Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 15.402/04)
În Cauza Belasin împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi din domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 octombrie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 15.402/04) îndreptatã împotriva României, prin care doi cetãţeni germani, doamna Helene Belasin şi domnul Peter Belasin (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 26 aprilie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Andrea-Eva Pal, avocat în Leverkusen. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 octombrie 2006, Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotãrât sã fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. În temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curţii, aceasta a comunicat o copie a cererii şi Guvernului german, care nu a dorit sã îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii, soţ şi soţie, s-au nãscut în anul 1941 şi, respectiv, în anul 1945 şi locuiesc la Bonn.
6. Ei erau coproprietarii unui bun imobil alcãtuit din construcţie şi terenul aferent în suprafaţã de 1.600 mp, situat în Str. Republicii nr. 35, Buziaş, România, înscris în cartea funciarã la nr. 293. În anul 1988, statul a intrat în posesia bunului în temeiul <>Decretului nr. 223/1974 , conform cãruia persoanele care emigrau în strãinãtate erau obligate sã transfere statului imobilele pe care le deţineau, în schimbul unei compensaţii (<>Decretul nr. 223/1974 ). Din dosar reiese cã, cu aceastã ocazie, statul le-a acordat reclamanţilor suma de 9.731 lei româneşti, cu titlu de reparaţie, reprezentând valoarea unei jumãtãţi a bunului. Statul şi-a transcris dreptul de proprietate în cartea funciarã.
7. La data de 22 ianuarie 1997, statul le-a vândut construcţia soţilor M.
8. La data de 22 decembrie 2001, reclamanţii au introdus pe rolul Judecãtoriei Lugoj o acţiune împotriva Consiliului Local Buziaş şi a soţilor M. în vederea constatãrii nevalabilitãţii titlului statului asupra bunului în cauzã şi nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare, precum şi pentru a dispune transcrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciarã. Prin Sentinţa din 11 martie 2002, instanţa a respins acţiunea reclamanţilor. Prin Decizia din 1 iulie 2002, Tribunalul Timiş le-a respins apelul.
9. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii. Prin Decizia rãmasã irevocabilã la data de 25 septembrie 2002, Curtea de Apel Timişoara le-a admis recursul şi a constatat cã bunul a fost trecut ilegal în proprietatea statului. Curtea de Apel Timişoara a apreciat cã statul nu avea un titlu valabil asupra bunului în cauzã, în mãsura în care partea din bunul respectiv ce îi aparţinea reclamantei a fost trecutã în patrimoniul statului în schimbul unei compensaţii derizorii, iar cea care îi aparţinea reclamantului a fost trecutã în patrimoniul statului fãrã nicio compensaţie. În aceste circumstanţe, bunul în litigiu nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpãrare în temeiul <>Legii nr. 112/1995 ce reglementeazã situaţia bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil. Pe de altã parte, Curtea de Apel Timişoara a reţinut cã soţii M. au fost de rea-credinţã în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare. Prin urmare, aceasta a constatat ca fiind afectat de nulitate contractul de vânzare-cumpãrare din 22 ianuarie 1997, dispunând radierea dreptului de proprietate al soţilor M. şi transcrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciarã.
10. În anul 2003, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva acestei decizii. Acesta a arãtat cã, la interpretarea legislaţiei interne, Curtea de Apel Timişoara comisese grave erori de drept, ducând la o greşitã soluţionare a litigiului. Acesta a susţinut cã imobilul fusese trecut legal în patrimoniul statului în temeiul <>Decretului nr. 223/1974 prin decizia consiliului local. În orice caz, pretinsa nelegalitate a naţionalizãrii nu afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpãrare în mãsura în care a fost încheiat cu respectarea prevederilor <>Legii nr. 112/1995 , iar soţii M. au fost de bunã-credinţã în momentul încheierii sale.
11. Prin Decizia din 20 octombrie 2004, redactatã la 6 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremã de Justiţie) a admis recursul în anulare, a casat Decizia din 25 septembrie 2002 şi a respins acţiunea reclamanţilor. Aceasta a apreciat cã prevederile <>Legii nr. 10/2001 erau aplicabile în speţã şi cã imobilul a fost trecut în mod nelegal în patrimoniul statului. Totuşi, fãcând aplicarea <>art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 , instanţa a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpãrare din 22 ianuarie 1997, în mãsura în care respecta prevederile <>Legii nr. 112/1995 şi în care soţii M. au fost de bunã-credinţã în momentul încheierii sale.
12. Prin Decizia din data de 26 iunie 2006, Primãria a constatat dreptul reclamanţilor de a obţine o despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 pentru imobilul naţionalizat. Din dosar rezultã cã, pânã în prezent, nu le-a fost plãtitã nicio despãgubire.
II. Dreptul intern pertinent
13. Prevederile legale pertinente sunt descrise în hotãrârile S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
14. Reclamanţii susţin cã rejudecarea Deciziei definitive din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. Din acest motiv, ei susţin cã a avut loc o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilitãţii
15. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea constatã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
16. Dupã ce a fãcut trimitere la principiile desprinse din Hotãrârea Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul considerã cã prezenta cauzã diferã de Cauza SC Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, 1 decembrie 2005), în mãsura în care, în speţã, pe lângã consiliul local, în litigiu erau implicaţi particulari care au obţinut de altfel hotãrâri favorabile în prima şi în a doua instanţã. În opinia Guvernului, recursul în anulare introdus de procurorul general urmãrea sã garanteze respectarea principiului legalitãţii, în mãsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat cã instanţa de recurs, singura care a statuat în favoarea reclamanţilor, apreciase greşit probele.
17. În fine, Guvernul reaminteşte modificarea Codului de procedurã civilã, şi anume eliminarea cãii extraordinare a recursului în anulare în materie civilã.
18. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în rãspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curţii
19. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie sã se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
20. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã de cãtre instanţe în mod definitiv oricãrui litigiu sã nu mai fie pusã în discuţie (Brumãrescu, citatã anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu este abilitatã sã solicite reexaminarea unei hotãrâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouã hotãrâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacã o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
21. Curtea observã cã desfiinţarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive nu a fost motivatã, în speţã, prin existenţa unor noi probe care nu le fuseserã disponibile pãrţilor înainte şi care erau apte de a influenţa soluţionarea cauzei (Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69.529/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Aceastã desfiinţare a fost întemeiatã în speţã numai pe pretinsa apreciere greşitã a probelor de cãtre instanţa de recurs. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica desfiinţarea unei hotãrâri definitive, în pofida faptului cã în procedurã erau implicaţi şi particulari (vezi, printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, § 25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03, §§ 33-37, 5 octombrie 2006).
22. Pe de altã parte, Curtea constatã cã, în cauza de faţã, se regãsesc elementele care au determinat-o, în Cauza SC Maşinexportimport Industrial Group S.A. menţionatã mai sus, sã constate încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a unei autoritãţi, în speţã procurorul general, care nu era parte în procedurã, şi rejudecarea unei hotãrâri definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat.
23. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã anularea de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei definitive din data de 25 septembrie 2002 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
24. Reclamanţii se plâng de faptul cã Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20 octombrie 2004 a avut ca efect încãlcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
25. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
26. Guvernul considerã cã ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor determinatã de admiterea recursului în anulare era, la data evenimentelor, prevãzutã de lege şi urmãrea un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei, în mãsura în care instanţa de recurs a fãcut o apreciere greşitã a probelor. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul observã cã, pe lângã autoritãţile de stat, în litigiu erau implicaţi şi particulari. În plus, în opinia Guvernului, reclamanţii vor primi o despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 .
27. Guvernul subliniazã dificultãţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de stat în materie dupã anul 1989. Cu acest titlu, el rezumã obiectivele <>Legii nr. 112/1995 şi ale <>Legii nr. 10/2001 , aceasta din urmã fiind prima lege care reglementeazã în mod global problema imobilelor naţionalizate, urmãrind sã asigure echilibrul între cerinţa existenţei reparaţiei şi securitatea raporturilor juridice, şi, în fine, <>Legea nr. 247/2005 , care a modificat şi completat <>Legea nr. 10/2001 , implementând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientã a acestei legi.
28. Guvernul aratã cã autoritãţile naţionale beneficiazã de o mare putere discreţionarã, nu numai în ceea ce priveşte alegerea mãsurilor menite sã garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sã reglementeze în materie de drept al proprietãţii, ci şi pentru a asigura timpul necesar implementãrii lor. Guvernul afirmã cã ultima reformã în materie, şi anume <>Legea nr. 247/2005 , stabileşte principiul acordãrii unei despãgubiri echitabile şi neplafonate, stabilitã printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelereazã procedura de restituire sau de despãgubire. Aceastã lege prevede cã, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilã, despãgubirea se va face prin emisiune de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilitã prin expertizã.
29. Guvernul concluzioneazã cã despãgubirea prevãzutã de legislaţia românã rãspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi cã întârzierea înregistratã în acordarea despãgubirii nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie pãstrat între interesele de faţã, ţinând seama şi de circumstanţele excepţionale ale reglementãrii în materie.
30. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în rãspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curţii
31. Curtea reaminteşte cã dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu a fost stabilit prin Decizia definitivã din data de 25 septembrie 2002 şi constatã cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Aşadar, reclamanţii aveau "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi Brumãrescu, citatã anterior, § 70).
32. În continuare, Curtea observã cã Decizia din 20 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rejudecând fondul cauzei şi respingând acţiunea în anulare a contractului de vânzare-cumpãrare, creeazã o situaţie dacã nu identicã, cel puţin similarã cu cea a reclamanţilor din Cauza Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; vezi şi Sebastian Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38-40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constatã cã la finalul procedurii în cauzã coexistã douã titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun şi cã reclamanţii se aflã în imposibilitatea de a obţine posesiunea asupra bunului ai cãrui proprietari au fost recunoscuţi.
33. Curtea a analizat cu mai multe ocazii cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţã şi a constatat încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, printre altele, Porţeanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).
34. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care sã poatã duce la o concluzie diferitã în cazul de faţã. Curtea reafirmã în special cã, în contextul legislativ român ce reglementeazã acţiunile în revendicare imobiliarã şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de cãtre stat a bunului altuia cãtre terţi de bunã-credinţã, chiar dacã aceasta a fost anterioarã confirmãrii în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintã o privare de bunuri. O astfel de privare, combinatã cu lipsa totalã de despãgubire, este contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
35. Curtea observã cã <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 , adoptatã recent, urmãreşte accelerarea procedurii de despãgubire pentru bunurile preluate abuziv de cãtre stat. Totuşi, aceasta observã cã nici astãzi fondul "Proprietatea" nu funcţioneazã într-un mod susceptibil sã ducã la acordarea efectivã a unei despãgubiri.
36. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã, în speţã, zãdãrnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor i-a fãcut sã sufere o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul de a li se respecta bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
37. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
38. Reclamanţii solicitã restituirea imobilului în litigiu, compus din construcţie şi terenul aferent. Ei nu solicitã reparaţia eventualului lor prejudiciu moral.
39. Guvernul observã cã, deşi restitutio in integrum este cea mai bunã modalitate de a repara un prejudiciu, Curtea poate acorda o despãgubire atunci când aceastã restituire se dovedeşte a fi imposibilã. În acest sens, el constatã cã bunul în litigiu este ocupat în prezent de titularii contractului de vânzare-cumpãrare. Guvernul apreciazã cã valoarea bunului compus din construcţie şi terenul aferent este de 45.047 euro (EUR) şi prezintã în acest scop un raport de expertizã din luna aprilie 2007. El considerã în acelaşi timp cã reclamanţii trebuie sã restituie suma de circa 700 dolari americani (USD) pe care au primit-o în anul 1988 cu ocazia naţionalizãrii (vezi paragraful 6 de mai sus).
40. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre care constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i corecta consecinţele astfel încât sã refacã pe cât posibil situaţia anterioarã acesteia (Iatridis împotriva Greciei [reparaţie echitabilã] [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI). Aceasta constatã cã singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în anularea unei decizii definitive ce încalcã principiul securitãţii juridice şi dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor.
41. Curtea apreciazã cã, în circumstanţele speţei, restituirea bunului în litigiu reclamanţilor, al cãror drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivã din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 6 din Convenţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încãlcate. În cazul în care statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, Curtea hotãrãşte ca statul sã le plãteascã reclamanţilor, ca daune materiale, o sumã care sã corespundã valorii actuale a bunului.
42. În speţã, în ceea ce priveşte stabilirea valorii despãgubirii ce poate fi plãtitã reclamanţilor, Curtea observã cã numai Guvernul a prezentat un raport de expertizã referitor la valoarea bunului compus din construcţie şi terenul aferent. Ţinând cont de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã, precum şi de informaţiile pãrţilor, ea apreciazã cã valoarea de piaţã actualã a bunului este de 45.047 EUR. Totuşi, trebuie scãzutã suma deja primitã de reclamanţi cu titlu de despãgubire în anul 1988, a cãrei valoare actualã a fost stabilitã cu echitate. Prin urmare, suma ce trebuie plãtitã împreunã reclamanţilor pentru prejudiciul material este de 40.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecatã
43. Reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecatã.
44. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care le-a solicitat. Prin urmare, Curtea nu le alocã reclamanţilor nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le restituie reclamanţilor imobilul situat în Str. Republicii nr. 35, Buziaş, compus din construcţie şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 40.000 EUR (patruzeci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca suma respectivã sã fie convertitã în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care sã fie adãugatã orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 15 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
preşedinte grefier
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
