Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 33.118/05)
Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute la art. 44 paragraful 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Geleri împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 ianuarie 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 33.118/05 îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean turc, domnul Zeyneddin Geleri (reclamantul), a sesizat Curtea la 1 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de Fikri Ergen, avocat în Bruxelles. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Informat cu privire la dreptul sãu de a lua parte la procedurã (art. 36 paragraful 1 din Convenţie şi art. 44 din Regulament), guvernul turc nu a dorit sã se prevaleze de dreptul sãu de a interveni în procedurã.
3. La 16 aprilie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 paragraful 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
4. Reclamantul s-a nãscut în 1973 şi locuieşte în Chişinãu, în Moldova.
5. Reclamantul este cetãţean turc de origine kurdã, cu domiciliul în Bucureşti înainte de a fi expulzat. La 15 noiembrie 1993, acesta a fost înregistrat de Serviciul pentru Strãini al Municipiului Bucureşti care i-a prelungit dreptul de şedere de la 20 ianuarie 1994 pânã la 19 iulie 1994.
6. La 7 mai 1998, reclamantul a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de Judecãtoria Focşani pentru nerespectarea normelor privind operaţiunile de import şi export, fals, fals privind identitatea şi trecerea ilegalã a frontierei. Astfel cum reiese din copia hotãrârii definitive de condamnare, depusã la dosar de Guvern, pedeapsa pronunţatã împotriva reclamantului a fãcut obiectul graţierii, în ziua în care a fost pronunţatã.
7. La 27 noiembrie 1998, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, reclamantul a obţinut statutul de refugiat politic în România. Acest statut i-a fost acordat pentru o duratã nelimitatã, prin ordinul ministrului de interne din 15 octombrie 2001.
8. În 2003, acesta s-a cãsãtorit cu o cetãţeanã româncã. O copie a certificatului de cãsãtorie a fost depusã la dosar. La 25 ianuarie 2005, cuplul a avut o fiicã. În afarã de aceasta, reclamantul mai era asociat în douã societãţi comerciale.
9. Prin ordonanţa din 21 februarie 2005, procurorul Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti l-a declarat pe reclamant indezirabil şi i-a interzis şederea în România pentru o perioadã de 10 ani, pe motiv cã "indicii temeinice şi grave indicau faptul cã acesta desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã". Ultimul paragraf al ordonanţei indica faptul cã aceasta fusese comunicatã reclamantului şi pusã în aplicare de Autoritatea pentru strãini, obligaţie care decurgea din art. 81 al Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strãinilor în România.
10. Aceastã ordonanţã a fost comunicatã reclamantului la 23 februarie 2005. La aceastã ultimã datã, la ora 18,45, a fost arestat şi expulzat în Italia. Din elementele aflate la dosar reiese cã reclamantul nu a fost reţinut într-un centru de detenţie temporarã. Potrivit persoanei în cauzã, înainte de expulzarea sa în Italia, agenţii de poliţie însãrcinaţi cu executarea acestei mãsuri l-au lovit şi l-au rãnit cu ocazia prinderii sale în vederea expulzãrii. Acesta afirmã cã a fost lovit şi rãnit şi, din aceastã cauzã, şi-a pierdut cunoştinţa, trezindu-se doar la aeroportul din Bucureşti. Reclamantul a aterizat la Verona. Ulterior, a plecat la Roma, unde a fost examinat de E.Z., medic în Asociaţia de combatere a torturii, Medici contro la tortura, care a întocmit un certificat constatator medical. O copie a certificatului medical a fost depusã la dosarul prezentei cauze.
11. Certificatul medical întocmit la 1 martie 2005 de medicul E.Z. a constatat rãnile reclamantului [excoriaţii, echimoze, contuzii, la nivelul capului (frunte), la nivelul toracelui (spate), precum şi la nivelul abdominal şi al mâinilor şi picioarelor].
12. La 28 februarie 2005, avocatul reclamantului a depus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o contestaţie împotriva ordonanţei din 21 februarie 2005. Acesta solicita suspendarea executãrii mãsurii; denunţa, printre altele, nemotivarea mãsurii luate împotriva clientului sãu; de asemenea, sublinia cã reclamantul trãia de mult timp în România, era cãsãtorit cu o cetãţeanã româncã, aceştia aveau un copil şi nu sãvârşise nicio infracţiune împotriva securitãţii statului. Acesta preciza cã clientul sãu era asociat în douã societãţi comerciale.
13. Avocatul Autoritãţii pentru strãini a rãspuns cã autoritãţile nu aveau nicio obligaţie de motivare a unei asemenea mãsuri, din moment ce motivele intrau sub incidenţa securitãţii naţionale. În afarã de aceasta, avocatul reclamantului a imputat autoritãţilor condiţiile de îmbarcare a reclamantului pentru Italia, în special loviturile şi rãnile primite din partea agenţilor de poliţie. În cadrul procedurii desfãşurate în faţa curţii de apel, avocatul reclamantului a depus în acest sens copia certificatului medical întocmit la 1 martie 2005.
14. Prin hotãrârea din 3 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia reclamantului ca fiind nefondatã, cu urmãtoarea motivaţie:
"[...] Declararea ca indezirabil, în sensul art. 83 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, constituie o mãsurã administrativã, dispusã împotriva unui strãin care a desfãşurat, desfãşoarã ori existã indicii temeinice cã intenţioneazã sã desfãşoare activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã sau ordinea publicã.
În consecinţã, dupã ce a analizat cererea formulatã la 21 ianuarie 2005 de Serviciul Român de Informaţii, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti a emis ordonanţa [...], reclamantul fiind informat cu privire la aceasta [...].
Prin urmare, expulzarea strãinului Geleri Zeyneddin în Italia a fost efectuatã în mod legal, în conformitate cu ordonanţa parchetului, la cererea Serviciului Român de Informaţii.
În ceea ce priveşte temeinicia şi legalitatea ordonanţei, act administrativ unilateral, trebuie reţinut cã, în temeiul art. 83 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, datele şi informaţiile care stau la baza deciziei prin care un strãin este declarat indezirabil din raţiuni de siguranţã naţionalã nu pot, fãrã nicio excepţie, sã fie aduse - în mod direct sau indirect - la cunoştinţa persoanei în cauzã, deoarece aceste informaţii sunt informaţii secrete, în temeiul Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Dupã ce a examinat constituţionalitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, Curtea Constituţionalã a hotãrât, prin Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003, cã dispoziţiile conţinute de acest articol erau conforme cu Constituţia în vigoare la momentul faptelor şi cã principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, nu a fost încãlcat, deoarece pentru persoana în cauzã a fost deschisã calea acţiunii în justiţie împotriva mãsurii dispuse de procuror.
[...] cererea reclamantului de anulare a ordonanţei [...] nu poate sã fie decât respinsã, din urmãtoarele motive:
În temeiul art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, exercitarea cãii de atacnu are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil a strãinului.
O cerere de suspendare a acestei mãsuri [...] trebuie respinsã, deoarece a rãmas fãrã obiect întrucât cererea principalã a fost examinatã cu celeritate - la 3 zile de la primirea acesteia [...]
În orice caz, ordonanţa a fost deja executatã în temeiul alin. (4) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificatã la 27 noiembrie 2004, strãinul fiind expulzat în Italia.
[...] instanţa respinge argumentele reclamantului privind neluarea în custodie publicã de cãtre autoritãţi, prevãzutã la art. 87 din ordonanţa menţionatã, deoarece instanţa a constatat legalitatea şi temeinicia ordonanţei parchetului, legea-cadru care conferã prioritate intereselor siguranţei naţionale, fiind respectatã în speţã.
În conformitate cu art. 93 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificatã prin Legea nr. 482/2004, atâta timp cât ordonanţa procurorului nu prevede luarea în custodie publicã de cãtre autoritãţi, aceastã mãsurã este consideratã ca fiind inoportunã în raport cu art. 83 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificatã prin Legea nr. 482/2004.
De asemenea, instanţa respinge motivele întemeiate pe art. 134 alin. (1) lit. b), interpretat în lumina art. 24 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, deoarece în speţã este vorba de o situaţie care, din raţiuni de siguranţã naţionalã sau de ordine publicã, impune expulzarea reclamantului, calitatea sa de refugiat fãrã limitã de timp neconstituind un obstacol în calea adoptãrii mãsurii pentru declararea sa ca indezirabil.
Motivele privind integrarea socioeconomicã a reclamantului, în mãsura în care acesta nu îşi respectase obligaţiile în calitate de strãin, în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, modificatã, nu au nicio relevanţã.
Astfel cum reiese din documentul nr. [...] şi dintr-un proces-verbal de verificare, acţiunea penalã a fost declanşatã împotriva strãinului la 20 ianuarie 1997, pentru identitate falsã; într-adevãr, la data intrãrii pe teritoriul românesc, acesta s-a identificat ca Sayrah Meyreddin, apoi a fost condamnat la o pedeapsã cu închisoarea de 2 ani cu executare, iar ulterior a beneficiat de o graţiere în temeiul Legii nr. 137/1997 [...]
Din aceste motive, Curtea respinge ca nefondatã contestaţia reclamantului şi confirmã ordonanţa nr. 498/II-05/2005 din 21 februarie 2005 a Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti."
15. Potrivit Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, aceastã hotãrâre este definitivã.
16. Din copia unei scrisori trimise la 9 octombrie 2009 din partea Ministerului de Interne agentului guvernamental român reiese cã, la 19 aprilie 2005, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a anulat statutul de refugiat al reclamantului.
17. Reclamantul a introdus o nouã contestaţie împotriva ordonanţei pronunţate la 21 februarie 2005. De aceastã datã a solicitat anularea ordonanţei parchetului invocând statutul sãu de refugiat şi a solicitat Curţii de Apel Bucureşti sã îi confirme statutul de refugiat care îi fusese acordat în 1998.
18. Prin hotãrârea din 14 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis o excepţie invocatã de Ministerul de Interne şi a respins acţiunea reclamantului invocând autoritatea de lucru judecat. Cu privire la capãtul de cerere referitor la statutul de refugiat al reclamantului, curtea de apel a hotãrât cã, atâta timp cât mãsura de retragere a statutului de refugiat nu era anulatã pe cale judiciarã, era imposibil sã li se dispunã autoritãţilor menţinerea acestei mãsuri. Aceastã hotãrâre a fost confirmatã prin hotãrârea din 7 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu aceeaşi motivare.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strãinilor în România, astfel cum a fost aprobatã cu modificãri şi completãri de Legea nr. 357/2003 şi modificatã şi completatã de Legea nr. 482/2004
"ARTICOLUL 81
Aducerea la cunoştinţa strãinului a dispoziţiei de pãrãsire a teritoriului
(1) Aducerea la cunoştinţa strãinului a dispoziţiei de pãrãsire a teritoriului României se realizeazã de cãtre Autoritatea pentru strãini ori de formaţiunile sale teritoriale.
(2) Dispoziţia de pãrãsire a teritoriului se redacteazã în douã exemplare, în limba românã şi într-o limbã de circulaţie internaţionalã.
(3) Atunci când strãinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de pãrãsire a teritoriului se înmâneazã acestuia, sub semnãturã [...].
(4) Dacã strãinul nu este prezent, comunicarea se realizeazã astfel:
a) prin poştã, cu confirmare de primire, la adresa la care strãinul a declarat cã locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autoritãţii pentru strãini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte strãinul. [...]
ARTICOLUL 83
Declararea ca indezirabil
(1) Declararea ca indezirabil constituie o mãsurã administrativã de autoritate, dispusã împotriva unui strãin care a desfãşurat, desfãşoarã ori existã indicii temeinice cã intenţioneazã sã desfãşoare activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã sau ordinea publicã.
(2) Mãsura prevãzutã la alin. (1) se dispune de cãtre procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autoritãţii pentru strãini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevãzute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţã, prin ordonanţã motivatã, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobãrii acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru strãini pentru a fi pusã în executare. Atunci când declararea strãinului ca indezirabil se întemeiazã pe raţiuni de siguranţã naţionalã, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al strãinului înceteazã de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil.
(4^1) Punerea în executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil se realizeazã prin escortarea strãinului pânã la frontierã sau în ţara de origine, de cãtre personalul specializat al Autoritãţii pentru strãini.
(5) Perioada pentru care un strãin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani [...].
ARTICOLUL 84
Aducerea la cunoştinţa strãinului a mãsurii de declarare ca indezirabil
(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţa strãinului de cãtre Autoritatea pentru strãini, în condiţiile prevãzute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţã naţionalã se poate face numai în condiţiile stabilite şi cãtre destinatarii în mod expres prevãzuţi de actele normative care reglementeazã regimul activitãţilor referitoare la siguranţa naţionalã şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formã, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa strãinului declarat indezirabil.
ARTICOLUL 85
Contestarea ordonanţei de declarare ca indezirabil a strãinului
(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacatã de strãinul împotriva cãruia a fost dispusã, în termen de 5 zile lucrãtoare de la data comunicãrii, la Curtea de Apel Bucureşti. [...] Hotãrârea este definitivã şi irevocabilã.
(2) Exercitarea cãii de atac prevãzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei [...]."
B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale
19. Într-o cauzã similarã celei a reclamantului, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat cu privire la compatibilitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constituţionale ale nediscriminãrii, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. În aceastã cauzã, excepţia de neconstituţionalitate fusese invocatã de un strãin în cadrul contestãrii ordonanţei parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motiv cã "existã suficiente indicii temeinice cã acesta desfãşoarã activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã".
Curtea Constituţionalã a considerat cã articolul citat anterior era conform cu Constituţia, din urmãtoarele motive:
"[...] situaţia strãinilor declaraţi indezirabili în scopul apãrãrii siguranţei naţionale şi protejãrii informaţiilor clasificate este diferitã de cea a celorlalţi cetãţeni strãini, ceea ce poate determina legiuitorul sã stabileascã drepturi diferite pentru aceste douã categorii de cetãţeni strãini, fãrã ca prin aceasta sã se încalce principiul egalitãţii. Diferenţa realã care rezultã din cele douã situaţii justificã existenţa unor reguli distincte.
Totodatã Curtea constatã cã interdicţia stabilitã de legiuitor pentru cetãţenii strãini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţã datele şi informaţiile pe baza cãrora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţã cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cãrora «Dreptul la informaţie nu trebuie sã prejudicieze [...] siguranţa naţionalã». [...]
Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcã principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva mãsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisã calea acţiunii în justiţie.
Curtea nu poate reţine nici [critica] [referitoare] la independenţa judecãtorilor [curţii de apel], deoarece aceştia trebuie sã respecte legea care dã prioritate intereselor privind siguranţa naţionalã a României. Instanţa urmeazã sã soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul strãinilor în România, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), [...], Curtea reţine cã textul legal criticat nu opreşte pãrţile interesate de a apela la instanţele judecãtoreşti, de a fi apãrate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţioneazã într-o societate democraticã procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotãrârea din 5 octombrie 2000, pronunţatã în cauza Maaouia contra Franţei) cã «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea strãinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de naturã penalã, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie. [...].»"
C. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedurã penalã în vigoare la momentul faptelor se citesc dupã cum urmeazã:
"ARTICOLUL 283
Conţinutul plângerii
Plângerea trebuie sã cuprindã descrierea faptei, indicarea autorului, arãtarea mijloacelor de probã, indicarea adresei pãrţilor şi a martorilor, precizarea dacã persoana vãtãmatã se constituie parte civilã şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 8 din Convenţie
20. Reclamantul pretinde cã mãsura de expulzare al cãrei obiect l-a fãcut, precum şi interdicţia de şedere pe o perioadã de 10 ani, pronunţatã împotriva sa, aduc atingere dreptului sãu la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, redactat astfel:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisã ingerinţa unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât dacã aceasta este prevãzutã de lege şi constituie, într-o societate democraticã, o mãsurã necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sãnãtãţii, a moralei, a drepturilor şi a libertãţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate
21. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele pãrţilor
22. Guvernul nu contestã cã mãsura de expulzare a reclamantului poate fi analizatã din perspectiva art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul la respectarea vieţii de familie a reclamantului, dar apreciazã cã ingerinţa era prevãzutã de lege, şi anume de art. 83 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, avea un scop legitim, şi anume menţinerea siguranţei naţionale, şi era necesarã într-o societate democraticã. În acest sens invocã Hotãrârea Boughanemi împotriva Franţei, 24 aprilie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-II.
23. Guvernul subliniazã cã nu existã nicio obligaţie generalã impusã statelor de a nu expulza strãinii extrem de periculoşi pentru siguranţa şi ordinea publicã naţionalã, chiar şi în prezenţa unei posibile ingerinţe în viaţa privatã a acestora. Acesta susţine cã reclamantul trãise în România doar timp de 7 ani înainte de expulzare şi invocã jurisprudenţa Brahimi în care expulzarea unui reclamant care trãise timp de 8 ani în Franţa fusese consideratã compatibilã cu garanţiile art. 8 din Convenţie (Brahimi împotriva Franţei, nr. 64.357/01, 19 iunie 2003). În cele din urmã, Guvernul insistã asupra criteriului privind durata şederii reclamantului şi invocã condamnarea reclamantului pentru infracţiuni sãvârşite pe teritoriul românesc, ca motiv principal al expulzãrii sale.
24. Reclamantul contestã argumentul Guvernului. Acesta afirmã cã situaţia în speţã este similarã cu cea a reclamanţilor în cauzele Lupşa împotriva României (nr. 10.337/04, 8 iunie 2006) şi Kaya împotriva României (nr. 33.970/05, 12 octombrie 2006). Potrivit acestuia, în prezenta cauzã, Curtea de Apel Bucureşti a încercat sã confere un aspect formal de legalitate hotãrârii din 3 martie 2005, referindu-se la urmãrirea penalã declanşatã împotriva sa în 1997 pentru fals de identitate. Or, reclamantul precizeazã cã aceastã procedurã se referea la caracterul clandestin al situaţiei sale şi cã respectiva condamnare la o pedeapsã privativã de libertate a fost urmatã de o graţiere. În plus, statul român i-a acordat ulterior statutul de refugiat, mai întâi cu titlu temporar (prin decizia din 27 noiembrie 1998) şi apoi cu titlu definitiv (la 15 octombrie 2001). Prin urmare, reclamantul subliniazã cã, deşi curtea de apel s-a întemeiat, în motivarea hotãrârii sale pronunţate în 2005, pe condamnarea penalã din 1998, faptele de la baza acestei condamnãri nu erau de naturã sã aducã atingere siguranţei naţionale a statului român.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie
25. Curtea reaminteşte cã, potrivit unui principiu de drept internaţional consacrat, statele au dreptul, fãrã a aduce atingere angajamentelor care decurg pentru acestea din tratate, de a controla intrarea neresortisanţilor pe teritoriul lor (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 67, seria A nr. 94, şi Boujlifa împotriva Franţei, 21 octombrie 1997, pct. 42, Culegere 1997-VI). Cu toate acestea, în mãsura în care ar aduce atingere unui drept protejat de art. 8 paragraful 1, deciziile lor în domeniu trebuie sã se dovedeascã necesare într-o societate democraticã, adicã sã fie justificate printr-o necesitate socialã imperioasã şi, în special, proporţionale cu scopul legitim urmãrit [Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 52, Culegere 1998-I, Mehemi împotriva Franţei, 26 septembrie 1997, pct. 34, Culegere 1997-VI, Boultif, citatã anterior, pct. 46, Slivenko împotriva Letoniei (GC), nr. 48.321/99, pct. 113, CEDO 2003-X, şi Uner împotriva Olandei (GC), nr. 46.410/99, pct. 54, CEDO 2006-XII].
26. Chiar dacã, în aceste condiţii, art. 8 din Convenţie nu conferã unei anumite categorii de strãini un drept absolut de a nu fi expulzaţi, jurisprudenţa Curţii demonstreazã pe larg cã existã circumstanţe în care expulzarea unui strãin implicã încãlcarea acestei dispoziţii (a se vedea, de exemplu, hotãrârile Moustaquim împotriva Belgiei, 18 februarie 1991, pct. 49, seria A nr. 193, şi Boultif, citatã anterior; şi, de asemenea, Amrollahi împotriva Danemarcei, nr. 56.811/00, 11 iulie 2002, Yilmaz împotriva Germaniei, nr. 52.853/99, 17 aprilie 2003, şi Keles împotriva Germaniei, nr. 32.231/02, 27 octombrie 2005). În Cauza Boultif, citatã anterior, Curtea a enumerat criteriile care trebuiau utilizate pentru a aprecia dacã o mãsurã de expulzare era necesarã într-o societate democraticã şi proporţionalã cu scopul legitim urmãrit. Aceste criterii, reproduse la pct. 40 din hotãrârea camerei, sunt urmãtoarele:
- natura şi gravitatea infracţiunii sãvârşite de reclamant;
- durata şederii persoanei în cauzã în ţara din care trebuie expulzat;
- perioada de timp care s-a scurs de la infracţiune, precum şi conduita reclamantului în aceastã perioadã;
- naţionalitatea diverselor persoane în cauzã;
- situaţia familialã a reclamantului, în special, dupã caz, durata cãsãtoriei acestuia, precum şi alţi factori care dovedesc caracterul efectiv al unei vieţi de familie în cadrul unui cuplu;
- chestiunea dacã soţul sau soţia avea cunoştinţã de infracţiune la momentul întemeierii unei familii;
- chestiunea dacã au rezultat copii din cãsãtorie şi, în acest caz, vârsta acestora; şi
- gravitatea dificultãţilor cu care soţul sau soţia riscã sã se confrunte în ţara în care reclamantul trebuie expulzat.
27. În speţã, Curtea subliniazã cã reclamantul a fost condamnat în 1998, şi anume cu mai mult de 7 ani înainte de expulzarea sa, pentru infracţiuni de fals şi uz de fals, fals privind identitatea şi nerespectarea normelor privind operaţiuni de export şi import, şi cã aceastã condamnare a fost urmatã de o graţiere. De asemenea, aceasta subliniazã cã reclamantul avusese drept legal de şedere pe teritoriul românesc din 1998, în baza statutului sãu de refugiat, cã era acţionar la douã societãţi comerciale şi cã se cãsãtorise cu o cetãţeanã româncã împreunã cu care avea un copil.
28. Ţinând seama de aceste circumstanţe specifice, Curtea concluzioneazã cã mãsurile în litigiu au adus atingere atât "vieţii private" a reclamantului, cât şi "vieţii de familie" a acestuia.
29. O astfel de ingerinţã încalcã art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care aceasta se poate justifica din perspectiva paragrafului 2 al acestui articol, şi anume dacã este "prevãzutã de lege", urmãreşte un scop legitim sau scopuri legitime enumerate în aceastã dispoziţie şi este "necesarã într-o societate democraticã" pentru atingerea acestora.
b) Cu privire la justificarea ingerinţei
30. Curtea reaminteşte cã, potrivit jurisprudenţei sale constante, formularea "prevãzutã de lege" urmãreşte mai întâi ca mãsura incriminatã sã aibã un temei în dreptul intern, însã are legãturã şi cu calitatea legii în cauzã: aceşti termeni impun accesibilitatea acesteia pentru persoanele în cauzã şi o formulare destul de precisã pentru a le permite, recurgând, la nevoie, la o bunã consiliere, sã prevadã, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumitã acţiune [a se vedea Maestri împotriva Italiei (GC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I].
31. În cauzele Lupsa şi Kaya, citate anterior, Curtea a hotãrât cã art. 83 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 - text legal care a reprezentat temeiul expulzãrii şi al interdicţiei de şedere a reclamantului - rãspundea criteriului accesibilitãţii, dar ridica probleme în ceea ce priveşte previzibilitatea. Înainte de a constata încãlcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a hotãrât cã, în speţã, curtea de apel se limitase la o examinare pur formalã a ordonanţei parchetului, fãrã sã treacã de afirmaţiile acestuia pentru a verifica dacã reclamantul prezenta într-adevãr un pericol pentru siguranţa naţionalã sau pentru ordinea publicã. În cele douã cauze citate anterior, Curtea a constatat cã ingerinţa în viaţa privatã a reclamanţilor nu era prevãzutã de "o lege" care sã rãspundã cerinţelor Convenţiei, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autoritãţilor administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autoritãţilor.
32. În speţã, ca în cauzele citate anterior, printr-o ordonanţã a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis şederea pentru o perioadã determinatã şi a fost expulzat pe motiv cã Serviciul Român de Informaţii avea "informaţii suficiente şi grave conform cãrora desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã". În urma contestaţiei reclamantului, ordonanţa parchetului a fost confirmatã prin hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului potrivit cãreia motivul principal al expulzãrii reclamantului era sãvârşirea mai multor infracţiuni pe teritoriul României, Curtea constatã cã, astfel cum reiese din ordonanţa din 21 februarie 2005, singurul motiv invocat de procurorul de la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti pentru a justifica expulzarea şi interdicţia de acces pe teritoriul românesc al reclamantului era pericolul pe care acesta din urmã îl reprezenta pentru siguranţa naţionalã. În acest context, Curtea concluzioneazã, în mod contrar afirmaţiilor Guvernului pârât, cã argumentul potrivit cãruia condamnarea reclamantului reprezenta motivul expulzãrii acestuia nu poate fi reţinut.
33. Desigur, este adevãrat cã noţiunea de "siguranţã naţionalã" nu poate face obiectul unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjã de apreciere lãsatã la dispoziţia executivului (a se vedea Hewitt şi Harman împotriva Regatului Unit, nr. 20.317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicatã, şi Christie împotriva Regatului Unit, nr. 21.482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii şi rapoarte 78-A, p. 119 şi 134). Totuşi, aceasta nu poate depãşi limitele sensului propriu al termenului (a se vedea Asociaţia pentru integrare şi drepturile omului şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, nr. 62.540/00, pct. 84, 28 iunie 2007). Presupunând cã motivul invocat de Guvern se aflã, de asemenea, la baza mãsurii adoptate împotriva reclamantului, Curtea nu înţelege cum este posibil ca infracţiunile de fals şi uz de fals, declararea unei identitãţi false şi nerespectarea normelor de export şi import, sãvârşite de reclamant în 1997 şi urmate de o graţiere, sã aducã atingere, 6 ani mai târziu, în 2005, siguranţei naţionale şi interesului public, astfel încât sã justifice luarea unei asemenea mãsuri împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, C.G. împotriva Bulgariei, nr. 1.365/07, pct. 43, 24 iulie 2008).
34. În orice caz, înainte de orice analizã pentru a verifica dacã mãsura era "necesarã într-o societate democraticã" (a se vedea, în acest sens, criteriile definite în Hotãrârea Boultif, citatã anterior, şi revizuite în Cauza Uner, citatã anterior, pct. 54-58), Curtea reaminteşte principiul în temeiul cãruia orice persoanã care face obiectul unei mãsuri întemeiate pe motive de siguranţã naţionalã trebuie sã aibã garanţii împotriva caracterului arbitrar. Aceasta trebuie, mai ales, sã aibã posibilitatea de a solicita controlul mãsurii în litigiu de cãtre un organ independent şi imparţial, competent sã analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea mãsurii şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autoritãţilor. În faţa acestui organ de control, persoana în cauzã trebuie sã beneficieze de o procedurã contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autoritãţilor (Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, pct. 123-124, 20 iunie 2002).
35. În prezenta cauzã, ca şi în Cauza Lupşa, citatã anterior, Curtea de Apel Bucureşti s-a limitat la o examinare pur formalã a ordonanţei parchetului. În plus, nicio precizare cu privire la faptele imputate reclamantului nu a fost oferitã curţii de apel, astfel încât aceasta din urmã nu a putut sã treacã de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacã reclamantul prezenta într-adevãr un pericol pentru siguranţa naţionalã sau pentru ordinea publicã.
36. Prin urmare, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autoritãţilor administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autoritãţilor, Curtea constatã cã ingerinţa în viaţa privatã a acestuia nu era prevãzutã de "o lege" care sã rãspundã cerinţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif, citatã anterior, pct. 128).
37. Având în vedere aceastã constatare, Curtea apreciazã cã nu este necesar sã fie continuatã examinarea capãtului de cerere al reclamantului pentru a descoperi dacã ingerinţa urmãrea un "scop legitim" şi era "necesarã într-o societate democraticã".
Prin urmare, a fost încãlcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
38. Reclamantul denunţã o încãlcare a garanţiilor procedurale în cazul expulzãrii. Acesta invocã art. 1 din Protocolul nr. 7, care se citeşte dupã cum urmeazã:
"1. Un strãin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executãrii unei hotãrâri luate conform legii, iar el trebuie sã poatã:
a. sã prezinte motivele care pledeazã împotriva expulzãrii sale;
b. sã cearã examinarea cazului sãu; şi
c. sã cearã sã fie reprezentat în acest scop în faţa autoritãţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de cãtre aceastã autoritate.
2. Un strãin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este necesarã în interesul ordinii publice sau se întemeiazã pe motive de securitate naţionalã."
A. Cu privire la admisibilitate
39. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
40. Guvernul nu contestã aplicabilitatea, în speţã, a art. 1 din Protocolul nr. 7, dar considerã cã motive de securitate naţionalã impuneau mãsuri urgente. Prin urmare, acesta apreciazã cã expulzarea reclamantului era justificatã din perspectiva paragrafului 2.
41. De asemenea, Guvernul susţine cã, deşi a fost expulzat, reclamantul a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei instanţe. În aceastã privinţã, expune cã reclamantul a fost reprezentat de avocatul sãu, care a putut invoca în faţa curţii de apel motivele care militau împotriva expulzãrii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche împotriva Franţei, nr. 33.438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997). În cele din urmã, Guvernul afirmã cã prezenta cauzã este diferitã de Cauza Lupşa, citatã anterior, în mãsura în care reclamantul în speţã a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni sãvârşite pe teritoriul românesc, o mãsurã de graţiere neavând nicio incidenţã asupra rãspunderii penale a persoanei condamnate, ci numai asupra executãrii pedepsei.
42. Reclamantul invocã mutatis mutandis Cauza Kaya, citatã anterior, şi considerã cã situaţia în speţã este similarã.
43. În speţã, Curtea ia act de faptul cã reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României la momentul expulzãrii. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de securitate naţionalã, caz autorizat de art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, acesta avea dreptul sã se prevaleze de garanţiile enunţate la paragraful 1 al acestei dispoziţii (a se vedea raportul explicativ care însoţeşte Protocolul nr. 7).
44. Curtea evidenţiazã cã prima garanţie acordatã persoanelor vizate de acest articol prevede cã acestea nu pot fi expulzate decât "în temeiul executãrii unei hotãrâri luate conform legii". Întrucât cuvântul "lege" desemneazã legislaţia naţionalã, trimiterea la aceasta vizeazã, dupã exemplul tuturor dispoziţiilor Convenţiei, nu doar existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi calitatea legii: aceasta impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumitã protecţie împotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea publicã drepturilor garantate de Convenţie.
45. În aceastã privinţã, Curtea reaminteşte cã, la examinarea capãtului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, a concluzionat cã Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002, care constituia baza legalã a expulzãrii reclamantului, nu îi oferise garanţii minime împotriva caracterului arbitrar al autoritãţilor (supra, pct. 35).
46. În afarã de aceasta, Curtea subliniazã cã, printr-o ordonanţã a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis accesul pe teritoriul românesc şi a fost expulzat pe motiv cã Serviciul Român de Informaţii avea "informaţii suficiente şi grave conform cãrora desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol securitatea naţionalã", fãrã alte precizãri. De asemenea, Curtea observã cã reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua expulzãrii sale în Italia. Totuşi, Curtea observã cã respectiva comunicare trimisã reclamantului nu conţinea nicio trimitere la faptele imputate şi avea un caracter pur formal (supra, pct. 9). Prin urmare, Curtea poate doar sã constate cã autoritãţile nu i-au oferit reclamantului niciun indiciu privind faptele care îi erau imputate.
47. În consecinţã, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în temeiul executãrii unei hotãrâri luate conform legii, Curtea apreciazã cã autoritãţile interne nu au respectat garanţiile de care reclamantul trebuia sã beneficieze în temeiul art. 1 paragraful 1 lit. a) şi b) din Protocolul nr. 7.
48. Curtea reaminteşte cã orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie sã fie interpretatã astfel încât sã garanteze drepturi concrete şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, şi considerã, având în vedere controlul pur formal exercitat de curtea de apel în speţã, cã reclamantul nu a putut cu adevãrat sã solicite examinarea cazului sãu şi nici sã invoce motivele ce pledau împotriva expulzãrii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Lupşa, pct. 60, şi Kaya, pct. 60, hotãrâri citate anterior).
Prin urmare, a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 7.
III. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 3 din Convenţie
49. Reclamantul se plânge cã a fost supus unor rele tratamente din partea agenţilor de poliţie la momentul expulzãrii sale în Italia. Art. 3 din Convenţie este redactat dupã cum urmeazã:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
Cu privire la admisibilitate
50. Guvernul invocã neepuizarea cãilor de recurs interne şi afirmã cã reclamantul ar fi putut depune plângere penalã pentru lovire, abuz în serviciu şi rele tratamente.
51. Reclamantul contestã argumentul Guvernului. Potrivit acestuia, raportul medical întocmit, la 1 martie 2005, de un medic din cadrul unui cabinet medical specializat în vãtãmãri corporale a stabilit fãrã ambiguitate existenţa unor multiple leziuni şi echimoze pe faţã (în regiunea frontalã, orbitalã şi zigomaticã), pe torace, abdomen, mâini, genunchi şi tibii. Potrivit reclamantului, niciun element care sã poatã pune la îndoialã existenţa acestor leziuni nu a fost prezentat de Guvern. Acesta afirmã cã respectivele tratamente inumane şi degradante i-au fost aplicate ca urmare a refuzului sãu de a semna notificarea mãsurii de expulzare. Cu privire la termenul invocat de Guvernul pârât înainte de întocmirea certificatului medical, reclamantul pretinde cã a fost abandonat de agenţii de poliţie în aeroportul din Verona dupã expulzarea sa din România şi cã a trebuit sã efectueze o cãlãtorie pânã la Roma pentru a consulta un medic.
52. Reclamantul face trimitere la jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte sarcina probei în cazul unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie şi afirmã cã existenţa unor certificate medicale care conţin informaţii precise şi concordante, precum şi absenţa unei explicaţii plauzibile din partea statului privind originea rãnilor permit sã se constate existenţa unor vãtãmãri cauzate de agenţii statului [a se vedea Selmouni împotriva Franţei, (GC), nr. 25.803/94, pct. 87, CEDO 1999-V].
53. Cu privire la neepuizarea cãilor de recurs interne, reclamantul afirmã cã la 28 februarie 2005 a depus o plângere penalã prin care denunţa relele tratamente suferite în ziua expulzãrii, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, la momentul contestaţiei împotriva ordonanţei de expulzare. În ziua şedinţei, avocatul sãu depusese o copie a certificatului medical întocmit de medicul italian E.Z., în care erau atestate leziuni suferite de reclamant, dar aceastã cerere a rãmas fãrã rezultat, întrucât Curtea de Apel Bucureşti nu a fãcut nicio referire la aceastã situaţie în motivarea hotãrârii sale din 3 martie 2005. La aceasta s-ar adãuga şi situaţia dificilã în care se afla reclamantul, fiind expulzat chiar în ziua în care a fost agresat, neavând, prin urmare, nicio posibilitate realã, pe teritoriul românesc, de a solicita identificarea, constatarea şi pedepsirea persoanelor rãspunzãtoare pentru agresiunea suferitã la 23 februarie 2005.
54. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantã, art. 35 paragraful 1 din Convenţie le impune reclamanţilor epuizarea cãilor de recurs disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridicã internã pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încãlcãrile pretinse. Totuşi, aceasta subliniazã cã trebuie sã aplice respectiva regulã ţinând seama în mod corespunzãtor de context, cu o anumitã flexibilitate şi fãrã un formalism excesiv. Acest lucru înseamnã cã, în special, Curtea trebuie sã analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevãzute în teorie în sistemul juridic al pãrţii contractante în cauzã, ci şi situaţia personalã a reclamanţilor (Selmouni împotriva Franţei, citatã anterior, pct. 77).
55. Curtea observã cã, la şedinţa care s-a desfãşurat la 28 februarie 2005 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, avocatul reclamantului a denunţat condiţiile în care clientul sãu fusese expulzat la 23 februarie 2005, în Italia, în special loviturile şi rãnile despre care se pretinde cã au fost cauzate de agenţii de poliţie, şi a depus o copie a certificatului medical întocmit în Italia de medicul E.Z. De asemenea, Curtea constatã cã hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti nu a fãcut nicio referire la situaţia denunţatã de avocatul reclamantului.
56. În aceastã privinţã, Curtea constatã cã avocatul reclamantului doar a depus copia certificatului medical şi a prezentat, cu aceastã ocazie, condiţiile în care reclamantul fusese expulzat. Curtea are îndoieli cu privire la îndeplinirea în speţã a condiţiilor prevãzute la art. 283 din Codul de procedurã penalã, în ceea ce priveşte conţinutul plângerii penale. De altfel, niciun element din dosar nu indicã dorinţa reclamantului de a urmãri în instanţã presupuşii autori ai loviturilor şi rãnilor.
57. În ceea ce priveşte competenţa de atribuire, Curtea constatã cã, fiind vorba în speţã de o acuzaţie privind lovituri şi rãni, instituţia competentã, în conformitate cu art. 25 din Codul de procedurã penalã, astfel cum era redactat la momentul faptelor, era judecãtoria, şi nu Curtea de Apel Bucureşti, sesizatã cu acţiunea în contencios a reclamantului. În consecinţã, Curtea considerã cã simpla depunere a certificatului medical, prin avocatul reclamantului, în cadrul procedurii în contencios, desfãşuratã în faţa Curţii de Apel Bucureşti, nu constituie plângere penalã în sensul art. 283 din Codul de procedurã penalã. Curtea este conştientã de situaţia dificilã în care se afla reclamantul, dar observã cã acesta avea în continuare posibilitatea, prin intermediul avocatului sãu, ca în cazul contestãrii mãsurii de expulzare, sã sesizeze instituţia competentã cu o plângere penalã pentru loviri şi alte violenţe, chiar şi dupã respingerea acţiunii în contencios.
58. Prin urmare, Curtea decide sã admitã excepţia formulatã de Guvern şi sã respingã acest capãt de cerere pentru neepuizarea cãilor de recurs interne.
IV. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie
59. La 1 februarie 2010, şi anume dupã comunicarea cererii cãtre Guvernul României, reclamantul a invocat art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi s-a plâns, de asemenea, de inechitatea procedurii administrative în urma cãreia şi-a pierdut, la 19 aprilie 2005, statutul de refugiat.
Cu privire la admisibilitate
60. Curtea observã cã procedura pentru menţinerea statutului de refugiat al reclamantului nu presupune contestarea drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil şi nu are legãturã cu temeinicia unei acuzaţii în materie penalã, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie [Maaouia împotriva Franţei (GC), nr. 39.652/98, pct. 40, CEDO 2000-X].
61. Prin urmare, Curtea considerã cã acest capãt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
62. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
63. Reclamantul solicitã 26.378.183 euro (EUR) ca reparaţie pentru prejudiciul material cauzat de expulzarea sa şi de imposibilitatea în care se aflã de a gestiona societatea comercialã în care era asociat. În ceea ce priveşte relele tratamente suferite în ziua expulzãrii sale, reclamantul solicitã 7.500 EUR. De asemenea, acesta solicitã 10.000 EUR pentru cheltuielile suportate de familia sa pentru a-l vizita, dupã expulzarea sa, în Moldova. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamantul solicitã 100.000 EUR, ca urmare a consecinţelor negative pe care le-a avut expulzarea sa asupra vieţii sale private şi de familie.
64. Guvernul contestã aceste pretenţii şi susţine cã nu existã nicio legãturã directã între încãlcãrile pretinse şi prejudiciul invocat. Acesta solicitã Curţii sã aplice jurisprudenţa Lupşa împotriva României, citatã anterior, pct. 70-72, şi Irinel Popa împotriva României (nr. 6.289/03, 6.297/03 şi 9.115/03, pct. 57-58, 1 decembrie 2009). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul afirmã cã simpla constatare a unei încãlcãri ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie suficientã cu acest titlu.
65. Curtea subliniazã mai întâi cã nu poate face speculaţii cu privire la evoluţia economicã pe care ar fi putut-o cunoaşte societatea comercialã fondatã de reclamant în cazul în care acesta din urmã nu ar fi fost expulzat.
66. Cu toate acestea, Curtea considerã cã reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral din cauza încãlcãrilor constatate.
67. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide sã acorde reclamantului 13.000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecatã
68. De asemenea, reclamantul solicitã 127.360,55 EUR pentru cheltuielile de judecatã efectuate în faţa instanţelor interne şi pentru cele efectuate în faţa Curţii. Acesta depune la dosar copii ale cheltuielilor de transport din perioada 27 martie 2007-11 decembrie 2009, pentru deplasarea avocatului sãu de la Bruxelles la Bucureşti, în valoare de 1.155,55 EUR, şi copii ale facturilor privind cheltuielile cu corespondenţa în valoare de 163 EUR. În ceea ce priveşte restul cheltuielilor, reclamantul susţine cã este vorba de onorarii ale avocaţilor, ocazionate de procedurile interne, pentru care prezintã o declaraţie pe propria rãspundere (şi anume aproximativ 20.200 EUR). De asemenea, acesta solicitã rambursarea cheltuielilor ocazionate de realizarea unei expertize contabile pentru societatea la care era asociat. În cele din urmã, depune la dosar copia unei facturi detaliate care conţine prestaţiile avocatului sãu pentru procedura în faţa Curţii, al cãrei total se ridicã la 105.842 EUR.
69. Guvernul contestã suma pretinsã, pe care o considerã exageratã.
70. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilã) (GC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
71. În speţã, ţinând seama de documentele şi de criteriile menţionate anterior, Curtea considerã excesivã suma pretinsã pentru onorariul avocatului şi considerã rezonabil sã acorde cu acest titlu suma de 6.300 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
72. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 8 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 7;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii:
(i) 13.000 EUR (treisprezece mii de euro), la care se va adãuga orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material şi moral;
(ii) 6.300 EUR (şase mii trei sute de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamant, pentru cheltuielile de judecatã;
b) cã, de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 15 februarie 2011, în temeiul art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
