Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 56.326/00)
În Cauza Cârstea şi Grecu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23 mai 2006,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 56.326/00) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, doamnele Rodica Cârstea şi Veronica Grecu (reclamantele), au sesizat Curtea la data de 28 ianuarie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantele sunt reprezentate de doamna Eugenia Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul sãu, Beatrice Ramaşcanu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantele se plâng în special de încãlcarea dreptului lor la judecarea într-un termen rezonabil şi de lipsa continuitãţii completului de judecatã, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
4. Cererea i-a fost atribuitã Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera sesizatã cu soluţionarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 § 1 din Regulament.
5. Prin Decizia din 12 octombrie 2004, camera a declarat cererea parţial admisibilã. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de faţã a fost atribuitã Secţiei a treia astfel remaniatã (art. 52 § 1).
6. Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantele, doamnele Rodica Cârstea şi Veronica Grecu, sunt cetãţeni români, nãscute în 1956 şi, respectiv, în 1959 şi domiciliate în Bucureşti.
A. Geneza cauzei
8. În 1991, reclamantele erau angajate la Agenţia Naţionalã de Presã Rompres (Agenţia), pe posturile de operatoare şi secretare la serviciul "teleimprimator".
9. La data de 16 octombrie 1991, printr-una şi aceeaşi decizie, Agenţia a reziliat contractele de muncã ale reclamantelor. Aceastã decizie, ce a fost comunicatã persoanelor în cauzã la data de 6 şi, respectiv, 7 noiembrie 1991, era motivatã astfel:
"Directorul general al Agenţiei Naţionale de Presã Rompres, numit prin ordinul Guvernului României nr. 105/1990,
Având în vedere:
- referatul şefului serviciului transmisii, telex, telefax, înregistrat sub nr. 1.664 din data de 3 octombrie 1991, precum şi declaraţiile scrise ale unor salariaţi din cadrul serviciului;
- prevederile art. 17 şi 27 din Regulamentul Agenţiei Naţionale de Presã Rompres;
- procesul-verbal al şedinţei comune a Consiliului de administraţie al Rompres şi serviciului transmisii, telex, telefax din data de 15 octombrie 1991;
- prevederile art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul Muncii [...], în temeiul Hotãrârii Guvernului nr. 1.066/1990 , emite urmãtorul ordin:
1. Cu data de 16 octombrie 1991, se desface contractul de muncã al domnişoarei Cârstea Rodica, secretar de emisie la Serviciul transmisii, telex, telefax, conform art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul muncii, pentru abateri disciplinare grave constând în încãlcarea prevederilor art. 17 alin. penultim şi ultim şi art. 27 alin. 4, 5, 9 din Regulamentul instituţiei şi pentru incitarea membrilor colectivului la nesubordonare şi nerespectarea disciplinei în muncã;
2. Cu data de 16 octombrie 1991, se desface contractul de muncã al doamnei Grecu Veronica, secretar de emisie la Serviciul transmisii, telex, telefax, conform art. 130 alin. 1 lit. i) din Codul muncii, pentru abateri disciplinare grave constând în provocarea şi întreţinerea unor discuţii neconforme cu buna conduitã la locul de muncã, provocarea de scandaluri şi bãtãi în interiorul agenţiei, injurii, calomnii la adresa unor persoane din conducerea instituţiei şi a unor colegi de serviciu."
B. Derularea procedurii înainte de 20 iunie 1994
10. La data de 29 noiembrie 1991, considerând cã decizia de concediere luatã de Agenţie nu respectã procedura legalã prevãzutã de <>Legea nr. 1/1970 , în special dreptul la apãrare al reclamantelor şi principiul rãspunderii individuale, şi cã ea aduce atingere libertãţii de exprimare, reclamantele au introdus o acţiune în faţa Judecãtoriei sectorului 1 Bucureşti.
11. La data de 15 ianuarie 1992, instanţa a admis cererea reclamantelor de a audia 27 de martori, precum şi pe cea a pãrţii adverse de a audia 5 martori. La datele de 19 februarie şi 11 martie 1992, instanţa a audiat respectiv 6 sau 7 martori propuşi de reclamante. Alţi 8 martori propuşi de reclamante, printre care directorii Agenţiei, au fost citaţi în zadar, deoarece aceştia au refuzat sã se prezinte.
12. La data de 18 septembrie 1992, instanţa le-a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolutã a deciziei de concediere din cauza lipsei anchetei prealabile impuse de <>Legea nr. 1/1970 . Prin urmare, ea a dispus reintegrarea reclamantelor în posturile lor anterioare.
13. Cele douã pãrţi au formulat recurs împotriva hotãrârii instanţei, reclamantele plângându-se cã instanţa a omis sã se pronunţe asupra cererilor lor referitoare la daune-interese şi la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotãrârii de reintegrare. Cu privire la recursul pãrţii adverse, la data de 29 ianuarie 1993, Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat cã ancheta prealabilã fusese îndeplinitã în timpul adunãrii din data de 15 octombrie 1991, însã le-a dat dreptate şi reclamantelor, constatând cã judecãtoria nu se pronunţase asupra tuturor capetelor de cerere ale acestora. Prin urmare, instanţa a admis recursul celor douã pãrţi, a casat hotãrârea judecãtoriei şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
14. La data de 18 martie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a respins un nou recurs formulat de reclamante împotriva hotãrârii din 29 ianuarie 1993, pe cale de recurs deschis dupã modificarea Codului de procedurã civilã.
C. Derularea procedurii dupã 20 iunie 1994
15. La termenul din 30 iunie 1994 din faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti, reclamantele au declarat cã nu mai insistã pentru audierea celor opt martori propuşi, care, în ciuda convocãrilor repetate, nu s-au prezentat în faţa instanţei pentru a depune mãrturie.
16. La data de 14 iulie 1994, statuând dupã casarea cu trimitere spre rejudecare, Judecãtoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamantelor, considerând cã concedierea lor a fost legalã şi justificatã de greşelile disciplinare pe care le-au comis. Instanţa a statuat cã prima reclamantã, doamna Cârstea, distrusese documente de lucru şi cã ar fi comentat ordinele superiorilor sãi şi cã ar fi încercat sã li se opunã. În ceea ce o priveşte pe cea de-a doua reclamantã, doamna Grecu, instanţa a considerat, printre altele, cã îşi agresase verbal şi fizic un superior ierarhic. Dovezile luate în considerare de instanţã au fost un proces-verbal al adunãrii din 15 octombrie 1991, precum şi declaraţiile martorilor propuşi de Agenţie, şi anume colegi şi colaboratori apropiaţi ai reclamantelor. În ceea ce-i priveşte pe martorii propuşi de reclamante, instanţa le-a înlãturat declaraţiile, observând cã ei lucrau în cadrul altor servicii ale Agenţiei, fãrã a avea posibilitatea de a cunoaşte direct atitudinea reclamantelor la locul de muncã şi atmosfera pe care ele au creat-o.
17. Apelul persoanelor în cauzã a fost respins de Tribunalul Municipiului Bucureşti la data de 14 aprilie 1995. Anterior, şi anume la data de 22 februarie 1995, aceastã instanţã le refuzase o cerere de audiere de martori.
Persoanele în cauzã au formulat recurs, ce a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti la data de 6 noiembrie 1995. Respingând criticile reclamantelor în ceea ce priveşte diferitele aspecte legate de procedura de concediere şi de temeinicia deciziei de concediere, Curtea de Apel le-a admis recursul pe motiv cã Tribunalul Municipiului Bucureşti nu se pronunţase în legãturã cu unul dintre motivele invocate şi cã respinsese fãrã motivare cererea de audiere a martorilor, prezentatã de cãtre acestea în apel. Motivul de recurs în discuţie se referea la legalitatea concedierii în ceea ce priveşte forma sa. Prin urmare, Curtea de Apel a casat Decizia din 14 aprilie 1995 şi a trimis cauza în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti.
18. La data de 17 mai 1996, instanţa a admis apelul reclamantelor, a casat Decizia din 14 iulie 1994 şi a trimis cauza judecãtoriei spre rejudecare pe fond, pe motiv cã judecãtorii competenţi în primã instanţã nu dispuseserã o expertizã pentru a stabili valoarea daunelor şi intereselor corespunzãtoare prejudiciului material pretins de reclamante. Mai mult, instanţa a considerat cã sentinţa din 14 iulie 1994 era rezultatul unei aprecieri eronate a faptelor.
19. Prin Hotãrârea nr. 767/1997 din 16 aprilie 1997, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de Agenţie împotriva Hotãrârii Tribunalului Municipiului Bucureşti din 17 mai 1996, reiterând concluziile acestuia. Ea a considerat cã ancheta internã dinaintea concedierii nu fusese îndeplinitã.
20. La data de 9 iulie 1997, sesizatã cu soluţionarea cauzei dupã trimiterea spre rejudecare, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a luat act de faptul cã reclamantele renunţaserã la audierea martorilor, având în vedere concluziile Curţii de Apel, în Decizia sa din 16 aprilie 1997, referitoare la neîndeplinirea anchetei prealabile. Instanţa a concluzionat, într-adevãr, cã aceastã dovadã nu era pertinentã. Mai mult, în cauzã a fost solicitatã o expertizã contabilã.
21. Reclamantele au solicitat în 4 rânduri schimbarea datelor termenelor de judecatã în sensul accelerãrii procedurii. Instanţa a încuviinţat.
22. La data de 14 octombrie 1998, judecãtoria a admis acţiunea reclamantelor, a anulat decizia de concediere din 16 octombrie 1991, a dispus reintegrarea reclamantelor pe posturile lor şi le-a acordat daune interese. Ea a constatat cã Agenţia furnizase în mai multe rânduri instanţelor diverse explicaţii în ceea ce priveşte motivele de concediere şi cã, în plus, aceste explicaţii nu corespundeau cu motivele enunţate în decizia de concediere. Mai mult, motivele concedierii nu au fost niciodatã aduse la cunoştinţa persoanelor în cauzã înainte de concedierea lor, aşa cum impunea <>art. 13 din Legea nr. 1/1970 , iar ancheta internã prealabilã, aşa cum este ea impusã de lege, nu fusese efectuatã, astfel cã concedierea era lovitã de nulitate absolutã.
23. La apelul celor douã pãrţi, Tribunalul Municipiului Bucureşti, statuând într-un complet de judecatã compus din 2 judecãtori, P.L. şi C.V., a ţinut o şedinţã publicã la data de 1 aprilie 1999. În aceastã şedinţã, pãrţile au declarat cã "nu mai au alte probe de propus". La data de 8 aprilie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a casat hotãrârea judecãtoriei şi, statuând pe fond, a respins acţiunea reclamantelor. Judecãtorii P.L. şi C.V. au fãcut parte din completul de judecatã ce a pronunţat hotãrârea.
24. Raportându-se la faptele consemnate în procesul-verbal al şedinţei din 15 octombrie 1991, precum şi la raportul din 3 octombrie 1991, instanţa a statuat cã reclamantele au comis fapte grave, perturbând climatul de ordine şi disciplinã şi încãlcând regulamentul de ordine interioarã al Agenţiei, ce impunea "principiile comunicãrii, dialogului şi comportamentului civilizat". Instanţa a adãugat cã gravitatea faptelor decurgea şi din caracterul specific al activitãţii de presã a Agenţiei şi cã, ţinând cont de aceste elemente, aceasta din urmã avea dreptul sã aplice sancţiunea cea mai gravã, şi anume concedierea. În privinţa îndeplinirii anchetei prealabile, instanţa a constatat cã aceasta avusese loc în timpul adunãrii din 15 octombrie 1991.
25. Cât despre îndrumarea cuprinsã în Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 16 aprilie 1997 de a audia martori propuşi de reclamante, instanţa a luat notã de poziţia acestora, care renunţaserã sã mai solicite audierea lor, şi a decis cã, în orice caz, aceastã dovadã nu era pertinentã, ţinând cont şi de termenul ce se scursese de la faptele întâmplate în 1991.
26. Reclamantele au formulat un recurs împotriva Deciziei din 8 aprilie 1999. În recursul lor, ele pretindeau cã constatarea instanţei, conform cãreia ele încãlcaserã regulamentul de ordine interioarã, nu fusese deloc motivatã, deoarece instanţa nu fãcuse nicio trimitere la elementele de fapt ce ar fi putut justifica o astfel de concluzie.
27. Mai mult, reclamantele au criticat decizia instanţei pentru cã a fãcut referinţã într-un mod inexact sau incomplet la hotãrârile judecãtoreşti pronunţate anterior în cauzã. Dupã cum au pretins pãrţile, concluziile reţinute în mod eronat de Tribunalul Municipiului Bucureşti se refereau în special la ilegalitatea procedurii de concediere, şi anume la lipsa unei anchete prealabile şi la nerespectarea principiului administrãrii gradate a sancţiunilor în dreptul muncii. De asemenea, ele s-au referit la ilegalitatea deciziei de concediere, pe motivul cã aceasta fãcea trimitere la acuzaţii generale. De asemenea, reclamantele i-au reproşat Tribunalului Municipiului Bucureşti faptul cã a reţinut în mod eronat concluziile instanţelor ce se pronunţaserã în prealabil în privinţa audierii martorilor pe care ele îi propuseserã.
28. Reclamantele au pretins cã instanţa încãlcase autoritatea de lucru judecat a hotãrârii Curţii de Apel Bucureşti, pronunţatã la data de 16 aprilie 1997, care statuase cã ancheta prealabilã nu fusese îndeplinitã.
29. În ceea ce priveşte temeinicia cererii lor, ele au arãtat, de asemenea, în recursul lor cã decizia de concediere era nulã nu numai pentru lipsa anchetei prealabile, dar şi pentru încãlcarea principiului responsabilitãţii individuale. De asemenea, ele au contestat valabilitatea procesului-verbal al adunãrii din 15 octombrie 1991 şi faptele reţinute în acesta. Ele au criticat faptul cã instanţa îşi întemeiase hotãrârea pe o astfel de probã, fãrã sã administreze şi altele.
30. Curtea de Apel Bucureşti, sesizatã cu soluţionarea recursului, a ţinut douã şedinţe. La şedinţa din 14 iulie 1999, instanţa, statuând într-un complet de judecatã compus din 3 judecãtori (C.P.E., M.C.S. şi E.T.), a amânat analiza cauzei la cererea Agenţiei.
31. Dezbaterile contradictorii asupra temeiniciei recursului au avut loc în şedinţa din 17 august 1999. La acea datã, Curtea de Apel a statuat într-un complet de judecatã compus din judecãtorii R.S., I.L.C. şi N.F. La data de 24 august 1999, acelaşi complet a pronunţat o hotãrâre prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantelor. Curtea de Apel a reluat, în principal, considerentele Tribunalului Municipiului Bucureşti. Hotãrârea are urmãtorul conţinut, în pãrţile sale pertinente:
"În mod corect s-a reţinut cã ordinul în litigiu a fost emis cu respectarea atât a prevederilor <>Legii nr. 1/1970 , art. 13, cât şi cele ale Codului muncii.
În speţã, contestatoarele au luat la cunoştinţã faptele pentru care urma sã se ia mãsura desfacerii contractului de muncã, dar au refuzat sã-şi facã apãrãri sau sã dea o declaraţie scrisã.
Ordinul emis pentru ambele contestatoare nu este o decizie colectivã, el referindu-se la fapta fiecãreia dintre angajate şi prevede sancţiune în acelaşi mod.
Faptele imputate au fost concretizate pentru fiecare, suficient pentru a se putea face apãrãri în legãturã cu ele de cãtre cei interesaţi.
Aserţiunile legate de administrarea probei cu martori nu sunt subordonate unei cereri sau critici, astfel cã nu pot fi încadrate în nici unul din motivele de casare prevãzute limitativ de lege.
În continuare se susţine cã în speţã a operat autoritatea de lucru judecat referitor în ce priveşte nelegalitatea şi nulitatea ordinului în litigiu, întrucât prin Decizia nr. 767/1997 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat acest fapt - celelalte instanţe nemaiavând posibilitatea sã rediscute chestiunea.
Critica este greşitã.
În puterea lucrului judecat nu poate intra decât acea parte din hotãrârea judecãtoreascã care poate fi executatã şi care reprezintã concluzia finalã a activitãţii de judecatã, adicã dispozitivul - ori prin sus-menţionata decizie nu s-a luat o astfel de mãsurã.
Prin hotãrârea recuratã s-au examinat în mod corect temeiurile de drept aplicabile în speţã şi care sunt în vigoare."
ÎI. Dreptul intern pertinent
32. Prevederile pertinente ale Codului de procedurã civilã, în vigoare la data evenimentelor, erau redactate astfel:
ARTICOLUL 187
"Instanţa va putea mãrgini numãrul martorilor propuşi."
ARTICOLUL 188
"(1) Împotriva martorului care lipseşte la prima citare, instanţa va da mandat de aducere.
(...)
(3) Dacã, dupã mandatul de aducere, martorul nu se înfãţişeazã, instanţa va putea pãşi la judecatã."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a articolului 6 § 1 din Convenţie
A. Durata procedurii
33. Reclamantele pretind cã durata procedurii a încãlcat principiul "termenului rezonabil", aşa cum este el prevãzut de art. 6 §1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
1. Perioada de luat în considerare
34. Guvernul apreciazã cã perioada de luat în considerare a început la data de 20 iunie 1994, data ratificãrii Convenţiei de cãtre România.
35. Reclamantele au replicat cã aceastã perioadã a început la data de 29 noiembrie 1991 odatã cu introducerea acţiunii şi a luat sfârşit la data de 24 august 1999 odatã cu decizia definitivã a Curţii de Apel Bucureşti.
36. Curtea considerã cã procedura a început la data de 29 noiembrie 1991 cu introducerea acţiunii de cãtre reclamante în faţa Judecãtoriei sectorului 1 Bucureşti şi s-a finalizat la data de 24 august 1999 odatã cu decizia definitivã a Curţii de Apel Bucureşti. Aşadar, ea a durat 7 ani, 8 luni şi 25 de zile, pentru trei instanţe.
37. Totuşi, Convenţia fiind intratã în vigoare în privinţa României la data de 20 iunie 1994, perioada anterioarã acestei date nu intrã ratione temporis în competenţa Curţii. Mai mult, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de 5 ani şi douã luni ce s-a scurs de la data intrãrii în vigoare a Convenţiei în privinţa României, adicã 20 iunie 1994, chiar dacã ea va ţine cont de stadiul în care ajunsese procedura pânã la aceastã datã (vezi, de exemplu, Humen împotriva Poloniei [MC], nr. 26.614/95, §§ 58-59, 15 octombrie 1999, şi Strãin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, § 63, 21 iulie 2005).
2. Caracterul rezonabil al procedurii
38. Guvernul se opune argumentului încãlcãrii principiului "termenului rezonabil", aşa cum este el prevãzut la art. 6 § 1 din Convenţie. Conform acestuia, cauza prezenta un anumit grad de complexitate, deoarece se referea la un litigiu de muncã. Reclamantele au propus un mare numãr de martori şi, în speţã, se impunea o expertizã. Mai mult, comportamentul reclamantelor a contribuit la prelungirea procedurii, din cauza trimiterilor succesive ale cauzei spre rejudecare, solicitate de acestea.
Invocând jurisprudenţa Patricny şi Patricna împotriva Republicii Cehe [(dec.), nr. 75.135/01, 11 martie 2003] şi Kos împotriva Republicii Cehe (nr. 75.546/1, 30 noiembrie 2004), precum şi faptul cã, în faţa fiecãrei instanţe, procedura judiciarã a avut termene rezonabile, Guvernul concluzioneazã cã durata procedurii a fost rezonabilã.
39. Reclamantele apreciazã cã procedura nu prezenta niciun element de complexitate şi cã nu li se poate reproşa cã au folosit mijloacele de probã pe care le-au considerat utile, şi anume depoziţiile martorilor. Ele contestã afirmaţia Guvernului prin care acesta le imputã durata procedurii, arãtând cã ele au cerut în mai multe rânduri schimbarea datelor termenelor de judecatã în sensul accelerãrii procedurii. În schimb, ele considerã cã lentoarea procedurii se explicã prin greşelile de ordin procedural ale instanţelor, prin amânarea succesivã a procedurii din cauza absenţei martorilor, fãrã ca, totuşi, instanţele sã emitã mandate de aducere, şi prin amânarea excesivã a pronunţãrii hotãrârilor.
40. Curtea reaminteşte faptul cã aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantelor şi de cel al autoritãţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru pãrţile în cauzã (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Curtea reaminteşte cã se impune o diligenţã specialã pentru contenciosul de muncã (Ruotolo împotriva Italiei, Hotãrârea din 27 februarie 1992, seria A nr. 230-D, p. 39, § 17). În acest sens, un angajat care se considerã suspendat sau concediat pe nedrept de cãtre angajatorul sãu are un mare interes personal sã obţinã rapid o hotãrâre judecãtoreascã asupra legalitãţii acestei mãsuri, litigiile de muncã necesitând, prin natura lor, o hotãrâre rapidã, ţinând cont de miza litigiului pentru persoana în cauzã, care îşi pierde, din cauza concedierii, mijloacele de subzistenţã (Obermeier împotriva Austriei, Hotãrârea din 28 iunie 1990, seria A nr. 179, pp. 23-24, § 72, şi Caleffi împotriva Italiei, Hotãrârea din 24 mai 1991, seria A nr. 206-B, p. 20, § 17).
41. Curtea apreciazã cã nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantelor nu explicã durata procedurii.
42. În ceea ce priveşte comportamentul instanţelor naţionale, Curtea constatã cã, în speţã, întârzierea în procedurã a fost cauzatã de casãrile şi trimiterile succesive spre rejudecare ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisã spre rejudecare de trei ori, fie cãtre judecãtorie, fie cãtre Tribunalul Municipiului Bucureşti, ca urmare a omisiunii instanţelor de a se pronunţa asupra anumitor capete de cerere formulate în speţã. Mai mult încã, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfârşit, deoarece nicio prevedere legalã nu îi putea pune capãt. Deşi Curtea nu este competentã sã analizeze modalitatea în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat legea internã, ea considerã totuşi cã motivul casãrilor succesive cu trimitere spre rejudecare îl reprezintã erorile comise de instanţele inferioare în examinarea cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). Mai mult, repetarea acestor casãri denotã o deficienţã de funcţionare a sistemului judiciar.
43. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei şi jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã, în speţã, durata procedurii litigioase este excesivã şi nu rãspunde cerinţei "termenului rezonabil".
44. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1.
B. Continuitatea completului de judecatã
45. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantele susţin cã litigiul lor a fost în mod succesiv examinat de 81 de judecãtori, dintre care 28 au pronunţat hotãrâri, de-a lungul întregii proceduri. Ele apreciazã cã aceste schimbãri repetate au afectat capacitatea judecãtorilor de a le cunoaşte cauza, ceea ce a avut ca urmare hotãrâri contradictorii, care au fost casate ulterior şi care au dat posibilitatea unor trimiteri spre rejudecare repetate. Ele considerã cã, astfel, echitatea procedurii a fost afectatã de la început şi pânã la sfârşit.
46. Guvernul nu contestã schimbãrile în completele de judecatã. Cu toate acestea, el apreciazã cã aceste schimbãri nu au afectat echitatea procedurii. El constatã cã regula continuitãţii completului de judecatã nu poate fi absolutã, ţinând cont de faptul cã procedura în cauzã a fost complexã, cã a avut nevoie de mai multe şedinţe publice şi cã anumiţi judecãtori care au examinat cauza au pãrãsit magistratura sau au fost integraţi în alte instanţe pe parcursul procedurii litigioase.
Mai mult, în virtutea principiului continuitãţii completului de judecatã recunoscut în dreptul românesc, judecãtorul care a participat la dezbateri trebuie sã fie acelaşi cu cel care pronunţã hotãrârea. Aceastã soluţie este justificatã prin faptul cã toate chestiunile şi excepţiile ridicate în faţa instanţei în şedinţele publice sunt notate în încheierea de şedinţã, sub sancţiunea nulitãţii, astfel cã este imposibilã consemnarea fãrã nicio omisiune a conţinutului dezbaterilor, motiv pentru care principiul administrãrii directe a justiţiei trebuie respectat. Astfel, Guvernul atrage atenţia cã judecãtorii care au pronunţat hotãrârile criticate de cãtre reclamante au fost aceiaşi cu cei care au participat la dezbateri.
Mai mult încã, schimbarea completului de judecatã nu a fãcut procesul inechitabil şi nu a afectat capacitatea judecãtorilor de a cunoaşte litigiul deoarece reclamantele au avut ocazia sã îşi exercite drepturile de apãrare şi de a-şi face auzite argumentele, iar judecãtorii au avut posibilitatea de a lua la cunoştinţã informaţiile din dosar. Guvernul invocã în acest sens Hotãrârea Pitkanen împotriva Finlandei (nr. 30.508/96, § 62/65, 9 martie 2004).
47. Curtea reaminteşte cã s-a pronunţat în privinţa cerinţei duratei rezonabile a procesului, atunci când procedura civilã s-a prelungit excesiv din cauza repetãrii audierilor în faţa unor complete diferite ale instanţelor interne, din cauza faptului cã anumiţi judecãtori s-au pensionat, au demisionat sau au fost transferaţi într-o altã instanţã (vezi Gregoriou împotriva Ciprului, nr. 62.242/00, §§ 26-27, 33-34 şi 43, 25 martie 2003).
48. Acest capãt de cerere fiind strâns legat de capãtul de cerere referitor la durata procedurii, Curtea apreciazã cã nu este necesar sã statueze separat asupra temeiniciei sale.
ÎI. Asupra aplicãrii articolului 41 din Convenţie
49. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
50. Prima reclamantã solicitã 109.094,74 de euro cu titlu de daune materiale şi morale pe care le-a suportat. Cea de-a doua reclamantã solicitã 109.909,56 de euro cu acelaşi titlu.
51. Guvernul contestã aceste pretenţii.
52. Curtea nu observã nicio legãturã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi prejudiciul material pretins şi respinge aceastã cerere. În schimb, ea apreciazã cã reclamantele au suportat un anumit prejudiciu moral. Statuând în echitate, ea le acordã fiecãreia câte 1.400 de euro cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecatã
53. Reclamantele solicitã, de asemenea, 3.342 de euro cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii.
54. Guvernul contestã aceste pretenţii.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea le acordã reclamantelor împreunã suma de 300 de euro cu titlu de cheltuieli de judecatã pentru procedura naţionalã.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã este necesar sã statueze separat asupra temeiniciei capãtului de cerere referitor la continuitatea completului de judecatã;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã plãteascã, în cel mult trei luni de la data la care hotãrârea va rãmâne definitivã conform art. 44 § 2 din Convenţie, 1.400 de euro (unamiepatrusute euro) cu titlu de daune morale fiecãreia dintre reclamante şi 300 de euro (treisute euro) împreunã, cu titlu de cheltuieli de judecatã;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã, având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 15 iunie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. ZUPANCIC,
preşedinte
Vincent BERGER,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
