Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 14 decembrie 2006 in Cauza Lupas si altii impotriva Romaniei
Strasbourg (Cererile nr. 1.434/02, 35.370/02 şi 1.385/03)
În Cauza Lupaş şi alţii împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Casadevall, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23 noiembrie 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã 3 cereri (nr. 1.434/02, 35.370/02 şi 1.385/03) îndreptate împotriva României, prin care 19 reclamanţi ale cãror nume figureazã în anexã, cetãţeni ai acestui stat (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 18 septembrie 2001, 5 august 2002 şi, respectiv, 13 decembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Domnul Dumitru Mircea Gheorghiu, reclamant în cererea nr. 1.434/02, a decedat la data de 18 iulie 2002. Cererea sa a fost continuatã de soţia sa şi unica sa moştenitoare, doamna Maria Pusta. 3. Reclamanţii sunt reprezentaţi prin domnul A. Vasiliu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 4. La data de 24 martie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a hotãrât sã comunice cererile Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia acestor cauze. În urma abţinerii domnului C. Bîrsan, judecãtor ales pentru România, Guvernul l-a desemnat pe domnul J. Casadevall pentru a face parte din completul de judecatã (art. 27 § 2 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 5. Cei 19 reclamanţi ale cãror nume figureazã în anexã sunt descendenţii unei pãrţi din coproprietarii unui teren de circa 15 hectare, situat în Constanţa, pe ţãrmul Mãrii Negre. A. Istoricul proprietãţii terenului 6. Prin Hotãrârea din 16 aprilie 1937, Curtea de Apel Bucureşti, care fusese sesizatã cu o cerere de partaj a unui bun imobil compus dintr-un teren în suprafaţã de circa 15 hectare pe ţãrmul Mãrii Negre şi din construcţiile anexe ce aparţinuserã defunctului Alexandru N. Steflea, a constatat cã o parte din moştenitori îşi vânduserã cotele-pãrţi din succesiune lui Nicolae Lupaş, care a rãmas de atunci în indiviziune cu alţi 12 moştenitori. 7. Pentru a pune capãt coproprietãţii, Curtea de Apel Bucureşti a partajat bunul în 360 de cote-pãrţi, dintre care 249,6 i-au fost atribuite lui Nicolae Lupaş, în timp ce celorlalţi 12 moştenitori li s-au atribuit 9/360, 8/360 sau 14,4/360 din bun. 8. În urma unei a doua cumpãrãri de cote-pãrţi din succesiune, Nicolae Lupaş a devenit proprietarul a 264/360 din bunul în discuţie, în coproprietate cu 11 moştenitori. 9. Prin Decretul nr. 102 din 20 aprilie 1950 , Adunarea Naţionalã, la propunerea Consiliului de Miniştri, a expropriat din motive de utilitate publicã, şi anume construirea unei baze militare, douã terenuri, printre care şi terenul menţionat mai sus, precum şi un alt teren adiacent ce aparţinea unui terţ. 10. Dupã anul 1950, deoarece proiectul militar a fost abandonat, o mare parte din terenul ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş şi celorlalţi coproprietari a fost ocupatã de Inspectoratul Judeţean de Poliţie, în timp ce restul parcelelor au fost transformate în urma lucrãrilor de amenajare a falezei sau au fost atribuite unor particulari pentru construirea de locuinţe. 11. La sfârşitul unei proceduri referitoare la revendicarea terenului adiacent celui ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş şi celorlalţi coproprietari, Judecãtoria Constanţa, printr-o sentinţã rãmasã definitivã din 5 decembrie 1994, a declarat Decretul nr. 102/1950 contrar Constituţiei din 1948 în vigoare la data exproprierii şi a dispus restituirea acestui teren moştenitorului fostului proprietar. Instanţa a reţinut, pe de o parte, cã proiectul de construcţie militarã fusese abandonat la puţin timp dupã expropriere şi, pe de altã parte, cã fostul proprietar nu primise nicio despãgubire pentru exproprierea bunului sãu. B. Prima acţiune în revendicare (Cererea nr. 1.434/02) 12. În anul 1998, reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi doamna Ana Teodosiu, în calitate de copii şi moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, decedat în 1959, au formulat o acţiune în revendicare împotriva soţilor B. pe motivul cã aceştia ocupaserã ilegal o parcelã de 638 mp, situatã în str. Turda nr. 30, pe amplasamentul unei pãrţi a terenului ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş. Reclamanţii au arãtat cã parcela în discuţie fãcea parte din cele 249,6/360 cote-pãrţi atribuite în 1937 de cãtre Curtea de Apel Bucureşti lui Nicolae Lupaş şi cã ea nu aparţinuse niciodatã statului în baza vreunui titlu de proprietate valabil. 13. Soţii B. au invocat un fine de neprimire pentru lipsa calitãţii procesuale active, pe de o parte, din cauza exproprierii parcelei revendicate înainte de decesul lui Nicolae Lupaş şi, pe de altã parte, din cauza neacceptãrii succesiunii autorului lor. În orice caz, ei au apreciat cã acţiunea este inadmisibilã, deoarece ea nu fusese introdusã decât de cãtre moştenitorii lui Nicolae Lupaş, fãrã acordul moştenitorilor celorlalţi 11 coproprietari. 14. Printr-o cerere de intervenţie voluntarã principalã, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana Greceanu, moştenitori ai 9 dintre cei 11 coproprietari menţionaţi mai sus, s-au reunit în acţiune pentru a-şi demonstra drepturile asupra parcelei în litigiu. Ei l-au mandatat pe domnul Adrian Lupaş, primul reclamant, sã îi reprezinte. 15. Conform informaţiilor furnizate de reclamanţi, moştenitorul unuia dintre foştii coproprietari refuzase sã se alãture acţiunii lor, în timp ce moştenitorii unui alt fost coproprietar nu au putut fi identificaţi. 16. Prin Hotãrârea din 30 martie 2000, Tribunalul Galaţi, apreciind cã primii 5 reclamanţi fãcuserã dovada calitãţii lor de moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, precum şi a dreptului de proprietate al acestuia din urmã asupra unei cote de 264/360 din bunurile rãmase din succesiunea lui Alexandru N. Steflea, a respins primul argument al soţilor B. 17. Cu toate acestea, tribunalul a statuat cã parcela în litigiu nu aparţinea exclusiv lui Nicolae Lupaş, ci cã acesta nu era decât coproprietar al ei. Prin urmare, observând cã lipseşte acordul moştenitorilor din partea a 2 coproprietari, tribunalul a declarat acţiunea principalã şi cererea de intervenţie inadmisibile, pe motivul cã introducerea unei acţiuni în revendicare, ca act de dispoziţie referitor la un bun indiviz, trebuia sã întruneascã acordul tuturor coproprietarilor. Or, cotele-pãrţi ale reclamanţilor nu reprezentau decât 342/360 din bunul aflat în litigiu. 18. Apelul introdus de reclamanţi, care au arãtat cã nu era necesar acordul tuturor coproprietarilor din moment ce acţiunea în revendicare era în beneficiul tuturor coproprietarilor, a fost respins de Curtea de Apel Galaţi. Dezbaterile au avut loc de la data de 5 septembrie 2000, în lipsa primului reclamant, iar pronunţarea a fost amânatã pentru 8 septembrie 2000, deşi, conform afirmaţiilor acestui reclamant, el ceruse un termen mai lung pentru a-şi angaja un avocat. 19. Curtea de Apel Galaţi a observat în primul rând cã Hotãrârea din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti nu procedase la partajul bunului indiviz, care a rãmas în continuare în coproprietate, în ciuda stabilirii cotelor-pãrţi. Ulterior, ea a arãtat cã era de notorietate faptul cã un singur coproprietar nu putea revendica un bun indiviz fãrã acordul tuturor celorlalţi coproprietari, deoarece aceastã acţiune nu viza numai apãrarea dreptului de proprietate asupra cotelor-pãrţi, ci şi recunoaşterea unui drept de proprietate asupra întregului bun, precum şi restituirea bunului cãtre cel care îl revendica. 20. Reclamanţii au formulat un recurs, pretinzând cã, în circumstanţele speţei, aplicarea regulii unanimitãţii încãlca principiul liberului acces la justiţie. În acest sens, ei au informat Curtea Supremã de Justiţie cã moştenitorul unuia dintre foştii coproprietari, deşi fusese informat despre existenţa litigiului, refuzase sã participe la acesta şi cã acordul celorlalţi moştenitori era imposibil de obţinut, deoarece aceştia erau rãspândiţi în diferite ţãri. 21. Prin Hotãrârea din 24 aprilie 2001, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul, statuând cã reclamanţii nu puteau revendica un bun indiviz în detrimentul şi cu încãlcarea drepturilor moştenitorilor celorlalţi coproprietari. C. A doua acţiune în revendicare (Cererea nr. 35.370/02) 22. În anul 1999, reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi doamna Ana Teodosiu, au formulat împotriva Societãţii Comerciale "Histria Shipmanagement" o acţiune în revendicare a unei parcele de 405 mp, situatã în str. Turda nr. 30, pe amplasamentul unei pãrţi a terenului ce fãcuse obiectul Hotãrârii din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea, ei au solicitat anularea contractului încheiat în 1999, prin care societatea comercialã cumpãrase aceastã parcelã de la un terţ, susţinând cã acesta nu avusese niciodatã titlu de proprietate valabil asupra parcelei în litigiu. 23. Societatea comercialã a invocat un fine de neprimire determinat de faptul cã acţiunea nu fusese introdusã decât de cãtre moştenitorii lui Nicolae Lupaş. 24. Prin Sentinţa din 28 februarie 2000, Judecãtoria Constanţa a admis argumentul societãţii comerciale şi a declarat acţiunea inadmisibilã. 25. Instanţa a observat cã, în speţã, Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din 1937 nu îi atribuise lui Nicolae Lupaş decât cote-pãrţi din terenul ce aparţinuse lui Alexandru N. Steflea, fãrã ca ulterior sã aibã loc vreo lotizare. 26. Statuând cã o acţiune în revendicare a unui bun indiviz nu viza numai apãrarea dreptului de proprietate asupra unei cote-pãrţi din bun, ci şi recunoaşterea acestui drept asupra întregului bun, precum şi restituirea lui cãtre cel care îl revendica, instanţa a conchis cã, în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, reclamanţii nu puteau revendica parcela în discuţie. 27. Apelul formulat de reclamanţi a fost respins prin Hotãrârea din 30 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Galaţi care a apreciat cã era de notorietate faptul cã un singur coproprietar nu putea revendica un bun indiviz fãrã acordul celorlalţi coproprietari. 28. În susţinerea recursului formulat împotriva hotãrârii mai sus menţionate, reclamanţii au pretins cã, din moment ce un coproprietar putea sã îşi vândã cotele-pãrţi fãrã acordul celorlalţi coproprietari, nu exista niciun motiv de a i se interzice sã revendice întregul bun indiviz pentru a-şi apãra dreptul sãu de proprietate asupra cotelor-pãrţi pe care le deţine. Ei au adãugat cã acordul tuturor coproprietarilor nu era necesar, deoarece, dacã acţiunea în revendicare s-ar finaliza cu reîntoarcerea bunului în patrimoniul coproprietarilor, ea ar fi în avantajul tuturor. 29. În fine, ei au subliniat cã trebuie ţinut cont de particularitãţile speţei, şi anume de caracterul abuziv al transferului bunului în patrimoniul statului şi de dificultatea, chiar imposibilitatea de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din motive de circumstanţe sociale şi istorice ale vremurilor respective, precum şi din cauza timpului care s-a scurs de atunci. 30. Observând cã procedura de partaj pornitã prin Hotãrârea din 16 aprilie 1937 de Curtea de Apel Bucureşti nu a ajuns la un partaj efectiv al terenului, Curtea Supremã de Justiţie a statuat cã reclamanţii nu puteau revendica un drept de proprietate exclusiv asupra parcelei în litigiu. 31. Prin urmare, reamintind cã, conform regulii unanimitãţii, un coproprietar nu putea face niciun act de administrare sau de dispoziţie referitor la bunul indiviz fãrã acordul celorlalţi coproprietari, Curtea Supremã a respins recursul prin Hotãrârea din 15 mai 2002. D. A treia acţiune în revendicare (Cererea nr. 1.385/03) 32. În anul 1999, reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi Doamna Ana Teodosiu, au formulat împotriva a 2 terţi o acţiune în revendicare a douã parcele de 469,32 şi, respectiv, 459 mp, situate în Str. Patriei nr. 30-32, pe amplasamentul unei pãrţi a terenului ce fãcuse obiectul Hotãrârii din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Bucureşti. 33. Ei au arãtat cã, prin Hotãrârea din 1996 a Consiliului Local Constanţa, unuia dintre terţi i s-a atribuit ilegal proprietatea celor douã parcele, iar ulterior acesta a vândut una dintre ele celuilalt terţ. La solicitarea reclamanţilor, Consiliul Local Constanţa a fost, de asemenea, introdus în cauzã. 34. Acesta a invocat un fine de neprimire din moment ce acţiunea nu fusese introdusã decât de cãtre moştenitorii unei pãrţi din coproprietarii terenului. 35. Printr-o cerere de intervenţie voluntarã principalã, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana Greceanu, s-au reunit în acţiune pentru a-şi demostra drepturile asupra parcelelor în litigiu. 36. Prin Sentinţa din 30 octombrie 2000, Judecãtoria Constanţa a declarat acţiunea inadmisibilã pe motivul cã revendicarea unui bun indiviz avea ca scop recunoaşterea unui drept de proprietate exclusiv asupra întregului bun, precum şi restituirea sa celui care îl revendica. 37. Or, instanţa a statuat cã, în speţã, în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, reclamanţii nu puteau sã revendice parcelele în litigiu din moment ce nu se puteau prevala decât de un drept de proprietate asupra unor cote-pãrţi. 38. Apelul formulat de reclamanţi a fost respins prin Hotãrârea din 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, care, dupã exemplul tribunalului, şi-a motivat hotãrârea prin imposibilitatea de a revendica un bun indiviz în lipsa acordului tuturor coproprietarilor. 39. În susţinerea recursului lor formulat împotriva hotãrârii mai sus menţionate în faţa Curţii Supreme de Justiţie, reclamanţii au pretins cã, din moment ce un coproprietar îşi putea vinde cotele-pãrţi fãrã acordul celorlalţi coproprietari, nu exista niciun motiv de a i se interzice sã revendice întregul bun indiviz pentru a-şi apãra dreptul sãu de proprietate asupra cotelor-pãrţi pe care le deţine. Ei au adãugat cã acordul tuturor coproprietarilor nu este necesar, deoarece, dacã acţiunea în revendicare s-ar finaliza cu reîntoarcerea bunului în patrimoniul coproprietarilor, ea ar fi în avantajul tuturor. 40. Ei au subliniat cã trebuie ţinut cont de particularitãţile speţei, şi anume de caracterul abuziv al transferului bunului în patrimoniul statului şi de dificultatea, chiar imposibilitatea de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din motive de circumstanţe sociale şi istorice ale vremurilor respective, precum şi din cauza timpului care s-a scurs de atunci. 41. În fine, ei au argumentat faptul cã obligaţia de a reuni acordul tuturor coproprietarilor fusese înlãturatã implicit prin intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care prevedea posibilitatea de a restabili dreptul de proprietate asupra cotelor-pãrţi dintr-un bun indiviz. 42. Curtea Supremã de Justiţie a reţinut cã procedura de partaj începutã prin Hotãrârea din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Bucureşti nu se finalizase cu un partaj al terenului. Drept care, ea a statuat cã acţiunea reclamanţilor nu se referea la un anumit bun ai cãrui proprietari exclusivi ar fi, ci la cotele-pãrţi nedisociabile de cele ce aparţin celorlalţi coproprietari. 43. Ea a înlãturat, de asemenea, argumentul întemeiat pe <>Legea nr. 10/2001 , pe motivul cã aceastã lege nu intrase în vigoare decât dupã data introducerii acţiunii, şi anume în 1999. În orice caz, ea a apreciat cã noua regulã nu se putea aplica decât în cadrul procedurii speciale prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 , or, acţiunea în revendicare a reclamanţilor era fondatã pe prevederile Codului civil. 44. Prin urmare, în aplicarea regulii unanimitãţii, Curtea Supremã de Justiţie, prin Hotãrârea din 18 septembrie 2002, a respins recursul. II. Practica internã pertinentã A. Hotãrârea din 24 noiembrie 1972 a Tribunalului Suprem 45. Deşi nicio prevedere legislativã nu a prevãzut aplicarea regulii unanimitãţii coproprietarilor pentru a revendica un bun indiviz, fostul Tribunal Suprem conchisese, prin Hotãrârea din 24 noiembrie 1972, imposibilitatea pentru un singur coproprietar sã introducã o asemenea acţiune, în urmãtoarele condiţii: "(...) atâta vremea cât indiviziunea continuã sã existe, drepturile coproprietarilor asupra bunului în discuţie nefiind stabilite, ei nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-pãrţi pe care le deţin decât dupã partajul bunului, atunci când fiecare dintre ei va fi obţinut o parte în proprietate exclusivã. De aici rezultã cã un [singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acţiunea în revendicare implicã existenţa unui drept exclusiv şi determinat, pe care un coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul partajului." B. Hotãrârea din 29 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie 46. Jurisprudenţa creatã de Tribunalul Suprem a fost respectatã de majoritatea instanţelor, cu câteva mici excepţii, printre care Hotãrârea din 29 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie care, dupã ce a reamintit regula unanimitãţii, a concluzionat: "(...) în speţã şi, în general în cazurile acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, regimul juridic al acestor imobile şi al persoanelor ce pretind cã naţionalizarea a fost eronatã diferã în mod esenţial de cazurile clasice. Foştii proprietari sau moştenitorii lor se aflã în imposibilitatea de a solicita partajul bunului înainte de revendicare, deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate atâta vreme cât caracterul eronat al naţionalizãrii şi lipsa titlului de proprietate valabil al statului nu vor fi stabilite. În aceste cazuri «sui generis», acţiunile în care revendicare au un caracter complex şi depãşesc modelul acţiunii clasice în revendicare; unul sau mai mulţi coproprietari sau unul sau mai mulţi dintre moştenitorii lor, dar nu neapãrat toţi, pot introduce o acţiune în justiţie pentru a demonstra (...) cã statul nu deţine niciun titlu de proprietate valabil (...) şi, prin urmare, pentru a obţine confirmarea existenţei bunului, naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau al succesiunii sale. Ulterior, ei vor putea solicita partajul."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie 47. Reclamanţii se plâng de încãlcarea dreptului de acces la justiţie din cauza respingerii acţiunilor lor în aplicarea regulii unanimitãţii necesare pentru revendicarea bunurilor indivize. Ei invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa pertinentã: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." A. Asupra admisibilitãţii 48. Guvernul considerã cã reclamanţii aveau la dispoziţie o altã acţiune pentru a-şi demonstra dreptul de proprietate, şi anume o acţiune în revendicare a propriilor cote-pãrţi. În acest sens, el face trimitere la Hotãrârea din 3 februarie 2005 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) a admis parţial o acţiune în revendicare a unui imobil ce aparţinea în coproprietate mai multor persoane şi Facultãţii de Drept din Bucureşti şi care fusese expropriat în 1945. Înalta Curte a dispus restituirea cotelor-pãrţi revendicate de Facultatea de Drept, însã a respins cererea moştenitorilor celorlalţi coproprietari pe motivul cã, în ceea ce-i priveşte pe aceştia, exproprierea fusese legalã. 49. Reclamanţii contestã existenţa în dreptul intern a unei cãi de recurs care sã le permitã sã revendice numai propriile cote-pãrţi. Ei aratã cã circumstanţele cauzei soluţionate prin Hotãrârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi erau total diferite de cele ale cazului lor. În aceastã privinţã, ei subliniazã cã acţiunea în revendicare menţionatã de Guvern a fost introdusã de Facultatea de Drept din Bucureşti împreunã cu totalitatea moştenitorilor foştilor coproprietari. Or, simplul fapt cã aceastã acţiune nu a fost admisã decât în ceea ce priveşte cotele-pãrţi ale Facultãţii de Drept din Bucureşti nu poate duce la concluzia cã instanţele interne ar fi analizat-o pe fond dacã ar fi fost introdusã numai de Facultatea de Drept din Bucureşti sau de o parte din moştenitorii foştilor coproprietari. 50. Curtea apreciazã cã argumentul Guvernului, extras din posibilitatea ca reclamanţii sã-şi revendice numai cotele-pãrţi, este similar cu o excepţie de neepuizare a cãilor de recurs interne. 51. Cu toate acestea, Curtea observã, dupã exemplul reclamanţilor, cã situaţia acestora este diferitã de cea soluţionatã prin Hotãrârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi. În aceastã cauzã, cererea de restituire fusese formulatã de Facultatea de Drept din Bucureşti şi de totalitatea moştenitorilor foştilor coproprietari. Prin urmare, Înalta Curte a examinat fondul cauzei. Or, în cazul reclamanţilor, tocmai lipsa de acord unanim al moştenitorilor foştilor coproprietari este cea care a dus la anularea acţiunilor în revendicare. 52. Drept care, Curtea apreciazã cã soluţia la care a ajuns Înalta Curte în hotãrârea citatã de Guvern nu poate fi transpusã mutatis mutandis în cauza de faţã. 53. În orice caz, Curtea observã cã Guvernul nu a furnizat alte exemple de jurisprudenţã pentru a dovedi eficacitatea unei acţiuni în revendicare referitoare doar la unele cote-pãrţi dintr-un bun indiviz. 54. Rezultã cã excepţia Guvernului nu poate fi reţinutã. 55. În plus, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea relevã cã el nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil. B. Pe fond 56. Guvernul aratã cã marea parte a doctrinei şi jurisprudenţa constantã a instanţelor interne considerã cã introducerea unei acţiuni în revendicare constituie un act de dispoziţie în privinţa bunului indiviz şi cã, prin urmare, şi contrar actelor de conservare a bunului, acordul tuturor coproprietarilor este necesar pentru a revendica un astfel de bun. 57. Guvernul admite cã regula unanimitãţii este o construcţie jurisprudenţialã ce poate duce la limitãri ale dreptului de acces la o instanţã. Cu toate acestea, el apreciazã cã aceste limitãri tind spre un scop comun şi cã existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat. 58. Guvernul aratã cã regula mai sus menţionatã tinde sã protejeze drepturile moştenitorilor coproprietarilor ce nu au participat la acţiunile în revendicare, din moment ce soluţia acestor acţiuni le-ar putea influenţa drepturile. El expune, pe de o parte, cã succesul acestor acţiuni ar implica recunoaşterea drepturilor reclamanţilor asupra întregului bun în detrimentul celorlalţi coproprietari şi, pe de altã parte, cã respingerea acţiunilor li s-ar impune cu autoritatea de lucru judecat tuturor coproprietarilor, chiar dacã o parte din aceştia nu a participat la ele. 59. În fine, Guvernul aratã cã limitarea accesului la o instanţã nu este decât temporarã, deoarece reclamanţii vor putea introduce noi acţiuni de îndatã ce vor fi obţinut acordul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari. 60. Reclamanţii admit cã regula unanimitãţii este aplicatã de majoritatea jurisprudenţei interne, dar ei contestã temeinicia sa. Ei aratã cã, în situaţia lor, în care moştenitorul unuia dintre coproprietari a refuzat sã se alãture acţiunilor lor şi în care moştenitorii unui alt coproprietar nu au putut fi identificaţi, aplicarea acestei reguli i-a privat de orice mijloc de a-şi demonstra drepturile succesorale. Prin urmare, ei apreciazã cã acţiunea în revendicare ar trebui privitã ca un act de conservare a drepturilor tuturor coproprietarilor şi cã exercitarea ei ar trebui sã fie deschisã tuturor coproprietarilor pentru a-şi apãra drepturile în caz de apropiere ilegalã a bunului de cãtre un terţ. 61. În plus, ei subliniazã cã o parte din jurisprudenţa Înaltei Curţi, de care aparţine Hotãrârea din 29 septembrie 2000, a renunţat la aplicarea regulii unanimitãţii în cazul imobilelor pe care statul şi le-a apropriat în timpul regimului comunist. 62. Curtea reaminteşte încã de la început cã art. 6 § 1 îi garanteazã fiecãruia dreptul ca o instanţã sã ia act de orice contestaţie legatã de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). 63. Desigur, dreptul de acces la o instanţã nu este absolut. El poate da ocazia unor limitãri implicit admise, deoarece el reclamã prin însãşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementãri, statele se bucurã de o anumitã marjã de apreciere. Cu toate acestea, limitãrile aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manierã sau într-o asemenea mãsurã încât dreptul sã fie atins în însãşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliazã cu art. 6 § 1 decât dacã urmãresc un scop legitim şi dacã existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotãrârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, p. 3.349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII). 64. În fine, Curtea reaminteşte cã reglementarea referitoare la formalitãţile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs urmãreşte sã asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securitãţi juridice (vezi Bulena împotriva Republicii Cehe, nr. 57.567/00, § 28, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curţii nu este sã analizeze in abstracto legislaţia şi practica interne pertinente, ci de a analiza dacã modalitatea în care i-au afectat pe reclamanţi a încãlcat Convenţia (vezi Kaufmann împotriva Italiei, nr. 14.021/02, § 33, 19 mai 2005). 65. În speţã, Cutea observã cã nu existã nicio îndoialã cã acţiunile reclamanţilor cãdeau sub incidenţa art. 6 pe latura sa civilã din moment ce urmãreau obţinerea restituirii terenurilor ce aparţinuserã autorilor lor. 66. Ea observã apoi cã, conform regulii unanimitãţii, instanţele interne le-au declarat acţiunile inadmisibile pe motivul cã fuseserã introduse fãrã acordul moştenitorilor a doi dintre foştii coproprietari ai bunurilor revendicate. 67. Aşadar, este obligaţia Curţii sã verifice dacã regula unanimitãţii aplicate în speţã de instanţele interne este clarã, accesibilã şi previzibilã în sensul jurisprudenţei Curţii, dacã limitarea pe care a impus-o dreptului reclamanţilor de acces la o instanţã urmãrea un scop legitim şi dacã era proporţionalã cu acesta. 68. Curtea constatã în primul rând cã regula în discuţie este o construcţie jurisprudenţialã ce nu decurge dintr-o dispoziţie proceduralã specificã, ci este inspiratã din particularitãţile acţiunii în revendicare. 69. Având în vedere faptul cã aceastã regulã jurisprudenţialã era respectatã de majoritatea instanţelor interne, Curtea poate admite cã ea era clarã şi accesibilã şi cã aplicarea sa în speţã era previzibilã. Curtea poate, de asemenea, sã admitã cã ea urmãrea un scop legitim, şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului. 70. Mai rãmâne de aflat dacã, atunci când au cerut obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, instanţele le-au impus reclamanţilor o sarcinã disproporţionatã care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimã de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altã parte, dreptul reclamanţilor de acces la o instanţã pentru a-şi revendica cotele-pãrţi din bunul indiviz. 71. În aceastã privinţã, Curtea observã cã pãrţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte necesitatea de a obţine acordul tuturor coproprietarilor pentru a introduce o acţiune în revendicare. Reclamanţii pretind cã acţiunea în revendicare ar trebui consideratã ca un act de conservare a bunului la dispoziţia fiecãrui coproprietar şi cã ar fi în avantajul tuturor coproprietarilor. Guvernul aratã cã, la vederea consecinţelor importante pe care dreptul intern le ataşeazã soluţiei unei astfel de acţiuni, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, ca pentru orice act de dispoziţie asupra bunului. 72. Curtea nu considerã necesar sã soluţioneze aceastã controversã, ce ţine de teoria şi practica interrne de drept civil. 73. Într-adevãr, este suficient sã constate cã regula unanimitãţii nu numai cã i-a împiedicat pe reclamanţi sã obţinã examinarea temeiniciei acţiunilor lor de cãtre instanţe. În realitate, ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data naţionalizãrii şi de dificultãţile ce decurg din aceasta pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alãtura acţiunilor lor, ea reprezintã un obstacol insurmontabil pentru orice tentativã viitoare de revendicare a bunurilor indivize. 74. Desigur, Curtea observã cã cea de-a doua acţiune în revendicare nu a fost introdusã decât de moştenitorii lui Nicolae Lupaş. Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a obţine consimţãmântul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, Curtea apreciazã cã o eventualã cerere de intervenţie din partea celorlalţi 14 reclamanţi nu ar fi schimbat nimic în soluţia acestei acţiuni. 75. Prin urmare, reamintind cã orice prevedere a Convenţiei sau a oricãruia dintre protocoalele sale trebuie interpretatã astfel încât sã garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform cãruia respingerea acţiunilor reclamanţilor nu reprezintã decât o limitare temporarã a dreptului lor de acces la o instanţã. În acest sens, Curtea observã, de asemenea, cã, în afarã de Hotãrârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi, Guvernul nu a indicat niciun alt mijloc juridic de naturã sã le permitã reclamanţilor sã îşi demonstreze drepturile succesorale. În fine, Curtea observã cu interes cã, recent, a fost trimis în Parlament un proiect de lege referitor la modificarea Codului civil, care eliminã în mod expres regula unanimitãţii. 76. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciazã cã aplicarea strictã a regulii unanimitãţii le-a impus reclamanţilor o sarcinã disproporţionatã ce i-a privat de orice posibilitate clarã şi concretã de a obţine examinarea de cãtre instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţã. 77. Prin urmare, a avut loc încãlcarea articolului 6 § 1 din Convenţie. II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 78. Reclamanţii apreciazã cã respingerea acţiunilor lor i-a împiedicat sã se bucure de drepturile lor succesorale. Ei pretind cã, în baza Hotãrârii definitive din 5 decembrie 1994 a Judecãtoriei Constanţa, care a constatat neconstituţionalitatea Decretului de expropriere nr. 102/1950 , ei aveau "o speranţã legitimã" de a li se restitui bunurile aflate în litigiu. Prin urmare, ei denunţã o încãlcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, aşa cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede astfel: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." 79. Guvernul afirmã cã reclamanţii nu au "niciun bun" şi "nicio speranţã legitimã", în sensul jurisprudenţei Curţii, de a se bucura de dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate, din moment ce au fost scoase din patrimoniul autorilor lor în anul 1950 şi cã de atunci ei nu au obţinut nicio hotãrâre definitivã care sã dispunã restituirea lor. 80. În ceea ce priveşte Sentinţa din 5 decembrie 1994, Guvernul aratã cã ea nu se referea decât la cel de-al doilea teren ce fãcuse obiectul exproprierii din 1950. Pretinzând cã situaţia celor douã terenuri este diferitã, el apreciazã cã concluzia la care a ajuns instanţa în sentinţa mai sus menţionatã nu putea fi extinsã mutatis mutandis asupra cauzei reclamanţilor. 81. În orice caz, Guvernul aratã cã sentinţa unei instanţe interne nu are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce priveşte pãrţile din acest litigiu. El aratã cã, în dreptul român, numai hotãrârile Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes. Or, Curtea Constituţionalã nu controleazã decât conformitatea legilor în vigoare cu Constituţia din 1991. Analiza conformitãţii prevederilor legale intrate în vigoare înainte de 1991 cu normele constituţionale anterioare Constituţiei din 1991 ţine de competenţa instanţelor ordinare, ale cãror hotãrâri nu sunt obligatorii decât inter partes. 82. Reclamanţii susţin cã faptul cã s-a constatat neconstituţionalitatea Decretului nr. 102/1950 prin Sentinţa din 5 decembrie 1994 are consecinţe asupra tuturor bunurilor expropriate prin acest act. Prin urmare, ei apreciazã cã nu şi-au pierdut niciodatã dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate şi pretind cã respingerea acţiunilor lor echivaleazã cu o mãsurã de expropriere. 83. Curtea reaminteşte, în primul rând, cã ea nu poate analiza o cerere decât în mãsura în care se referã la evenimente întâmplate dupã intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte partea contractantã în discuţie. În speţã, bunurile aflate în litigiu au fost expropriate în 1950, adicã înainte de 20 iunie 1994, datã la care Convenţia a intrat în vigoare pentru România. Aşadar, Curtea nu este competentã ratione temporis sã analizeze circumstanţele exproprierii terenurilor litigioase. 84. Prin urmare, reclamanţii nu se pot plânge de o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în mãsura în care procedurile în cauzã se referã la "bunuri" ai cãror titulari sunt, în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate include atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cãrora reclamanţii pot pretinde cã au cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine folosirea efectivã a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004). 85. În speţã, Curtea constatã cã nicio instanţã internã sau autoritate administrativã nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu. Rezultã cã reclamanţii nu au niciun "bun actual" în sensul jurisprudenţei citate. 86. Rãmâne de analizat dacã ei puteau avea cel puţin o "speranţã legitimã" de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestor bunuri. 87. În aceastã problemã, Curtea a statuat deja cã o creanţã nu poate fi consideratã ca o "valoare patrimonialã" decât atunci când are o bazã suficientã în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmatã printr-o jurisprudenţã bine stabilitã a instanţelor (Kopecky, citatã mai sus, § 52). 88. În speţã, Curtea observã cã creanţa în restiutirea pe care o puteau eventual invoca reclamanţii era, de la bun început, o creanţã condiţionalã, deoarece chestiunea reunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui terenurile trebuia soluţionatã în cadrul acţiunilor în revendicare pe care le-au formulat. 89. Desigur, Judecãtoria Constanţa care a judecat cererea de restituire a terenului adiacent celor revendicate de cãtre reclamanţi a dat câştig de cauzã moştenitorului fostului proprietar, pe motivul cã Decretul de expropriere nr. 102 din 20 aprilie 1950 încãlcase prevederile constituţionale în vigoare la acea datã. 90. Cu toate acestea, Curtea constatã, dupã exemplul Guvernului, cã în dreptul intern sentinţa Judecãtoriei Constanţa nu are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce priveşte pãrţile implicate în acest litigiu. Aşadar, nimic nu permite Curţii sã speculzeze care ar fi fost concluziile instanţelor interne dacã ar fi analizat pe fond acţiunile în revendicare ale reclamanţilor. Prin urmare, Curtea considerã cã sentinţa menţionatã mai sus nu învestea reclamanţii cu un drept executoriu de a obţine restituirea terenurilor ce au aparţinut autorilor lor. 91. Prin urmare, Sentinţa din 5 decembrie 1994 nu era suficientã pentru a genera un interes patrimonial ce constituie o "valoare patrimonialã" ce reclamã protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (Kopecky, citatã mai sus, § 59). 92. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciazã cã acel capãt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. III. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri 93. În Cererea nr. 1.434/02, invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii pretind cã refuzul Curţii de Apel Galaţi de a admite cererea primului reclamant şi de a amâna cu mai mult de 3 zile pronunţarea hotãrârii pentru a-şi angaja un avocat a adus atingere garanţiilor procesului echitabil. 94. Curtea observã în primul rând cã reclamanţii nu au adus dovada cã ar fi fãcut o astfel de cerere. 95. În orice caz şi presupunând cã aceastã cerere ar fi fost realã, ţinând cont de constatarea încãlcãrii dreptului de acces la o instanţã la care a ajuns, Curtea considerã inutil sã analizeze separat acest capãt de cerere. IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 96. Conform art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã". A. Prejudiciu 97. Reclamanţii solicitã 580.000 euro reprezentând valoarea celor 4 terenuri revendicate. Ei solicitã, de asemenea, acordarea sumei de 4.800 euro fiecãruia dintre ei, cu titlu de daune morale, pentru suferinţa gravã suportatã din cauza respingerii acţiunilor lor de cãtre instanţele interne. 98. Guvernul se opune acestor solicitãri. El subliniazã cã nicio instanţã sau autoritate administrativã nu le-a recunoscut reclamanţilor dreptul la restituirea terenurilor în litigiu. În orice caz, el considerã suma solicitatã cu titlu de daune materiale prea mare în raport cu valoarea realã a acestor terenuri. 99. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul considerã cã suma solicitatã este excesivã şi cã nu a fost stabilitã nicio legãturã de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventualã încãlcare a dreptului de acces la o instanţã al reclamanţilor. Dupã pãrerea sa, o eventualã constatare a încãlcãrii art. 6 § 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilã satisfãcãtoare. 100. Curtea observã cã, în speţã, singura bazã pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã în faptul cã reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţã pentru a-şi revendica bunurile imobile ca urmare a încãlcãrii art. 6 § 1 din Convenţie. 101. În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi condus acţiunile lor în revendicare dacã nu ar fi avut loc încãlcarea Convenţiei. Aşadar, nu este cazul sã li se acorde o despãgubire cu acest titlu. 102. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciazã cã reclamanţii au fost, foarte probabil, supuşi unei frustrãri din cauza respingerii acţiunilor lor în revendicare. 103. Statuând în echitate, Curtea considerã cã trebuie acordatã fiecãruia dintre reclamanţi suma de 1.000 de euro pentru daune morale. B. Cheltuieli de judecatã 104. Reclamanţii solicitã, de asemenea, rambursarea a 17.086 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi 1.650 EUR pentru cele suportate în faţa Curţii. 105. Ei şi-au detaliat solicitãrile dupã cum urmeazã: a) 78.879.800 lei (ROL) ca taxe de timbru şi cheltuieli şi sume plãtite pãrţilor pârâte; b) 10.366 EUR cheltuieli de deplasare în scopul procedurilor interne; c) 24.760.000 ROL reprezentând costul a douã expertize tehnice pentru identificarea terenurilor în litigiu; d) 54.600.000 ROL şi 2.000 dolari americani (USD) pentru onorariile şi cheltuielile corespunzãtoare activitãţii diferiţilor avocaţi în cadrul procedurilor interne; e) 38.100.000 ROL pentru onorariile şi cheltuielile aferente activitãţii avocatului lor în faţa Curţii. 106. Ei pun la dispoziţie dovezi de platã pentru o sumã totalã de 193.077.500 ROL şi 2.605 mãrci germane (DEM) corespunzãtoare diferitelor cheltueili menţionate mai sus. 107. Guvernul se opune acordãrii sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli suportate pentru cele douã expertize tehnice, pe motiv cã aceste expertize nu au fost nici puse la dispoziţia Curţii şi nici depuse la dosarele procedurilor interne. De asemenea, Guvernul contestã suma solicitatã cu titlu de cheltuieli de deplasare. În acest sens, el apreciazã cã reclamanţii nu au dovedit cã aceste deplasãri au avut loc în interesul procedurilor interne. 108. În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli, Guvernul nu se opune rambursãrii lor, cu condiţia sã aibã o legãturã de cauzalitate incontestabilã cu cele 3 cereri prezentate Curţii. 109. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. 110. În speţã, ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa, precum şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã ca rezonabilã acordarea în comun reclamanţilor a sumei de 6.000 EUR, cu toate cheltuielile incluse. C. Dobânzi moratorii 111. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA HOTĂRĂŞTE ÎN UNANIMITATE:
1. decide sã uneascã cererile; 2. declarã cererile admisibile în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, în mãsura în care se referã la dreptul de acces la o instanţã, şi inadmisibile în rest; 3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie; 4. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã plãteascã, în cel mult 3 luni de la data la care hotãrârea va rãmâne definitivã conform art. 44 § 2 din Convenţie: (i) 1.000 EUR (unamie euro) fiecãruia dintre reclamanţi; (ii) 6.000 EUR (şasemii euro) în comun celor 19 reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecatã; (iii) orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit; b) ca sumele în discuţie sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii; c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 14 decembrie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan N. Zupancic, Vincent Berger, preşedinte grefier
ANEXĂ
LISTA RECLAMANŢILOR
Cererea nr. 1.434/02 1. Adrian Lupaş, nãscut în 1935 şi domiciliat la Munchen, Germania 2. Nicolae Lupaş, nãscut în 1933 şi domiciliat la Dietzenbach, Germania 3. Ovidiu Lupaş, nãscut în 1934 şi domiciliat la Unteraching, Germania 4. Ana Teodosiu, nãscutã în 1937 şi domiciliatã la Munchen, Germania 5. Virginiu Lupaş, nãscut în 1938 şi domiciliat la Munchen, Germania 6. Minerva Ionescu, nãscutã în 1928 şi domiciliatã la Bucureşti, România 7. Nicolae Chirescu, nãscut în 1927 şi domiciliat la Bucureşti, România 8. Dan Banciu, nãscut în 1947 şi domiciliat la Bucureşti, România 9. Dorina Voinescu, nãscutã în 1927 şi domiciliatã la Sibiu, România 10. Sorina Moarcas, nãscutã în 1935 şi domiciliatã la Braşov, România 11. Rodica Ionescu, nãscutã în 1928 şi domiciliatã la Constanţa, România 12. Mihai Anton Ricci, nãscut în 1946 şi domiciliat la la Varenne St. Hilaire, Franţa 13. Vanda Rosculet, nãscutã în 1949 şi domiciliatã la Braşov, România 14. Eugenia Steflea, nãscutã în 1920 şi domiciliatã la Sibiu, România 15. Elisabeta Stoica, nãscutã în 1956 şi domiciliatã la Vâlcea, România 16. Diana Ruxandra Tomescu, nãscutã în 1944 şi domiciliatã la Bucureşti, România 17. Teodor Grigoriu, nãscut în 1925 şi domiciliat la Bucureşti, România 18. Ioana Greceanu, nãscutã în 1955 şi domiciliatã la Milford, Statele Unite 19. Dumitru Mircea Gheorghiu, nãscut în 1923 şi domiciliat la Bucureşti, România. Deoarece acest reclamant a decedat la data de 18 iulie 2002, cererea sa a fost continuatã de soţia sa şi unica sa moştenitoare, doamna Maria Pusta, nãscutã în 1925 şi domiciliatã la Bucureşti, România. Cererea nr. 35.370/02 Reclamanţii sunt primii 5 reclamanţi din Cererea nr. 1.434/02. Cererea nr. 1.385/03 Reclamanţii sunt aceiaşi reclamanţi cu cei din Cererea nr. 1.434/02, cu excepţia domnului Dumitru Mircea Gheorghiu. Deoarece acest reclamant a decedat la data de 18 iulie 2002, doamna Maria Pusta a introdus prezenta cerere în calitate de moştenitoare unicã a soţului sãu. -----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
