Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 20448/02)
Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Begu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 februarie 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 20.448/02 îndreptatã împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Ion Begu (reclamantul), a sesizat Curtea la 15 aprilie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de Dumitru Rãdescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge, în special, de nelegalitatea arestãrii sale preventive, de caracterul inechitabil al procesului penal împotriva sa, de nerespectarea dreptului sãu la prezumţia de nevinovãţie, de încãlcarea dreptului sãu la respectarea vieţii private şi a dreptului la respectarea bunurilor sale.
4. La 12 mai 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în 1975 şi locuieşte în Caracal.
6. Reclamantul a fost ofiţer de poliţie judiciarã la Secţia 11 Poliţie din Bucureşti.
A. Originea cauzei
7. La 28 iunie 2001, mai multe persoane au depus plângere împotriva lui B.E. pentru înşelãciune şi sechestrare de persoane. Reclamantul a dat curs plângerilor şi a început cercetarea penalã. La 29 iunie 2001, acesta a solicitat reţinerea lui B.E. Avocatul lui B.E. i-a cerut sã nu ia mãsura reţinerii şi s-a angajat ca pãrinţii lui B.E. sã ofere despãgubiri persoanelor care au depus plângere împotriva fiicei lor. Superiorii reclamantului au aprobat decizia de lãsare în libertate a lui B.E., cu condiţia acoperirii prejudiciului suferit de autorii plângerii.
8. Mai târziu în decursul aceleiaşi zile, pãrinţii lui B.E. au adus la poliţie o sumã de bani, pe care reclamantul a predat-o apoi victimelor. B.E. a fost pusã în libertate şi chematã duminicã, 1 iulie 2001, ora 16,30, pentru o nouã audiere în prezenţa avocatului sãu. Înainte de a-i da drumul, 3 ofiţeri de poliţie, printre care şi reclamantul, i-au cerut 600 de dolari americani (USD) ca sã nu dispunã arestarea ei preventivã şi o sumã mai mare ca sã facã "dispãrut" dosarul de cercetare penalã deschis împotriva ei. Aceştia i-au cerut sã le predea banii la 1 iulie 2001, înainte de interogatoriul ei.
9. La 30 iunie 2001, B.E. a denunţat poliţiei faptul cã 3 ofiţeri de la Secţia 11 Poliţie din Bucureşti, şi anume V.N., L.F. şi reclamantul, i-au cerut bani ca sã nu dispunã arestarea ei preventivã. Declaraţia lui B.E. a fost înregistratã la poliţie la 2 iulie 2001.
10. În baza declaraţiei lui B.E., poliţia a decis, la 1 iulie 2001, sã organizeze un flagrant pentru a-i surprinde asupra faptului pe poliţiştii respectivi. În acest scop, suma de 600 USD pe care B.E. trebuia sã o predea poliţiştilor a fost tratatã cu o substanţã fluorescentã.
11. La 1 iulie 2001, reclamantul a venit la sediul poliţiei, deşi nu era de serviciu în ziua respectivã. B.E. s-a prezentat la poliţie fãrã avocatul sãu, s-a întâlnit cu reclamantul şi i-a dat banii. B.E. a înregistrat pe ascuns discuţia cu reclamantul, însã cu acordul prealabil al parchetului.
12. Dupã întâlnirea cu B.E., reclamantul a plecat la cumpãrãturi.
B. Percheziţia reclamantului
13. La 1 iulie 2001, ora 18,30, reclamantul a revenit la sediul poliţiei. A fost condus în biroul comandantului poliţiei, unde procurorul însãrcinat cu cercetarea, în prezenţa unor martori asistenţi, l-a informat cã va proceda la percheziţia corporalã şi a maşinii lui, pe motiv cã era bãnuit cã ar fi primit bani din partea lui B.E.
14. Reclamantul a solicitat ca T.C., avocatul sãu ales, sã fie prezent. Procurorul a decis ca reclamantul sã fie asistat de un avocat din oficiu în acest sens. Procurorul l-a sunat de pe telefonul mobil pe avocatul din oficiu şi i-a cerut sã îl apere pe reclamant.
15. În urma percheziţiei corporale a reclamantului, poliţiştii au gãsit asupra acestuia un set de 5 chei, precum şi o cartelã de acces magneticã. Suma de 600 USD nu a fost gãsitã asupra reclamantului. Aceştia au cercetat automobilul reclamantului cu o lampã cu ultraviolete şi nu au gãsit nicio urmã de substanţã fluorescentã. În jurul orei 20,30, poliţiştii au studiat în biroul comandantului poliţiei, în semiîntuneric, obiectele confiscate din automobilul reclamantului. De aceastã datã, au constatat existenţa unor urme de substanţã fluorescentã pe unele obiecte gãsite. Aceştia au examinat încãlţãmintea şi îmbrãcãmintea reclamantului cu o lampã UV. Au gãsit urme de substanţã fluorescentã pe pantoful stâng, precum şi pe un şiret de la pantoful celãlalt. Examinarea bancnotelor gãsite asupra reclamantului a scos la ivealã urme de substanţã fluorescentã. Urme asemãnãtoare au fost gãsite în interiorul buzunarelor reclamantului. Examinarea obiectelor gãsite asupra reclamantului şi în automobil a fost filmatã de organele de cercetare.
16. Procesul-verbal al percheziţiei corporale a reclamantului, întocmit la 1 iulie 2001, ora 24,00, semnat de acesta, menţioneazã în introducere cã acesta fãcea obiectul unei cercetãri în urma denunţului fãcut de B.E. şi consimţise la percheziţia corporalã. Reclamantul a formulat obiecţiuni în procesul-verbal, precizând cã urmele de substanţã fluorescentã nu fuseserã identificate în timpul primei examinãri a obiectelor şi cã apãruserã abia dupã ce organele de cercetare atinseserã obiectele respective cu mâinile lor. Acesta a mai precizat cã nu şi-a dat acordul explicit pentru efectuarea percheziţiei corporale. Interogat de procuror cu privire la prezenţa lui la sediul poliţiei la 1 iulie 2001, deşi nu era de serviciu, reclamantul a declarat cã ştia cã B.E. fusese convocatã în acea zi de colegul sãu L.F. şi cã dorea sã se asigure personal de prezenţa ei. Acesta a adãugat cã a revenit la poliţie la 18,30, dupã curãţarea automobilului sãu, pentru a se spãla pe mâini.
17. În noaptea de 1 spre 2 iulie 2001, un avocat ales de soţia reclamantului s-a prezentat la parchet în vederea apãrãrii lui.
C. Percheziţia domiciliului reclamantului
18. La 3 iulie 2001, ora 0,50, s-a efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului. Reprezentanţii parchetului au gãsit o cartelã SIM de telefon mobil, un magnetoscop, un dictafon şi o casetã audio, precum şi documente de lucru. La aceeaşi datã, obiectele au fost trimise serviciului de control al Poliţiei Capitalei pentru verificare. S-a întocmit un proces-verbal cu toate obiectele reclamantului puse sub sigiliu, respectiv documente de lucru, un dictafon şi o casetã audio. Obiectele au fost desigilate în prezenţa reclamantului şi a avocatului sãu, care nu au formulat obiecţii.
19. În rechizitoriul din 14 decembrie 2001, prin care se dispunea trimiterea în judecatã a reclamantului, parchetul a notat cã, în urma percheziţiei domiciliare, organele de anchetã nu au gãsit indicii sau probe pentru prezenta cauzã. În Hotãrârea din 7 iunie 2002 de condamnare a reclamantului în primã instanţã (infra, pct. 50), Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti (tribunalul militar) a reţinut cã, în urma percheziţiei efectuate la domiciliul reclamantului, nu s-au gãsit indicii sau probe relevante pentru cauzã.
20. În timpul procesului penal, în motivele de apel, reclamantul a declarat cã tribunalul militar nu a luat o decizie referitoare la obiectele puse sub sigiliu în urma percheziţiei. Acesta a precizat cã, întrucât obiectele respective nu fuseserã folosite la sãvârşirea unei infracţiuni sau nu fuseserã obţinute în urma unei infracţiuni, se impunea restituirea lor. Acesta a adãugat cã unele dintre obiecte, precum cartela SIM de telefon mobil, îşi pierdeau valoarea odatã cu trecerea timpului. Curtea militarã de apel nu a rãspuns la motivele reclamantului în Hotãrârea din 22 ianuarie 2003. În recurs, prin observaţiile scrise depuse la dosar la 18 noiembrie 2003, reclamantul a denunţat, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, încãlcarea dreptului sãu la respectarea bunurilor sale, declarând cã, în pofida cererii sale, obiectele puse sub sigiliu în urma percheziţiei nu i-au fost restituite. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a examinat acest capãt de cerere în Hotãrârea definitivã din 22 decembrie 2003.
D. Arestarea preventivã a reclamantului
1. Arestarea preventivã a reclamantului
21. În urma percheziţiei domiciliare, reclamantul a fost dus la parchetul militar, unde a fost audiat de procurori. În preambulul declaraţiei reclamantului se preciza cã acesta fusese informat cu privire la drepturile sale procedurale şi infracţiunea de care era învinuit. I s-a prezentat un rezumat al faptelor, şi anume cã la data de 29 iunie 2001, în calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciarã, i-a cerut lui B.E. suma de 600 USD, plãtitã de aceasta la 1 iulie 2001, ca sã nu fie reţinutã de poliţie. Declaraţia a fost semnatã de reclamant şi avocatul sãu.
22. Tot la 2 iulie 2001, în temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedurã penalã (C. proc. pen.), procurorul a dispus mãsura arestãrii preventive a reclamantului pentru 30 de zile. Pe numele reclamantului s-a emis un mandat de arestare. Acesta din urmã nu a primit nicio copie a mandatului sau a ordonanţei în cauzã. V.N. şi L.F. au fost cercetaţi şi arestaţi preventiv pentru aceleaşi fapte.
23. La ora 15,40, reclamantul a fost depus în Centrul de arest preventiv din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei. În temeiul art. 137^1 din C. proc. pen., procurorul militar l-a informat de îndatã cu privire la motivele arestãrii sale, aşa cum reiese din procesul-verbal întocmit în acest sens şi semnat de reclamant şi avocatul sãu. Procesul-verbal includea un rezumat al faptelor de care reclamantul era învinuit şi care justificau arestarea sa preventivã, precum şi încadrarea lor juridicã.
24. Formalitãţile au durat o orã, dupã care reclamantul a putut dormi pentru prima oarã de la arestarea sa. În dimineaţa zilei de 3 iulie 2001 a primit prima masã de la arestarea sa.
25. Reclamantul a contestat mãsura arestãrii preventive dispusã împotriva lui. Prin Hotãrârea din 10 iulie 2001, tribunalul militar a respins plângerea reclamantului pe motiv cã niciuna dintre cauzele de nulitate invocate nu erau întemeiate şi cã mãsura arestãrii preventive era întemeiatã. În urma recursului reclamantului, prin Hotãrârea definitivã din 17 iulie 2001, curtea militarã de apel a confirmat temeinicia hotãrârii menţionate.
2. Prelungirea arestãrii preventive
26. Prin hotãrârile din 27 iulie şi 21 august 2001, tribunalul militar a prelungit arestarea preventivã a reclamantului şi a celorlalţi 2 inculpaţi, invocând statutul de poliţist al acestora şi faptul cã odatã puşi în libertate ar putea influenţa martorii care trebuiau audiaţi în procedurã şi care erau poliţişti din cadrul aceleiaşi secţii de poliţie. Tribunalul a concluzionat cã temeiurile care au determinat arestarea preventivã a acuzaţilor nu s-au schimbat. Recursurile reclamantului împotriva acestor hotãrâri au fost respinse de curtea militarã de apel.
27. La 14 septembrie 2001, tribunalul militar a respins cererea de punere în libertate a reclamantului pe motiv cã temeiurile care au determinat arestarea sa se menţin. La 18 octombrie 2001, curtea militarã de apel a respins recursul reclamantului şi a confirmat, cu aceeaşi motivare, arestarea preventivã.
28. La 19 noiembrie 2001, tribunalul militar a prelungit din nou arestarea preventivã a inculpaţilor, cu o motivare individualã, declarând cã "faptele fuseserã mediatizate şi avuseserã un impact negativ asupra opiniei publice, în legãturã cu modul în care nişte poliţişti au înţeles sã îşi exercite profesia". Curtea militarã de apel a respins, ca nefondat, recursul reclamantului împotriva acestei hotãrâri.
29. Prin încheierile din 18 decembrie 2001, 14 ianuarie, 12 februarie, 6 şi 23 martie, precum şi 17 aprilie 2002, tribunalul militar a prelungit arestarea preventivã a inculpaţilor. Instanţa a reţinut temeiuri similare pentru prelungirea mãsurii, şi anume cã pedeapsa prevãzutã de lege pentru faptele imputate este mai mare de 2 ani, cã faptele incriminate prezintã un grad sporit de pericol, cã buna desfãşurare a anchetei şi administrarea anumitor probe o impun şi cã temeiurile care au determinat mãsura nu s-au schimbat. Instanţa a invocat totodatã statutul de poliţist al inculpaţilor.
30. Prin hotãrârile definitive din 8 ianuarie, 19 februarie, 14 şi 28 martie, 16 aprilie şi 16 mai 2002, curtea militarã de apel a respins, ca nefondate, recursurile reclamantului împotriva hotãrârilor respective.
31. La 17 mai 2002, reclamantul a înaintat tribunalului militar o cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Printr-o hotãrâre din 29 mai 2002, tribunalul a declarat cererea inadmisibilã pe motiv cã cercetarea judecãtoreascã împotriva acestuia se încheiase la aceeaşi datã şi cã o cerere de liberare provizorie sub control judiciar era admisibilã numai înainte de încheierea cercetãrii. Prin Hotãrârea din 20 iunie 2002, curtea militarã de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat.
32. Prin Hotãrârea din 7 iunie 2002, tribunalul militar a prelungit arestarea preventivã a reclamantului. Reclamantul a atacat hotãrârea la curtea militarã de apel, contestând dispoziţia din hotãrârea menţionatã anterior prin care se prelungea arestarea preventivã. Curtea de apel nu a examinat acest recurs al reclamantului decât în cadrul examinãrii apelului acestuia privind fondul acuzaţiei penale.
33. Prin hotãrârile din 19 iulie şi 10 septembrie 2002, curtea militarã de apel a prelungit arestarea preventivã a reclamantului. Acţiunile reclamantului împotriva acestor hotãrâri au fost declarate inadmisibile de Curtea Supremã de Justiţie, la date neprecizate.
3. Prelungirea arestãrii preventive a reclamantului în şedinţa din 13 februarie 2002
34. La 8 februarie 2002, avocatul ales al reclamantului a depus la tribunalul militar o cerere de amânare a termenului prevãzut pentru 13 februarie 2002 pe motiv cã, în perioada 9-14 februarie 2002, se afla în imposibilitatea de a se prezenta la audiere.
35. În şedinţa din 13 februarie 2002, tribunalul militar a respins cererea de amânare, precizând cã, în temeiul dispoziţiilor legale privind statutul avocaţilor, în cazul în care acesta se aflã în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, are obligaţia de a asigura substituirea sa de cãtre alt avocat. Tribunalul militar a numit un avocat din oficiu pentru a-l apãra pe reclamant şi a amânat cauza pânã la finalul şedinţei, pentru a-i da acestuia posibilitatea sã studieze dosarul.
36. La reluarea dezbaterilor, avocatul din oficiu a solicitat punerea în libertate a reclamantului. Instanţa a dat cuvântul reclamantului, care a subscris la argumentele formulate de avocatul din oficiu.
37. Prin încheierea adoptatã la aceeaşi datã, tribunalul a prelungit arestarea preventivã a reclamantului.
38. Acesta din urmã, asistat de avocatul ales, a atacat hotãrârea, solicitând punerea sa în libertate. Acesta a invocat durata excesivã a procedurii, caracterul inechitabil al procedurii şi faptul cã trebuia sã se însoare în curând. La 14 martie 2002, în şedinţa privind recursul în faţa curţii militare de apel, reclamantul a fost prezent şi reprezentat de avocatul sãu ales. Prin hotãrârea definitivã adoptatã la aceeaşi datã, curtea militarã de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat.
E. Declaraţia prim-ministrului
39. La 6 iulie 2001, în cadrul unei teleconferinţe cu prefecţii, prim-ministrul a abordat problema "disciplinei în cadrul Poliţiei Române", prezentând exemple, dar fãrã a da nume. Acesta a declarat:
"Nu pot accepta [existenţa unor] încãlcãri grave ale legilor ţãrii, ca de exemplu cei doi ofiţeri de la Secţia 11 Poliţie Bucureşti care au fost prinşi în flagrant delict de luare de mitã."
40. La 7 iulie 2001, afirmaţiile prim-ministrului au fost preluate de douã ziare locale, "Monitorul de Cluj" şi "Monitorul de Braşov".
41. În sãptãmâna 16-22 iulie 2001, jurnalul naţional "Cotidianul" a publicat un articol intitulat "Conducerea Secţiei 11 Poliţie Bucureşti a fost destituitã". Articolul preciza cã "doi ofiţeri din direcţia cercetãri penale din cadrul Secţiei 11 au cerut şi au primit mitã de 600 USD de la o persoanã acuzatã de înşelãciune" şi cã "ofiţerii ceruserã banii ca sã propunã neînceperea urmãririi penale" persoanei respective.
F. Procesul penal împotriva reclamantului
42. La 2 iulie 2001, s-a început urmãrirea penalã împotriva reclamantului pentru infracţiunea de luare de mitã. La 9 august 2001, parchetul militar a prezentat reclamantului, în prezenţa avocatului, materialul de urmãrire penalã.
43. Prin rechizitoriul din 15 august 2001, parchetul militar i-a trimis în judecatã pe reclamant, V.N. şi L.F., pentru luare de mitã, în faţa tribunalului militar. Decizia a fost întemeiatã în principal pe denunţul fãcut de B.E., declaraţiile martorilor, procesele-verbale de constatare a flagrantului delict şi de percheziţie corporalã şi domiciliarã, precum şi pe transcrierea înregistrãrii conversaţiei reclamantului cu B.E. din 1 iulie 2001.
1. Procedura în primã instanţã în faţa tribunalului militar
44. La 14 septembrie 2001, tribunalul militar a restituit cauza la parchet, pe motiv cã inculpaţii nu au fost informaţi decât despre arestarea lor, nu şi despre faptele de care erau acuzaţi, şi faptul cã nu au fost audiaţi în calitate de inculpaţi. Actul de inculpare i-a fost prezentat din nou reclamantului în noiembrie 2001.
45. Prin rechizitoriul din 4 decembrie 2001, parchetul i-a retrimis în judecatã pe cei 3 ofiţeri pentru luare de mitã, în baza aceloraşi dovezi menţionate mai sus (supra, pct. 42).
46. La 17 aprilie 2002, reclamantul a depus la dosar un memoriu în apãrare.
47. La 26 aprilie 2002, judecãtorul militar din completul de judecatã format din judecãtor unic din cadrul tribunalului militar i-a chemat pe cei 3 inculpaţi şi pe avocaţii lor în biroul sãu pentru vizionarea casetei cu percheziţia corporalã a reclamantului şi ascultarea înregistrãrilor depuse la dosar. Reclamantul susţine cã, cu aceastã ocazie, judecãtorul militar ar fi declarat cã nu îi putea achita pe cei 3 inculpaţi din cauza presiunilor mari la care era supus şi cã trebuia sã dea o decizie în baza unui "dosar secret". Procurorul nu a fost prezent la aceastã şedinţã.
48. În procesul-verbal întocmit în urma şedinţei se preciza cã inculpaţii au vizionat şi ascultat înregistrãrile video şi audio în cauzã. Toţi participanţii au semnat procesul-verbal fãrã a consemna obiecţii.
49. La 29 mai 2002, tribunalul militar l-a interogat pe martorul N.A., care a declarat cã, în timpul percheziţiei corporale a reclamantului, a fost prezentã o persoanã în haine civile. Aceasta a adãugat cã reclamantul a formulat obiecţii faţã de persoana respectivã şi cã procurorul militar i-a rãspuns "avem un avocat", arãtând cãtre acea persoanã.
50. La 7 iunie 2002, tribunalul militar l-a condamnat pe reclamant la 3 ani de închisoare cu executare pentru luare de mitã. Hotãrârea a fost întemeiatã pe denunţul fãcut de B.E. şi declaraţiile pãrinţilor sãi, pe procesele-verbale întocmite de poliţie în urma arestãrii reclamantului, procesele-verbale ale confruntãrii reclamantului cu B.E., lista convorbirilor telefonice ale reclamantului, înregistrarea convorbirii acestuia cu B.E. din 1 iulie 2001, probele materiale ridicate în urma percheziţiei corporale şi a percheziţiei automobilului, precum şi pe depoziţiile a 18 martori. Tribunalul a constatat cã, dupã ce şeful secţiei de poliţie a aprobat cercetarea în libertate a lui B.E., reclamantul şi ceilalţi 2 inculpaţi au exercitat presiuni asupra lui B.E., cerându-i o sumã de bani pentru ca aceştia sã nu propunã arestarea sa preventivã.
2. Procedura de apel în faţa curţii militare de apel
51. Reclamantul a formulat apel împotriva hotãrârii respective în faţa curţii militare de apel, solicitând achitarea sa pe motiv cã faptele de care era acuzat nu au fost dovedite cu certitudine. Acesta susţinea cã, la 26 aprilie 2002, tribunalul militar a decis organizarea unei audieri secrete în biroul judecãtorului militar (supra, pct. 47), fãrã sã fi luat în prealabil o decizie în acest sens. Din cauza acestui viciu de procedurã, hotãrârea pronunţatã în primã instanţã era lovitã de nulitate. Acesta mai preciza cã, deşi în şedinţa respectivã judecãtorul a fãcut afirmaţii care îl obligau sã se abţinã de la judecatã, acesta nu a procedat astfel. Reclamantul a indicat, pe de altã parte, cã nu a depus o cerere de recuzare a judecãtorului.
52. Reclamantul a afirmat cã, în şedinţa din 17 aprilie 2002, a depus la dosar un memoriu care nu a fost pus în discuţia pãrţilor. În continuare, a precizat cã, în şedinţa din 13 februarie 2002, tribunalul militar i-a repartizat un avocat din oficiu (supra, pct. 35), cã nu a avut posibilitatea de a adresa întrebãri martorilor apãrãrii decât în cadrul a douã şedinţe şi cã parchetul nu a solicitat o expertizã a înregistrãrilor video. Acesta a mai invocat lipsa de temei legal a hotãrârii pronunţate, invocând nelegalitatea anumitor probe ale acuzãrii şi nelegalitatea percheziţiei corporale, efectuate în prezenţa unui avocat din oficiu, în condiţiile în care el solicitase sã fie reprezentat de un avocat ales.
53. Reclamantul a cerut efectuarea unei expertize asupra autenticitãţii înregistrãrii din 1 iulie 2001. Curtea militarã de apel a admis cererea şi a dispus Institutului Naţional de Expertize Criminalistice (INEC) efectuarea unei expertize. INEC a informat curtea militarã de apel cã, în vederea efectuãrii expertizei, inculpatul trebuia sã se prezinte la sediul institutului pentru prelevarea unor mostre de voce pentru comparaţie. În urma acestei solicitãri, judecãtorii cauzei, împreunã cu grefierul, procurorul, reclamantul însoţit de avocatul sãu şi inculpatul L.F., reprezentat de avocatul sãu, s-au prezentat la 27 noiembrie 2002 la sediul INEC pentru prelevarea unor mostre de voce. Expertiza astfel efectuatã nu a putut stabili dacã vocea înregistratã îi aparţinea reclamantului.
54. La 8 ianuarie 2003, curtea militarã de apel a audiat un martor al apãrãrii, poliţistul N.G., prezent la momentul percheziţiei corporale asupra reclamantului fãrã sã intervinã în operaţiune. Întrebat cu privire la prezenţa şi activitatea, în momentul percheziţiei corporale asupra reclamantului, a avocatului numit din oficiu, N.G. a declarat:
"La începutul percheziţiei, ofiţerul Begu a fost informat cã era bãnuit de comiterea unor activitãţi infracţionale. Acesta a cerut sã fie asistat de un avocat, dar i s-a rãspuns cã un avocat era deja prezent [...]. Begu a spus cã refuzã sã facã declaraţii înainte ca avocatul sãu sã fie prezent [...] Persoana despre care vã vorbesc, despre care am aflat ulterior cã este avocat, s-a implicat în activitatea de cercetare, în sensul cã a susţinut cã erau vizibile urme de substanţã fluorescentã, atingând hainele [...]. La data faptelor am crezul cã era dintre colegii noştri [...]. Deşi unii ofiţeri şi-au exprimat îndoielile privind existenţa urmelor, respectiva persoanã insista şi spunea cã urmele existau cu siguranţã [...]."
55. La 22 ianuarie 2003, curtea militarã de apel a admis în parte apelul reclamantului şi a redus pedeapsa aplicatã de tribunalul militar. Instanţa a considerat cã, din probele depuse la dosar, reieşea cã reclamantul era vinovat de faptele imputate, care au fost stabilite corect de cãtre tribunalul militar, cu o motivare convingãtoare. Aceasta a observat cã motivele de apel ale reclamantului se refereau la modul de ridicare a probelor, însã acesta nu a prezentat argumente de naturã sã afecteze legalitatea acestora. Aceasta a mai observat cã reclamantul a invocat în faţa sa mai multe excepţii de nulitate a actelor de procedurã, care trebuiau respinse, fie pentru cã nu erau fondate, fie pentru cã erau inexistente în plan juridic.
56. Curtea de apel a stabilit cã, deşi înregistrarea din 1 iulie 2001 nu permite identificarea vocii reclamantului, rãspunderea sa penalã reiese din alte probe, precum declaraţiile martorilor şi probele materiale ridicate în urma percheziţiei corporale. Totuşi, instanţa a considerat cã, în speţã, se impunea aplicarea circumstanţei atenuante legatã de activitatea profesionalã foarte bunã a reclamantului anterior comiterii faptelor de care era acuzat şi a redus pedeapsa aplicatã de tribunalul militar de la 3 ani la 2 ani de închisoare cu executare.
3. Procedura de recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
57. În urma modificãrilor legislative privind demilitarizarea poliţiei (infra, pct. 62-63), cauza a fost transferatã instanţelor de drept comun.
58. Reclamantul a formulat recurs împotriva Hotãrârii din 22 ianuarie 2003, solicitând achitarea sa pe motiv cã faptele nu existau, reiterând în mare parte motivele de apel. Acesta a subliniat cã şedinţele din 26 aprilie şi 27 noiembrie 2002 nu au fost publice şi cã în timpul percheziţiei corporale nu a fost asistat de un avocat ales. Acesta a adãugat cã instanţele naţionale nu au menţionat sau respins în hotãrârile lor probele administrate în apãrare, cã tribunalul nu a pus în discuţia pãrţilor memoriul sãu din 17 aprilie 2002, ale cãrui concluzii au fost reluate în motivele de apel, şi a contestat modul în care instanţele au interpretat probele. În subsidiar, reclamantul a solicitat achitarea sa pe motiv cã elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mitã nu erau întrunite în acel caz.
59. La 1 iulie 2003, reclamantul a fost eliberat, în urma executãrii pedepsei.
60. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 18 noiembrie 2003. Prin Hotãrârea definitivã din 22 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea reclamantului. Aceasta a hotãrât cã instanţele de grad inferior au stabilit în mod corect faptele în baza probelor depuse la dosar. Instanţa a observat cã, deşi reclamantul neagã comiterea faptelor, sãvârşirea infracţiunii este doveditã de declaraţia lui B.E., coroboratã cu declaraţiile martorilor şi urmele de substanţã fluorescentã gãsite pe unele obiecte ale acestuia.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dispoziţiile relevante în materie de arestare preventivã
61. Dispoziţiile relevante din C. proc. pen. privind arestarea preventivã şi prelungirea acestei mãsuri, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum şi esenţialul practicii interne privind noţiunea de "pericol pentru ordinea publicã" prevãzutã la art. 148 lit. h) din C. proc. pen. sunt descrise în Decizia Mujea împotriva României [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] şi în Hotãrârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, pct. 40-42, 1 iulie 2008).
B. Dispoziţiile legale relevante în materia competenţei instanţelor militare
62. La data faptelor, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române erau reglementate prin Legea nr. 26/1994, în temeiul cãreia poliţiştii aveau statut de cadre militare active. Urmãrirea penalã şi judecarea cadrelor de poliţie care au comis fapte prevãzute de legea penalã erau, în temeiul statutului lor de militari activi, de competenţa parchetelor şi instanţelor militare. Legea respectivã a fost abrogatã prin Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în temeiul cãrora Ministerul de Interne s-a demilitarizat, poliţiştii având din acel moment statut de funcţionari publici. În urma modificãrilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, urmãrirea penalã şi judecarea poliţiştilor sunt de competenţa parchetelor şi instanţelor de drept comun.
63. Dispoziţiile referitoare la statutul procurorilor şi instanţelor militare în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituţie, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare ("Legea nr. 54/1993") şi din C. proc. pen. sunt descrise în Hotãrârea Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, pct. 24 şi 25, 21 septembrie 2006). Art. 5 din Legea nr. 54/1993 este de asemenea relevant în prezenta cauzã; la data faptelor, acesta prevedea urmãtoarele:
- Art. 5: "Când inculpatul este militar activ, preşedintele completului de judecatã, precum şi procurorul care participã la judecarea cauzei trebuie sã fie cel puţin egali în grad cu acesta."
C. Dispoziţiile relevante în materie de ascultare a convorbirilor telefonice
64. Prevederile C. proc. pen. relevante în materie, aşa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor, înainte de modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, precum şi dupã aceastã modificare, sunt descrise în Hotãrârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, pct. 44-46, 26 aprilie 2007).
D. Dispoziţiile relevante în materie de percheziţie corporalã şi domiciliarã
65. Articolele relevante din C. proc. pen. relevante în materie, respectiv art. 101-109, sunt prezentate, astfel cum erau formulate la data faptelor, în Hotãrârea Varga împotriva României (nr. 73.957/01, pct. 21-25, 1 aprilie 2008).
66. Secţiunea relevantã a art. 109 din C. proc. pen. era formulatã astfel la vremea faptelor:
"Pânã la soluţionarea definitivã a cauzei, mijloacele materiale de probã se pãstreazã de organul de urmãrire penalã sau de instanţa de judecatã la care se gãseşte dosarul.
Obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legãturã cu cauza se restituie personal persoanei cãreia îi aparţin. Obiectele supuse confiscãrii nu se restituie.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probã, dacã nu sunt supuse confiscãrii, pot fi restituite persoanei cãreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivã a procesului, afarã de cazul când prin aceastã restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevãrului. Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã pune în vedere persoanei cãreia i-au fost restituite obiectele, cã este obligatã sã le pãstreze pânã la soluţionarea definitivã a cauzei."
E. Dispoziţia relevantã privind dreptul de a fi asistat de un avocat
67. Art. 171 din C. proc. pen. privind dreptul învinuitului şi inculpatului sã fie asistat de un apãrãtor prevedea urmãtoarele la data comiterii faptelor, în secţiunea relevantã:
"Învinuitul sau inculpatul are dreptul sã fie asistat de apãrãtor în tot cuprinsul urmãrii penale şi al judecãţii, iar organele judiciare sunt obligate sã-i aducã la cunoştinţã acest drept [...]
În cursul judecãţii asistenţa juridicã este obligatorie şi în cazurile în care legea prevede pentru infracţiunea sãvârşitã pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciazã cã inculpatul nu şi-ar putea face singur apãrarea."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 5 § 2 din Convenţie
68. Reclamantul susţine cã nu a fost informat, în termenul cel mai scurt, asupra motivelor arestãrii sale şi asupra acuzaţiilor aduse împotriva sa, contrar art. 5 § 2 din Convenţie, redactat dupã cum urmeazã:
"Orice persoanã arestatã trebuie sã fie informatã, în termenul cel mai scurt şi într-o limbã pe care o înţelege, asupra motivelor arestãrii sale şi asupra oricãrei acuzaţii aduse împotriva sa."
69. Reclamantul afirmã cã a fost arestat la 2 iulie 2001 fãrã sã fie informat asupra motivelor arestãrii sale şi susţine cã nu i-au fost comunicate nici ordonanţa de arestare preventivã, nici mandatul de arestare. Acesta adaugã cã parchetul i-a prezentat acuzaţia penalã completã abia în noiembrie 2001, odatã cu prezentarea actului de sesizare.
70. Guvernul considerã cã reclamantul a fost informat asupra motivelor arestãrii sale şi asupra acuzaţiilor aduse împotriva sa la scurt timp dupã interpelarea sa. În aceastã privinţã, face trimitere la declaraţia reclamantului din 2 iulie 2001 fãcutã la parchet şi la procesul-verbal întocmit la data arestãrii lui preventive (supra, pct. 21 şi 23).
71. Curtea reaminteşte cã art. 5 § 2 din Convenţie enunţã o garanţie fundamentalã: orice persoanã arestatã trebuie sã ştie de ce a fost privatã de libertate. Aceastã garanţie impune obligaţia de a comunica unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu şi accesibil, motivele de drept şi de fapt ale privãrii sale de libertate, astfel încât sã poatã discuta cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei instanţe în temeiul paragrafului 4. Persoana în cauzã trebuie sã beneficieze de aceste informaţii "în termenul cel mai scurt", dar poliţistul care o aresteazã poate sã nu i le ofere în întregime la faţa locului. Pentru a stabili dacã aceasta a primit destule informaţii şi suficient de repede, se ţine seama de particularitãţile cauzei (Conka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, pct. 50, CEDO 2002-I).
72. În prezenta cauzã, persoana în cauzã a fost audiatã la 2 iulie 2001 în legãturã cu faptul cã i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, plãtitã de aceasta din urmã la 1 iulie 2001, pentru a nu fi reţinutã de poliţie. Având în vedere aceste elemente şi statutul sãu de poliţist, persoana în cauzã ar fi trebuit sã îşi dea seama, încã din acest stadiu, cã era bãnuit de implicare în activitãţi interzise precum luarea de mitã [Rupa împotriva României (nr. 1), (decizie), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004]. De asemenea, în orele care au urmat interogatoriului sãu şi în momentul arestãrii sale, a fost informat de procurorul militar asupra acuzaţiilor aduse împotriva sa, care justificau mãsura arestãrii preventive dispuse asupra sa (supra, pct. 23).
73. Curtea considerã cã informaţiile astfel oferite reclamantului cu privire la motivele arestãrii sale îndeplineau cerinţele art. 5 § 2 din Convenţie, citat anterior. Rezultã cã acest capãt de cerere este vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 5 § 3 din Convenţie
74. Reclamantul se plânge de faptul cã nu a fost adus de îndatã dupã arestarea sa în faţa unei instanţe şi susţine cã durata arestãrii sale preventive a fost excesivã. Acesta invocã art. 5 § 3 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecatã într-un termen rezonabil sau eliberatã în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonatã unei garanţii care sã asigure prezentarea persoanei în cauzã la audiere."
A. Cu privire la dreptul de a fi adus de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare
75. Reclamantul se plânge de faptul cã nu a fost adus în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare "de îndatã" dupã arestarea sa preventivã dispusã de un procuror militar la 2 iulie 2001. Acesta adaugã cã judecãtorii militari care au prelungit ulterior arestul sãu preventiv nu pot fi consideraţi magistraţi din cauzã cã nu beneficiazã de garanţii de independenţã şi imparţialitate, întrucât sunt subordonaţi Ministerului Apãrãrii.
76. Guvernul menţioneazã modificãrile legislative în materie, conform cãrora mãsura arestãrii preventive trebuie sã fie dispusã de o instanţã.
77. Curtea observã cã reclamantul a fost arestat preventiv în baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 şi cã legalitatea arestãrii sale a fost examinatã pentru prima datã de cãtre tribunalul militar la 10 iulie 2001. În mãsura în care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventivã dispusã de procuror şi primul control al unei instanţe asupra arestãrii a avut loc la 10 iulie 2001, Curtea considerã cã reclamantul ar fi trebuit sã sesizeze acest capãt de cerere Curţii în termen de 6 luni de la încetarea situaţiei incriminate [Agaoglu împotriva Turciei (decizie), nr. 27.310/95, 28 august 2001]. În cazul de faţã, cererea a fost introdusã la 15 aprilie 2002, adicã la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia mãsurii arestãrii preventive dispuse împotriva reclamantului de cãtre un procuror a fost examinatã pentru prima datã de o instanţã. Rezultã cã acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii
1. Cu privire la admisibilitate
78. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, aceasta subliniazã cã nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar sã fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
79. Reclamantul subliniazã cã a fost menţinut în arest preventiv între 2 iulie 2001 şi 1 iulie 2003, data punerii sale în libertate. Acesta considerã cã motivele reţinute de instanţele naţionale pentru prelungirea mãsurii nu erau în niciun caz justificate şi cã cercetarea nu s-a desfãşurat cu diligenţã. Acesta adaugã cã cererea sa de punere în libertate pe cauţiune nu a fost examinatã cu diligenţã de tribunalul militar.
80. Guvernul considerã cã arestarea preventivã a reclamantului a încetat odatã cu condamnarea acestuia în primã instanţã, la 7 iunie 2002, de cãtre tribunalul militar. Acesta subliniazã apoi caracterul foarte complex al cauzei, dovedit de tipul şi gravitatea faptelor de care reclamantul a fost acuzat, amploarea cercetãrilor efectuate şi numãrul de inculpaţi. Conform acestuia, instanţele naţionale au justificat constant, prin motive relevante şi suficiente, necesitatea prelungirii mãsurii arestãrii preventive. Acesta evidenţiazã mai ales faptul cã punerea reclamantului în libertate constituia un pericol pentru ordinea publicã, având în vedere statutul sãu de poliţist de care ar fi putut profita.
a) Perioada care trebuie luatã în considerare
81. Pentru început, Curtea evidenţiazã cã, în prezenta cauzã, perioada prevãzutã la art. 5 § 3 din Convenţie a început la 2 iulie 2001, data arestãrii preventive a reclamantului. Perioada a încetat la 7 iunie 2002, data condamnãrii acestuia în primã instanţã, condamnarea constituind încheierea perioadei care trebuie luatã în considerare în sensul art. 5 § 3 [Kudla împotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, pct. 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost aşadar de 11 luni şi 5 zile.
b) Justificarea arestãrii preventive
82. Pentru a examina acest capãt de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa consacratã în materie [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 152-153, CEDO 2000-IV, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 70-71, 28 noiembrie 2002]. Aceasta a hotãrât deja cã art. 5 § 3 din Convenţie impune cerinţa ca orice perioadã de arestare preventivã, oricât de scurtã, sã fie motivatã în mod convingãtor de autoritãţi (Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, pct. 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, pct. 82, 8 aprilie 2004, şi Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, pct. 97, 4 octombrie 2005). O decizie motivatã asigurã pãrţile cã argumentele lor au fost ascultate (Sarban, citatã anterior, pct. 98).
83. În jurisprudenţa sa Curtea a expus 4 motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivã a unei persoane suspectate de sãvârşirea unei infracţiuni: pericolul ca acuzatul sã fugã (Stogmuller împotriva Austriei, Hotãrârea din 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odatã pus în libertate, sã împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A, nr. 7), sã sãvârşeascã noi infracţiuni (Matznetter împotriva Austriei, Hotãrârea din 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A, nr. 10) sau sã tulbure ordinea publicã [Letellier împotriva Franţei, Hotãrârea din 26 iunie 1991, pct. 51, seria A, nr. 207, şi Hendriks împotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
84. Curtea recunoaşte cã, prin gravitatea lor deosebitã şi prin reacţia publicului la sãvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburãri sociale care sã justifice arestarea preventivã, cel puţin o anumitã perioadã de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul cã un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi cã, prin urmare, autoritãţile judiciare trebuie sã prezinte motive mai specifice care sã justifice persistenţa motivelor detenţiei (mutatis mutandis, I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104-105, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VII). Continuarea detenţiei nu se justificã aşadar într-o anumitã speţã decât dacã indicii concrete demonstreazã o cerinţã realã de interes public care prevaleazã, în ciuda prezumţiei de nevinovãţie, asupra regulii respectãrii libertãţii individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].
85. În speţã, reclamantul a fost arestat preventiv la 2 iulie 2001 pe motiv cã existau bãnuieli plauzibile conform cãrora acesta sãvârşise infracţiunea de luare de mitã. La prelungirea arestãrii sale preventive, la 27 iulie şi 21 august 2001, instanţele naţionale şi-au motivat hotãrârile prin statutul de poliţist al persoanei în cauzã şi prin posibilitatea ca, odatã pus în libertate, acesta sã încerce sã influenţeze martorii, printre care se numãrau colegi de serviciu (supra, pct. 26). Curtea admite cã, în contextul cauzei, motivele erau relevante şi suficiente pentru a justifica prelungirea mãsurii arestãrii preventive a reclamantului la începutul cercetãrii.
86. Cu toate acestea, se impune constatarea cã, din 14 septembrie 2001, instanţele naţionale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii mãsurii arestãrii preventive a reclamantului. Însã nu se poate face o evaluare abstractã a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, pct. 62). Ulterior datei menţionate, instanţele naţionale au justificat arestarea preventivã a reclamantului prin menţinerea temeiurilor iniţiale, faptul cã pedeapsa prevãzutã de lege este mai mare de 2 ani de închisoare, gravitatea faptelor, statutul de poliţist al acuzaţilor şi necesitatea continuãrii cercetãrii penale. Cu toate acestea, instanţele nu au oferit nicio explicaţie pentru a justifica în mod concret, de-a lungul timpului, felul în care punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societãţii civile sau ar împiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestãrii nu se raporta la situaţia concretã a persoanei în cauzã, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, citatã anterior, pct. 100, şi Mihuţã împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, pct. 29).
87. De altfel, Curtea reaminteşte cã art. 5 § 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntã cu necesitatea prelungirii unei mãsuri de arestare preventivã, sã ia în considerare mãsurile alternative prevãzute de legislaţia naţionalã (Jablonski împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, pct. 83, şi Patsouria, citatã anterior, pct. 75-76). În prezenta cauzã, deşi le fusese adresatã o cerere de punere în libertate pe cauţiune, instanţele naţionale au declarat-o inadmisibilã, fãrã sã o fi examinat cu celeritate (supra, pct. 31).
88. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea considerã cã autoritãţile nu au mai oferit motive "relevante şi suficiente" începând din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv. În aceste circumstanţe, nu este necesar sã se mai verifice dacã autoritãţile naţionale competente au contribuit cu o "diligenţã deosebitã" la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, 2 martie 2006, pct. 50 in fine).
89. Rezultã cã a fost încãlcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte arestarea preventivã a reclamantului, prelungitã dupã Hotãrârea din 14 septembrie 2001.
III. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 5 § 4 din Convenţie
90. Invocând art. 5 § 4 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul cã nu a beneficiat de o cale de atac efectivã la nivel naţional pentru a contesta prelungirea mãsurii arestãrii preventive luate împotriva lui prin Hotãrârea tribunalului militar din 7 iunie 2002 şi prin hotãrârile curţii militare de apel din 19 iulie şi 10 septembrie 2002. Citând art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie, acesta se plânge de faptul cã, la audierea din 13 februarie 2002, deşi avocatul sãu a informat instanţa despre motivele absenţei sale şi a solicitat amânarea cauzei, instanţa a decis sã ţinã audierea şi i-a repartizat un avocat din oficiu.
91. Curtea reţine cã, la şedinţa din 13 februarie 2002, tribunalul militar a avut de examinat necesitatea prelungirii mãsurii arestãrii preventive aplicate reclamantului, nu temeinicia acuzaţiei penale aduse acestuia. Prin urmare, se impune examinarea acestui capãt de cerere în sensul art. 5 § 4 din Convenţie [Berdji împotriva Franţei (decizie), nr. 74.184/01, 23 martie 2004], care prevede urmãtoarele:
"4. Orice persoanã lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sã introducã un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegalã."
A. Cu privire la recursurile reclamantului împotriva deciziilor din 7 iunie, 19 iulie şi 10 septembrie 2002 de prelungire a arestãrii preventive
92. Reclamantul se plânge de faptul cã recursul sãu împotriva Hotãrârii tribunalului militar din 7 iunie 2002 în ceea ce priveşte prelungirea arestãrii preventive nu a fost examinat de curtea militarã de apel şi cã recursurile sale împotriva hotãrârilor curţii militare de apel din 19 iulie şi 10 septembrie 2002 de prelungire a arestãrii preventive au fost respinse ca inadmisibile.
93. Guvernul considerã cã acest capãt de cerere al reclamantului nu este susţinut şi cã, în orice caz, contestaţia sa împotriva ordonanţei de arestare preventivã a fost examinatã într-un termen scurt de tribunalul militar.
94. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, o persoanã condamnatã de prima instanţã se aflã în cazul prevãzut la art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie, care permite privarea de libertate a persoanelor dupã condamnare, întrucât aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnãri definitive (Wemhoff, citatã anterior, pct. 9, şi B. împotriva Austriei, Hotãrârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, pct. 36). În cazul unei pedepse cu închisoarea cu o duratã determinatã, pronunţatã de o instanţã naţionalã, pentru sancţionarea unei infracţiuni, controlul vizat la art. 5 § 4 din Convenţie este inclus în hotãrâre (De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, pct. 76).
95. În speţã, prin cele 3 hotãrâri menţionate de reclamant s-a dispus prelungirea arestãrii sale preventive, aşa cum prevedea dreptul intern, dupã ce a fost condamnat în primã instanţã prin Hotãrârea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalitãţii arestãrii preventive, vizat la art. 5 § 4 din Convenţie, este inclus instantaneu în hotãrârea pronunţatã la terminarea procesului în primã instanţã şi declaraţia de vinovãţie consecutivã stabilirii legale a infracţiunii era suficientã pentru a justifica menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv [Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la numirea unui avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant la audierea din 13 februarie 2002
96. Reclamantul se plânge de faptul cã, la audierea din 13 februarie 2002, tribunalul militar i-a impus un avocat din oficiu, deşi avocatul sãu ales solicitase expres amânarea cauzei din cauza imposibilitãţii sale de a se prezenta la tribunal. Acesta adaugã cã avocatul din oficiu a pregãtit o apãrare bazatã pe argumente de ordin general, dat fiind cã îi era imposibil sã ia cunoştinţã de conţinutul voluminos al dosarului în termenul scurt acordat de instanţã.
97. Guvernul precizeazã cã tribunalul militar a luat mãsurile necesare pentru a asigura respectarea dreptului reclamantului la apãrare, în absenţa avocatului sãu ales. Acesta adaugã cã reclamantul a subscris la concluziile prezentate de avocatul din oficiu şi cã nu a informat nici tribunalul militar, nici curtea militarã de apel în motivele de recurs despre faptul cã nu era mulţumit de apãrarea oferitã de acesta.
98. Curtea aminteşte cã dispoziţiile art. 35 din Convenţie prevãd epuizarea de cãtre reclamanţi a cãilor de atac interne referitoare la încãlcãrile incriminate, disponibile şi adecvate acestor încãlcãri (Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotãrâri şi decizii, 1998-I). Fãrã sã mai considere necesar sã examineze calitatea apãrãrii asigurate reclamantului de cãtre avocatul din oficiu, Curtea reţine, ca şi Guvernul, cã în decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestãrii preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul sãu ales, nu a sesizat instanţele naţionale cu acest capãt de cerere. Reiese cã acest capãt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cãilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie
99. Reclamantul se plânge de faptul cã tribunalul militar şi curtea militarã de apel care s-au pronunţat nu erau instanţe independente şi imparţiale în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, dat fiind cã judecãtorii erau, în baza statutului lor, subordonaţi Ministerului Apãrãrii. Acesta reclamã totodatã o atingere adusã principiului egalitãţii armelor în ceea ce priveşte accesul la "dosarul secret" la care se referise judecãtorul militar la 26 aprilie 2002. Acesta se plânge şi de faptul cã şedinţele din 26 aprilie şi 27 noiembrie 2002 nu au fost publice, precum şi cã instanţele naţionale nu au examinat corespunzãtor motivele sale de apel şi recurs. Acesta invocã art. 6 § 1 din Convenţie, ale cãrui dispoziţii relevante sunt redactate dupã cum urmeazã:
- Art. 6 § 1: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã [...], care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. Hotãrârea trebuie sã fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţã poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga duratã a procesului sau a unei pãrţi a acestuia, în interesul [...] ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democraticã [...]."
A. Independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare
100. Reclamantul susţine cã instanţele militare care l-au judecat nu pot fi considerate instanţe independente şi imparţiale, dat fiind cã erau compuse din judecãtori militari, subordonaţi Ministerului Apãrãrii. Acesta observã cã, ulterior intrãrii în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în temeiul cãreia Ministerul de Interne s-a demilitarizat, curtea militarã de apel era obligatã sã verifice din oficiu propria competenţã şi sã trimitã cauza curţii de apel de drept comun. Acesta adaugã cã, în hotãrârea pronunţatã în primã instanţã, numele procurorului este indicat imediat dupã numele judecãtorului care fãcea parte din completul de judecatã, ceea ce ar dovedi cã procurorul a participat la deliberãri.
101. Guvernul observã cã reclamantul nu se poate plânge de o teamã cauzatã de lipsa de imparţialitate sau independenţã a instanţelor militare, în mãsura în care, la vremea comiterii faptelor, acesta avea statut de ofiţer de poliţie şi deci de militar. Acesta considerã cã instanţele militare care au judecat cauza penalã împotriva lui au întrunit pe deplin condiţiile de independenţã şi imparţialitate şi subliniazã cã ultimul grad de jurisdicţie în cauzã a fost reprezentat de o instanţã de drept comun, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
102. Cu titlu introductiv, Curtea observã cã reclamantul, în formularul de cerere şi în observaţiile sale, a intenţionat sã conteste în faţa sa lipsa de independenţã şi imparţialitate a instanţelor militare, nu faptul cã instanţa de apel nu era "instituitã de lege". De altfel, acesta nu a sesizat acest capãt de cerere instanţelor naţionale. Prin urmare, Curtea va examina afirmaţiile reclamantului aşa cum au fost calificate de acesta.
103. Curtea reţine, de la bun început, cã prezenta cauzã priveşte o procedurã penalã în desfãşurare în faţa unei instanţe militare, în care inculpatul era ofiţer de poliţie, cu statut de militar, pentru sãvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiunii [a contrario, Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, pct. 74, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, pct. 40, CEDO 2006-VI (fragmente), şi Maszni, citatã anterior, pct. 53]. Pe de altã parte, aceasta constatã cã circumstanţele deosebite ale cauzei diferã, de asemenea, de cele din hotãrârile Findlay împotriva Regatului Unit (Hotãrârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I) şi Grieves împotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea sã constate încãlcarea art. 6 § 1, având în vedere caracterul specific al organizãrii instanţelor militare în cauzã.
104. Curtea reaminteşte cã în Convenţie nu se interzice instanţelor militare sã statueze asupra unor acuzaţii în materie penalã împotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu condiţia sã se respecte garanţiile de independenţã şi imparţialitate prevãzute la art. 6 § 1 [Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, şi Ergin, citatã anterior, pct. 40]. Pentru a stabili dacã o instanţã poate fi consideratã "independentã" - în special în raport cu executivul şi pãrţile -, Curtea a ţinut seama de modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor, precum şi de existenţa unor garanţii împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, pct. 55, şi Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, pct. 78).
105. În speţã, în perioada faptelor incriminate, modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor instanţelor militare erau reglementate de dispoziţiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare. Astfel, judecãtorii militari aveau aceeaşi formare profesionalã ca omologii lor civili şi beneficiau de garanţii constituţionale identice cu cele de care beneficiau judecãtorii civili, în mãsura în care erau numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili şi se bucurau de stabilitate. Aceştia nu trebuiau sã rãspundã pentru deciziile lor în faţa executivului [Yavuz împotriva Turciei (decizie), nr. 29.870/96, 25 mai 2000]. Preşedintele completului de judecatã şi procurorul care a instrumentat cazul trebuiau sã aibã cel puţin acelaşi grad militar ca acuzatul, pentru a evita presiunile care ar putea fi exercitate asupra magistraţilor (supra, pct. 63).
106. Mai mult, procedura urmatã de aceste instanţe era cea prevãzutã de C. proc. pen. şi prevedea dreptul acuzatului de a recuza orice membru din cadrul instanţei militare, precum şi confidenţialitatea deliberãrilor. Bãnuielile reclamantului privind o eventualã participare a procurorului la deliberãri în primã instanţã nu sunt susţinute şi acesta nu a invocat acest aspect în faţa instanţelor naţionale.
107. În fine, Curtea observã cã, în urma modificãrii legislative survenite în decursul procedurii, competenţa pentru soluţionarea cauzei a revenit instanţelor de drept comun. Astfel, cauza reclamantului a fost soluţionatã în ultimã instanţã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţã de drept comun.
108. În lumina considerentelor precedente, Curtea considerã cã dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanţã independentã şi parţialã a fost respectat în speţã. Reiese cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Respectarea principiului egalitãţii armelor
109. Reclamantul se plânge cã principiul egalitãţii armelor nu a fost respectat de instanţele naţionale, pe motiv cã, la şedinţa din 26 aprilie 2002, judecãtorul militar care constituia completul de judecatã al tribunalului militar a afirmat cã trebuia sã dea o hotãrâre în baza unui "dosar secret". În rãspunsurile sale la observaţiile Guvernului, reclamantul precizeazã cã nu i-au fost comunicate nici autorizaţia înregistrãrii conversaţiei sale din 1 iulie 2001 cu B.E., nici procesul-verbal al transcrierii înregistrãrii.
110. Guvernul observã cã reclamantul nu a prezentat nicio dovadã cu privire la existenţa unui "dosar secret" sau la afirmaţiile care ar fi fost fãcute de cãtre judecãtorul militar. Acesta observã cã instanţele naţionale şi-au întemeiat deciziile pe probele depuse la dosar care fuseserã aduse la cunoştinţa reclamantului în decursul procedurii.
111. Curtea reafirmã cã orice proces penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, trebuie sã prezinte un caracter contradictoriu şi sã garanteze egalitatea armelor între acuzare şi apãrare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu implicã, pentru acuzare ca şi pentru apãrare, facultatea de a lua cunoştinţã de observaţiile sau mijloacele de probã prezentate de cealaltã parte. În plus, art. 6 § 1 impune organelor de urmãrire penalã sã comunice apãrãrii toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis împotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].
112. Revenind la faptele din prezenta speţã, Curtea observã în primul rând cã reclamantul nu a prezentat nicio probã referitoare la caracterul real al afirmaţiilor judecãtorului militar sau la existenţa unui "dosar secret". În plus, în procesul-verbal întocmit în urma şedinţei din 26 aprilie 2002, nici inculpaţii şi nici avocaţii lor prezenţi nu au formulat obiecţii privind pretinsele afirmaţii ale judecãtorului referitoare la existenţa unui "dosar secret". Chiar şi presupunând cã judecãtorul militar s-ar fi referit, cum presupune reclamantul în observaţiile sale, la documente emise de organele de urmãrire pentru a autoriza şi transcrie înregistrarea conversaţiei sale din 1 iulie 2001, Curtea considerã cã respectivele documente nu pot fi considerate, ca atare, probe "relevante" (mutatis mutandis, Cornelis, citatã anterior). Reiese cã aceste documente vizau numai procedura de interceptare, a cãrei legalitate a fost confirmatã de instanţele naţionale.
113. În speţã, instanţele naţionale au pronunţat decizii în baza probelor care au fost depuse la dosarul cauzei şi care au fost aduse la cunoştinţa reclamantului şi a avocatului sãu. Reiese cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
C. Caracterul public al şedinţelor din 26 aprilie 2002 şi 27 noiembrie 2002
114. Reclamantul se plânge cã, în şedinţele din 26 aprilie şi 27 noiembrie 2002, cauza nu a fost publicã, cu toate cã autoritãţile nu luaserã nicio decizie ca şedinţele sã nu fie publice. Potrivit reclamantului, nu exista motiv care sã justifice faptul ca şedinţele sã nu fi fost publice.
115. Guvernul respinge susţinerile reclamantului. Fãcând trimitere la faptele relevante în speţã, acesta considerã cã, având în vedere obiectul şedinţelor menţionate de reclamant, acestea nu constituie "şedinţe". Guvernul aratã cã, la datele respective, nu a fost pronunţatã nicio încheiere, conform prevederilor C. proc. pen., pentru a marca desfãşurarea unei şedinţe de judecatã.
116. Curtea subliniazã cã natura publicã a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1, în mãsura în care aceasta protejeazã justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapã controlului public, şi constituie totodatã unul dintre mijloacele necesare pentru a pãstra încrederea în instanţele judecãtoreşti. Prin transparenţa pe care o conferã administrãrii justiţiei, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cãrui garanţie se numãrã printre principiile fundamentale ale oricãrei societãţi democratice (Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, pct. 65, 15 iulie 2003, şi Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, pct. 25). În cazul în care nu a avut loc nicio şedinţã publicã în primã instanţã, aceastã lacunã poate fi reparatã la nivelul unei instanţe superioare, cu condiţia ca instanţa superioarã sã poatã examina faptele şi sã dispunã de jurisdicţie deplinã (Diennet împotriva Franţei, Hotãrârea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, pct. 34).
117. În speţã, Curtea nu considerã necesar sã se pronunţe asupra faptului dacã şedinţele contestate de reclamant erau "şedinţe" în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Astfel, Curtea subliniazã cã toate celelalte şedinţe în faţa curţii militare de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au desfãşurat în mod public. Aceste instanţe dispuneau de jurisdicţie deplinã pentru a soluţiona chestiunea temeiniciei acuzaţiei penale aduse împotriva reclamantului. Reiese cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
D. Motivarea deciziilor
118. Reclamantul considerã cã instanţele naţionale nu au examinat în mod corespunzãtor motivele sale de apel şi de recurs invocate în faţa lor, mai precis pe cele legate de restituirea obiectelor sale puse sub sigiliu în timpul percheziţiei domiciliare, de respingerea lapidarã a argumentelor prezentate în memoriul sãu din 17 aprilie 2002 şi de lipsa unei menţionãri sau respingeri explicite a probelor prezentate în apãrare în decursul procedurii.
119. Guvernul considerã cã reclamantul a avut posibilitatea, în diverse etape ale procedurii, nu numai de a prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apãrarea sa, ci şi de a obţine rãspunsuri adecvate de la instanţele care au examinat cauza.
120. Art. 6 § 1 obligã instanţele sã îşi motiveze deciziile, însã aceastã obligaţie nu poate fi înţeleasã ca impunând un rãspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 26, CEDO 1999-I]. De asemenea, instanţelor le revine sarcina de a rãspunde la motivele esenţiale ale apãrãrii, cunoscut fiind faptul cã sfera de aplicare a acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizatã aşadar în lumina circumstanţelor speţei (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, pct. 27, şi Menet împotriva Franţei, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, pct. 35].
121. În ceea ce priveşte faptul cã instanţele naţionale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu în timpul percheziţiei domiciliare, Curtea considerã cã nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidenţã asupra încadrãrii juridice a faptelor de naturã penalã de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. În orice caz, Curtea va lua în considerare acest aspect la examinarea capãtului de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
122. Referitor la celelalte 4 capete de cerere invocate de reclamant, Curtea observã cã acestea privesc modul în care autoritãţile naţionale au analizat probele depuse la dosar. În speţã, analiza instanţelor s-a axat pe circumstanţele factuale în ansamblu pentru a stabili dacã reclamantul îi ceruse sau nu lui B.E. suma în cauzã. Instanţele au analizat implicit motivele reclamantului, în acest sens axându-se pe principalele elemente constitutive ale infracţiunii. Curtea acordã importanţã în special faptului cã, în speţã, reclamantul a fost audiat şi a putut sã conteste probele strânse împotriva sa şi sã adreseze întrebãri martorilor. În consecinţã, Curtea considerã cã, în speţã, reclamantul se limiteazã la a contesta aprecierea faptelor şi a probelor fãcutã de instanţe [mutatis mutandis, E.S. împotriva Franţei (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] şi considerã, prin urmare, cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 2 din Convenţie
123. Reclamantul considerã cã declaraţiile fãcute de prim-ministru în timpul videoconferinţei din 6 iulie 2001 şi campania de presã care a urmat nu au respectat dreptul sãu la prezumţia de nevinovãţie, contrar art. 6 § 2 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoanã acuzatã de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pânã ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã."
124. Reclamantul precizeazã cã, în timpul videoconferinţei din 6 iulie 2001, prim-ministrul i-a adus atingere dreptului la prezumţia de nevinovãţie, prezentându-l ca pe un delincvent, şi cã declaraţia a fost preluatã de mass-media. Acesta considerã cã, ţinând seama de impactul faptelor imputate asupra opiniei publice, declaraţia a influenţat judecãtorii, care i-au prelungit arestarea preventivã.
125. Guvernul considerã cã judecãtorii care au examinat cauza nu au fost influenţaţi nici de declaraţia prim-ministrului din timpul videoconferinţei din 6 iulie 2001, nici de articolele apãrute în ziare. În aceastã privinţã, acesta menţioneazã intervalul de timp semnificativ scurs între articolele apãrute în ziare şi decizia de condamnare a reclamantului în primã instanţã. Acesta adaugã cã prezenta cauzã priveşte o problemã de interes general, şi anume lupta autoritãţilor împotriva corupţiei, şi precizeazã cã instanţele care s-au pronunţat în cauzã erau compuse din magistraţi de profesie, care îşi îndeplineau sarcina respectând toate garanţiile unui proces echitabil.
126. Curtea reaminteşte cã încãlcarea dreptului la prezumţia de nevinovãţie poate proveni nu numai de la o instanţã, ci şi de la alte autoritãţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, pct. 41-42, CEDO 2000-X, şi Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35-36, seria A, nr. 308). În aceastã privinţã, trebuie subliniatã importanţa alegerii expresiilor de cãtre agenţii statului în declaraţiile pe care le formuleazã înainte ca o persoanã sã fie judecatã şi gãsitã vinovatã de sãvârşirea unei infracţiuni. Astfel, aceasta considerã cã ceea ce conteazã în vederea aplicãrii dispoziţiei sus-menţionate este sensul real al declaraţiilor în cauzã, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, citatã anterior, pct. 126).
127. Curtea recunoaşte cã art. 6 § 2 nu poate împiedica, în raport cu art. 10 din Convenţie, ca autoritãţile sã informeze publicul despre anchetele penale în desfãşurare, dar impune ca acestea sã o facã astfel cu toatã discreţia şi toate rezerva pe care o implicã respectarea prezumţiei de nevinovãţie (Allenet de Ribemont, citatã anterior, pct. 38). Aceasta reaminteşte totodatã cã o campanie de presã virulentã este, în unele cazuri, susceptibilã sã prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influenţând opinia publicã şi, în consecinţã, instanţele care trebuie sã se pronunţe asupra vinovãţiei acuzatului [Akay împotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].
128. În ceea ce priveşte declaraţia prim-ministrului, Curtea noteazã pentru început cã videoconferinţa a avut loc numai cu prefecţii, într-un cadru profesional, fãrã sã fie adresatã publicului. În plus, chiar şi în acest context restrâns, premierul nu a menţionat numele reclamantului (a contrario, Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, pct. 9). Acesta s-a limitat la a preciza cã 2 poliţişti au fost prinşi în flagrant delict, ceea ce corespunde mai degrabã unei informaţii privind desfãşurarea unei anchete şi nu echivaleazã cu o afirmaţie privind vinovãţia. Ţinând seama de contextul în care au fost fãcute afirmaţiile în litigiu, respectiv în cadrul unei prezentãri a preocupãrilor autoritãţilor faţã de probitatea persoanelor care lucreazã în instituţiile de poliţie, Curtea admite cã afirmaţiile prim-ministrului pot fi înţelese ca o simplã modalitate de a ilustra problema identificatã (Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, pct. 52, 26 martie 2002). Prin urmare, în legãturã cu caracterul general al termenilor folosiţi, nu se poate admite cã s-a fãcut o declaraţie oficialã privind vinovãţia reclamantului, care de altfel nu fusese vizat nominal.
129. În ceea ce priveşte pretinsa campanie de presã, în opinia Curţii, reclamantul nu a demonstrat cã a existat împotriva sa o campanie mediaticã de o virulenţã de naturã sã influenţeze sau în mãsurã sã influenţeze formarea opiniei judecãtorilor şi rezultatul deliberãrii. În aceastã privinţã, Curtea observã cã articolele incriminate de reclamant au fost publicate în zilele ulterioare declaraţiei prim-ministrului, fãrã ca reclamantul sã invoce un comunicat de presã oficial ca stând la baza surselor jurnaliştilor. Prin urmare, nu s-a stabilit cã autoritãţile au contribuit la alimentarea unei campanii de presã împotriva reclamantului [Kiratli împotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat în ziarul "Cotidianul", invocat de reclamant nu a încercat sã nuanţeze afirmaţiile referitoare la faptele reţinute împotriva reclamantului, autoritãţile naţionale nu pot fi considerate rãspunzãtoare pentru acţiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48.173/99 şi 48.319/99, 28 octombrie 2004, pct. 48).
130. În plus, articolele referitoare la reclamant au apãrut în iulie 2001, la data arestãrii sale, în vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important între apariţia articolelor incriminate şi momentul condamnãrii sale [Wloch împotriva Poloniei (decizie), nr. 27.785/95, 30 martie 2000, şi Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, 29 martie 2007, pct. 74]. De asemenea, trebuie remarcat cã instanţele sesizate sã judece cauza erau compuse integral din judecãtori de profesie, care au de regulã o experienţã şi o formare în mãsurã sã le permitã sã respingã orice sugestie exterioarã procesului [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.337/94, 17 iulie 2003, pct. 104, şi Mircea, citatã anterior, pct. 75]. Curtea observã, de asemenea, cã interesul ziarelor pentru cauzã şi importanţa acesteia pentru opinia publicã rezultau din poziţia ocupatã de reclamant, ofiţer de poliţie, în contextul combaterii corupţiei, motiv de îngrijorare atât pentru autoritãţile naţionale, cât şi pentru public (Viorel Burzo împotriva României, nr. 75.109/01 şi 12.639/02, 30 iunie 2009, pct. 160, şi Soylemez împotriva Turciei, nr. 46.661/99, 21 septembrie 2006, pct. 141).
131. Având în vedere cele precedente, Curtea nu poate constata, în speţã, nicio atingere adusã prezumţiei de nevinovãţie. Rezultã cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
VI. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie
132. Reclamantul se plânge de faptul cã, în timpul percheziţiei corporale din 1 iulie 2001, parchetul i-a impus asistenţa unui avocat din oficiu, deşi el ceruse sã fie reprezentat de avocatul sãu ales. Acesta invocã art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
c. sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plãti un apãrãtor, sã poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;"
133. Reclamantul precizeazã cã, la momentul interpelãrii şi anterior percheziţiei corporale, l-a informat pe procuror despre dorinţa sa de a fi asistat de un avocat ales, fapt dovedit printre altele de declaraţiile fãcute de N.A. şi N.G. în faţa instanţelor naţionale (supra, pct. 49 şi 54) şi lista convorbirilor sale telefonice. Acesta subliniazã cã avocatul din oficiu nu i-a asigurat o apãrare efectivã, implicându-se activ împreunã cu organele de cercetare în depistarea urmelor de substanţã fluorescentã, fapt confirmat de martorul N.G.
134. Guvernul observã cã din dosar nu reiese cã, în timpul interogatoriului de cãtre procuror, reclamantul ar fi invocat dreptul de a alege un avocat. Acesta declarã cã, în orice caz, în timpul primelor cercetãri fãcute în privinţa sa la 1 iulie 2001, reclamantul a fost reprezentat de un avocat din oficiu şi cã, începând din noaptea de 1 spre 2 iulie 2001, a fost reprezentat de avocaţii sãi aleşi.
135. Curtea aminteşte cã, deşi art. 6 are ca scop principal, în materie penalã, sã asigure un proces echitabil în faţa unei "instanţe" competente sã dispunã cu privire la "temeinicia acuzaţiei penale", nu rezultã de aici cã nu se preocupã de etapele care se desfãşoarã anterior procedurii de judecatã. Astfel, art. 6 - în special paragraful 3 - poate juca un rol anterior sesizãrii instanţei de fond în cazul şi în mãsura în care nerespectarea iniţialã a acestuia riscã sã compromitã grav caracterul echitabil al procesului [Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, 27 noiembrie 2008, pct. 50]. Astfel cum s-a consacrat în jurisprudenţa Curţii, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penalã prevãzute la § 1 (Imbrioscia împotriva Elveţiei, 24 noiembrie 1993, pct. 37, seria A, nr. 275, şi Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, pct. 45, CEDO 2001-X).
136. Curtea reaminteşte cã art. 6 § 3 lit. c) recunoaşte oricãrui acuzat dreptul "sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor [...]", dar nu precizeazã şi condiţiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasã statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite sã permitã propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curţii constând în a cerceta dacã modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerinţelor unui proces echitabil [Quaranta împotriva Elveţiei, 24 mai 1991, pct. 30, seria A, nr. 205, şi Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, pct. 95]. În aceastã privinţã, nu trebuie uitat faptul cã obiectivul Convenţiei este de a "apãra drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective" şi cã numirea unui apãrãtor nu asigurã, de sine stãtãtoare, eficienţa apãrãrii pe care o poate procura acuzatului (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A, nr. 37).
A. Aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura de anchetã având ca obiect percheziţia corporalã a reclamantului
137. Curtea trebuie sã stabileascã, în primul rând, dacã art. 6 din Convenţie cuprinde aceastã etapã proceduralã, dat fiind cã, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulatã nicio acuzaţie penalã faţã de persoana în cauzã, acesta nefiind la momentul percheziţiei corporale nici învinuit, nici cercetat pentru sãvârşirea vreunei infracţiuni.
138. În aceastã privinţã, trebuie reamintit cã, în temeiul jurisprudenţei Curţii în materie penalã, "acuzaţia" ar putea fi definitã, în sensul art. 6 din Convenţie, ca o notificare oficialã, emisã de autoritatea competentã, a imputaţiei sãvârşirii unei infracţiuni sau ca existenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei" suspectului (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 46, seria A, nr. 35). În speţã, înainte de a proceda la percheziţia corporalã a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce cã era bãnuit de comiterea infracţiunii de luare de mitã. Prin urmare, aceastã informaţie primitã de reclamant chiar înainte de percheziţia sa corporalã în procedura penalã care a urmat a avut "repercusiuni importante" asupra situaţiei sale, astfel încât acesta era "acuzat" de infracţiunea de luare de mitã în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenţie [O'Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 15.809/02 şi 25.624/02, pct. 35, CEDO 2007 VIII]. În consecinţã, art. 6 este aplicabil în speţã.
B. Cu privire la necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul percheziţiei corporale
139. În Cauza Salduz, citatã anterior (pct. 55), Curtea a subliniat importanţa stadiului anchetei pentru pregãtirea procesului şi necesitatea de a fi asistat de un avocat încã de la primul interogatoriu efectuat de poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstreazã faţã de împrejurãrile fiecãrui caz cã este necesarã restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constã în special în a face în aşa fel încât sã se respecte dreptul oricãrui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauzã penalã, acuzarea sã încerce sã îşi conceapã argumentaţia fãrã sã recurgã la mijloace de probã obţinute prin constrângere sau presiuni contrar voinţei acuzatului [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 100, CEDO 2006..., şi Kolu împotriva Turciei, nr. 35.811/97, 2 august 2005, pct. 51].
140. În speţã, reclamantul s-a prezentat la sediul poliţiei din motive personale, aşa cum a precizat în procesul-verbal întocmit cu aceastã ocazie. Percheziţia corporalã a acestuia s-a efectuat în prezenţa martorilor, iar circumstanţele cauzei nu par sã indice o limitare a libertãţii de acţiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziţie corporalã (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, pct. 48).
141. De asemenea, Curtea acordã importanţã faptului cã, în timpul percheziţiei reclamantului, organele de cercetare au strâns numai probe "materiale", axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanţã fluorescentã gãsite pe diferite obiecte aparţinând reclamantului şi pe întocmirea unui proces-verbal. În aceastã privinţã, trebuie reamintit cã dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se rãsfrânge asupra informaţiilor care pot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care existã independent de voinţa suspectului, de exemplu, în prezenta speţã, urme de substanţã fluorescentã (Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, pct. 69, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-VI). Pe de altã parte, reclamantul a avut ocazia sã formuleze obiecţii în procesul-verbal şi sã ofere explicaţii pentru prezenţa sa la sediul poliţiei. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. În plus, examinarea probelor materiale astfel strânse a fost înregistratã de autoritãţi; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbãtute de cãtre pãrţi şi examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond.
142. Rezultã cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
VII. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 8 din Convenţie
143. Reclamantul denunţã încãlcarea dreptului sãu la respectarea vieţii sale private prin interceptarea discuţiei sale cu B.E. din 1 iulie 2001. Acesta invocã art. 8 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
144. Guvernul invocã tardivitatea acestui capãt de cerere, susţinând cã, în mãsura în care la vremea faptelor nu exista un recurs efectiv pentru a contesta în faţa autoritãţilor naţionale legalitatea acestui tip de interceptare, reclamantul ar fi trebuit sã sesizeze Curţii acest capãt de cerere în termen de 6 luni de la efectuarea acesteia, respectiv 1 iulie 2001.
145. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
146. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizatã decât în termen de 6 luni începând cu data hotãrârii definitive pronunţate în cadrul normal al epuizãrii cãilor de atac interne în mãsurã sã ofere un mijloc eficace şi suficient pentru a redresa încãlcãrile care constituie obiectul cererii. În lipsa unei cãi de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevãzut la art. 35 § 1 curge de la data actului sau a hotãrârii incriminate, iar în caz de situaţie continuã, acesta curge de la încetarea acesteia [Mujea, citatã anterior, şi Florica împotriva României (decizie) nr. 49.781/99, 10 iunie 2003].
147. De asemenea, Curtea observã cã a examinat deja dispoziţiile legale în materie de interceptare a convorbirilor existente în România anterior modificãrii C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, într-o cauzã în care a constatat cã examinarea detaliatã a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt potenţial întâmpinate de o persoanã care se considerã lezatã de o mãsurã de interceptare a comunicãrilor sale denotã deficienţe incompatibile cu nivelul minim de protecţie vizat de preeminenţa dreptului într-o societate democraticã (Dumitru Popescu, citatã anterior, pct. 69 in fine şi urm.). Curtea a constatat ulterior absenţa, la vremea respectivã, a unui control a priori al autorizaţiei acordate unui procuror de cãtre un judecãtor sau o altã autoritate independentã, precum şi a unui control a posteriori al temeiniciei autorizaţiei în cauzã (Dumitru Popescu, citatã anterior, pct. 72-76). Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectivã pentru a contesta la nivel naţional amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private prin interceptarea discuţiei sale cu B.E. În consecinţã, reclamantul ar fi trebuit sã sesizeze Curţii acest capãt de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situaţiei incriminate.
148. Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia poziţiei Guvernului, potrivit cãreia termenul de 6 luni începe sã curgã de la data efectuãrii înregistrãrii în litigiu. În opinia Curţii, trebuie luat în considerare faptul cã, în principiu, înregistrarea discuţiilor se face fãrã ştiinţa persoanelor implicate şi cã acestea din urmã nu sunt avertizate de existenţa înregistrãrilor decât odatã cu comunicarea existenţei unei urmãriri penale începute împotriva lor. Prin urmare, Curtea considerã cã termenul de 6 luni începe sã curgã din momentul în care persoana respectivã a aflat de existenţa înregistrãrilor în cauzã, moment care trebuie stabilit în funcţie de circumstanţele fiecãrei cauze.
149. În speţã, reclamantul nu a indicat momentul în care a luat cunoştinţã de înregistrarea discuţiilor sale cu B.E. Cu toate acestea, din dosar reiese cã, la 9 august 2001, procurorul militar însãrcinat cu cauza i-a prezentat reclamantului, în prezenţa avocatului sãu, dosarul de urmãrire. În dosar existau informaţii privind existenţa înregistrãrii în litigiu. În plus, în rechizitoriul întocmit de parchet la 15 august 2001 existau referiri la existenţa înregistrãrii respective.
150. În consecinţã, în absenţa unui recurs efectiv la nivel naţional pentru a contesta prezumtiva atingere adusã dreptului sãu la respectarea vieţii sale private prin interceptarea discuţiei sale cu B.E., reclamantul ar fi trebuit sã sesizeze acest capãt de cerere Curţii în termen de 6 luni de la data la care a aflat de existenţa înregistrãrii în litigiu, respectiv de la 9 august 2001, cu ocazia primei prezentãri a dosarului de urmãrire penalã. Reclamantul a sesizat Curtea cu acest capãt de cerere la 15 aprilie 2002, adicã la peste 6 luni de la încetarea situaţiei în litigiu.
151. În consecinţã, este necesar sã se admitã excepţia Guvernului şi sã se respingã acest capãt de cerere ca tardiv, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
VIII. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
152. Reclamantul se plânge de faptul cã bunurile puse sub sigiliu de cãtre autoritãţi în timpul percheziţiei din 2 iulie 2001 nu i-au fost restituite ulterior. Acesta invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat dupã cum urmeazã:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
153. Guvernul invocã neepuizarea cãilor de atac interne de cãtre reclamant, susţinând cã acesta nu a folosit calea prevãzutã la art. 168 şi 169 din C. proc. pen., care reglementeazã mãsurile asiguratorii şi restituirea lucrurilor care au fãcut obiectul infracţiunii.
154. Reclamantul considerã cã nu a fost eficientã calea de recurs indicatã de Guvern, în mãsura în care în speţã nu s-a luat nicio mãsurã asiguratorie împotriva lucrurilor puse sub sechestru în timpul percheziţiei.
155. Curtea reitereazã principiul menţionat deja la punctul anterior, potrivit cãruia, în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Convenţie, nu poate fi sesizatã decât dupã epuizarea cãilor de atac interne referitoare la încãlcarea incriminatã. Aceasta observã apoi cã, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de cãtre anchetatori în timpul percheziţiei domiciliare nu au fãcut obiectul unui sechestru printr-o hotãrâre judecãtoreascã pentru ca acea cale de atac invocatã de Guvern sã fie consideratã un recurs efectiv în cazul reclamantului [a contrario, Rosengren împotriva României (decizie), nr. 70.786/01, 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretenţiile sale autoritãţilor naţionale pe tot parcursul procedurii penale, solicitând restituirea lor, dat fiind cã lucrurile respective nu erau relevante pentru cauzã. Chiar dacã nu a menţionat expres art. 109 din C. proc. pen., este evident cã, datã fiind modalitatea de formulare a capãtului sãu de cerere invocat în faţa instanţelor naţionale, acesta îşi întemeia cererea pe art. 109 din C. proc. pen., citat anterior. În aceste împrejurãri, Curtea considerã cã nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor cãi de atac (Borjonov împotriva României, nr. 18.274/04, 22 ianuarie 2009, pct. 54). Prin urmare, excepţia de neepuizare invocatã de Guvern nu poate fi reţinutã.
156. De altfel, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, aceasta subliniazã cã nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
157. Reclamantul considerã cã, în mãsura în care obiectele ridicate în urma percheziţiei nu erau relevante pentru cauzã, organul de urmãrire penalã avea obligaţia sã i le restituie. Însã, deşi le-a solicitat în cursul procedurii penale, instanţele interne nu au examinat deloc cererea sa.
158. Guvernul s-a limitat la a preciza cã reclamantul nu epuizase cãile de atac interne.
159. Curtea reaminteşte cã reţinerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de cãtre autoritãţile judecãtoreşti în cadrul unei proceduri penale se examineazã din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, în sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71.362/01, pct. 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk împotriva Poloniei (decizie), nr. 28.551/04, 7 noiembrie 2006, precum şi Borjonov, citatã anterior, pct. 57]. Aceasta constatã cã, în speţã, sechestrul urmãrea nu sã îl priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar sã îl împiedice temporar sã facã uz de acestea, pânã la încheierea procedurii penale.
160. Curtea observã cã ridicarea obiectelor în litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 din C. proc. pen., care reglementeazã percheziţia. În aceastã privinţã, Curtea admite cã ridicarea şi confiscarea obiectelor care sunt mijloace de probã ale unei infracţiuni pot fi necesare în interesul bunei administrãri a justiţiei, care constituie un scop legitim ce ţine de "interesul general" al comunitãţii (mutatis mutandis, Smirnov, citatã anterior, pct. 57).
161. Totuşi, Curtea aminteşte cã trebuie sã existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijlocul folosit şi scopul urmãrit prin mãsurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlãrii folosirii proprietãţii individuale. Aceastã cerinţã se exprimã în noţiunea de "echilibru just" între imperativele interesului general al comunitãţii, pe de o parte, şi exigenţele apãrãrii drepturilor fundamentale ale omului, pe de altã parte (Smirnov, citatã anterior, pct. 57). Pe de altã parte, în ciuda faptului cã art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menţioneazã nimic în materie de cerinţe procedurale, procedurile aplicabile în speţã trebuie, de asemenea, sã ofere persoanei respective o ocazie adecvatã pentru a-şi expune cauza în faţa autoritãţilor competente pentru a contesta în mod efectiv mãsurile care aduc atingere drepturilor garantate de aceastã dispoziţie. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiţii, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner împotriva Austriei, nr. 20.082/02, pct. 73, CEDO 2009-...).
162. Curtea observã cã art. 109 din C. proc. pen. prevedea cã obiectele predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care, în urma examinãrii, se dovedesc a nu avea legãturã cu cauza se restituie persoanei cãreia îi aparţin. În ceea ce priveşte obiectele reclamantului confiscate în urma percheziţiei domiciliare, tribunalul militar a notat, în Hotãrârea din 7 iunie 2002, cã acestea nu constituiau probe sau indicii în cauzã (supra, pct. 19). Deşi reclamantul a solicitat în memoriile sale în apel şi în recurs restituirea obiectelor respective, instanţele naţionale nu au soluţionat cererea sa. Fãrã a prejudeca orice decizie pe care instanţele naţionale ar fi putut-o lua referitor la obiectele în cauzã, este suficient pentru Curte sã constate cã, deşi legea naţionalã a instituit un mecanism care îi permite reclamantului sã solicite restituirea acestora, în speţã, acest mecanism nu a fost eficace.
163. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea constatã cã autoritãţile naţionale nu au menţinut un "echilibru just" între imperativele interesului general şi exigenţele apãrãrii dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecinţã, a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
IX. Cu privire la celelalte încãlcãri invocate
164. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul cã nu a primit hranã şi nu s-a putut odihni decât între 1 iulie 2001, ora 18,30, şi 3 iulie 2001, ora 7,00. Citând art. 5 § 1 lit. a) şi § 4 din Convenţie, reclamantul se plânge cã arestarea sa preventivã a fost prelungitã la 18 octombrie 2001 de o instanţã care nu avea aceastã competenţã. Invocând art. 6 § 1, 2 şi § 3 lit. a) din Convenţie, reclamantul se plânge de durata procedurii, de faptul cã prin afirmaţiile sale din 26 aprilie 2002 judecãtorul din cadrul tribunalului a adus atingere dreptului sãu la prezumţia de nevinovãţie şi de faptul cã nu a fost informat, în scurt timp, asupra acuzaţiilor împotriva sa. În temeiul art. 8 din Convenţie, acesta se plânge de ilegalitatea percheziţiei domiciliare din 2 iulie 2001 şi de faptul cã lista convorbirilor telefonice avute în perioada în litigiu a fost folositã ca probã de cãtre instanţele naţionale.
165. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în mãsura în care este competentã sã se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultã cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
X. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
166. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
167. Reclamantul solicitã 5.850.038,9 euro (EUR) şi 8.997,3 lei româneşti (RON) cu titlu de prejudiciu moral suferit. Fãrã a prezenta documente justificative, acesta include suma de 350 EUR reprezentând valoarea obiectelor sale confiscate de parchet, pe care nu le-a putut recupera.
168. Guvernul considerã excesivã suma solicitatã de reclamant cu titlu de prejudiciu moral.
169. Curtea subliniazã cã, în temeiul art. 60 din regulamentul Curţii, reclamantul trebuie sã prezinte pretenţiile sale, evaluate şi stabilite pe rubrici şi însoţite de documentele justificative pertinente, în cadrul aceluiaşi termen care i-a fost acordat pentru depunerea observaţiilor scrise; "dacã reclamantul nu respectã cerinţele [...], poate respinge, în tot sau în parte, pretenţiile sale" (Tendam împotriva Spaniei, nr. 25.720/05, 13 iulie 2010, pct. 66).
170. În speţã, singura bazã care trebuie reţinutã pentru acordarea unei reparaţii echitabile o reprezintã constatarea unei încãlcãri a art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte lipsa motivãrii relevante şi suficiente a prelungirii arestãrii preventive a reclamantului ulterior Hotãrârii din 14 septembrie 2001, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Referitor la suma solicitatã de reclamant ca reprezentând valoarea obiectelor confiscate, Curtea observã cã reclamantul nu a prezentat documente justificative. Prin urmare, nu poate acorda nicio sumã cu acest titlu (Borjonov, citatã anterior, pct. 68). Curtea considerã totuşi cã reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, trebuie sã i se acorde reclamantului 5.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecatã
171. De asemenea, reclamantul solicitã 8.997,3 RON şi 38,9 EUR pentru cheltuielile de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Acesta transmite documente justificative pentru o parte din sumã.
172. Guvernul observã cã numai o parte din suma solicitatã este justificatã prin documente relevante.
173. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al sumelor. În speţã, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea considerã cã este rezonabil sã acorde reclamantului suma de 1.000 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
174. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:
1. declarã, în unanimitate, cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 din Convenţie cu privire la nemotivarea arestãrii preventive şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
2. declarã, cu majoritate, cererea inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere;
3. hotãrãşte, cu 6 voturi la unu, cã a fost încãlcat art. 5 § 3 din Convenţie în perioada ulterioarã Hotãrârii tribunalului militar din 14 septembrie 2001;
4. hotãrãşte, în unanimitate, cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotãrãşte, cu 6 voturi la unu:
a) cã statul pârât trebuie sã îi plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5.200 EUR (cinci mii douã sute de euro) pentru prejudiciul moral şi 1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile de judecatã, care trebuie convertitã în moneda naţionalã a statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii, plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit;
b) cã, de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 15 martie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, la prezenta hotãrâre este anexatã opinia parţial separatã a judecãtorului Myjer.
*
Opinia parţial separatã a judecãtorului Myjer
Nu am votat precum colegii mei privind încãlcarea art. 5 § 3. Din acest motiv nu am votat nici pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de prejudiciu.
În speţã, reclamantul, ofiţer de poliţie judiciarã, a fost arestat pentru luare de mitã. În mod incontestabil, aceste fapte au cauzat indignarea publicului. Prim-ministrul român în persoanã şi-a exprimat cu aceastã ocazie preocupãrile privind problema "disciplinei în cadrul Poliţiei Române" (pct. 39 din hotãrâre), iar cazul a avut un mare ecou în mass-media (pct. 40 şi 41 din hotãrâre).
Atunci când reclamantul a fost arestat preventiv şi a contestat aceastã mãsurã, apoi când a avut loc prelungirea arestãrii preventive, tribunalul militar a reiterat iniţial mai mult sau mai puţin condiţiile referitoare la arestarea preventivã din Codul de procedurã penalã al României. Dat fiind cã, în speţã, "motivele plauzibile pentru a suspecta" pe reclamant au rãmas valabile pe tot parcursul procesului, eu consider, ca şi colegii mei, cã în acest stadiu motivele invocate de tribunalul militar erau relevante şi suficiente (pct. 85 din hotãrâre). Totuşi, câteva luni mai târziu, la 19 noiembrie 2001, tribunalul militar a declarat expres cã motivul principal pentru prelungirea arestãrii preventive îl constituia pericolul pe care reclamantul îl reprezenta pentru ordinea publicã [a se vedea art. 148 lit. h) din Codul de procedurã penalã]: "[Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã] inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publicã", urmând raţionamentul potrivit cãruia "faptele fuseserã mediatizate şi avuseserã un impact negativ asupra opiniei publice, în legãturã cu modul în care poliţiştii au înţeles sã îşi exercite profesia". Astfel, tribunalul militar a explicat clar cã, în aceastã cauzã specialã, impactul asupra opiniei publice şi aspectele referitoare la profesia de poliţist a acuzatului au fost invocate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publicã. Din acest motiv nu subscriu la opinia majoritãţii, prezentatã la pct. 86 din hotãrâre: "se impune constatarea cã, din 14 septembrie 2001, instanţele naţionale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii mãsurii arestãrii preventive a reclamantului".
Având în vedere durata totalã a perioadei în cauzã (11 luni şi 5 zile), consider cã, în împrejurãrile specifice ale cauzei, acest raţionament era suficient şi cã nu era necesar sã se mai invoce argumentul conform cãruia, odatã cu trecerea timpului, pericolul pentru ordinea publicã exista în continuare.
Atunci când pericolul pentru ordinea publicã existã în continuare, este greu de întrevãzut cum se pot aplica mãsurile alternative prevãzute de legislaţia naţionalã (aşa cum se precizeazã la pct. 87 din hotãrâre).
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
