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoanã a fost rãnitã, atunci când ea se afla sub controlul agenţilor statului, nu o împiedicã sã ajungã la o constatare a încãlcãrii laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de cãtre guvernul pârât a desfãşurãrii faptelor într-o manierã mulţumitoare şi convingãtoare, cu elemente de probã în sprijinul sãu.
B. Aplicarea acestor principii în speţã 1. Prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 pânã la 29 ianuarie 1998 a) Argumentele pãrţilor 101. Reclamantul susţine cã ar fi fost agresat la data de 28 ianuarie 1998 de cãtre 12 poliţişti care, dupã ce l-au bãtut, l-ar fi condus la secţia de poliţie din Hunedoara în portbagajul maşinii. Acesta se plânge de loviturile pe care le-ar fi primit în timp ce aştepta sã fie audiat, precum şi de condiţiile inumane în care ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, închis într-o camerã fãrã pat şi fãrã toaletã, prins cu cãtuşele de o barã metalicã, fãrã sã poatã bea sau mânca şi fãrã ca familia sa sã fie anunţatã. În fine, partea interesatã considerã cã ancheta începutã în urma plângerilor sale penale nu a respectat cerinţele art. 3 din Convenţie, în ceea ce priveşte latura sa proceduralã. 102. Guvernul susţine cã, la prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, "singurul act de violenţã aplicat în vederea imobilizãrii [sale]" a constat în stropirea lui cu gaz lacrimogen şi în punerea acestuia în cãtuşe şi cã aceste acte erau proporţionate, având în vedere necesitatea imobilizãrii pãrţii interesate. Acesta nu ar fi fost deloc agresat şi nu ar fi prezentat nicio adeverinţã medicalã care sã dovedeascã susţinerile sale. În ceea ce priveşte mãrturia pe care a adus-o în faţa Curţii pentru a-şi susţine pretenţiile, ea ar fi îndoielnicã, deoarece acelaşi martor nu a semnalat actele de brutalitate poliţieneascã cu ocazia depoziţiilor pe care le-a dat la parchet şi în faţa judecãtorului, în cadrul procesului sãu penal. Pentru a respinge susţinerile reclamantului, Guvernul se sprijinã şi pe concluziile anchetei conduse de parchetul militar teritorial. Admiţând cã existã neconcordanţe între depoziţiile poliţiştilor în ceea ce priveşte desfãşurarea intervenţiei lor şi numãrul de poliţişti care au participat la aceasta, Guvernul justificã aceste concluzii prin faptul cã, fiind repartizaţi în parcul hotelului şi în parcare la momentul evenimentelor, poliţiştii nu au intervenit toţi în acelaşi moment. 103. În plus, Guvernul susţine cã reclamantul nu a fost supus unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie în timpul detenţiei sale în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara, în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998; dimpotrivã, partea interesatã ar fi avut acces la toaletã, poliţiştii i-ar fi oferit hranã şi nu i s-ar fi pus cãtuşele. 104. În final, Guvernul considerã cã ancheta condusã de procurorul parchetului militar teritorial a respectat cerinţele de celeritate şi de eficienţã prevãzute de art. 3 din Convenţie. 105. Reclamantul rãspunde cã forţa poliţieneascã folositã în momentul prinderii sale a fost disproporţionatã şi cã nu a încercat sub nicio formã sã îi atace pe poliţişti. Acesta aratã cã suferã de psihopatie de tip iritabil-impulsiv, pe care o calificã drept boalã psihicã, şi cã discernãmântul sãu este diminuat. Din cauzã cã ar fi fost lovit în zona capului cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998, ar fi fost nevoie sã se interneze în spitalul psihiatric din Zam, unde ar fi fost îngrijit timp de o lunã, pânã la data de 9 martie 1998. În timpul internãrii sale, simţindu-se mai în siguranţã, acesta ar fi depus douã plângeri împotriva poliţiştilor, la datele de 21 şi 23 februarie 1998, însã, în mod evident, a fost prea târziu pentru a obţine o adeverinţã cu privire la leziunile cauzate cu 3 sãptãmâni mai devreme. În fine, martorul I. Şelaru i-ar fi declarat judecãtorului cã i-ar fi vãzut pe poliţişti agresându-l, însã judecãtorul nu l-ar fi lãsat sã termine şi ar fi refuzat sã consemneze aceastã parte a declaraţiei. 106. În ceea ce priveşte detenţia sa în sala de reţinere, reclamantul afirmã cã ar fi avut mâinile legate cu cãtuşe de o barã metalicã, a cãrei descriere ar figura în Ordinul Inspectoratului General de Poliţie nr. S/925/1994 privind sãlile de reţinere. Deoarece şi-a petrecut întreaga noapte de 28 spre 29 ianuarie 1998 imobilizat în acest fel, i-ar fi fost imposibil sã doarmã, sã meargã la toaletã şi sã se hrãneascã. În acest sens, reclamantul gãseşte prea puţin credibile declaraţiile date dupã mai mult de 4 ani de la incident de cãtre poliţiştii care l-au supravegheat cu aceastã ocazie. b) Aprecierea Curţii 107. Curtea se confruntã cu douã versiuni divergente ale circumstanţelor prinderii reclamantului şi ale detenţiei sale din 28 pânã la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara. 108. Prin urmare, sarcina sa este sã îşi formeze o opinie cu privire la faptele denunţate de reclamant, analizând cu o atenţie deosebitã datele ce i-au fost furnizate de pãrţi.
i. În ceea ce priveşte prinderea reclamantului α) Latura materialã 109. În cauza de faţã, Curtea distinge douã grupuri de elemente referitoare la circumstanţele exacte ale prinderii reclamantului din data de 28 ianuarie 1998. În primul rând, aceasta dispune de textul a douã dintre cele 3 declaraţii date de un martor ocular, I. Şelaru, cu privire la evenimentele petrecute la data de 28 ianuarie 1998. 110. Analizând prima declaraţie din data de 28 ianuarie 1998 (paragraful 16 de mai sus), Curtea observã cã martorul a declarat cã nu este în mãsurã sã indice cu certitudine care a fost reacţia reclamantului la sosirea poliţiştilor. Circumstanţele ce au caracterizat audierea martorului obligã Curtea sã dea dovadã de prudenţã în evaluarea acestei declaraţii. În acest sens, este suficient sã reamintim cã I. Şelaru a fost condus la comisariatul de poliţie în acelaşi timp cu reclamantul, din motive ce rãmân incerte, cã a dat declaraţia în faţa ofiţerilor ce aparţineau aceleiaşi unitãţi de poliţie, întocmai ca aceia care l-au prins pe reclamant, şi cã ulterior a fost lãsat liber. 111. În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie datã de I. Şelaru ca martor în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara (paragraful 66 de mai sus), dosarul lasã sã se înţeleagã cã aceasta a corespuns afirmaţiilor reclamantului, însã, deoarece Guvernul a omis sã prezinte referatul cu privire la desfãşurarea şedinţei, cuvintele exacte ale acestei depoziţii rãmân necunoscute. 112. În aceste circumstanţe, Curtea nu distinge niciun motiv de a se îndoi de veridicitatea relatãrii reclamantului, în mãsura în care declaraţia scrisã de I. Şelaru în data de 10 mai 2000 (paragraful 13 de mai sus), pe care Guvernul a omis sã o comenteze, corespunde cu cea datã de acelaşi martor în faţa tribunalului judeţean cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea din data de 28 ianuarie 1998 şi la încercãrile lipsite de izbândã de a le denunţa judecãtorului. 113. Aceastã concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Supremã de Justiţie a calificat drept "contrar deontologiei, abuziv chiar" comportamentul poliţiştilor în momentul prinderii reclamantului în luna ianuarie 1998. În opinia Curţii, aceastã recunoaştere a faptelor pretinse de reclamant vine sã confirme declaraţia lui I. Şelaru. O astfel de constatare, neurmatã de o reacţie din partea organelor judiciare, este capabilã sã dea naştere unei prezumţii de conivenţã sau, cel puţin, de asentiment din partea instanţelor naţionale faţã de faptele reproşate agenţilor statului din perspectiva art. 3 din Convenţie. 114. Declaraţiile succesive ale lui I. Şelaru, dintre care una confirmã fãrã echivoc relatarea reclamantului, iar celelalte douã nu o infirmã sub niciun aspect, în concordanţã cu constatarea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi internarea reclamantului, la cererea sa, în spitalul din Zam, dupã 5 zile de la prinderea sa, constituie aşadar primul grup de elemente relevante în analiza susţinerilor reclamantului. 115. În ceea ce priveşte al doilea grup, acesta constã în elementele cunoscute numai de poliţiştii care au participat la operaţiunea din data de 28 ianuarie 1998. Dacã existã documente referitoare la desfãşurarea faptelor, trebuie constatat cã ele sunt deţinute de organele statului pârât. Pentru a susţine afirmaţia cã forţa de care au fãcut uz poliţiştii pentru a-l aresta pe reclamant s-a limitat la utilizarea gazului lacrimogen şi a cãtuşelor, ar fi trebuit ca poliţia sã se fi prezentat cu reclamantul la medic în momentul reţinerii sale. În lipsa unui examen medical efectuat în acel moment, Guvernul îşi închide posibilitatea de a respinge susţinerile referitoare la loviturile aplicate reclamantului în cap şi în stomac. 116. Conştientã de necesitatea de a da dovadã de prudenţã în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregãtitã sã admitã cã, în anumite circumstanţe, poliţia poate recurge la un anumit grad de forţã, poate utiliza gaz lacrimogen şi cãtuşe pentru a imobiliza un suspect. 117. Mai rãmâne de aflat dacã, în speţã, recurgerea la astfel de metode era indispensabilã. În circumstanţe precum cele din cauza de faţã, Curtea se cuvine sã insiste în analiza sa asupra pregãtirii arestãrii. În acest sens, ea observã cã reclamantul era înscris la autoritãţile publice ca suferind de psihopatie de tip iritabil-impulsiv din anul 1994 şi cã, potrivit afirmaţiilor poliţistului N.B. (paragraful 10 de mai sus), afecţiunea de care suferea reclamantul era cunoscutã de serviciile de poliţie de mai mulţi ani. 118. De asemenea, Curtea constatã cã operaţiunea condusã de poliţie la data de 28 ianuarie 1998 a fost planificatã, fiind vorba de organizarea unui flagrant delict asupra unei persoane cunoscute de serviciile de poliţie. Cu toate acestea, nu pare sã fi fost prevãzutã nicio mãsurã specificã pentru a preveni riscurile inerente unei operaţiuni care ar implica prinderea unei persoane ce prezenta tulburãri comportamentale, care s-ar fi putut manifesta prin riposte agresive şi a cãrei capacitate de autocontrol, aşa cum precizeazã raportul de expertizã din 26 martie 1998, era suprimatã în timpul acestor episoade. În cazul concret, reclamantul fiind cunoscut, ar fi putut fi mobilizate forţe de poliţie mai numeroase în vederea arestãrii sale sau, în absenţa acestei mãsuri, s-ar fi putut folosi o furgonetã specialã, pentru a evita sã fie transportat în portbagajul maşinii de poliţie. 119. În ceea ce priveşte loviturile ce i-au fost date în regiunea capului, din dosar reiese cã, dupã 5 zile de la prima sa prindere, la data de 4 februarie 1998, reclamantul a fost internat la spitalul psihiatric din Zam. Totuşi, Guvernul nu a depus la dosar copia dosarului reclamantului din momentul internãrii sale în acest spital, în ciuda cererii adresate de Curte la data de 19 martie 2002. 120. Astfel, omiţând sã supunã partea interesatã unui examen medical imediat dupã prinderea sa şi sã furnizeze informaţiile obţinute dupã 5 zile de la aceasta, Guvernul şi-a anulat posibilitatea de a respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte loviturile primite. 121. În aceste condiţii, Curtea apreciazã cã reclamantul a suferit tratamente contrare art. 3 din Convenţie.
â) Latura proceduralã 122. În ceea ce priveşte ancheta iniţiatã pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi consideratã eficientã, aceasta ar fi trebuit sã includã, de exemplu, investigaţii detaliate şi eficiente, care sã conducã la stabilirea circumstanţelor exacte ale prinderii reclamantului şi, dacã ar fi fost cazul, la identificarea şi la pedepsirea vinovaţilor, precum şi sã permitã accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetã (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României, menţionatã mai sus, § 199). 123. Curtea reaminteşte cã a statuat deja în mai multe cauze împotriva României cã anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul cã aceştia nu erau independenţi prin raportare la poliţiştii pe care trebuia sã îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004). 124. În acest sens, Curtea constatã cã, în ciuda stãrii vulnerabile a reclamantului, procurorul militar s-a limitat la a constata în rezoluţia sa de neîncepere a urmãririi penale din 22 mai 1998 cã partea interesatã nu prezentase niciun certificat medical în sprijinul susţinerilor sale. Astfel, procurorul nu a considerat necesar sã identifice alţi martori în afara poliţiştilor care sã fi participat la prinderea din 28 ianuarie 1998, nici sã audieze martorii ce fuseserã identificaţi, cum ar fi I. Şelaru, pentru a stabili desfãşurarea exactã a incidentului în discuţie. De asemenea, procurorul nu i-a audiat nici pe membrii familiei reclamantului şi a omis sã cerceteze dacã dosarul pãrţii interesate de la spitalul psihiatric din Zam conţinea precizãri referitoare la susţinerile sale de rele tratamente. 125. Dacã din dosarul anchetei reiese cã poliţiştii cercetaţi au dat declaraţii, Curtea se aflã în imposibilitatea de a stabili dacã procurorul a putut sã îi interogheze el însuşi sau dacã era vorba de depoziţii scrise ce îi fuseserã comunicate, conform practicii obişnuite folosite atunci când sunt puşi sub acuzare poliţişti. Dosarul nu lasã sã se înţeleagã nici dacã aceste depoziţii au fost date în cadrul procedurii pornite împotriva reclamantului sau cu privire la plângerea acestuia împotriva poliţiştilor. În plus, Curtea observã cã nicio confruntare între reclamant şi aceştia nu a fost organizatã, deşi relatãrile lor referitoare la evenimentele din 28 ianuarie 1998 erau divergente în puncte esenţiale. 126. Rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din 22 mai 1998 reflectã, pe de altã parte, aceste lipsuri, în mãsura în care procurorul s-a mulţumit sã rezume în cadrul acesteia faptele pe care le considera stabilite, fãrã nicio trimitere la probele ce fuseserã strânse în cadrul anchetei şi fãrã nicio analizã a acestora. În ceea ce îl priveşte pe procurorul ierarhic superior, acesta a confirmat neînceperea urmãrii penale, tot fãrã a o motiva. 127. În concluzie, ancheta efectuatã cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezoluţie de neîncepere a urmãririi penale bazatã exclusiv pe declaraţia pãrţii interesate din 20 martie 1998 şi pe probe neidentificate în rezoluţia respectivã. În opinia Curţii, aceastã anchetã este departe de a respecta cerinţele de eficienţã şi efectivitate pe care le impune art. 3 din Convenţie (Sultan Oner şi alţii împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006). 128. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata, ţinând cont de condiţiile în care s-a desfãşurat prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, încãlcarea art. 3 din Convenţie, atât sub aspectul laturii sale materiale, cât şi pe latura sa proceduralã.
ii. În ceea ce priveşte detenţia din 28 pânã la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara α) Latura materialã 129. În acest moment, Curtea trebuie sã analizeze condiţiile în care reclamantul afirmã cã ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara. Curtea se aratã deosebit de preocupatã de susţinerile reclamantului, având în vedere circumstanţele ce au caracterizat prinderea pãrţii interesate şi starea sa psihicã. Sub acest din urmã aspect, Curtea constatã cã antecedentele medicale ale reclamantului fuseserã aduse la cunoştinţa poliţiştilor de cãtre acesta, dupã cum se aratã în procesul-verbal întocmit cu ocazia plasãrii sale în sala de reţinere. 130. În acest context, Curtea apreciazã cã este important sã reaminteascã faptul cã interdicţia generalã enunţatã la art. 3 din Convenţie le impune autoritãţilor naţionale obligaţia de a veghea asupra sãnãtãţii şi confortului general ale unui deţinut, ceea ce presupune, printre altele, obligaţia de a-l hrãni corespunzãtor (vezi Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006). 131. Curtea observã în continuare cã nu au apãrut controverse între pãrţi cu privire la faptul cã în sala de reţinere în care reclamantul a fost ţinut singurul mobilier erau nişte bãnci metalice, precum şi o barã metalicã a cãrei destinaţie era sã permitã legarea cu ajutorul cãtuşelor a persoanelor violente. Referitor la acest lucru, Curtea face trimitere la constatãrile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii referitoare la echiparea defectuoasã a sãlilor de reţinere, precum şi la practica ce consta în legarea cu cãtuşe de diversele piese de mobilier a persoanelor reţinute în aceste sãli (paragraful 89 de mai sus). 132. Curtea nu considerã necesar sã mai insiste asupra susţinerilor reclamantului, contestate de Guvern, conform cãrora acesta a fost lipsit de hranã în timpul nopţii şi nu a putut merge la toaletã. 133. Într-adevãr, Curţii îi este suficient sã constate faptul cã reclamantul şi-a petrecut noaptea urmãtoare prinderii sale într-o salã prevãzutã numai cu bãnci metalice, vãdit nepotrivitã pentru detenţia unei persoane ce prezenta probleme medicale precum cele de care suferea reclamantul, şi fãrã niciun examen medical. 134. Ţinând cont de vulnerabilitatea reclamantului, prins cu câteva ore mai înainte în condiţii pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Convenţie, aceasta considerã cã starea de angoasã inerentã condiţiilor descrise a fost fãrã îndoialã exacerbatã de faptul cã supravegherea sa a fost încredinţatã unor poliţişti ce participaserã la prinderea sa. 135. Aceste considerente determinã Curtea sã constate cã condiţiile în care reclamantul a fost ţinut în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara au constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Convenţie.
â) Latura proceduralã 136. În ceea ce priveşte ancheta începutã în urma celor douã plângeri ale reclamantului prin care acesta denunţa, printre altele, condiţiile de detenţie din sala de reţinere şi, în mod special, faptul cã a fost ţinut cu cãtuşe întreaga noapte, Curtea nu distinge niciun element capabil sã ducã la o concluzie diferitã de cea la care a ajuns cu privire la susţinerile de rele tratamente aplicate cu ocazia prinderii reclamantului, şi anume cã aceastã anchetã a fost lipsitã de efectivitatea impusã de art. 3 din Convenţie. Referitor la acest lucru, Curtea se limiteazã la a constata cã rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din 22 mai 1998 nu conţine nicio trimitere la afirmaţiile reclamantului referitoare la condiţiile materiale de detenţie din sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara. 137. Pe scurt, este cazul sã se constate încãlcarea art. 3 din Convenţie, sub aspectul laturii sale materiale, precum şi pe latura sa proceduralã, din cauza condiţiilor în care a fost ţinut reclamantul în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 şi a ineficienţei anchetei referitoare la acestea, desfãşuratã de parchetul militar teritorial.
2. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 şi detenţia sa pânã la data de 4 iunie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Deva a) Argumentele pãrţilor 138. Reclamantul susţine cã ar fi suferit rele tratamente la data de 11 martie 1998: câţiva poliţişti ar fi pãtruns ilegal în apartamentul sãu, l-ar fi tras afarã şi l-ar fi snopit în bãtaie cu lovituri de picioare, apoi l-ar fi condus la comisariat în lipsa unui mandat de arestare. În ceea ce priveşte regimul detenţiei sale pânã la data de 4 iunie 1998, reclamantul susţine cã ar fi fost imobilizat timp de 16 zile cu ajutorul dispozitivului "T", cu picioarele şi mâinile prinse în lanţuri, cã ar fi petrecut restul de 81 de zile de detenţie cu picioarele prinse în lanţuri şi cã, ocazional, ar fi fost legat de pat. În timpul acestor 81 de zile nu şi-ar fi putut vedea familia şi nu ar fi putut beneficia de asistenţã medicalã adecvatã, ceea ce i-ar fi determinat o situaţie de dependenţã, frustrare, umilinţã şi de angoasã. Pe tot parcursul perioadei în care ar fi fost legat de pat, nu ar fi putut sã se spele, sã mãnânce singur sau sã meargã la toaletã şi sã se mişte şi ar fi fost nevoit sã apeleze la colegii sãi de celulã pentru a-şi satisface nevoile fiziologice. Aceastã situaţie i-ar fi cauzat o suferinţã şi o umilinţã teribilã, pe care o calificã drept torturã. În fine, el susţine cã în timpul procesului sãu penal, a fost dus în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara cu cãtuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare şi cã aceste dispozitive de imobilizare nu i-au fost scoase în timpul şedinţelor publice. El considerã cã expunerea sa în acest mod în faţa judecãtorilor, a avocaţilor, a familiei sale şi a altor persoane constituie un tratament degradant. 139. Reclamantul mai susţine cã plângerile sale referitoare la relele tratamente ce i-ar fi fost aplicate cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 nu au fãcut obiectul unor investigaţii din partea autoritãţilor naţionale competente. 140. Guvernul subliniazã caracterul periculos al reclamantului, care ar fi fost pregãtit sã recurgã la acte de violenţã de îndatã ce nu se mai afla într-o situaţie familiarã şi ale cãrui reacţii ar fi fost disproporţionate cu situaţia cu care era confruntat. Guvernul calificã psihopatia de care suferã reclamantul drept boalã psihicã şi susţine cã aceastã boalã este capabilã sã îi accentueze înclinaţia spre violenţã. La data de 11 martie 1998, petentul i-ar fi ameninţat cu un briceag pe poliţiştii veniţi sã îl aresteze şi chiar l-ar fi lovit pe unul dintre ei cu un topor. Poliţiştii nu ar fi fãcut uz excesiv de forţã, având în vedere caracterul periculos, violent şi antisocial al reclamantului. Guvernul recunoaşte totuşi cã, în lipsa unei anchete oficiale asupra circumstanţelor prinderii, este greu de evaluat gradul de forţã utilizatã împotriva reclamantului în momentul ridicãrii sale. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, Guvernul afirmã cã reclamantul a avut picioarele legate cu lanţuri timp de 10 zile, şi nu 81 de zile, drept sancţiune pentru diferitele abateri de la regulamentul de ordine interioarã al instituţiei de detenţie în care fusese plasat. Aceastã sancţiune ar fi avut ca scop protejarea persoanelor deţinute în aceeaşi celulã, şi nu umilirea sau înjosirea reclamantului. În timpul detenţiei sale, reclamantul ar fi putut sã meargã în mod liber la toaletã; el ar fi beneficiat de asistenţã medicalã adecvatã şi ar fi primit de 8 ori vizita medicului instituţiei. În plus, el ar fi avut contacte cu familia sa, deoarece a primit de la aceasta 3 pachete. 141. Reclamantul considerã cã numãrul de poliţişti prezenţi la reţinerea sa era în mod evident disproporţionat faţã de scopul urmãrit, şi anume obligarea sa de a prezenta în faţa parchetului adeverinţele medicale cerute. Poliţiştii l-ar fi hãrţuit pentru a-l face sã cedeze din punct de vedere psihic şi, astfel, ar fi dat poliţiei un motiv sã îl aresteze. Reclamantul reitereazã faptul cã a avut picioarele legate cu lanţuri în cele 81 de zile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva şi susţine cã acest regim este contrar standardelor internaţionale în materie de persoane deţinute, printre care şi anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, şi nu se putea justifica. În ceea ce priveşte reacţiile sale de irascibilitate, consecinţã a handicapului sãu atestat de autoritãţile medicale încã din anul 1994, reclamantul susţine cã nu a primit un tratament medical adecvat, capabil sã îi stabilizeze starea psihicã, ci i s-au prescris de cãtre medicul instituţiei de detenţie numai calmante utilizate în caz de insomnie. b) Aprecierea Curţii 142. Ca şi în cazul circumstanţelor ce au caracterizat prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 pânã la 29 ianuarie 1998, Curtea observã cã versiunile pãrţilor în ceea ce priveşte desfãşurarea faptelor diferã sub aspecte esenţiale. Astfel, spre deosebire de reclamant, Guvernul susţine cã utilizarea forţei la prinderea sa a fost necesarã tocmai din cauza reacţiei petentului faţã de poliţişti şi cã forţa folositã a rãmas proporţionalã cu opoziţia manifestatã de acesta. În plus, regimul aplicat reclamantului în timpul detenţiei sale la centrul de detenţie al Comisariatului Central de Poliţie din Deva ar fi fost justificat de comportamentul sãu violent.
i. În ceea ce priveşte condiţiile prinderii α) Latura materialã 143. În analizarea circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului din data de 11 martie 1998, sarcina Curţii se dovedeşte a fi deosebit de dificilã deoarece, dupã cum admite şi Guvernul în observaţiile sale, autoritãţile naţionale nu au efectuat investigaţii referitoare la susţinerile de rele tratamente formulate de reclamant. Prin urmare, Curtea se vede constrânsã sã îşi limiteze analiza la documentele depuse de pãrţi la dosar, înţelegându-se faptul cã va putea trage concluzii din absenţa investigaţiilor, în mãsura în care elementele pe care le deţine nu îi permit sã stabileascã în mod clar şi neechivoc desfãşurarea faptelor contestate. 144. În speţã, Curtea observã cã, astfel cum a afirmat reclamantul, dupã ce l-au imobilizat, poliţiştii i-au aplicat lovituri de picioare înainte sã îl conducã la comisariatul de poliţie. Aceastã versiune a faptelor, menţinutã în mod constant de cãtre reclamant în faţa autoritãţilor interne, în special în depoziţiile sale în faţa procurorului din data de 11 martie 1998, este susţinutã de declaraţiile celor 2 martori oculari, mama pãrţii interesate şi domnul Stoica (paragrafele 29-30). În declaraţiile lor din data de 10 mai 2000, cei 2 martori au afirmat într-adevãr cã i-au vãzut pe poliţişti lovindu-l cu picioarele pe reclamant. 145. Curtea nu distinge motive pentru a pune la îndoialã credibilitatea acestor declaraţii, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, Guvernul admite cã a fost folositã forţa în vederea imobilizãrii reclamantului şi, pe de altã parte, deoarece este imposibil, în absenţa unei anchete, sã se stabileascã dacã forţa utilizatã cu aceastã ocazie a fost proporţionalã cu comportamentul reclamantului. Desigur, acesta din urmã a fost vãzut de un medic chiar în ziua arestãrii sale preventive. Totuşi, Curtea nu este sub nicio formã convinsã de caracterul riguros şi aprofundat al examenului practicat cu aceastã ocazie. Într-adevãr, spre deosebire de situaţia altor deţinuţi, fişa acestui examen medical nu indicã ora la care a avut loc. În plus, singurele menţiuni înscrise în registrul medical se referã la antecedentele medicale ale reclamantului şi constatã faptul cã acesta putea suporta condiţiile de privare de libertate. Astfel, nu se menţioneazã rezultatul exact al investigaţiilor şi nici actele medicale efectuate la acest examen, pe baza cãrora medicul a evaluat aptitudinea reclamantului de a suporta detenţia înainte de a-l declara "apt de detenţie". În final, Curtea acordã o importanţã deosebitã faptului cã medicul nu a precizat cã l-ar fi examinat cu stetoscopul pe reclamant şi nici nu a constatat în mod formal lipsa urmelor de violenţã de pe corpul pãrţii interesate, lipsa menţiunilor în acest sens neputând în sine, în circumstanţe precum cele ce au caracterizat reţinerea reclamantului, sã infirme susţinerile acestuia. 146. Curtea reaminteşte cã nivelul probatoriului impus de art. 3 poate fi atins prin intermediul unei sume de indicii suficient de grave, exacte şi concordante, aşa cum este cazul în speţã. Într-adevãr, în aprecierea sa, Curtea nu poate face abstracţie de faptul cã autoritãţile naţionale sunt cele care deţin singurul mijloc de probã care ar putea sã confirme sau sã infirme aceste susţineri, şi anume caseta video înregistratã în momentul prinderii reclamantului. Or, acest mijloc de probã nu i-a fost prezentat Curţii, iar explicaţia Guvernului, care susţine cã ar fi distrus caseta video deoarece nu putea fi folositã ca probã în procesul penal al reclamantului, nu convinge Curtea, din moment ce Guvernul nu a furnizat nici decizia autoritãţii competente de a o distruge şi nici actul procedural care sã ateste executarea acestei decizii, şi nici nu a formulat vreun comentariu cu privire la originea înregistrãrii cu prinderea reclamantului prezentatã la televiziune (paragraful 38 de mai sus). În acest sens, Curtea considerã cã este cazul sã reaminteascã faptul cã, atunci când numai statul pârât are acces la informaţiile care ar putea confirma sau infirma susţinerile unui reclamant, faptul cã acesta nu furnizeazã aceste informaţii, fãrã a oferi vreo justificare satisfãcãtoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curţii sã tragã concluzii referitoare la temeinicia susţinerilor reclamantului (Akkum şi alţii, menţionatã mai sus, § 209). 147. În speţã, având în vedere tulburãrile de personalitate pe care le prezenta reclamantul, precum şi propria versiune a faptelor, Curtea poate admite, astfel cum a procedat şi în ceea ce priveşte prinderea din 28 ianuarie 1998, cã recurgerea la un anumit grad de forţã pentru a-l dezarma pe reclamant ar fi putut fi impusã de reacţia pãrţii la încercãrile forţelor de ordine de a executa un mandat de aducere. Cu toate acestea, având în vedere cã în speţã nu era vorba de o operaţiune inopinatã şi cã tulburãrile de personalitate ale reclamantului erau cunoscute de forţele de ordine, Curtea nu îşi poate explica de ce autoritãţile nu au luat nicio mãsurã pentru a preveni eventualele riscuri. Dimpotrivã, acţiunile poliţiştilor care s-au prezentat la domiciliul reclamantului în jurul orei 5,00 dimineaţa, îmbrãcaţi în civil, fãrã mandat de percheziţie sau de aducere, au determinat în mod sigur o creştere a nivelului de tensiune, fãcând astfel previzibilã opoziţia reclamantului. 148. Tocmai din cauza acestui comportament iniţial al poliţiştilor, în speţã, reacţia ulterioarã a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie sã demonstreze cã forţa folositã în timpul intervenţiei nu a fost excesivã sau disproporţionatã (vezi, per a contrario, Abdulkadir Aktaş împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008). 149. Curtea observã cã incidentul în cauzã a fost menţionat de instanţele interne numai cu ocazia procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului pentru acuzaţia de trafic de mercur şi cea de ultraj verbal. Or, hotãrârile instanţelor naţionale nu reuşesc sã convingã asupra proporţionalitãţii forţei utilizate de organele de poliţie deoarece, pe de o parte, mãsurile luate de poliţişti pentru a-l imobiliza pe reclamant nu au fost deloc descrise în cadrul acestora, iar, pe de altã parte, probele ce au stat la baza declarãrii reclamantului ca vinovat de infracţiunea de ultraj nu au fost precizate. 150. În aceste condiţii, în lipsa unei anchete oficiale şi efective cu privire la susţinerile reclamantului, astfel cum recunoaşte Guvernul în observaţiile sale, Curţii îi este imposibil sã stabileascã dacã forţa utilizatã a rãmas proporţionalã cu opoziţia manifestatã de reclamant. 151. Situaţia ar fi putut fi alta dacã reclamantul ar fi fost supus înainte de încarcerarea sa unui examen medical conform legii, în urma cãruia medicul ar fi constatat în mod categoric lipsa oricãror urme de violenţã pe corpul sãu. Întrucât Guvernul nu a furnizat elemente care sã poatã respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte caracterul excesiv al forţei utilizate pentru a-l imobiliza, Curtea nu poate decât sã constate temeinicia capãtului de cerere. 152. Curtea subliniazã şi cã, în decizia sa din 20 februarie 2000, Curtea Supremã de Justiţie a calificat drept abuzive acţiunile poliţiştilor cu ocazia prinderii reclamantului. Pentru Curte, aceastã constatare confirmã nu numai realitatea faptelor susţinute de partea interesatã, ci şi lipsa de proporţionalitate dintre intervenţia forţelor de ordine şi opoziţia manifestatã de reclamant. 153. Aceste motive îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona în sensul cã, la prinderea sa, reclamantul a fost victima unui recurs excesiv la forţã, constând în lovituri aplicate acestuia, acte de violenţã ce constituie tratamente inumane. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale, din cauza circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului în data de 11 martie 1998.
â) Latura proceduralã 154. În decizia sa asupra admisibilitãţii din data de 14 decembrie 2004, Curtea a observat cã reclamantul denunţase de mai multe ori autoritãţilor relele tratamente suferite la data de 11 martie 1998, fãrã ca acest lucru sã determine o anchetã în acest sens. 155. În aceste condiţii, Curtea considerã cã lipsa totalã de reacţie a autoritãţilor sesizate cu pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte prinderea sa din data de 11 martie 1998 constituie, fãrã nicio îndoialã, o încãlcare a art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale procedurale.
ii. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva α) Latura materialã 156. Curtea constatã cã relele tratamente denunţate de reclamant constau în imobilizarea sa cu ajutorul dispozitivului "T" timp de cel puţin 16 zile şi prin legarea lanţurilor la picioare în timpul celor 81 de zile petrecute în arest preventiv la Comisariatul de Poliţie din Deva. În plus, reclamantul se plânge cã nu a primit îngrijiri medicale adecvate stãrii sale de sãnãtate. În fine, el susţine o încãlcare distinctã a art. 3 din Convenţie din cauza prezentãrii sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara cu cãtuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare. 157. În speţã, informaţiile cuprinse în adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara îi permit Curţii sã stabileascã faptul cã, în lunile martie şi aprilie 1998, pe când se afla la Comisariatul de Poliţie din Deva, reclamantul a fost supus unei sancţiuni cu izolarea celularã pentru 25 de zile, mãsurã însoţitã de fiecare datã de imobilizarea sa cu ajutorul cãtuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare. Din aceastã adresã mai reiese cã ambele mãsuri în discuţie i-au fost aplicate reclamantului ca sancţiune pentru diferite abateri de la regulamentul de ordine interioarã. 158. De asemenea, din adresa menţionatã mai sus reiese cã în timpul detenţiei sale la comisariatul de poliţie, reclamantul a fost imobilizat cu ajutorul cãtuşelor la mâini sau al lanţurilor la picioare de fiecare datã când a fost dus la interogatoriu, precum şi "cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare" (paragraful 44 de mai sus). Pe de altã parte, Curtea observã cã, în adresa sa din data de 11 iunie 2002, Direcţia Generalã a Penitenciarelor nu a exclus posibilitatea ca reclamantul sã fi avut picioarele şi mâinile legate cu ajutorul dispozitivului "T" în timpul celor 81 de zile petrecute în detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva (paragraful 50 de mai sus) şi cã Guvernul nu a comentat acest document. 159. În aceste circumstanţe, din moment ce elementele de probã menţionate mai sus susţin la prima vedere versiunea prezentatã de reclamant, Curtea considerã cã Guvernului îi revine obligaţia de a preciza care au fost mãsurile de constrângere aplicate reclamantului, precum şi durata lor, comunicându-i procesele-verbale referitoare la episoadele în care comportamentul reclamantului ar fi fãcut necesarã imobilizarea sa. Or, astfel de documente nu i-au fost prezentate, astfel încât Curtea nu poate stabili cu exactitate numãrul de zile în care reclamantul a fost imobilizat cu lanţuri. În orice caz, Curtea nu va mai insista asupra acestei chestiuni, dat fiind faptul cã, în cauza de faţã, îi este suficient sã constate cã mãsurile de constrângere în discuţie i-au fost aplicate reclamantului nu doar o datã, dar şi pe perioade lungi în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva. 160. Prin urmare, Curtea considerã a fi un fapt cert faptul cã, în perioada incriminatã, reclamantul a fost plasat în izolare celularã timp de 25 de zile şi cã a fost imobilizat de mai multe ori şi timp de mai multe zile cu ajutorul cãtuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare, precum şi cu ajutorul dispozitivului "T". În plus, deoarece Guvernul nu a contestat versiunea reclamantului, Curtea considerã de asemenea un lucru deja stabilit faptul cã, în prezentãrile sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, în cadrul şedinţelor de judecatã, reclamantului i s-a impus sã poarte lanţuri la picioare şi cãtuşe. 161. În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizãrii cãtuşelor şi a altor instrumente de constrângere cu dispoziţiile art. 3 din Convenţie. Astfel, ea a statuat cã recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridicã în mod normal nicio problemã în ceea ce priveşte art. 3 atunci când ea este legatã de o detenţie legalã şi nu este însoţitã de utilizarea forţei sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlãturarea pericolului ca persoana sã fugã sau sã producã vãtãmãri sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, menţionatã mai sus, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX). Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curţii îi revine obligaţia de a stabili dacã nu s-a depãşit, în ceea ce priveşte utilizarea forţei, gradul de proporţionalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, nr. 2.570/04, §§ 140-145, CEDO 2007-...). În ceea ce priveşte analiza necesitãţii de a imobiliza persoanele deţinute în afara mediului penitenciar, Curtea acordã o importanţã deosebitã circumstanţelor fiecãrei speţe în parte şi se pliazã unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, § 102, 24 mai 2007). 162. În speţã, Curtea constatã mai întâi cã, potrivit afirmaţiilor Guvernului, izolarea celularã şi imobilizarea reclamantului au fost aplicate drept sancţiuni, în special pentru faptul cã a distrus componente ale sistemului de iluminat natural din celulã, pentru cã a proferat ameninţãri împotriva celorlalţi deţinuţi, pentru cã a lovit în uşã şi cã a scos ţipete. 163. Totuşi, Curtea reaminteşte cã tratamentul denunţat ca fiind contrar art. 3 din Convenţie a constat nu numai în imobilizarea reclamantului cu ajutorul cãtuşelor, dar şi în utilizarea lanţurilor la picioare pe o perioadã de timp care, în mod evident, a depãşit cele 25 de zile de izolare celularã impuse reclamantului. 164. Curtea nu dispune de niciun raport de incident care, potrivit afirmaţiilor Guvernului, ar fi fãcut necesare izolarea şi imobilizarea reclamantului. Astfel, Guvernul nu a prezentat nici procesele-verbale referitoare la aceste episoade, nici fişele medicale întocmite cu aceste ocazii, deşi a susţinut în observaţiile sale cã reclamantul fusese examinat de un medic înainte de plasarea sa în izolare celularã. Omiţând sã trimitã aceste documente, Guvernul şi-a suprimat încã de la început posibilitatea de a dovedi cã mãsurile de constrângere aplicate reclamantului au fost impuse de comportamentul acestuia şi cã perioada în care au fost aplicate aceste mãsuri nu depãşise strictul necesar pentru a-l disciplina pe reclamant. 165. În orice caz, admiţând chiar cã, din cauza tulburãrilor sale comportamentale, reclamantul ar fi putut sã se manifeste în modul descris de Guvern, Curtea nu poate admite argumentele acestuia în ceea ce priveşte necesitatea de a-l imobiliza. Într-adevãr, ea considerã ca lipsitã de relevanţã justificarea întemeiatã pe necesitatea de a-i proteja pe codeţinuţi împotriva manifestãrilor agresive ale reclamantului, deoarece plasarea în izolare celularã ar fi fost mai mult decât suficientã în acest scop. 166. Dacã reclamantul reprezenta un pericol pentru propria persoanã, astfel cum susţine Guvernul, Curtea remarcã faptul cã plasarea în izolare celularã şi imobilizarea pãrţii în cauzã, în lipsa unui examen medical prealabil care sã permitã stabilirea compatibilitãţii stãrii sale psihice cu o astfel de mãsurã şi, la modul mai general, aptitudinea sa pentru viaţa în detenţie, departe de a se dovedi necesare, ridicã o problemã distinctã în ceea ce priveşte obligaţiile ce le revin statelor în temeiul art. 3 din Convenţie. 167. Într-adevãr, astfel cum a mai afirmat Curtea în mai multe rânduri, autoritãţile au obligaţia de a proteja sãnãtatea persoanelor private de libertatea lor şi, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Convenţie (Kud│a împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27.229/95, § 111, CEDO 2001-III). 168. În speţã, reclamantul prezenta la data evenimentelor severe tulburãri de personalitate care, conform raportului de expertizã psihiatricã din 26 martie 1998 al Laboratorului judeţean de medicinã legalã din Hunedoara, presupuneau "o diminuare a câmpului conştiinţei" şi "o nevoie imperioasã de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial" (paragraful 82 de mai sus), care îl lipseau de autocontrol în timpul acestor episoade. În plus, în aceste condiţii, discernãmântul sãu era diminuat. Or, atât existenţa tulburãrilor de personalitate la reclamant, cât şi modul în care acestea se manifestau, erau cunoscute de autoritãţi cu mult timp înainte de examenul psihiatric din 26 martie 1998 (paragrafele 10, 80-83 de mai sus). 169. Curtea observã în continuare cã reclamantul a fost plasat în izolare celularã şi imobilizat de douã ori pentru o perioadã totalã de cel puţin 25 de zile, fãrã ca autoritãţile sã fi cerut în prealabil opinia unui medic psihiatru. În ceea ce priveşte expertiza psihiatricã din 26 martie 1998, ea avea ca unic scop sã stabileascã dacã reclamantul avea discernãmânt, în contextul faptelor de care era acuzat. În plus, niciun element din dosar nu indicã faptul cã reclamantul ar fi beneficiat de un control psihiatric în perioada petrecutã în izolare celularã. Dimpotrivã, din adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara reiese cã singurele persoane autorizate sã îl viziteze pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetãri penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute. 170. Pe scurt, Curtea considerã cã, având în vedere antecedentele medicale ale reclamantului, tulburãrile comportamentale care s-au manifestat imediat dupã arestarea sa preventivã şi care ar fi putut sã punã în pericol propria persoanã a reclamantului, autoritãţilor le revenea sarcina de a-l supune de îndatã unui examen efectuat de un medic psihiatru pentru a determina compatibilitatea stãrii sale psihice cu detenţia, precum şi mãsurile terapeutice ce trebuiau luate în cazul sãu special. 171. În ceea ce priveşte perioadele în care reclamantul a avut picioarele legate cu lanţuri, Curţii îi este suficient sã constate cã Guvernul nu a adus nicio justificare pentru aceastã mãsurã. 172. Guvernul nu a încercat nici sã dovedeascã necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant în timpul înfãţişãrilor sale la Tribunalul Judeţean Hunedoara cu lanţuri la picioare şi cãtuşe la mâini. În ceea ce o priveşte, Curtea ar fi pregãtitã sã admitã cã antecedentele medicale ale reclamantului dãdeau motive de îngrijorare faţã de existenţa unui risc de violenţã şi cã, în aceste circumstanţe, utilizarea cãtuşelor nu ridicã o problemã din perspectiva art. 3 din Convenţie. Cu toate acestea, în lipsa oricãrei justificãri din partea Guvernului, ea considerã cã acest risc ar fi putut fi acoperit prin întãrirea escortei care îl însoţea pe reclamant şi cã, prin urmare, recurgerea la lanţuri pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea mişcãrii pãrţii într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev, menţionatã mai sus, § 105). La aceasta se adaugã caracterul public necontestat al mãsurii în cauzã. 173. Pentru a încheia, Curtea considerã cã Guvernul nu a arãtat motivele relevante capabile sã convingã cã, în speţã, mãsurile de constrângere aplicate reclamantului în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva au fost necesare. Prin urmare, imobilizarea pãrţii interesate timp de cel puţin 25 de zile cu ajutorul cãtuşelor şi lanţurilor, precum şi pãstrarea prelungitã a lanţurilor la picioare, constituie un tratament contrar art. 3 din Convenţie. 174. Curtea se aratã în mod deosebit preocupatã de utilizarea lanţurilor, în ciuda consensului care existã la nivel european în ceea ce priveşte caracterul din punct de vedere obiectiv inuman şi degradant al acestor mijloace de constrângere (vezi în acest sens anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei). Aplicate pentru o perioadã atât de lungã, însoţite de situaţii atât de umilitoare precum imposibilitatea de a se spãla şi cea de a-şi satisface nevoile fiziologice fãrã ajutorul altor persoane şi provocând dureri acute, aceste mãsuri trebuie calificate, în opinia Curţii, drept tratament inuman. Fãrã îndoialã, consecinţele acestui tratament au fost amplificate de lipsa unui control medical adecvat, având în vedere starea psihicã vulnerabilã a reclamantului, precum şi de expunerea pãrţii interesate în public, în faţa instanţei, cu picioarele legate cu lanţuri. 175. Pe de altã parte, Curtea apreciazã cã, omiţând sã îl supunã pe reclamant unui examen medical în vederea stabilirii compatibilitãţii stãrii sale psihice cu detenţia, autoritãţile şi-au încãlcat obligaţiile care le sunt impuse de art. 3 din Convenţie în materie de protecţie a sãnãtãţii şi a confortului persoanelor deţinute, în special prin acordarea unor îngrijiri medicale adaptate stãrii lor. 176. Rezultã cã, în speţã, a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie din cauza circumstanţelor ce au caracterizat detenţia reclamantului la Comisariatul de Poliţie din Deva, în perioada 11 martie-4 iunie 1998.
â) Latura proceduralã 177. Referitor la acest capãt de cerere, Guvernul i-a reproşat reclamantului, încã din stadiul analizei iniţiale a admisibilitãţii, cã a omis sã aducã la cunoştinţa parchetului competent doleanţele sale referitoare la condiţiile materiale de detenţie impuse în Comisariatul de Poliţie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91). 178. Curtea apreciazã cã poate sã revinã asupra argumentului iniţial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la aceastã parte a cererii, având în vedere legãtura strânsã pe care argumentul îl prezintã cu temeinicia acestui capãt de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Convenţie. În acest context, Curtea constatã cã, printre numeroasele petiţii pe care reclamantul le-a adresat autoritãţilor pentru a denunţa condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisã Parchetului de pe lângã Tribunalul Judeţean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Preşedintele Republicii, Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie. Curtea mai observã cã Codul de procedurã penalã român obligã foarte clar procurorul sã facã cercetãri cu privire la susţinerile de rele tratamente şi de torturã, chiar şi în lipsa unei plângeri penale formale din partea victimei, atunci când aflã prin orice mijloace cã a fost comisã o astfel de infracţiune (paragraful 86 de mai sus). Or, în speţã, deşi plângerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputaţilor şi Preşedintele Republicii au fost aduse la cunoştinţa organelor de urmãrire penalã, parchetul nu a pornit nicio anchetã pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzaţii de rele tratamente cu care a fost sesizat şi, dacã ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate. 179. Astfel, Curtea apreciazã cã a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie şi sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reacţie a organelor de urmãrire penalã faţã de susţinerile reclamantului referitoare la condiţiile materiale ale detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 coroborat cu art. 13 din Convenţie 180. Reclamantul pretinde cã lipsa unei anchete eficiente cu privire la susţinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanţã care sã poatã statua asupra cererii sale de despãgubire şi invocã în acest sens art. 6 § 1 din Convenţie. 181. În contextul susţinerilor de încãlcare a art. 3 din Convenţie, Curtea a considerat întotdeauna cã ar trebui sã analizeze capetele de cerere ce ţin de inexistenţa, de nelegalitatea sau de ineficienţa procedurilor de despãgubire din perspectiva art. 13 din Convenţie, ale cãrui garanţii sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydin împotriva Turciei, Hotãrârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 102, CEDO 2000-XII). 182. Prin urmare, Curtea va analiza acest capãt de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
A. Argumentele pãrţilor 183. Guvernul susţine cã rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale a parchetului, emisã pe 22 mai 1998, nu îl împiedica pe reclamant sã sesizeze o instanţã civilã cu o cerere în despãgubire pentru rele tratamente, întrucât, spre deosebire de dreptul francez, în care închiderea anchetei printr-o soluţie de neîncepere a urmãririi penale ar fi hotãrâtoare pentru drepturile cu caracter civil, în dreptul român procurorul care dã o soluţie de neîncepere a urmãririi penale sau trimite cauza în faţa instanţei penale nu statueazã asupra drepturilor cu caracter civil ale persoanei care s-a constituit parte civilã. Din acest motiv, în dreptul român, numai o hotãrâre definitivã a unei instanţe penale ar putea dobândi autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei reproşate, identitatea şi vinovãţia învinuitului. Rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale datã de procuror nu ar fi, aşadar, învestitã cu autoritate de lucru de judecat în ceea ce priveşte latura civilã a cauzei şi nu ar putea reprezenta un obstacol în calea soluţionãrii favorabile a unei acţiuni în despãgubiri, indiferent care ar fi motivele ce justificã rezoluţia de a nu începe urmãrirea penalã. 184. Reclamantul susţine, pe de o parte, cã nu ar fi putut sã se constituie parte civilã în procesul penal decât dacã procurorul ar fi dispus începerea urmãririi penale. Rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale pronunţate l-ar fi lipsit aşadar de dreptul de acces la o instanţã competentã sã îi analizeze cererea în reparaţie pentru fapte cu caracter penal. Presupunând cã ar fi introdus o acţiune civilã în daune-interese în faţa unei instanţe, în afara cadrului penal al cauzei, accesul nu ar fi fost efectiv, o astfel de acţiune fiind sortitã eşecului; într-adevãr, temeiul cererii civile ar fi constituit de fapte pe care numai procurorul ar avea competenţa sã le stabileascã în cadrul anchetei. Or, în speţã, neînceperea datã de procuror ar fi fost motivatã de lipsa de temei faptic al susţinerilor reclamantului, iar aceastã motivaţie ar fi avut în practicã o importanţã decisivã în faţa unei instanţe civile. Reclamantul susţine, pe de altã parte, cã o acţiune civilã separatã ar fi fost supusã unei taxe judiciare de timbru în valoare de 10% din suma reparatorie pretinsã. Or, având în vedere starea sa materialã precarã, imposibilitatea de a plãti o astfel de sumã ar constitui în sine un obstacol în calea sesizãrii instanţelor civile. În final, reclamantul denunţã pasivitatea organelor de urmãrire penalã în analiza plângerilor sale, precum şi lipsa de reacţie a procurorului care l-a audiat cu privire la susţinerile de rele tratamente, care i-au dat convingerea cã orice alt remediu intern ar fi fost sortit eşecului.
B. Aprecierea Curţii 185. Curtea reafirmã cã art. 13 din Convenţie garanteazã existenţa în dreptul intern a unei cãi de atac care sã permitã valorificarea drepturilor şi libertãţilor prevãzute de Convenţie, astfel cum le consfinţeşte aceasta. Consecinţa acestei prevederi este, aşadar, cã impune o cale de atac internã care sã abiliteze instanţa naţionalã competentã sã fie sesizatã cu conţinutul unui "capãt de cerere pertinent", întemeiat pe Convenţie, şi sã ofere reparaţia potrivitã, chiar dacã statele contractante se bucurã de o anumitã marjã de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor care le sunt impuse de aceastã prevedere. Sfera de aplicare a obligaţiei ce rezultã din art. 13 variazã în funcţie de tipul capãtului de cerere pe care reclamantul îl întemeiazã pe Convenţie. Totuşi, calea de atac prevãzutã de art. 13 trebuie sã fie "efectivã" atât în drept, cât şi în practicã, în special în sensul cã exercitarea sa nu trebuie sã fie împiedicatã nejustificat prin actele sau omisiunile autoritãţilor statului pârât (Aydin împotriva Turciei, menţionatã mai sus, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007). 186. Când un individ formuleazã o pretenţie cu aparenţã de veridicitate, referitoare la acte de violenţã contrare art. 3 din Convenţie, noţiunea de cale de atac efectivã presupune, pe lângã o anchetã aprofundatã şi efectivã de tipul celei pe care o impune art. 3 din Convenţie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetã şi plata eventualã a unei despãgubiri. 187. În baza probelor aduse în speţã, Curtea a considerat statul pârât ca fiind rãspunzãtor, în ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie, pentru relele tratamente pe care reclamantul le-a suferit cu ocazia reţinerilor sale din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, precum şi în perioada detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva din 28 pânã la 29 ianuarie 1998 şi din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enunţate de reclamant în aceastã privinţã pot, aşadar, "sã fie susţinute" în sensul art. 13 (Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, menţionatã mai sus, § 83). Autoritãţile aveau, aşadar, obligaţia de a realiza o anchetã efectivã cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea poliţiei. 188. Curtea reaminteşte cã a constatat deja încãlcarea proceduralã a art. 3 din Convenţie cu privire la fiecare dintre incidentele denunţate de reclamant (paragrafele 128, 137, 155 şi 179 de mai sus). Prin urmare, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacã, în aceste circumstanţe, o acţiune civilã în despãgubiri îndreptatã împotriva autorilor relelor tratamente denunţate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectivã, în sensul pe care art. 13 din Convenţie îl dã acestei noţiuni. 189. Curtea observã cã în rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat însãşi realitatea faptelor denunţate de reclamant. Rãmâne de vãzut dacã aceastã constatare ar fi putut fi rãsturnatã în cadrul unei acţiuni civile în despãgubiri. 190. Referitor la acest lucru, Curtea reaminteşte cã a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenţi ai statului român şi cã a statuat cã, deşi instanţele civile nu sunt ţinute de aprecierea pe care organele de urmãrire penalã o dau faptelor, importanţa acordatã anchetei penale ce a precedat sesizarea instanţei civile este atât de mare încât o acţiune civilã separatã ar fi fost iluzorie şi teoreticã, de vreme ce în practicã ar fi fost înlãturate chiar şi cele mai convingãtoare probe (Cobzaru, menţionatã mai sus, § 83). 191. Revenind la cauza de faţã, Curtea constatã cã Guvernul nu aduce niciun element capabil sã ducã la o altã concluzie. Într-adevãr, nicio hotãrâre a instanţelor civile care sã infirme constatãrile de neîncepere a urmãririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reproşate unui poliţist nu a fost supusã atenţiei Curţii. 192. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constatã cã, în circumstanţele speţei, calea civilã indicatã de Guvern nu are caracterul efectiv prevãzut de art. 13 din Convenţie. 193. Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia preliminarã a Guvernului şi pentru a constata încãlcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie în aceastã privinţã.
IV. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 5 din Convenţie 194. Reclamantul a denunţat şi încãlcãrile art. 5 §§ 1 c), 3, 4 şi 5 din Convenţie. Astfel, el s-a plâns de: nelegalitatea detenţiei sale din 28 pânã la 29 ianuarie 1998 şi începând cu 11 martie 1998, în primul rând când poliţiştii au pãtruns în apartamentul sãu şi s-au retras apoi în afarã, împiedicându-l astfel sã îşi pãrãseascã în mod liber domiciliul, şi ulterior la Comisariatul de Poliţie din Deva, deoarece mandatul de arestare emis împotriva sa nu era întemeiat pe motive plauzibile de a-l bãnui cã ar fi comis o infracţiune; de neprezentarea sa în faţa unui judecãtor sau magistrat abilitat prin lege sã exercite funcţii judiciare; de imposibilitatea, în primele 30 de zile ale detenţiei sale, începând cu data de 11 martie 1998, de a introduce un recurs în faţa unei instanţe care sã statueze în cel mai scurt timp asupra legalitãţii detenţiei sale şi asupra cererii sale de reparaţie pentru detenţie nelegalã. Art. 5 din Convenţie prevede urmãtoarele în partea sa relevantã: "1. Orice persoanã are dreptul la libertate şi la siguranţã. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale: (...) c) dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autoritãţii judiciare competente, atunci când existã motive verosimile de a bãnui cã a sãvârşit o infracţiune sau când existã motive temeinice ale necesitãţii de a-l împiedica sã sãvârşeascã o infracţiune sau sã fugã dupã sãvârşirea acesteia; (...) 3. Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare (...); 4. Orice persoanã lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sã introducã un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegalã. 5. Orice persoanã care este victima unei arestãri sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii."
A. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 1 195. Reclamantul se plânge de faptul cã a fost arestat şi deţinut nelegal, fãrã a exista motive plauzibile de a considera cã era necesar sã fie împiedicat sã fugã dupã comiterea unei infracţiuni. Aceastã nerespectare a legii se referã la prinderea sa din data de 28 ianuarie şi la douã fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea în forţã a poliţiştilor în apartamentul sãu fãrã mandat de percheziţie şi replierea lor în exteriorul apartamentului dupã ameninţãrile proferate de reclamant, având ca rezultat împiedicarea sa de a pãrãsi în mod liber propriul domiciliu; şi b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizeazã atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât şi cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la bazã motive plauzibile de a-l suspecta cã ar fi comis o infracţiune. Reclamantul aratã cã nu a fost emis niciun mandat pentru reţinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu încãlcarea astfel a dreptului intern. În plus, pe de o parte, în mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care sã reiasã cã ar fi fost comisã o infracţiune la data de 28 ianuarie 1998 şi, pe de altã parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisã nicio infracţiune flagrantã în sensul art. 465 din CPP, decât poate de cãtre poliţia însãşi. Într-adevãr, ameninţãrile verbale proferate de reclamant nu constituiau o infracţiune, ci o reacţie la o infracţiune comisã de poliţişti, care în acel moment se aflau în apartamentul sãu. Aceste fapte nu puteau constitui o infracţiune flagrantã în sensul art. 465 din CPP, care defineşte infracţiunea flagrantã ca o infracţiune descoperitã în timpul comiterii sale. Or, în momentul intrãrii în forţã a poliţiştilor în apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale sã comitã nicio infracţiune, deoarece dormea. 196. În observaţiile sale rezumate în decizia de admisibilitate din 14 decembrie 2004, Guvernul sublinia cã privarea de libertate din 28 pânã la 29 ianuarie 1998 se întemeia pe <>art. 16 lit. b) din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, care le conferea organelor de poliţie dreptul de a hotãrî o privare de libertate de cel mult 24 de ore ce nu necesita mandat. În observaţiile sale asupra temeiniciei, Guvernul adaugã cã detenţia reclamantului dispusã la data de 11 martie 1998 se întemeia pe art. 148 lit. c), d), e) şi h) din CPP şi viza atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât şi delictul flagrant de ultraj la adresa unui poliţist, care poate atrage dupã sine o plasare în arest preventiv, conform art. 148 lit. b) din CPP. În plus, arestarea reclamantului era necesarã, având în vedere caracterul sãu periculos şi violent, boala psihicã de care suferea fiind capabilã sã accentueze aceste trãsãturi. Într-adevãr, reclamantul era cunoscut de poliţişti ca o persoanã ce nu ezita sã recurgã la violenţã imediat ce nu se mai aflã într-o situaţie familiarã, reacţiile sale fiind "disproporţionate faţã de stimulii externi". 197. În ceea ce priveşte lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 pânã la 29 ianuarie 1998, Curtea constatã în primul rând cã art. 143 şi 144 din CPP, care stabilesc cadrul procedural, printre altele, şi drepturile şi obligaţiile poliţiei, definite în <>Legea nr. 26/1994 , îi permit acesteia sã reţinã în custodie o persoanã bãnuitã, pe baza unor indicii concludente, cã ar fi comis o infracţiune. Începutul şi sfârşitul reţinerii trebuie indicate în ordonanţele de începere şi încetare a reţinerii (paragraful 86 de mai sus). Or, Curtea constatã cã reclamantul a fost reţinut de pe 28 pânã pe 29 ianuarie 1998 în lipsa unei ordonanţe, contrar cerinţelor art. 144 din CPP şi, aşadar, cu încãlcarea cãilor legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. 198. De asemenea, ea constatã cã din elementele depuse de pãrţi la dosar reiese cã faptele desfãşurate în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmãrea sã îl aducã pe reclamant în faţa organelor de anchetã în legãturã cu incidentul din 28 ianuarie 1998 (paragrafele 31 şi 32 de mai sus). Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibilã numai din cauza modului în care a fost condusã operaţiunea de executare a mandatului de aducere de cãtre forţele de poliţie. Prin urmare, Curtea va analiza în ansamblu cele douã episoade de care se plânge reclamantul. 199. Curtea observã cã, la data evenimentelor, art. 183 şi 184 din CPP nu le permiteau autoritãţilor nici sã prindã o persoanã, nici sã o împiedice sã circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puţin sã pãtrundã în acest scop în domiciliul sãu fãrã un mandat de percheziţie. Prin urmare, prinderea cu forţa a reclamantului la data de 11 martie 1998 în lipsa unui mandat de arestare şi dupã intrarea în forţã a poliţiştilor în apartamentul sãu, precum şi rãmânerea lor în faţa apartamentului timp de mai multe ore, au încãlcat prevederile legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. 200. În ceea ce priveşte mandatul emis câteva ore mai târziu în dimineaţa zilei de 11 martie, Curtea observã cã în afarã de enumerarea infracţiunilor de care era acuzat reclamantul şi de faptul cã pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el s-a limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publicã dacã ar fi fost lãsat în libertate, fãrã a susţine în mod concret aceastã afirmaţie, în ciuda cerinţelor art. 146 şi 148 din CPP. 201. În aceste circumstanţe, Curtea apreciazã cã a avut loc "încãlcarea condiţiilor legale", atât la reţinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cât şi la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998. 202. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 5 § 1 din Convenţie.
B. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 3 din Convenţie 203. Guvernul nu se pronunţã. 204. Curtea observã cã în capãtul de cerere pe care reclamantul îl întemeiazã pe art. 5 § 3 din Convenţie ridicã în speţã douã întrebãri distincte: în primul rând, dacã procurorul care a dispus punerea în detenţie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un "magistrat", în sensul art. 5 § 3; în continuare, dacã este cazul, chestiunea de a şti dacã controlul judiciar al detenţiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc "de îndatã", în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei. 205. Curtea reaminteşte cã a constatat deja cã procurorii care erau competenţi la data evenimentelor sã dispunã plasarea în detenţie pentru o primã perioadã maximã de 30 de zile nu puteau fi consideraţi drept "magistraţi împuterniciţi prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare" în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (vezi Cauza Pantea, menţionatã mai sus, §§ 238-239). 206. Aşadar, rãmâne de vãzut dacã un control judiciar al detenţiei reclamantului a avut totuşi loc "de îndatã", în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei. 207. Curtea constatã cã reclamantul a fost reţinut prin ordonanţa procurorului din 11 martie 1998. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oarã în faţa unui judecãtor la data de 3 iunie 1998, când a început procesul sãu (paragraful 61 de mai sus), însã problema temeiniciei detenţiei sale a fost analizatã de Judecãtoria Deva pentru prima oarã la data de 29 iulie 1998 (paragrafele 63 şi 64 de mai sus). Durata totalã a detenţiei reclamantului înainte de a fi adus în faţa unui judecãtor sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, aşadar, de circa 4 luni. Deoarece Curtea a statuat deja cã o astfel de duratã nu respectã cerinţele paragrafului 3 al art. 5 din Convenţie (Cauza Pantea, menţionatã mai sus, § 242), rezultã cã a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
C. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 4 din Convenţie 208. Reclamantul se plânge de faptul cã nu a avut la dispoziţie niciun recurs prin care sã se poatã verifica legalitatea rezoluţiei procurorului general de reţinere a reclamantului din data de 11 martie 1998, verificare care sã fie exercitatã de cãtre un judecãtor. 209. În opinia Guvernului, Tribunalul Judeţean Hunedoara a procedat din oficiu, în fiecare şedinţã, la verificarea impusã de art. 5 § 4 din Convenţie. 210. Având în vedere concluziile la care a ajuns în privinţa art. 5 § 3 din Convenţie (vezi mai sus paragraful 206), Curtea apreciazã cã nu se mai ridicã nicio altã întrebare distinctã din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie.
D. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 5 din Convenţie 211. Reclamantul se plânge cã în lipsa unei hotãrâri prin care sã se recunoascã nelegalitatea detenţiei sale, el a fost lipsit de posibilitatea de a cere o reparaţie, cu încãlcarea art. 5 § 5. El subliniazã cã rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale pronunţatã de parchet i-a înlãturat orice şansã de reuşitã, instanţele civile neputând sã analizeze problema legalitãţii detenţiei. 212. Guvernul considerã cã reclamantul ar fi putut sã încerce sã obţinã o reparaţie introducând o acţiune în daune-interese în faţa instanţelor civile. În orice caz, instanţele care l-au judecat pe reclamant au statuat cã detenţia sa era legalã. 213. Curtea reaminteşte cã paragraful 5 al art. 5 din Convenţie este respectat atunci când se poate cere reparaţie pentru o privare de libertate luatã şi executatã în condiţii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotãrârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparaţie enunţat la paragraful 5 presupune aşadar ca o încãlcare a unuia dintre celelalte paragrafe sã fi fost stabilitã de o autoritate naţionalã sau de instituţiile Convenţiei (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţã. 214. Curtea a constatat deja cã prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obţinerea unei reparaţii pentru o detenţie contrarã Convenţiei, în lipsa unei soluţii de achitare sau a unei rezoluţii de neîncepere a urmãririi penale în beneficiul pãrţii interesate (Cauza Pantea, menţionatã mai sus, §§ 264-271). Or, deoarece reclamantul nu se aflã în niciuna dintre aceste situaţii, Curtea nu distinge în speţã niciun motiv sã se abatã de la constatarea sa anterioarã. 215. Prin urmare, Curtea constatã cã art. 5 § 5 din Convenţie a fost încãlcat.
V. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 5 216. Reclamantul se plânge cã nu a dispus de o cale de atac efectivã pentru pretinsele încãlcãri ale art. 5 din Convenţie şi invocã în acest sens art. 13 din Convenţie. 217. Curtea reaminteşte cã în materie de privare de libertate, garanţia prevãzutã de art. 5 § 4 din Convenţie are întâietate faţã de cea prevãzutã de art. 13 din Convenţie, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-V, §§ 126 şi 146; Bassa∩eva împotriva Rusiei, nr. 74.237/01, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, § 145, 27 septembrie 2007). Prin prisma propriilor concluzii de mai sus, luate din perspectiva art. 5, ce conţine mai multe garanţii procedurale referitoare la legalitatea detenţiei (paragrafele 201, 206 şi 214), Curtea nu considerã necesar în speţã sã stabileascã dacã a avut loc nerespectarea cerinţelor mai puţin stricte ale art. 13 din Convenţie.
VI. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 din Convenţie 218. Reclamantul susţine cã ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, în timpul procedurii penale îndreptate împotriva sa, un refuz al unui proces echitabil şi încãlcãri ale drepturilor apãrãrii. El invocã art. 6 §§ 1, 2 şi 3 din Convenţie, a cãrui parte relevantã în speţã prevede urmãtoarele: "1. Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (...) 2. Orice persoanã acuzatã de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pânã ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...) b) sã dispunã de timpul şi de înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii sale; c) sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare remunerãrii unui apãrãtor, sã poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) sã audieze sau sã solicite audierea martorilor acuzãrii şi sã obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii; (...)" 219. Reclamantul susţine în primul rând cã nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece instanţele au refuzat sã dispunã prelevarea amprentelor de pe sticla ce conţinea mercur şi întrucât condamnarea pentru ultraj s-a întemeiat numai pe depoziţiile poliţiştilor implicaţi în incident, nefiind audiat niciun martor neutru, precum avocata L.P., prezentã în momentul prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998. În plus, el susţine cã în timpul anchetei derulate de parchet nu a putut sã îşi contacteze familia şi nici sã se consulte cu un avocat, cã nu a avut acces la dosarul sãu nici înainte de punerea sa sub acuzare şi nici dupã aceea, cu încãlcarea legislaţiei române referitoare la drepturile apãrãrii. În plus, de-a lungul unei bune pãrţi a procedurii, a avut mai mulţi avocaţi numiţi din oficiu, care nici nu l-au contactat şi nici nu l-au ţinut la curent cu desfãşurarea procedurii. Or, statul are obligaţia de a asigura o apãrare realã şi efectivã a celor lipsiţi de mijloace financiare, astfel încât judecãtorilor le revenea obligaţia de a constata din oficiu lipsa unei apãrãri efective a reclamantului. De asemenea, reclamantul susţine o încãlcare a dreptului sãu la respectarea prezumţiei de nevinovãţie şi se plânge în acest sens de transmiterea la televizor a imaginilor în care el purta cãtuşe în timpul arestãrii sale şi de cuvintele folosite de prefectul judeţului Hunedoara într-o scrisoare adresatã mamei reclamantului la data de 19 octombrie 1998. 220. Guvernul considerã cã nu era necesarã prelevarea amprentelor de pe sticlã pentru a stabili vinovãţia pãrţii, deoarece acesta fusese vãzut când a aruncat sticla la pãmânt de cãtre poliţiştii care l-au arestat. În plus, reclamantul nu a solicitat instanţei în niciun moment sã o audieze pe avocata L.P. El susţine cã apãrarea reclamantului a fost adecvatã, deoarece a fost reprezentat de-a lungul întregii proceduri în principal de avocaţi numiţi din oficiu. În plus, reclamantul nu s-a plâns niciodatã instanţei de calitatea apãrãrii sale. Invocând Hotãrârea Butkevicius împotriva Lituaniei (nr. 48.297/99, CEDO 2002-II), Guvernul subliniazã cã imaginile difuzate la televizor erau justificate de nevoia de a informa publicul. În orice caz, aceste imagini nu erau foarte clare, deoarece un vecin al reclamantului a recunoscut cã nu a fost capabil sã distingã dacã partea avea sau nu urme de violenţã pe faţã. În orice caz, Guvernul considerã cã nu este rãspunzãtor pentru faptul cã aceste imagini au fost difuzate de un canal de televiziune privat. În ceea ce priveşte cuvintele prefectului, acestea au fost scoase din contextul lor, deoarece a folosit cuvintele "învinuit" şi "cercetat de poliţie". 221. Cum cerinţele paragrafelor 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţie reprezintã aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (vezi, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotãrârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, şi Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotãrârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 49). 222. Curtea reaminteşte cã art. 6 din Convenţie are ca obiectiv principal, în materie penalã, asigurarea unui proces echitabil în faţa unei "instanţe" competente sã hotãrascã "asupra temeiniciei acuzaţi[ei]", însã din aceste dispoziţii nu rezultã cã fazele care se desfãşoarã înaintea procedurii de judecatã nu ar fi avute în vedere. Cerinţele art. 6 din Convenţie, în special cele din paragraful 3 al acestuia, pot şi ele sã joace un rol înainte de sesizarea judecãtorului fondului dacã şi în mãsura în care nerespectarea lor iniţialã riscã sã compromitã în mod grav caracterul echitabil al procesului (vezi, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36). Modalitãţile de aplicare a art. 6 §§ 1 şi 3 c din Convenţie în timpul urmãririi penale depind de particularitãţile procedurii şi de circumstanţele cauzei. Pentru a se asigura cã rezultatul urmãrit de art. 6 din Convenţie - dreptul la un proces echitabil - a fost atins, trebuie vãzut în fiecare caz dacã, în lumina procedurii în ansamblul sãu, restricţia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (vezi, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 8 februarie 1996, Culegere 1996-I, pp. 54-55, §§ 63-64, şi Magee împotriva Regatului Unit, nr. 28.135/95, §§ 44-45, CEDO 2000-VI). 223. În ceea ce priveşte admisibilitatea probelor, Curtea reaminteşte cã aceastã chestiune intrã în primul rând sub incidenţa regulilor dreptului intern şi cã, în principiu, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia elementele de probã administrate de acestea. Sarcina stabilitã în competenţa Curţii prin Convenţie constã în special în a cerceta dacã procedura privitã în ansamblul sãu a îmbrãcat un caracter echitabil (vezi, printre altele, Doorson, menţionatã mai sus, p. 470, § 67, Van Mechelen şi alţii, menţionatã mai sus, p. 711, § 50, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, şi Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002). 224. Pe de altã parte, dacã este adevãrat faptul cã probele trebuie în principiu sã fie administrate în faţa acuzatului în şedinţã publicã, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de excepţii, sub rezerva respectãrii drepturilor apãrãrii. Astfel, drepturile apãrãrii sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie atunci când o condamnare se întemeiazã exclusiv sau într-o mãsurã hotãrâtoare pe depoziţii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut sã o interogheze sau sã o vadã interogatã nici în stadiul de urmãrire penalã, nici în timpul dezbaterilor (vezi Sa∩di împotriva Franţei, Hotãrârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44). 225. Curtea reaminteşte şi faptul cã, dacã îi recunoaşte oricãrui acuzat dreptul "sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor (...)", art. 6 § 3 c) din Convenţie nu precizeazã condiţiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasã statelor contractante dreptul sã aleagã mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar sã îl garanteze; sarcina Curţii constã în a cerceta dacã metoda pe care au ales-o respectã cerinţele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul cã Convenţia are ca scop "protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective" şi cã doar numirea unui avocat nu asigurã prin ea însãşi eficienţa asistenţei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, şi Artico împotriva Italiei, Hotãrârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33). 226. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa rãspunderea pentru orice deficienţã a asistenţei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenţa baroului faţã de stat rezultã faptul cã organizarea apãrãrii aparţine, în mare parte, acuzatului şi avocatului sãu, numit din oficiu cu titlu de asistenţã judiciarã sau retribuit de clientul sãu (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Convenţie nu obligã autoritãţile naţionale competente sã intervinã decât dacã lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vãdite sau dacã sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altã modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotãrârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, şi Daud împotriva Portugaliei, Hotãrârea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38). 227. În speţã, Curtea observã cã partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se referã în primul rând la declaraţiile poliţiştilor M.B. şi M.R., implicaţi în prinderea pãrţii la data de 28 ianuarie 1998, şi la un proces-verbal de infracţiune flagrantã, în timp ce şi I. Şelaru fusese audiat. Nu a fost administratã nicio altã probã, în ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, în ciuda refuzului reclamantului de a recunoaşte acuzaţiile aduse împotriva sa şi în ciuda susţinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de poliţişti în momentul prinderii sale şi cu ocazia interogatoriului sãu. Curtea mai observã nerespectarea legislaţiei interne într-una dintre probele decisive, şi anume în procesul-verbal de flagrant delict (paragrafele 15 şi 86 de mai sus). Considerentele condamnãrii pentru ultraj se referã numai la acuzaţiile poliţiştilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu excepţia lui I. Şelaru, a cãrui mãrturie nici mãcar nu este menţionatã în considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor în afarã de organele de poliţie, nici mama reclamantului, nici avocata numitã din oficiu, L.P., prezente în momentul prinderii pãrţii interesate, nici vecinii. Instanţele nu şi-au motivat în niciun mod aceastã decizie. Curtea observã şi cã în decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Supremã de Justiţie a constatat caracterul defectuos al anchetei şi comportamentul abuziv al poliţiştilor, însã s-a mulţumit sã afirme cã aceste fapte nu ar putea readuce în discuţie vinovãţia reclamantului. Curtea gãseşte regretabil faptul cã cea mai înaltã instanţã românã a omis sã tragã concluzii din propriile constatãri din punctul de vedere al drepturilor acuzatului. 228. Curtea constatã şi cã pânã la data de 29 iulie 1998 (paragraful 63), reclamantul a fost asistat succesiv de mai mulţi avocaţi numiţi din oficiu, câte un alt avocat pentru fiecare şedinţã de judecatã. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, intervenţia acestor avocaţi s-a limitat la prezenţa lor fizicã în timpul depoziţiilor reclamantului în faţa poliţiei şi a parchetului. Niciunul dintre aceşti avocaţi nu a discutat cu reclamantul nici înainte, nici dupã declaraţiile acestuia, şi nu i-au permis reclamantului sã aibã acces, oricât de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasã sã se înţeleagã cã avocaţii prezenţi în timpul urmãririi penale cunoşteau oricât de puţin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaşte acest lucru. Astfel, pe întreaga duratã a instrumentãrii dosarului şi chiar dupã începerea procesului, şi pânã la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistenţã juridicã, nici de o apãrare efectivã din partea unui apãrãtor. De altfel, Curtea observã cã, cu excepţia şedinţei din data de 29 iulie 1998 şi a apelului în faţa Curţii de Apel Alba-Iulia, reclamantul a continuat sã fie reprezentat pe toatã durata procesului de cãtre avocaţi numiţi din oficiu, de fiecare datã altul, al cãror rol pare sã se fi limitat, având în vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului. 229. În decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilitãţii, Curtea a unit cu fondul excepţia preliminarã a Guvernului întemeiatã pe neepuizarea cãilor de atac interne în ceea ce priveşte pretinsa lipsã de apãrare efectivã asiguratã de apãrãtorul reclamantului, considerând cã întrebarea dacã autoritãţile naţionale erau sau nu obligate sã intervinã din oficiu pentru a asigura o apãrare efectivã şi, deci, dacã reclamantul era scutit de epuizarea cãilor de atac interne, ţinea de analiza pe fond a cererii. Prin urmare, Curtea trebuie sã analizeze dacã, în speţã, statul avea obligaţia de a se asigura cã reclamantul dispune de o asistenţã efectivã. 230. Este adevãrat cã reclamantul nu a informat instanţa despre dificultãţile pe care le întâmpina în pregãtirea apãrãrii, aşa cum în mod corect subliniazã Guvernul. Totuşi, Curtea apreciazã cã comportamentul reclamantului nu putea, în speţã, sã exonereze autoritãţile de obligaţia lor de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentãrii acuzatului. Într-adevãr, atât starea de vulnerabilitate a reclamantului datoratã, pe de o parte, afecţiunii sale psihice şi, pe de altã parte, condiţiilor în care s-au desfãşurat arestãrile şi detenţia sa, condiţii ce au fost denunţate instanţelor, cât şi carenţele vãdite ale avocaţilor numiţi din oficiu, enumerate mai sus, obligau autoritãţile interne sã intervinã. Or, din dosar nu reiese cã acestea ar fi luat mãsuri pentru a-i garanta acuzatului o apãrare şi o reprezentare eficiente. Din acest motiv, trebuie respinsã excepţia Guvernului întemeiatã pe neepuizarea cãilor de atac interne. 231. Curtea subliniazã, în fine, importanţa pe care trebuie sã i-o acorde, în analiza noţiunii de proces echitabil, aparenţelor precum şi sensibilitãţii crescute a publicului faţã de garanţiile unei bune justiţii (Borgers împotriva Belgiei, Hotãrârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; ╓calan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reaminteşte şi faptul cã, în materie de echitate, statele contractante se bucurã de o marjã de apreciere mai redusã în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, Hotãrârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32). 232. În acest sens, Curtea nu poate ignora anumite incidente apãrute pe când procesul reclamantului nu se finalizase încã şi care erau susceptibile sã influenţeze percepţia publicului în ceea ce priveşte persoana reclamantului: difuzarea la televizor a imaginilor cu partea interesatã şi cuvintele prefectului, agent al statului, cu privire la vinovãţia sa (paragrafele 38 şi 53 de mai sus). În ceea ce priveşte imaginile difuzate la televizor, Curtea acordã o importanţã deosebitã faptului cã, în ciuda invitaţiei ce i-a fost adresatã, Guvernul a omis sã formuleze comentarii în ceea ce priveşte originea înregistrãrii aflate în posesia canalului de televiziune care a difuzat-o. Ea considerã la fel de surprinzãtor faptul cã înregistrarea video efectuatã de colonelul N., menţionatã în depoziţia poliţiştilor M.B. şi M.R. pe care s-a bazat Tribunalul Judeţean Hunedoara în stabilirea vinovãţiei reclamantului pentru ultraj la adresa unui poliţist, nu se afla nici mãcar în dosarul acestei instanţe (paragraful 65 de mai sus). 233. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciazã cã ansamblul dificultãţilor menţionate mai sus a avut în speţã un efect global atât de restrictiv asupra drepturilor apãrãrii, încât principiul procesului echitabil, enunţat la art. 6 din Convenţie, a fost încãlcat. Prin urmare, ea nu considerã necesar sã se pronunţe separat asupra celorlalte puncte invocate de reclamant. 234. Prin urmare, a avut loc încãlcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 §§ 1, 2 şi 3c din Convenţie.
VII. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 din Convenţie 235. Reclamantul se plânge de o încãlcare a dreptului la respectarea domiciliului sãu din cauza pãtrunderii poliţiei în domiciliul acestuia în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 şi invocã în acest sens art. 8 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora." 236. Reclamantul susţine în continuare cã poliţiştii au pãtruns cu forţa în apartamentul sãu la data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00 dimineaţa, fãrã sã aibã mandat de percheziţie. 237. Guvernul afirmã cã poliţiştii nu au intrat în apartament, ci cã au aşteptat pe culoarul imobilului. 238. Curtea observã cã afirmaţiile Guvernului sunt contrazise fãrã urmã de îndoialã de documentele aflate în posesia sa. Într-adevãr, atât parchetul, cât şi instanţele au admis cã poliţia pãtrunsese în apartamentul reclamantului (paragrafele 58 şi 65 de mai sus). De asemenea, ea constatã cã nu a fost emis niciun mandat de percheziţie. Aceste fapte constituie în mod evident o ingerinţã lipsitã de temei legal în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului sãu în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. 239. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie.
VIII. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 34 din Convenţie 240. Reclamantul susţine cã acţiunile poliţiei dupã introducerea cererii sale în faţa Curţii aveau ca scop intimidarea lui pentru a-l determina sã îşi retragã cererea. El invocã art. 34 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Curtea poate fi sesizatã, printr-o cerere, de orice persoanã fizicã, organizaţie neguvernamentalã sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încãlcãri de cãtre una dintre înaltele pãrţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã nu împiedice prin nicio mãsurã exerciţiul eficace al acestui drept." 241. Guvernul contestã susţinerile reclamantului. 242. Curtea reaminteşte cã, pentru ca mecanismul de recurs individual instaurat de art. 34 din Convenţie sã fie eficient, este de maximã importanţã ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, sã fie liberi sã comunice cu instituţiile Convenţiei, fãrã ca autoritãţile sã le preseze în vreun fel sã îşi retragã sau sã îşi modifice cererile (cauzele Akdivar şi alţii împotriva Turciei, Hotãrârea din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1.219, § 105, Aksoy împotriva Turciei, Hotãrârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2.288, § 105, Kurt împotriva Turciei, Hotãrârea din 25 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1.192, § 159, Ergi împotriva Turciei, Hotãrârea din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1.784, § 105, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 130, CEDO 2000-VII). În acest sens, termenul "sã preseze" vizeazã nu numai coerciţia directã şi actele flagrante de intimidare, ci şi actele sau contactele indirecte de rea-credinţã menite sã îi descurajeze pe reclamanţi sau sã îi facã sã renunţe la recursul oferit de Convenţie (Kurt, menţionatã mai sus, § 160). 243. În speţã, nu au apãrut controverse între pãrţi referitor la faptul cã, dupã introducerea cererii de faţã, reclamantul a fost interogat de poliţie mai întâi în aprilie 2001 şi apoi pe data de 5 mai 2005 cu privire la plângerile pe care acesta le formulase împotriva poliţiştilor din Hunedoara. Conform afirmaţiilor reclamantului, poliţiştii veniţi sã îl vadã în închisoare chiar l-au ameninţat sã îşi retragã plângerile. Reclamantul a fost convocat şi la comisariat la data de 11 mai 2005 cu privire la aceste plângeri. Este adevãrat cã atât convocãrile adresate reclamantului, cât şi vizita pe care i-au fãcut-o poliţiştii în detenţie nu au fost însoţite de alte acte care sã poatã dovedi caracterul real al unei eventuale anchete privind susţinerile reclamantului. Totuşi, Curtea a analizat deja mai sus aspectele legate de lipsa unei anchete eficiente referitoare la plângerea reclamantului privind relele tratamente (paragrafele 128, 137, 155, 179 de mai sus). În rest, aşa cum reiese din documentele aflate în posesia sa, Curtea observã cã reclamantul nu a fost interogat în niciun moment cu privire la cererea depusã în faţa Curţii. 244. În aceste condiţii, având în vedere mijloacele de probã supuse aprecierii sale, Curtea apreciazã cã faptele nu sunt suficient de bine stabilite pentru a-i permite sã constate cã autoritãţile statului pârât l-au intimidat sau hãrţuit pe reclamant în circumstanţe menite sã îl determine sã îşi retragã sau sã îşi modifice cererea sau sã îl împiedice în orice alt fel sã îşi exercite dreptul de recurs individual (vezi de exemplu, Berktay, menţionatã mai sus, §§ 208 şi 209, Demiray împotriva Turciei, nr. 27.308/95, §§ 58-63, CEDO 2000-XII, Togcu împotriva Turciei, nr. 27.601/95, §§ 146-149, 31 mai 2005, Elãi şi alţii împotriva Turciei, nr. 23.145/93 şi 25.091/94, §§ 711-725, 13 noiembrie 2003, şi Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, §§ 119-123, CEDO 2000-VI). 245. Prin urmare, statul pârât nu şi-a încãlcat obligaţiile ce îi reveneau conform art. 34 din Convenţie.
IX. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 246. Conform art. 41 din Convenţie: "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu 247. Reclamantul aratã cã a fost deposedat de un lanţ de aur ce cântãrea 7 grame, de o cãciulã, precum şi de suma de 2.000.000 lei vechi (ROL) cu ocazia prinderii sale din 28 ianuarie 1998. El estimeazã valoarea totalã a acestor bunuri la 330 euro (EUR), sumã pe care o solicitã drept daune materiale. În plus, el susţine cã ar fi suferit un prejudiciu moral de 110.000 EUR rezultat din suferinţele fizice şi psihice pe care le-a suferit în principal din cauza relelor tratamente aplicate de agenţi ai statului. El roagã Curtea sã ţinã cont, când îi analizeazã cererea de reparaţie echitabilã, de sumele alocate în cauze similare prin natura şi complexitatea lor, citând în acest sens cauzele Pantea împotriva României (menţionatã mai sus, § 301) şi Notar împotriva României (soluţionare amiabilã), nr. 42.860/98, § 49, 20 aprilie 2004). 248. Guvernul contestã realitatea prejudiciului material pretins de reclamant şi considerã ca excesivã suma pe care acesta o solicitã ca reparaţie a prejudiciului moral susţinut. Referitor la acest lucru, acesta aratã cã în cauzele evocate de reclamant suma maximã acordatã de Curte a fost de 40.000 EUR şi este, aşadar, mai micã decât cea solicitatã în speţã. 249. Curtea constatã cã prejudiciul material pretins nu este probat. Prin urmare, nu este cazul sã acorde vreo despãgubire în acest sens. 250. În schimb, Curtea reaminteşte cã a constatat încãlcãri ale Convenţiei în ceea ce priveşte art. 3, 5, 6, 8 şi 13. 251. Pentru Curte, fãrã îndoialã, pe lângã efectele psihice ale tratamentelor ce i-au fost aplicate, reclamantul trebuie sã fi încercat puternice sentimente de umilinţã, nelinişte, frustrare şi nesiguranţã, amplificate de lipsa de reacţie a autoritãţilor la doleanţele sale. La acest lucru se adaugã, pentru Curte, indiferenţa evidentã a autoritãţilor în faţa plângerilor reclamantului şi starea sa psihicã, cãreia nu au ştiut sã îi asigure o protecţie adecvatã. 252. De asemenea, Curtea reaminteşte cã, atunci când constatã cã s-a pronunţat condamnarea unui reclamant în ciuda existenţei unei eventuale abateri de la cerinţele de echitate a procedurii, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea pãrţii interesate, reprezintã în principiu un mijloc adecvat de redresare a încãlcãrii constatate (vezi, mutatis mutandis, Somogyi împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, CEDO 2004-IV; Balsan împotriva Republicii Cehe, nr. 1.993/02, § 40, 18 iulie 2006). În acest sens, Curtea reaminteşte cã modificarea adusã Codului de procedurã penalã prin <>Legea nr. 281/2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, îi conferã celui care a fost parte într-o procedurã penalã internã şi care obţine din partea Curţii constatarea cã drepturile omului şi libertãţile fundamentale au fost încãlcate de autoritãţile publice în ceea ce îl priveşte posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii în faţa Curţii de Casaţie. 253. În aceste circumstanţe, statuând în echitate şi fãrã a pierde din vedere cã, în speţã, nu este vorba de un incident izolat, ci de 4 episoade diferite şi prelungite în timp, în privinţa cãrora a ajuns la numeroase constatãri de încãlcare, Curtea îi alocã reclamantului suma de 30.000 EUR, cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã 254. Reclamantul solicitã pentru cheltuielile de judecatã efectuate în procedura în faţa Curţii o sumã totalã de 12.034 EUR, pentru care trimite documente justificative. 255. În ceea ce îl priveşte, Guvernul considerã excesivã cererea formulatã. 256. Curtea, conform jurisprudenţei sale, trebuie sã cerceteze dacã cheltuielile a cãror rambursare se solicitã au fost efectuate cu adevãrat, dacã corespund unei necesitãţi şi dacã sunt rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul lor (vezi, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, § 62, CEDO 1999-VIII). 257. Având în vedere criteriile menţionate mai sus, decontul detaliat al orelor de lucru ce i-a fost trimis, precum şi numãrul şi complexitatea prolemelor pe care le-a ridicat cauza de faţã, Curtea acordã suma solicitatã cu acest titlu, ce urmeazã sã îi fie plãtitã direct doamnei avocat Macovei. Din aceastã sumã trebuie dedusã suma de 660 EUR plãtitã de Consiliul Europei pe calea asistenţei judiciare.
C. Dobânzi moratorii 258. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
1. respinge excepţiile preliminare ale Guvernului (§§ 193 şi 230); 2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie din cauza circumstanţelor în care s-au desfãşurat prinderile reclamantului din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, a condiţiilor de detenţie a reclamantului în sala de arest a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum şi a condiţiilor arestãrii sale preventive în clãdirile Comisariatului de Poliţie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998, inclusiv, pentru aceastã din urmã perioadã, din cauza neasumãrii unei supravegheri medicale adaptate stãrii psihice a reclamantului (§§ 121, 135, 153 şi 176); 3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie din cauza lipsei caracterului efectiv al anchetei conduse cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea reclamantului la data de 28 ianuarie 1998 şi la detenţia sa din ziua de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum şi din cauza lipsei unei anchete cu privire la circumstanţele prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998 şi ale detenţiei sale din perioada 11 martie 1998-4 iunie 1998 (§§ 128, 137, 155, 179); 4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din cauza imposibilitãţii reclamantului de a dispune de o cale de atac efectivã pentru a obţine plata unei despãgubiri pentru relele tratamente pe care le-a suferit (§ 193); 5. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 5 § 1 din Convenţie (§ 201); 6. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 5 § 3 din Convenţie (§ 206); 7. hotãrãşte cã nu este cazul sã statueze asupra încãlcãrii art. 5 § 4 din Convenţie (§ 209); 8. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 5 § 5 din Convenţie (§ 214); 9. hotãrãşte cã nu este cazul sã statueze asupra încãlcãrii art. 13 coroborat cu art. 5 din Convenţie (§ 216); 10. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 §§ 1, 2 şi 3c din Convenţie (§ 233); 11. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie (§ 238); 12. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 34 din Convenţie (§ 244); 13. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, care sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii: (i) 30.000 EUR (treizeci mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã ca impozit, drept daune morale; (ii)11.374 EUR (unsprezece mii trei sute şaptezeci şi patru euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã ca impozit, pentru cheltuielile de judecatã, care va fi plãtitã direct primei reprezentante a reclamantului, doamna avocat Macovei; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 14. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest. Întocmitã în limba francezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 16 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, preşedinte
Santiago Quesada, grefier
La aceastã hotãrâre este anexatã, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei concordante a judecãtorului Myjer.
J.C.M. S.Q.
Opinia concordantã a judecãtorului Myjer (traducere)
Am votat împreunã cu colegii mei pentru toate constatãrile de încãlcare a Convenţiei. Doresc totuşi sã fac câteva remarci generale cu privire la motivele referitoare la încãlcãrile art. 3 în speţã. În hotãrâre, Curtea analizeazã cu grijã şi în profunzime fiecare detaliu al pretenţiilor formulate de reclamant. Versiunile asupra evenimentelor, aşa cum au fost date de acesta şi de Guvern, fiind uneori mult diferite, Curtea a încercat de fiecare datã sã îşi dea seama cui trebuia sã îi dea crezare. Însãşi lungimea hotãrârii aratã faptul cã, pentru a reuşi acest lucru, Curtea a trebuit sã îndeplineascã o sarcinã enormã, ce i-a luat foarte mult timp. Sunt de acord cu faptul cã existã cauze în care acest mod de a proceda poate fi considerat ca necesar. În speţã, însã, aş fi preferat ca Curtea sã fi tratat mult mai simplu susţinerile raportate la art. 3. Lãsând deoparte considerentele de eficienţã şi posibilitatea teoreticã cã este posibil ca aceasta sã fi apreciat greşit o chestiune minorã, numeroasele mesaje importante pe care le trimite aceastã hotãrâre nu ar fi trebuit sã fie disimulate în spatele întregului raţionament detaliat în jurul faptelor contestate. Cu alte cuvinte: în aceastã cauzã specialã, imperfecţiunile ce au caracterizat în general în mod negativ actele autoritãţilor sunt atât de clare, încât nu mai era nevoie sã fie descrise detaliat. Ceea ce conteazã este mesajul care se transmite. Or, acest mesaj se referã la obligaţiile pe care le au autoritãţile de a lua şi mai multe mãsuri de precauţie atunci când ştiu cã au de-a face cu o persoanã care prezintã tot felul de probleme de naturã psihiatricã şi care poate reacţiona agresiv atunci când este supusã unor presiuni. Soluţia nu poate consta în recurgerea la simpla forţã fizicã. Pe de altã parte, trebuie asigurate îngrijirile medicale adecvate odatã ce partea interesatã a fost prinsã (paragrafele 117-120 şi 147). Condiţiile în care intervine privarea de libertate trebuie sã fie umane şi, atunci când se ştie dinainte cã o persoanã are probleme de naturã psihiatricã, ele trebuie sã fie adaptate la aceste probleme (paragrafele 166-175). Mai mult, autoritãţile aveau obligaţia pozitivã de a avea grijã ca toate actele care ar fi putut naşte suspiciuni sã facã imediat obiectul unei analize adecvate.
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
