Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 14 octombrie 2008 in Cauza Iordache impotriva Romaniei
(Cererea nr. 6.817/02) În Cauza Iordache împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23 septembrie 2008, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 6.817/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Florian Iordache (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 iunie 2001 în temeiul art.34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamantul, cãruia i-a fost acordat beneficiul asistenţei judiciare, este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul susţine în special o încãlcare a dreptului sãu de acces la instanţã din cauza respingerii acţiunii sale ca urmare a neachitãrii taxelor de timbru, precum şi o încãlcare a dreptului sãu la respectarea vieţii de familie, în mãsura în care i s-au interzis drepturile pãrinteşti în urma unei condamnãri penale şi instanţele au refuzat sã îi acorde un drept de vizitã. În fine, el susţine cã nu are nicio cale de atac efectivã pentru a se plânge de interzicerea drepturilor sale pãrinteşti. 4. La data de 18 ianuarie 2006, Curtea a hotãrât sã îi comunice cererile de mai sus Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a mai hotãrât sã fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. În aceeaşi zi, Curtea a hotãrât sã acorde prioritate cererii, în aplicarea art. 41 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1966 şi locuieşte în Giurgiu.
A. Procedura penalã împotriva reclamantului 6. La data de 9 septembrie 1998, printr-o ordonanţã a parchetului de pe lângã Tribunalul Giurgiu, reclamantul a fost învinuit pentru omucidere comisã asupra persoanei lui M.U., concubinul soţiei sale, V.I. În aceeaşi zi, el a fost arestat preventiv. 7. Prin rechizitoriul din 27 octombrie 1998, parchetul l-a trimis în judecatã pe reclamant în faţa Tribunalului Bucureşti pentru infracţiunile menţionate în ordonanţa de punere sub acuzare. Parchetul a reţinut cã, la data de 8 septembrie 1998, însoţit de alte persoane (martorii) şi de fiul sãu minor, reclamantul s-a dus cu maşina la casa victimei; acolo a izbucnit o altercaţie, iar partea interesatã i-a aplicat câteva lovituri de cuţit lui M.U., care i-au fost fatale acestuia. Apoi, reclamantul s-a urcat în maşinã şi le-a arãtat martorilor cuţitul. 8. Prin Sentinţa din 29 martie 1999, Tribunalul Giurgiu l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsã de 20 de ani de închisoare, însoţitã automat de pedeapsa accesorie prevãzutã de art. 64 coroborat cu art. 71 din Codul penal, inclusiv interdicţia de exercitare a autoritãţii pãrinteşti în timpul detenţiei. Instanţa a confirmat în mare parte constatãrile parchetului. 9. Sentinţa a fost confirmatã de Curtea de Apel Bucureşti la data de 26 mai 1999, apoi de Curtea Supremã de Justiţie, prin Decizia definitivã din 17 noiembrie 1999. 10. Prin Sentinţa din 23 octombrie 2000, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de revizuire introdusã de reclamant. Sentinţa a fost confirmatã de Curtea de Apel Bucureşti la data de 8 ianuarie 2001, precum şi de Curtea Supremã de Justiţie, prin Decizia definitivã din 24 aprilie 2001. 11. La data de 29 mai 2007, comisia pentru individualizarea pedepselor a modificat regimul de executare a pedepsei reclamantului, care a trecut de la regimul semideschis la regimul de maximã securitate. Prin Încheierea din 21 iunie 2007, contestaţia formulatã de reclamant în temeiul <>Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a mãsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost respinsã de judecãtorul-delegat, care a reţinut cã nu erau întrunite condiţiile prevãzute de lege pentru executarea pedepsei în regim semi-deschis. Prin Sentinţa din 6 septembrie 2007, Judecãtoria Giurgiu a confirmat încheierea judecãtorului-delegat. 12. Prin Sentinţa din 12 iulie 2007, Judecãtoria Giurgiu a respins cererea reclamantului de întrerupere a executãrii pedepsei. Întemeindu-se pe o expertizã medico-legalã, instanţa a hotãrât cã starea de sãnãtate a reclamantului nu era incompatibilã cu regimul de detenţie cu executare.
B. Procedurile referitoare la M.I., fiul minor al reclamantului 1. Divorţul pãrinţilor 13. La data de 25 ianuarie 1999, Judecãtoria Giurgiu a pronunţat divorţul dintre reclamant şi V.I. 14. Copilul minor, M.I., nãscut la data de 15 decembrie 1993, a fost încredinţat spre îngrijire de cãtre instanţã fostei soţii a reclamantului. În plus, instanţa l-a condamnat pe reclamant la plata unei pensii alimentare cãtre fiul sãu. 2. Acţiunea pentru stabilirea unui drept de vizitã 15. În anul 2000, reclamantul a intentat o acţiune împotriva fostei sale soţii în faţa Judecãtoriei Giurgiu pentru a obţine dreptul de a-şi vizita fiul, pe care nu îl mai vãzuse de la încarcerarea sa din data de 9 septembrie 1998. 16. Prin Sentinţa din 16 octombrie 2000, Judecãtoria Giurgiu a respins cererea acestuia. Ea a statuat cã mama copilului nu putea fi constrânsã sã îl aducã pe acesta la închisoare. 17. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotãrâri şi a solicitat Tribunalului Giurgiu sã îi permitã fratelui sãu sã îl însoţeascã pe copil în timpul vizitelor. Cererea de apel a fost înregistratã de Tribunalul Giurgiu la data de 29 ianuarie 2001. La data de 19 februarie 2001, la primul termen de judecatã, instanţa a constatat cã reclamantul nu fusese citat corect. În continuare, ea a observat cã acesta trebuia sã plãteascã o taxã judiciarã de timbru în sumã de 60.000 lei româneşti (ROL) pentru prima instanţã şi în sumã de 30.000 ROL pentru apel, precum şi timbrul judiciar în valoare de 4.500 ROL. Tribunalul a dispus ca reclamantul sã fie citat şi ca citaţia sã menţioneze obligaţia de a achita aceste sume. 18. La data de 19 martie 2001, pentru a-i permite reclamantului sã achite cheltuielile de judecatã, cauza a fost amânatã, la cererea acestuia, pentru data de 2 aprilie 2001. Din cauza citãrii incorecte, a fost stabilit un nou termen de judecatã pentru data de 30 aprilie 2001. La aceastã datã, reclamantul a solicitat un nou termen, pentru a intra în legãturã cu familia sa în vederea obţinerii mijloacelor financiare necesare. 19. La data de 28 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a respins o nouã cerere de amânare introdusã de reclamant pentru a i se permite sã îşi contacteze familia şi a declarat apelul nul din cauza neplãţii taxelor de timbru. 20. La data de 29 iunie 2001, reclamantul a fãcut recurs împotriva acestei decizii. Curtea de Apel Bucureşti a fixat la suma de 30.000 ROL taxele de timbru şi la suma de 1.500 ROL timbrul judiciar, sume pe care reclamantul nu le-a achitat. Prin urmare, prin Decizia definitivã din 24 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul pentru neplata taxelor de timbru. 3. Cereri formulate la direcţia pentru protecţia copilului 21. Reclamantul a trimis mai multe adrese la Direcţia Judeţeanã pentru Protecţia Copilului Giurgiu (direcţia), pentru a atrage atenţia acesteia asupra situaţiei fiului sãu. El susţinea cã fosta sa soţie plecase în Spania pentru a se prostitua şi cã abandonase copilul. 22. Prin Adresa din 10 noiembrie 2003, direcţia l-a informat cã, înainte sã plece în Spania, fosta lui soţie solicitase la Primãria Giurgiu ca C.B., sora sa, sã fie numitã curatorul copilului M.I., cerere ce fusese admisã la data de 24 iulie 2002. Conform acestei adrese, M.I. locuia cu mãtuşa sa la Velcea, judeţul Giurgiu, şi frecventa cursurile şcolii locale; pe de altã parte, copilul ar fi declarat cã era mulţumit cã locuia cu mãtuşa sa. Mai mult, mama acestuia contribuia la întreţinerea fiului sãu, trimiţând regulat bani prin poştã. De asemenea, direcţia a respins cererea reclamantului ca C.B. sã fie înlocuitã în calitatea sa de curator de cãtre fratele pãrţii interesate. Aceasta a luat notã de o declaraţie datã de fratele reclamantului prin care acesta o informa cã nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l creşte pe M.I., având la rândul sãu 3 copii în îngrijire, şi cã, în orice caz, copilul era bine tratat în familia mãtuşii sale. Direcţia a considerat cã nu era necesar sã numeascã un alt curator pentru M.I., atât timp cât mãtuşa sa îi oferea un mediu familial armonios. 23. La o datã neprecizatã, reclamantul a fãcut o plângere la poliţia oraşului Giurgiu. În Adresa din data de 18 noiembrie 2003, Poliţia Giurgiu a reluat informaţiile ce figurau în Adresa direcţiei din data de 10 noiembrie 2003. 24. Prin Adresa din 10 februarie 2004, direcţia i-a comunicat reclamantului cã nu putea sã se implice în cãutarea unei soluţii pentru situaţia sa. Ea justifica neintervenţia sa prin faptul cã, în virtutea Sentinţei de condamnare din 29 martie 1999, reclamantul nu îşi mai putea exercita autoritatea pãrinteascã în timpul detenţiei sale. De asemenea, direcţia i-a reamintit cã mama i-l încredinţase pe fiul sãu spre îngrijire lui C.B., mãtuşa acestuia. 25. La data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost informat de fratele sãu cã C.B. pãrãsise România şi cã îl luase pe copil cu ea în Spania. Fratele reclamantului susţinea cã acolo copilul era exploatat prin reţele de trafic de fiinţe umane. 4. Acţiunea pentru încredinţarea copilului 26. La data de 26 mai 2005, reclamantul a sesizat Judecãtoria Giurgiu cu o acţiune împotriva fostei sale soţii, a lui C.B. şi a direcţiei pentru a i se încredinţa copilul M.I. Partea interesatã a solicitat ca acesta sã îi fie încredinţat direcţiei pânã la punerea sa în libertate. Prin Sentinţa din 9 februarie 2006, instanţa a constatat cã C.B. nu reuşise sã îi ofere lui M.I. un mediu familial mulţumitor, cã mama copilului, care se afla tot în Spania, nu îi trimitea cu regularitate ajutor financiar şi cã minorul fusese rãu tratat cu ocazia şederii sale în Spania. Ea a constatat cã situaţia reţinutã de instanţa ce încredinţase copilul mamei sale se schimbase considerabil de la sentinţã; prin urmare, ea a admis acţiunea reclamantului şi l-a încredinţat pe M.I. direcţiei. 27. Informaţiile aflate la dosar nu permit sã se stabileascã dacã aceastã sentinţã a rãmas definitivã.
II. Dreptul intern pertinent 28. Prevederile legale relevante în materie de taxe de timbru sunt descrise în hotãrârile Weissman şi alţii împotriva României [nr. 63.945/00, §§ 20-21, CEDO 2006-VII (extrase)] şi Iorga împotriva României (nr. 4.227/02, § 22-25, 25 ianuarie 2007). 29. Prevederile legale relevante din Codul penal referitoare la interzicerea drepturilor pãrinteşti ca pedeapsã accesorie sunt descrise în Hotãrârea Sabou şi Pîrcãlab împotriva României (nr. 46.572/99, § 21, 28 septembrie 2004).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie 30. Reclamantul denunţã refuzul instanţelor, întemeiat pe neplata taxelor de timbru, de a statua asupra cererii sale de obţinere a dreptului de a-şi vizita copilul. În esenţã, el invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii 31. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului 1. Argumentele pãrţilor 32. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii în materie de acces la instanţã, în special pe hotãrârile Golder împotriva Regatului Unit (21 februarie 1975, seria A nr. 18), Z. şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 29.392/95, CEDO 2001-V], Airey împotriva Irlandei (9 octombrie 1979, seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B) şi Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI), Guvernul aratã cã stabilirea cheltuielilor de procedurã în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o piedicã în dreptul de acces la o instanţã. El susţine cã reclamantul ar fi putut sã solicite din partea Ministerului Finanţelor scutirea de taxa de timbru. În plus, el a avut mai mult de douã luni la dispoziţie pentru a plãti cheltuielile. 33. În fine, el argumenteazã cã, spre deosebire de cauza Weissman şi alţii menţionatã mai sus, în care Ministerul Finanţelor era atât partea pârâtã, cât şi autoritatea însãrcinatã sã analizeze cererea de scutire, în speţã, litigiul îi privea exclusiv pe reclamant şi pe fosta lui soţie. 34. Reclamantul susţine cã tribunalul judeţean nu i-a comunicat valoarea taxei de timbru şi cã, deşi aceastã valoare ar putea pãrea derizorie pentru marele public, pentru el nu era deloc derizorie, deoarece era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. De asemenea, el considerã cã instanţa nu i-a analizat situaţia deosebitã, şi anume imposibilitatea în care se gãsea de a-şi procura banii necesari pentru a plãti taxa de timbru în timpul detenţiei sale. În plus, el aratã cã nicio autoritate nu l-a informat despre posibilitatea de a solicita o scutire şi considerã cã, din acest motiv, autoritãţile şi-au încãlcat obligaţiile pozitive decurgând din art. 6 din Convenţie. 35. El afirmã cã judecãtoria a statuat pe fondul cererii sale fãrã sã îi solicite sã achite taxa de timbru. 36. În fine, reclamantul reaminteşte miza importantã a procesului, care avea ca obiect dreptul sãu de a-şi vizita fiul, şi considerã cã instanţele nu au ţinut cont de interesul copilului de a pãstra relaţiile cu tatãl sãu.
2. Aprecierea Curţii 37. Curtea observã cã apelul şi recursul introduse de reclamant împotriva Sentinţei din data de 16 octombrie 2000 au fost respinse din cauza neplãţii taxelor de timbru. 38. Curtea a avut de analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţã şi a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi, printre alte cauze, Weissman şi alţii, §§ 32-44, şi Iorga, §§ 34-52, hotãrâri menţionate mai sus). Dupã analizarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sã poatã duce la o concluzie diferitã în cauza de faţã. 39. În concret, Curtea observã cã, în speţã, valoarea taxei de timbru stabilitã de instanţa de apel se ridica la 94.500 ROL, sumã care, deşi nu pare foarte mare la prima vedere, reprezintã totuşi o sumã considerabilã pentru o persoanã aflatã în situaţia reclamantului, care la momentul respectiv era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. Desigur, tribunalul judeţean i-a acordat în douã rânduri o amânare pentru a putea procura banii necesari în vederea plãţii sumei respective. Totuşi, Curtea trebuie sã observe cã reclamantul nu avea nicio posibilitate de a-şi procura aceastã sumã prin mijloace proprii şi cã se afla la mila familiei sale, care nu avea nicio obligaţie legalã de a-i oferi bani. 40. Spre deosebire de Cauza Weissman, în care limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţã a apãrut în stadiul iniţial al procedurii (Weissman, menţionatã mai sus, § 42), în speţã, reclamantul a obţinut o sentinţã pe fondul cauzei, pronunţatã de judecãtorie, înainte de a i se respinge apelurile din cauza neplãţii taxei de timbru. Totuşi, Curtea reaminteşte cã, deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacã acestea hotãrãsc sã implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia sã vegheze ca justiţiabilii sã se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din Convenţie (Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanţã trebuie sã fie respectat şi de instanţa de apel. Curtea apreciazã cã aceastã abordare se aplicã cu atât mai mult în speţã cu cât obligaţia de a plãti taxa de timbru nu a fost impusã decât de instanţa de apel, care a solicitat plata atât a cheltuielilor de judecatã pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond. 41. În continuare, Curtea reaminteşte cã în Cauza Iorga a statuat cã, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivã pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru şi cã, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusã la îndoialã din cauzã cã hotãrârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia sã fie contestatã în faţa unui minister (Cauza Iorga, menţionatã mai sus, paragrafele 45-47 şi 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de faţã era încã valabilã aceeaşi procedurã pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciazã cã faptul cã Ministerul Finanţelor nu era, în speţã, parte în procedura litigioasã nu influenţeazã aplicabilitatea principiilor rezultând din cauzele Weissman şi alţii şi Iorga, menţionate mai sus. 42. În fine, Curtea observã miza foarte importantã a acţiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-şi vizita fiul, şi reaminteşte cã judecãtorul sesizat cu o astfel de cerere are obligaţia, conform jurisprudenţei constante a Curţii, de a apãra întotdeauna interesul superior al copilului (vezi, printre altele, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fãrã sã nege cã este în primul rând de datoria instanţelor interne sã analizeze faptele, sã interpreteze şi sã aplice dreptul intern şi sã stabileascã astfel limitele rolului activ pe care legea românã i-l încredinţeazã judecãtorului naţional [(Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I)], Curtea observã cã, în speţã, Guvernul nu a putut sã dovedeascã faptul cã tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecinţele neplãţii taxelor de timbru sau cã acesta ar fi putut solicita sã fie scutit de plata lor, dat fiind cã o astfel de cerere, oricât de incertã ar fi fost soluţionarea sa la data respectivã, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond. 43. Ţinând cont de aceste elemente şi dupã o apreciere globalã a faptelor, Curtea constatã cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 şi 13 din Convenţie, întemeiatã pe retragerea autoritãţii pãrinteşti 44. Invocând, în esenţã, art. 8 şi 13 din Convenţie, reclamantul susţine cã retragerea autoritãţii pãrinteşti, ca pedeapsã accesorie condamnãrii sale penale, i-a încãlcat dreptul la respectarea vieţii sale de familie şi cã nu a dispus de o cale de atac efectivã în faţa unei instanţe naţionale pentru a remedia aceastã situaţie. 45. Art. 8 din Convenţie prevede urmãtoarele: "1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora." 46. Art. 13 din Convenţie prevede urmãtoarele: "Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
A. Asupra admisibilitãţii 47. Întemeindu-se pe cauzele Posti şi Rahko împotriva Finlandei (nr. 27.824/95, §§ 39-40, CEDO 2002-VII) şi Rizki împotriva Franţei [(dec.), nr. 44.893/98, 3 octombrie 2000)], Guvernul invocã nerespectarea termenului de 6 luni, în mãsura în care situaţia de care se plânge reclamantul a provenit dintr-un act instantaneu, şi anume Decizia din 17 noiembrie 1999. El considerã cã faptul cã reclamantul continuã sã sufere consecinţele acestei mãsuri nu îi transformã cauza într-o situaţie continuã, în sensul jurisprudenţei menţionate mai sus. 48. Reclamantul se opune acestui argument, considerã cã situaţia de care se plânge era continuã şi reaminteşte cã interdicţia respectivã l-a împiedicat sã participe activ la luarea deciziilor privind curatela şi încredinţarea fiului sãu. 49. Curtea reaminteşte cã o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor acesteia poate îmbrãca nu numai forma unui act instantaneu, ci şi forma unei situaţii continue. Conceptul de "situaţie continuã" desemneazã o stare de lucruri ce rezultã din acţiuni continue îndeplinite de stat sau în numele statului, acţiuni ale cãror victime sunt reclamanţii. Faptul cã un eveniment are consecinţe importante situate în timp nu înseamnã cã el se aflã la originea unei "situaţii continue" [Posti şi Rahko, menţionatã mai sus, §§ 39-40; Petkov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 77.568/01, 178/02 şi 505/02, 4 decembrie 2007, şi Meltex LTD împotriva Armeniei (dec.), nr. 37,780/02, 27 mai 2008]. 50. Curtea subliniazã cã, atunci când cererea se referã la o situaţie continuã împotriva cãreia nu existã nicio cale de atac, termenul de 6 luni începe sã curgã de la data încetãrii acestei situaţii. Atât timp cât situaţia persistã, regula celor 6 luni nu îşi mai gãseşte aplicare [vezi, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997-II; Marikanos împotriva Greciei (dec.), nr. 49.282/99, 29 martie 2001; Dogan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8.803-8.811/02, 8.813/02 şi 8.8158.819/02, § 113, CEDO 2004-VI (extrase)]. Aşadar, rãmâne de stabilit dacã situaţia de care se plânge reclamantul constituie o "situaţie continuã" în sensul art. 35 din Convenţie. 51. Totuşi, Curtea apreciazã cã rãspunsul dat acestei întrebãri şi, implicit, argumentul bazat pe nerespectarea termenului de 6 luni avansat de Guvern sunt strâns legate de esenţa capetelor de cerere enunţate de reclamant sub incidenţa art. 8 şi 13 din Convenţie. Prin urmare, excepţia trebuie unitã cu fondul cauzei. 52. Pe de altã parte, Curtea constatã cã aceste capete de cerere nu sunt vãdit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constatã cã acestea nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.
B. Asupra fondului 1. Argumentele pãrţilor 53. În ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, Guvernul considerã cã ingerinţa suferitã de reclamant era prevãzutã de lege şi urmãrea un scop legitim, şi anume apãrarea intereselor superioare ale copilului. În opinia sa, spre deosebire de Cauza Sabou şi Pîrcãlab, menţionatã mai sus, gravitatea infracţiunii pentru care reclamantul a fost condamnat şi faptul cã ea a fost comisã în prezenţa copilului justificã mãsura luatã de instanţe. 54. În ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie, Guvernul argumenteazã cã reclamantul ar fi avut dreptul sã se opunã executãrii pedepsei accesorii în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedurã penalã, conform cãruia o contestaţie poate fi formulatã împotriva executãrii unei hotãrâri din cauza oricãrui incident intervenit în timpul acestei executãri. El considerã cã hotãrârea Sabou şi Pîrcãlab, menţionatã mai sus, poate constitui un astfel de "incident" şi furnizeazã hotãrâri interne, ce dateazã din anul 2005, în care instanţele au aplicat direct aceastã hotãrâre în cadrul unor cãi de atac similare. 55. Reclamantul considerã cã ingerinţa în drepturile sale prevãzute de art. 8 din Convenţie nu urmãrea un scop legitim şi nu era proporţionalã. El susţine cã instanţele interne nu au ţinut cont nici de comportamentul sãu faţã de fiul sãu, nici de interesul acestuia, ci au fãcut o aplicare automatã a legii. El susţine, de asemenea, cã afirmaţiile Guvernului în ceea ce priveşte consecinţele infracţiunii de omor asupra copilului sunt pure speculaţii, având în vedere cã nicio instanţã nu a constatat în mod definitiv faptul cã fiul sãu ar fi fost martor la crimã sau cã ar fi vãzut cuţitul care se pretinde a fi fost folosit de reclamant. 56. De asemenea, el considerã, din perspectiva art. 13 din Convenţie, cã nu a putut sã beneficieze, la data evenimentelor, de o cale de atac efectivã pentru a se plânge de încãlcarea drepturilor sale pãrinteşti, hotãrârile furnizate de Guvern fiind toate ulterioare faptelor din cauza sa.
2. Aprecierea Curţii 57. Curtea reaminteşte cã a statuat deja cã aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitãrii drepturilor pãrinteşti, prin efectul legii, fãrã ca instanţele sã verifice tipul de infracţiune comisã şi interesul minorilor, nu poate rãspunde unei cerinţe primordiale referitoare la interesele copiilor şi, prin urmare, nu poate urmãri un scop legitim, cum este protecţia sãnãtãţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, ea a constatat încãlcarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţie (Cauza Sabou şi Pîrcãlab, menţionatã mai sus, §§ 48-49). În plus, ea a apreciat cã o persoanã aflatã în situaţia reclamantului nu avea niciun mijloc eficient pentru a-şi apãra drepturile rezultate din art. 8 în faţa instanţelor competente, ceea ce contravine art. 13 din Convenţie (ibid., § 56). 58. Ţinând cont de elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sã poatã duce la o concluzie diferitã în cauza de faţã. În mod special, ea apreciazã cã, chiar dacã infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul era gravã şi presupunând cã ea a putut sã justifice retragerea drepturilor pãrinteşti, instanţele nu au fãcut decât sã aplice interdicţia automat. Într-adevãr, ele nu au susţinut niciun moment cã reclamantul era rãspunzãtor de lipsa de grijã faţã de copilul sãu minor sau cã i-ar fi aplicat un tratament condamnabil şi nici nu au folosit faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea mãsurii hotãrâte. Instanţele nu au apreciat nici interesul copilului, nici presupusa nedemnitate a reclamantului pentru a-i interzice acestuia sã îşi exercite drepturile pãrinteşti. 59. De altfel, Curtea observã cã mai târziu, chiar dacã reclamantului îi era în continuare interzisã exercitarea drepturilor sale pãrinteşti, prin Sentinţa din 9 februarie 2006, Judecãtoria Giurgiu i-a atribuit implicit pãrţii interesate custodia copilului, fãrã a justifica aceastã mãsurã printr-o schimbare oarecare la nivelul autoritãţii morale exercitate de reclamant asupra copilului sãu. 60. Curtea admite cã Sentinţa din 9 februarie 2006, menţionatã mai sus, poate fi consecinţa aplicãrii de cãtre instanţele interne a hotãrârii Sabou şi Pîrcãlab, menţionatã mai sus, care, în opinia Guvernului, ar fi modificat jurisprudenţa instanţelor în materie. Totuşi, aceastã hotãrâre nu a fost adoptatã de Curte decât la data de 28 septembrie 2004, adicã dupã 5 ani de la data la care reclamantului i-a fost aplicatã interdicţia. Cel puţin pânã la aceastã datã, acesta nu a avut nicio cale de atac efectivã împotriva interdicţiei automate ce i-a fost aplicatã. Mai mult decât atât, dacã se cuvine sã apreciem exemplele de jurisprudenţã furnizate de Guvern, aceste elemente sunt ulterioare faptelor relevante. Aşadar, în speţã, Curtea nu se poate abate de la concluzia la care a ajuns pe fondul Cauzei Sabou şi Pîrcãlab, menţionatã mai sus. 61. În ceea ce priveşte întrebarea dacã faptele de care se plânge reclamantul pot constitui o "situaţie continuã", Curtea reaminteşte cã, în Cauza Vasilescu împotriva României (22 mai 1998, § 49, Culegere 1998-III), aceasta a hotãrât cã sechestrul bunurilor reclamantei de cãtre autoritãţi constituia o astfel de situaţie, deoarece sechestrul respectiv fiind ilegal, reclamanta îşi pãstra dreptul de proprietate asupra bunurilor sale. 62. Or, acelaşi raţionament se aplicã mutatis mutandis în speţã, în mãsura în care Curtea a stabilit deja cã decizia de a-l lipsi pe reclamant de drepturile sale pãrinteşti contravenea Convenţiei. 63. Desigur, în speţã, autoritãţile nu au luat mãsuri pentru a-l împiedica pe reclamant sã îşi exercite drepturile pãrinteşti, element reţinut de Curte în vederea stabilirii existenţei unei situaţii continue. Curtea reaminteşte totuşi cã a stabilit deja cã omisiunile autoritãţilor competente pot sã constituie şi ele "acţiuni continue îndeplinite de stat". Astfel, în cauza Vasilescu, menţionatã mai sus, "actul" îndeplinit de stat consta în a o împiedica pe reclamantã sã îşi foloseascã bunurile netulburatã. De asemenea, Curtea a considerat ca o situaţie continuã omisiunea autoritãţilor de a se conforma hotãrârilor judecãtoreşti definitive (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 51, 2 martie 2004). 64. În speţã, Curtea constatã cã dupã adoptarea Deciziei din data de 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivã de a-şi exercita drepturile pãrinteşti. Trebuie menţionat cã pentru copil a fost instituitã o curatelã fãrã ca reclamantul sã fi fost informat despre acest lucru. Desigur, la momentul respectiv, mama avea deja custodia copilului în baza sentinţei de divorţ şi ea era cea care solicitase curatela. Nu se poate trece cu vederea totuşi faptul cã reclamantul nu şi-a putut exprima poziţia cu privire la instituirea acestei curatele. Mai mult decât atât, în anul 2004, direcţia pentru protecţia copilului a folosit interdicţia drepturilor pãrinteşti ca argument pentru a-şi justifica neintervenţia în urma informaţiilor date de reclamant cu privire la situaţia dificilã a copilului sãu (paragrafele 24 şi 25 de mai sus), în timp ce temerile pãrţii interesate au fost confirmate, 2 ani mai târziu, de cãtre instanţe, care au constatat cã situaţia copilului s-a înrãutãţit din anul 1999. În fine, Curtea observã cã elementele din dosar sugereazã cã copilul a putut sã pãrãseascã teritoriul românesc în anul 2005, plecând în Spania, fãrã acordul tatãlui. 65. Dat fiind cã acţiunea autoritãţilor nu s-a limitat la decizia ce stabilea interdicţia, prezenta cerere se distinge de cauzele în care Curtea a apreciat cã anularea, pe calea unui recurs extraordinar, a unei hotãrâri judecãtoreşti definitive constituia un act instantaneu ce nu crea o situaţie continuã, chiar dacã anularea ducea la o redeschidere a procedurii [Sardin împotriva Rusiei (dec.), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II]. 66. Pentru aceste motive, Curtea apreciazã cã situaţia reclamantului, care era lipsit de exercitarea drepturilor sale pãrinteşti, reprezintã în speţã o situaţie continuã. 67. Prin urmare, trebuie respinsã excepţia preliminarã a Guvernului şi constatatã pe fond încãlcarea art. 8 şi 13 din Convenţie în acest sens.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 din Convenţie, întemeiatã pe lipsa dreptului de vizitare 68. Invocând acelaşi art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul cã nu beneficiazã de dreptul de a-şi vizita fiul. 69. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 43 de mai sus), Curtea apreciazã cã acest capãt de cerere trebuie considerat admisibil, însã cã nu este necesar sã analizeze dacã în speţã a avut loc încãlcarea art. 8 în acest sens (vezi, printre altele, Iorga, menţionatã mai sus, § 60).
IV. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri 70. Invocând în esenţã art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de soluţionarea procedurii penale intentate împotriva sa, precum şi de modul în care parchetul a condus ancheta şi în care instanţele au apreciat probele ce le-au fost prezentate. 71. Or, Curtea constatã cã procesul penal împotriva reclamantului s-a încheiat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 noiembrie 1999. Introducând prezenta cerere la data de 17 iunie 2001, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevãzut de art. 35 § 1 din Convenţie. Pe de altã parte, cererea de revizuire introdusã de reclamant nu poate fi luatã în considerare pentru calculul termenului de 6 luni, în mãsura în care ea nu constituie în speţã o cale de atac efectivã în sensul articolului respectiv. Rezultã cã acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 72. Prin scrisoarea din 12 iunie 2007, reclamantul, invocând în esenţã art. 3 din Convenţie, susţine şi cã a suferit tratamente condamnabile din partea anchetatorilor în timpul procesului penal împotriva sa. Or, Curtea observã cã ancheta împotriva reclamantului s-a încheiat cel târziu la data de 17 noiembrie 1999, data deciziei definitive pronunţate împotriva sa, adicã cu mai mult de 6 luni înaintea introducerii acestui capãt de cerere. Rezultã cã acest capãt de cerere este, de asemenea, tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 73. Prin aceeaşi scrisoare din 12 iunie 2007, reclamantul se plânge de lipsa îngrijirilor medicale şi invocã în acest sens un episod ce dateazã din anul 2006. Curtea apreciazã cã acest capãt de cerere se preteazã unei analize sub incidenţa art. 3 menţionat mai sus, însã observã cã, începând cu data de 27 iunie 2003, data intrãrii în vigoare a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, reclamantul avea la dispoziţie o cale de atac efectivã în faţa instanţelor pentru a se plânge de condiţiile detenţiei sale, inclusiv de pretinsa lipsã a îngrijirilor medicale; or, conform informaţiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a întreprins astfel de demersuri. Rezultã cã acest capãt de cerere trebuie respins din cauza neepuizãrii cãilor de atac interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 74. În fine, la data de 8 octombrie 2007, invocând în esenţã art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de modificare a condiţiilor de executare a pedepsei sale. Or, presupunând chiar cã acest articol este aplicabil în speţã [Stan împotriva României (dec.), nr. 6.936/03, 20 mai 2008], Curtea nu distinge nicio urmã de arbitrar în modul în care instanţele interne au statuat asupra cererii reclamantului. În definitiv, nimic nu îi permite Curţii sã se abatã de la concluzia acestor instanţe privind executarea pedepsei reclamantului. Rezultã cã acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
V. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 75. Conform art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu 76. Reclamantul solicitã suma de 30.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit. 77. Guvernul considerã cã suma solicitatã este excesivã şi cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între încãlcãrile pretinse şi pretenţiile avansate. 78. Curtea, ţinând cont de încãlcãrile constatate, considerã cã trebuie sã îi acorde reclamantului 9.000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecatã 79. Reclamantul mai solicitã şi suma de 5.915 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate de reprezentanta sa în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, dintre care 5.715 EUR pentru onorarii avocaţiale şi 200 EUR pentru alte costuri (telefon şi fotocopii). Onorariile avocaţiale sunt defalcate astfel: - 5.280 EUR pentru orele lucrate, dintre care 8 ore pentru analiza faptelor şi a probelor din dosar, 12 ore pentru studierea jurisprudenţei relevante, 10 ore pentru analiza observaţiilor Guvernului, 12 ore pentru pregãtirea observaţiilor reclamantului şi 2 ore pentru pregãtirea cererii de reparaţie echitabilã; - 405 EUR pentru 5 ore de discuţii cu reclamantul şi 4 ore pentru redactarea scrisorilor adresate Curţii; - 30 EUR pentru redactarea şi trimiterea scrisorilor şi pentru fotocopierea documentelor. O copie a contractului de asistenţã încheiat între reclamant şi reprezentanta sa, precum şi o cerere de platã directã a întregii sume cãtre avocatã au fost ataşate la dosar. 80. Prin scrisoarea din 8 octombrie 2007, reclamantul i-a transmis Curţii o serie de documente şi a informat-o cã nu a putut sã ia legãtura cu avocatul sãu, acesta din urmã nerãspunzându-i la scrisori. 81. Guvernul contestã suma solicitatã cu titlu de cheltuieli de judecatã. El pune în evidenţã faptul cã avocatul nu a intervenit decât dupã comunicarea cererii şi face referire la cauze în care reprezentanţii au solicitat cheltuieli mai reduse pentru cereri de o complexitate mai mare decât cea din cauza de faţã (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004; Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI). Acesta mai apreciazã cã, dat fiind cã o parte din capetele de cerere au fost declarate inadmisibile, Curtea ar trebui sã reducã proporţional suma acordatã (Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41.035/98, § 94, 18 ianuarie 2005). 82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea apreciazã cã cererile formulate pentru rãspunsurile la observaţiile Guvernului, precum şi pentru comentariile reclamantului, care au fost integral pregãtite şi trimise de avocat, sunt justificate. În schimb, Curtea observã cã fotocopierea documentelor şi pregãtirea scrisorilor au fost clasificate în 3 categorii diferite şi cã reclamantul s-a plâns de lipsa rãspunsurilor la scrisorile pe care i le-a trimis avocatului. În fine, Curtea apreciazã cã argumentul Guvernului cu privire la sumele solicitate în perioada 2000-2004 de alţi avocaţi, precum şi argumentul referitor la complexitatea capetelor de cerere analizate nu sunt relevante în speţã. 83. Prin urmare, Curtea îi acordã reprezentantei reclamantului suma de 5.500 EUR pentru procedura în faţa Curţii, mai puţin 850 EUR care i-au fost deja plãtiţi de cãtre Consiliul Europei în cadrul asistenţei judiciare. Suma finalã, în valoare de 4.650 EUR, va fi plãtitã direct în contul avocatului.
C. Dobânzi moratorii 84. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
1. uneşte cu fondul excepţia preliminarã a Guvernului întemeiatã pe tardivitatea capetelor de cerere formulate în baza art. 8 şi 13 din Convenţie şi o respinge; 2. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 (accesul la o instanţã), art. 8 şi 13 şi inadmisibilã în rest; 3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie; 4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 8 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte interdicţia drepturilor pãrinteşti; 5. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 13 din Convenţie; 6. hotãrãşte cã nu este necesar sã analizeze capãtul de cerere întemeiat pe art. 8 § 1 din Convenţie referitor la dreptul de vizitare; 7. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9.000 EUR (nouã mii euro), ce va fi convertitã în moneda statului pârât, ca daune morale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit; b) ca statul pârât sã îi plãteascã avocatului reclamantului suma de 4.650 EUR (patru mii şase sute cincizeci euro) pentru cheltuieli de judecatã; c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 8. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest. Întocmitã în limba francezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 14 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, preşedinte
Santiago Quesada, grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
