Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 14 decembrie 2006 in Cauza Dimitrie Dan Popescu impotriva Romaniei
În Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 23 noiembrie 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 21.397/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Dimitrie Dan Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamantul, cãruia i-a fost acordatã asistenţã judiciarã, este reprezentat de doamna D.-O. Cãlinescu, avocatã în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 alin. 3 din Convenţie, aceasta a hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. 4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1934 şi locuieşte în Bucureşti. 6. În 1925, G.D., bunicul reclamantului, a construit o casã situatã în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud. În 1950, invocând <>Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 , statul a intrat în posesia casei respective, precum şi a terenului aferent de 600 mp. 7. Prin Contractul din 5 noiembrie 1997, încheiat în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , societatea U, administratoare a bunurilor imobiliare de stat, a vândut bunul imobil în discuţie lui D.A. şi D.E., care îl ocupau în calitate de chiriaşi. 8. La data de 24 martie 1998, reclamantul a sesizat Judecãtoria Constanţa cu o acţiune în revendicare imobiliarã îndreptatã împotriva Primãriei Eforie Sud. El a pretins cã, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 , bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi cã bunicul sãu fãcea parte din acestea. 9. Prin Încheierea de şedinţã din 20 iunie 1999, Judecãtoria Constanţa şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Judeţean Constanţa. În faţa acestei instanţe, reclamantul şi-a extins acţiunea în justiţie pentru a obţine şi anularea contractului de vânzare-cumpãrare încheiat cu chiriaşii. 10. La data de 2 februarie 2000, instanţa, statuând cã statul intrase în posesia bunului fãrã "titlu valabil" şi cã naţionalizarea fusese ilegalã, a dispus ca statul sã-l restituie reclamantului. Prin aceeaşi sentinţã, instanţa a validat contractul de vânzare-cumpãrare, considerând cã societatea ce administra bunurile imobiliare de stat avea "puterea legalã" de a vinde bunul în litigiu şi cã, prin urmare, vânzarea fusese legalã. 11. În apelul reclamantului, prin Hotãrârea din 8 decembrie 2000, Curtea de Apel Constanţa a confirmat aceastã sentinţã cu urmãtoarea motivare: "(...) În ceea ce priveşte capãtul de cerere privind constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare, instanţa de fond s-a preocupat respingându-l ca nefondat, întrucât nu s-a fãcut dovada relei-credinţe a cumpãrãtorului şi nici frauda la lege, aşa cum a susţinut reclamantul." 12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând cã, la momentul încheierii contractului, pãrţile au fost de rea-credinţã. 13. La data de 30 noiembrie 2001, Curtea Supremã de Justiţie a confirmat hotãrârea Curţii de Apel Constanţa, reluând aceeaşi motivare ca cea a instanţelor inferioare. 14. Conform unei adrese a Primãriei Constanţa, trimisã la data de 8 februarie 2006 Ministerului Afacerilor Externe, la o datã neprecizatã, reclamantul ar fi depus o cerere de despãgubire în baza <>Legii nr. 10/2001 . Din aceeaşi adresã rezultã cã cererii sale nu i s-a dat curs favorabil. II. Dreptul şi practica interne pertinente 15. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã pertinente sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC] nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 16. Reclamantul pretinde cã vânzarea bunului unor terţi, validatã de Curtea Supremã de Justiţie la data de 30 noiembrie 2001, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." A. Asupra admisibilitãţii 17. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declarã admisibil. B. Asupra fondului 18. Guvernul evocã dificultãţile pe care le ridica problema caselor naţionalizate la vremea respectivã, având în vedere contextul politic şi juridic al societãţii româneşti. El insistã asupra preocupãrii legiuitorului de a pãstra un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi cele ale chiriaşilor. În opinia Guvernului, Curtea trebuie sã ia în considerare situaţia economicã dificilã în care se afla statul în momentul despãgubirii pentru pierderea proprietãţii foştilor proprietari ai caselor naţionalizate. 19. Guvernul rezumã obiectivele <>Legii nr. 10/2001 , care a fost prima lege ce a reglementat în mod global problema imobilelor naţionalizate, tinzând spre echilibrul dintre cerinţele reparaţiei şi ale siguranţei raporturilor juridice, şi, în fine, pe cele ale <>Legii nr. 247/2005 , care a modificat şi completat <>Legea nr. 10/2001 , punând la punct cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientã a acestei legi. El reaminteşte cã reclamantul ar fi depus o cerere de despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 . 20. Guvernul considerã cã autoritãţile naţionale beneficiazã de o mare putere discreţionarã, nu numai în ceea ce priveşte alegerea mãsurilor pentru garantarea respectãrii drepturilor patrimoniale sau pentru reglementarea în materia dreptului proprietãţii, dar şi pentru a-şi rezerva timpul necesar implementãrii lor. El apreciazã cã ultima reformã în materie, şi anume <>Legea nr. 247/2005 , stabileşte principiul acordãrii de despãgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o hotãrâre a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelereazã procedura de restituire sau despãgubire. Aceastã lege prevede ca, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilã, despãgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilitã prin expertizã. 21. În fine, Guvernul considerã cã o posibilã întârziere în acordarea despãgubirilor nu va fi de naturã sã rupã justul echilibru dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general. 22. Reclamantul contestã argumentul Guvernului. El apreciazã cã s-a adus atingere dreptului sãu de proprietate şi invocã, mutatis mutandis, hotãrârile Strãin, citatã mai sus (§§ 39-40) şi Pãduraru, citatã mai sus (§§ 38-53). El afirmã cã incertitudinea din domeniul legislativ invocatã de Guvern este imputabilã statului şi nu va putea fi consideratã ca o "circumstanţã excepţionalã" care justificã o ingerinţã în dreptul sãu de proprietate asupra bunului în discuţie. 23. Curtea reaminteşte cã în Cauza Strãin, citatã mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat cã vânzarea de cãtre stat a unui bun al altcuiva unor terţi de bunã-credinţã, chiar dacã a fost anterioarã confirmãrii definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, combinatã cu lipsa totalã de despãgubire, a constituit o privare de proprietate contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1. 24. Mai mult, în Cauza Pãduraru, citatã mai sus (§ 112), Curtea a constatat cã statul îşi încãlcase obligaţia pozitivã de a reacţiona în timp util şi coerent faţã de problema de interes general a restituirii sau vânzãrii imobilelor ce au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. De asemenea, ea a considerat cã incertitudinea generalã astfel creatã s-a repercutat asupra reclamanţilor, care s-au gãsit în imposibilitatea de a-şi recupera toate bunurile, deşi dispuneau de o hotãrâre definitivã ce dispunea ca statul sã li le restituie. 25. În speţã, Curtea nu vede niciun motiv pentru care sã se abatã de la jurisprudenţa citatã mai sus, având în vedere cã situaţia de fapt este aproximativ aceeaşi. În cauza de faţã, dupã exemplul Cauzei Brumãrescu, citatã mai sus, nişte terţi au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului sã facã obiectul unei confirmãri definitive. Şi, la fel ca în Cauza Strãin, citatã mai sus, reclamantul în speţã a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele considerând incontestabil titlul sãu de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizãrii (paragrafele 10-13 de mai sus). 26. Curtea observã cã vânzarea bunului reclamantului în temeiul <>Legii nr. 112/1995 îl împiedicã sã se bucure de dreptul sãu de proprietate şi cã nu i-a fost acordatã nicio despãgubire pentru aceastã privare. Într-adevãr, deşi a depus o cerere de despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , el nu a primit niciun rãspuns favorabil pânã în prezent (paragraful 14 de mai sus). 27. Curtea observã cã, la data de 22 iulie 2005, a fost adoptatã <>Legea nr. 247/2005 de modificare a <>Legii nr. 10/2001 . Aceastã nouã lege acordã un drept de despãgubire, la valoarea estimatã în bani a bunului ce nu poate fi restituit, persoanelor care se aflã în aceeaşi situaţie ca cea a reclamantului. Ea propune, pentru persoanele ce nu au posibilitatea sã obţinã restituirea bunului lor în naturã, sã le acorde o despãgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au dreptul sã primeascã o despãgubire pe aceastã cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni odatã ce societatea va fi cotatã la bursã. 28. Curtea observã cã, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisã la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de aceastã societate pe acţiuni sã poatã face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiarã, trebuie urmatã procedura de agreare de cãtre Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare (CNVM). Cotarea sa efectivã la bursã este preconizatã, conform ultimelor informaţii, pentru iunie-iulie 2007. 29. În speţã, dacã presupunem cã cererea de restituire formulatã de reclamant în baza <>Legii nr. 10/2001 este admisibilã şi ar putea face obiectul unei despãgubiri, Curtea observã cã Proprietatea nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivã a unei despãgubiri cãtre reclamant şi cã cererii acestuia, întemeiatã pe legea mai sus menţionatã, nu i s-a dat curs încã. Mai mult, nici <>Legea nr. 10/2001 şi nici <>Legea nr. 247/2005 de modificare a ei nu iau în considerare prejudiciul determinat de lipsa prelungitã de despãgubire acordatã persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor în baza unei hotãrâri definitive. 30. Drept care, Curtea considerã cã faptul cã reclamantul a fost privat de dreptul sãu de proprietate asupra bunului imobiliar situat în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, combinat cu lipsa totalã de despãgubire timp de aproape 5 ani, l-au fãcut sã suporte o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, în speţã a avut loc încãlcarea acestei prevederi. II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie 31. Reclamantul pretinde cã vânzarea casei cãtre chiriaşii D.A. şi D.E. a condus la imposibilitatea de a obţine executarea Hotãrârii definitive din 2 decembrie 2000 a Tribunalului Judeţean Constanţa, care a dispus ca statul sã-i restituie imobilul, ceea ce a încãlcat art. 6 din Convenţie, care prevede astfel: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." 32. Curtea considerã, ţinând cont de concluziile sale ce figureazã la paragrafele 23-30 de mai sus, cã nu are rost sã statueze asupra fondului acestui capãt de cerere (vezi, mutatis mutandis şi printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, şi Biserica Catolicã din Canιe împotriva Greciei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, § 50). III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 33. Conform art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 34. În principal, reclamantul solicitã restituirea casei în discuţie sau acordarea a 80.000 euro (EUR). El a depus la dosar un raport de expertizã. De asemenea, el solicitã 43.920 EUR pentru privarea de dreptul sãu începând din anul 2002 şi pânã în 2006. De asemenea, el solicitã 20.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele, îngrijorarea şi incertitudinea cauzate de ingerinţa statului în dreptul sãu de proprietate. 35. Guvernul apreciazã cã valoarea comercialã a bunului este de 57.039 EUR. El prezintã opinia expertului imobiliar în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul considerã cã, în principiu, nu este cazul sã se acorde o asemenea despãgubire şi invocã, printre altele, Cauza Buzatu împotriva României (nr. 34.642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul considerã cã pretenţiile reclamantului sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii (Strain împotriva României, citatã mai sus, § 84) şi apreciazã cã hotãrârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfãcãtoare a prejudiciului moral suportat. 36. În observaţiile sale ca rãspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a depus la dosar un rãspuns la opinia expertului Guvernului, în care el insistã asupra rezultatului expertizei sale iniţiale. El exprimã anumite îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea expertului Guvernului care şi-a prezentat opinia, deoarece ar fi fost vorba de domnul L.M., persoanã care efectueazã toate expertizele în cauzele comunicate Guvernului român. Conform celor spuse de reclamant, fiind vorba de un mare numãr de expertize efectuate pentru Guvern şi ţinând seama de onorariile practicate de acest expert, aceastã situaţie poate influenţa, într-o anumitã mãsurã, rezultatele expertizelor. 37. În ceea ce priveşte suma corespunzãtoare privãrii de dreptul de proprietate, reclamantul îi solicitã Curţii fie sã-i acorde o reparaţie pecuniarã cu acest titlu, fie sã ţinã cont de ea cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral, conform Cauzei Radu împotriva României (nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006). În fine, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, el îi solicitã Curţii sã ţinã cont de faptul cã a existat, de asemenea, o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, din cauza imposibilitãţii de a executa hotãrârea ce dispunea restituirea bunului. 38. În circumstanţele speţei, Curtea apreciazã cã restituirea casei situate în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum şi a terenului alãturat, aşa cum a fost ea dispusã la data de 2 februarie 2000 de cãtre Tribunalul Judeţean Constanţa, l-ar pune pe reclamant cât mai curând posibil într-o situaţie ce ar echivala cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. În cazul în care statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotãrâre va rãmâne definitivã, Curtea dispune ca el sã-i plãteascã persoanei în cauzã, ca daune materiale, o sumã care sã corespundã valorii actuale a bunului. 39. În acest sens, Curtea observã cu interes cã <>Legea nr. 247/2005 pentru modificarea <>Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate atât legal, cât şi ilegal, intratã în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplicã principiile exprimate în jurisprudenţa internaţionalã, judiciarã sau arbitralã, în ceea ce priveşte reparaţiile datorate în cazurile de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însãşi în jurisprudenţa sa referitoare la privãrile ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã), Hotãrârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotãrârea din 7 august 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, şi Brumãrescu (satisfacţie echitabilã), citatã mai sus, §§ 22 şi 23]. 40. Într-adevãr, noua lege calificã drept abuzive naţionalizãrile operate de regimul comunist şi prevede obligarea restituirii în naturã a bunurilor ieşite din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privãri. În caz de imposibilitate de a le restitui, de exemplu din cauza vânzãrii bunului unui terţ de bunã-credinţã, legea acordã o despãgubire la valoarea comercialã a bunului la momentul acordãrii (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege). 41. Curtea observã cã opinia trimisã de expertul Guvernului este întemeiatã pe o valoare ipoteticã, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza furnizatã de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliarã localã, ea apreciazã cã valoarea comercialã actualã a bunului este de 80.000 EUR. 42. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilitãţii şi randamentului unei închirieri a bunului în discuţie (conform Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suportatã de reclamant începând din anul 1997, cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004). 43. Mai mult, Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au adus prejudicii grave dreptului reclamantului la respectarea bunului sãu, pentru care suma de 8.000 EUR reprezintã o reparaţie echitabilã a prejudiciului moral suportat. B. Cheltuieli de judecatã 44. De asemenea, reclamantul solicitã 3.048,26 EUR drept cheltuieli de judecatã suportate în faţa Curţii, pe care le detaliazã dupã cum urmeazã: 30,81 EUR pentru taxe de curier, 238,87 EUR pentru onorariul expertului, precum şi 2.778,58 EUR pentru onorarii avocaţiale. Reclamantul a depus la dosar documente justificative în acest sens. În ceea ce priveşte ultimele onorarii, reclamantul a depus la dosar o copie a unei convenţii referitoare la plata directã efectuatã cãtre avocata sa. 45. Guvernul considerã cã suma solicitatã cu titlu de onorarii avocaţiale este prea ridicatã şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii, în special la cauzele bulgare (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI). Conform spuselor Guvernului, în aceste trei cauze, onorariile avocaţiale au fost calculate pe baza unui tarif de 40 EUR pe orã, în timp ce în cauza de faţã avocata reclamantului a practicat un tarif de 80 EUR pe orã, ceea ce reprezintã un tarif excesiv. 46. În observaţiile sale ca rãspuns la cele ale Guvernului, reclamantul reaminteşte cã avocatul sãu a facturat onorarii diferite din cauza muncii specifice pentru fiecare etapã a procedurii, adicã 80,25 EUR sau chiar 5 EUR pe orã, ceea ce constituie o medie de 37 EUR pe orã, adicã o valoare mai micã decât cea invocatã de Guvernul pârât. 47. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 3.048,26 EUR. Ţinând cont de convenţia mai sus menţionatã, precum şi de asistenţa judiciarã a Consiliului Europei, Curtea decide ca suma de 1.928,58 EUR sã-i fie plãtitã direct avocatei reclamantului. C. Dobânzi moratorii 48. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã; 2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte cã nu este necesar sã statueze asupra fondului capãtului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie; 4. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã-i restituie reclamantului casa situatã în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotãrâre va rãmâne definitivã, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie; b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sã-i plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 80.000 EUR (optzeci mii euro) cu titlu de daune materiale; c) ca, în orice caz, statul pârât sã-i plãteascã reclamantului: (i) 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune morale; (ii) 269,68 EUR (douã sute şaizeci şi nouã euro şi şaizeci şi opt cenţi) cu titlu de cheltuieli de judecatã; (iii) orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus; d) ca statul pârât sã-i plãteascã direct avocatei reclamantului 1.928,58 EUR (una mie nouã sute douãzeci şi opt euro şi cincizeci şi opt cenţi) cu titlu de cheltuieli de judecatã; e) ca aceste sume sã fie convertite în lei noi româneşti (RON) la data plãţii; f) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest. Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 14 decembrie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Preşedinte, Grefier, Bostjan M. Zupancic Vincent Berger
---------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
