Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂ?RÂRE din 14 aprilie 2009
în Cauza Didu împotriva României
EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ? A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 740 din 30 octombrie 2009
(Cererea nr. 34.814/02)
În Cauza Didu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 24 martie 2009,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 34.814/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Ion Didu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 10 septembrie 2002, în temeiul <>art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ionel Gruia, avocat din Craiova. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 15 martie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum permite <>art. 29 paragraful 3 din Convenţie , acesta a hotãrât sã fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1953 şi locuieşte la Craiova.
5. La data de 3 aprilie 1995, împotriva sa a fost începutã urmãrirea penalã.
6. În urma unui rechizitoriu din data de 20 octombrie 1995, reclamantul a fost trimis în judecatã în faţa Judecãtoriei Craiova de cãtre Parchetul de pe lângã Tribunalul Dolj. În aceeaşi zi, parchetul l-a arestat preventiv, rãmânând arestat pânã la data de 19 decembrie 1996. Acesta era acuzat de fals în înscrisuri, uz de fals şi lovire şi alte violenţe. Într-adevãr, el era bãnuit cã ar fi falsificat şi apoi ar fi folosit procese-verbale întocmite cu ocazia unei vânzãri la licitaţie în anul 1992 şi cã l-ar fi lovit pe P.M. în anul 1994 cu ocazia unei altercaţii apãrute în legãturã cu aceastã vânzare.
7. La data de 22 februarie 1996, la cererea reclamantului, Curtea Supremã de Justiţie a trimis cauza spre judecare în faţa Judecãtoriei Drãgãşani. La rândul sãu, aceasta s-a desesizat în favoarea Judecãtoriei Râmnicu Vâlcea, în urma unei cereri de recuzare a judecãtorului, introdusã de reclamant. Aceastã din urmã instanţã, considerându-se necompetentã ratione materiae, a trimis cauza spre judecare la Tribunalul Vâlcea.
8. La data de 25 februarie 1998, Tribunalul Vâlcea şi-a declinat competenţa în favoarea Judecãtoriei Râmnicu Vâlcea.
9. La data de 7 aprilie 1998, în urma conflictului negativ de competenţã apãrut între Judecãtoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti a stabilit, printr-o decizie definitivã, competenţa de a judeca aceastã cauzã în favoarea Judecãtoriei Râmnicu Vâlcea.
10. Prin Sentinţa din data de 1 septembrie 1999, dupã audierea martorilor propuşi şi dupã ce a dispus o expertizã medico-legalã, Judecãtoria Râmnicu Vâlcea l-a achitat pe reclamant.
11. La data de 26 aprilie 2000, în urma apelului formulat de parchet şi de P.M., Tribunalul Vâlcea, statuând cã schimbarea de încadrare juridicã solicitatã de parchet şi acţiunea civilã introdusã de P.M. nu fuseserã examinate, a casat sentinţa anterioarã şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa Judecãtoriei Râmnicu Vâlcea.
12. La data de 14 iunie 2000, Judecãtoria Râmnicu Vâlcea a confirmat achitarea reclamantului, statuând cã falsul în înscrisuri şi uzul de fals care îi erau reproşate nu existau şi cã lovirea şi vãtãmarea nu fuseserã comise de el.
13. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2000, Tribunalul Vâlcea a admis apelul parchetului şi al lui P.M., a schimbat încadrarea juridicã a faptelor şi temeiul achitãrii şi l-a condamnat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecatã cãtre stat şi cãtre P.M.
14. La data de 24 mai 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul parchetului şi pe cel al reclamantului şi a casat cu trimitere spre rejudecare Decizia din data de 7 noiembrie 2000. Ea a statuat cã tribunalul nu pusese în discuţie recalificarea juridicã a faptelor şi cã, în acest fel, nu îi dãduse reclamantului posibilitatea de a-şi pregãti apãrarea sau de a formula noi cereri.
15. Dupã retrimiterea cauzei spre rejudecare, apelul parchetului împotriva Sentinţei din data de 14 iunie 2000 a fost admis de Tribunalul Vâlcea, care, prin Decizia din 14 noiembrie 2001, a schimbat temeiul achitãrii. Atât parchetul, cât şi reclamantul au introdus recurs în faţa Curţii de Apel Piteşti.
16. La data de 5 martie 2002, în faţa curţii de apel a avut loc o şedinţã de judecatã. Procurorul a solicitat constatarea vinovãţiei reclamantului, dar şi încetarea procesului penal, din cauza prescripţiei rãspunderii penale a reclamantului. Acesta a cerut ca Sentinţa din 14 iunie 2000 sã fie confirmatã. Curtea de Apel nu a administrat nicio probã, iar pronunţarea a fost amânatã.
17. Prin Decizia rãmasã definitivã din data de 12 martie 2002, Curtea de Apel a admis recursul parchetului, a casat hotãrârile pronunţate la data de 14 iunie 2000 şi 14 noiembrie 2001 şi, dupã ce a reexaminat cauza, a statuat cã instanţele au interpretat greşit faptele, cã reclamantul era vinovat de fals în înscrisuri şi de lovire şi vãtãmare şi cã ar fi trebuit atrasã rãspunderea sa penalã. Pentru a constata vinovãţia reclamantului, curtea s-a întemeiat pe declaraţiile luate în anul 1998 de Judecãtoria Râmnicu Vâlcea, printre care şi cea a martorului V.H. Reclamantul nu a fost audiat, iar Curtea de Apel nu a administrat nicio probã. Curtea a statuat "cã rezulta în mod sigur" din probele deja administrate cã nu avusese loc o vânzare la licitaţie şi cã reclamantul comisese într-adevãr infracţiunea de lovire şi vãtãmare. Dispozitivul conţinea urmãtoarele:
"Admite (...) recursul formulat de Parchetul de pe lângã Tribunalul Vâlcea (...).
Caseazã hotãrârea, precum şi Sentinţa penalã nr. 917 din 14 iunie 2000, pronunţatã de Judecãtoria Râmnicu Vâlcea, şi înlãturã achitarea inculpatului Didu Ion.
În temeiul <>art. 10 lit. g) din Codul de procedurã penalã , înceteazã procesul penal pentru infracţiunile prevãzute la <>art. 288 alin. 1 , <>art. 291 şi <>181 din Codul penal , infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecatã prin Rechizitoriul nr. 630/P/95 al Parchetului de pe lângã Tribunalul Judeţean Dolj, şi constatã cã rãspunderea penalã este prescrisã. (...)"
18. Recursul reclamantului a fost respins şi acesta a fost obligat sã plãteascã 10.000.000 de lei româneşti cãtre stat, drept cheltuieli de judecatã.
19. La o datã neprecizatã, procurorul general a formulat recurs în anulare în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împotriva Deciziei rãmase definitivã din data de 12 martie 2002, pe motivul cã instanţa de apel omisese sã examineze latura civilã a cauzei.
20. Prin Decizia din data de 9 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare, a casat Decizia din 12 martie 2002 pe latura sa civilã şi a anulat procesele-verbale ale vânzãrii la licitaţie din anul 1992. Înalta instanţã a considerat cã, chiar dacã partea lezatã nu se constituise parte civilã în cadrul procesului penal, instanţele ar fi trebuit, din oficiu, pentru aplicarea art. 348 din Codul de procedurã penalã, sã anuleze înscrisul care fãcuse obiectul infracţiunii de fals.
II. Dreptul intern pertinent
A. Constituţia
21. Prevederile relevante ale <>Constituţiei sunt urmãtoarele:
"ARTICOLUL 23
Libertatea individualã
(...)
8. Pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã."
B. Codul de procedurã penalã
22. Articolele relevante în speţã din <>Codul de procedurã penalã , astfel cum erau în vigoare la data evenimentelor şi pânã la modificarea lor prin <>Legea nr. 281/2003 , prevãd urmãtoarele:
"ARTICOLUL 10
Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicatã
Acţiunea penalã (...) nu mai poate fi exercitatã dacã:
(...)
g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul fãptuitorului."
"ARTICOLUL 66
Prezumţia de nevinovãţie
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat sã probeze nevinovãţia sa.
În cazul când existã probe de vinovãţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul sã probeze lipsa lor de temeinicie."
"ARTICOLUL 192
Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri
În caz de achitare sau de încetare a procesului penal în faţa instanţei de judecatã, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate dupã cum urmeazã:
1. În caz de achitare, de cãtre:
(...)
c) inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost totuşi obligat la repararea pagubei.
(...)
3. În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii, dacã inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de cãtre:
(...)
b) inculpat, atunci când în cauzã se face aplicaţia art. 13 alin. 3.
În cazul declarãrii apelului ori recursului sau al introducerii oricãrei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de cãtre persoana cãreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea.
(...)"
"ARTICOLUL 385^15
Instanţa, judecând recursul, pronunţã una din urmãtoarele soluţii (...):
2. admite recursul, casând hotãrârea atacatã şi (...)
d) dispune rejudecarea de cãtre instanţa de recurs (...)"
"ARTICOLUL 385^16
(1) Când instanţa de recurs caseazã hotãrârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit <>art. 385^15 pct. 2 lit. d) , se pronunţã prin decizie şi asupra probelor ce urmeazã a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare (...)."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a <>art. 6 paragraful 1 din Convenţie
23. Reclamantul susţine cã durata procedurii a încãlcat principiul "termenului rezonabil" prevãzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Fragmentele relevante în speţã din aceastã prevedere sunt urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
24. Guvernul se opune acestui argument. El considerã cã aceastã cauzã avea o complexitate specialã şi cã reclamantul contribuise la prelungirea duratei procedurii, printre altele, prin cererile sale de amânare în vederea pregãtirii apãrãrii sale, angajãrii unui avocat, administrãrii probelor, recuzãrii judecãtorilor sau strãmutãrii cauzei.
25. Curtea observã cã perioada ce trebuie luatã în considerare a început cel târziu la data de 20 octombrie 1995 şi s-a încheiat la data de 12 martie 2002. Prin urmare, ea a durat aproximativ 6 ani şi 5 luni, pentru 3 grade de competenţã judiciarã.
A. Asupra admisibilitãţii
26. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Pe de altã parte, ea constatã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
27. Curtea reaminteşte încã de la început cã rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciatã în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autoritãţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
28. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cazul de faţã, în care a constatat încãlcarea <>art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Pelissier şi Sassi, menţionatã mai sus).
29. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sã poatã duce la o altã concluzie în cazul de faţã. În mod special, ea observã cã procedura a fost prelungitã fie din cauza necompetenţei materiale a instanţelor şi a termenului necesar rezolvãrii conflictului negativ de competenţã, fie prin jocul celor douã casãri cu trimitere spre rejudecare, pânã la constatarea prescripţiei rãspunderii penale. Or, nu este exagerat sã considerãm cã aceste probleme legate de competenţa instanţelor şi casãrile cu trimitere spre rejudecare au cauzat întârzieri ce nu i-ar putea fi imputate reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi SC Concept Ltd SRL şi Manole împotriva României, nr. 42.907/02, § 51, 22 noiembrie 2007).
30. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã durata procedurii litigioase este excesivã şi nu respectã cerinţa "termenului rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încãlcarea <>art. 6 paragraful 1 din Convenţie .
II. Asupra pretinsei încãlcãri a <>art. 6 paragraful 2 din Convenţie
31. Reclamantul se plânge de faptul cã vinovãţia sa a fost stabilitã de Curtea de Apel Piteşti pe baza unor probe ce nu figurau în dosar şi care se întemeiau pe o greşitã interpretare a declaraţiilor martorilor luate de instanţele inferioare, declaraţii în baza cãrora el a fost mai înainte achitat. Reclamantul vede în acest lucru o încãlcare a <>art. 6 paragraful 2 din Convenţie , care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã acuzatã de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pânã ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã."
A. Asupra admisibilitãţii
32. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul <>art. 35 paragraful 3 din Convenţie . Pe de altã parte, constatã cã el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
33. Pentru Guvern, situaţia în speţã este diferitã de cea reţinutã de Curte în cauzele Minelli împotriva Elveţiei (25 martie 1983, seria A nr. 62), Lutz împotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123), Nolkenbockhoff împotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123) şi Englert împotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123). În acest sens, el aratã cã prescripţia împiedicã rãspunderea penalã, dar cã ea nu înlãturã caracterul penal al faptelor.
34. În ceea ce priveşte omisiunea Curţii de Apel de a audia din nou martorii, Guvernul subliniazã cã aceştia fuseserã deja audiaţi în timpul procedurii. Admiţând cã V.H. nu a fost interogat ca martor în faţa instanţelor, acesta susţine cã menţionarea lui V.H. ca martor nu este decât o simplã eroare materialã. El adaugã cã reclamantul a putut sã îşi administreze toate probele pe care le considera relevante în faţa instanţelor inferioare şi cã analiza instanţelor nu lasã sã se întrevadã o idee preconceputã a judecãtorilor cu privire la vinovãţia reclamantului.
35. În ceea ce priveşte obligaţia de a plãti cheltuieli de judecatã, Guvernul afirmã cã aceasta nu constituie o sancţiune sau o mãsurã asimilabilã, prin efectele sale, unei pedepse şi cã îşi avea temeiul în <>art. 192 alin. 1 pct. 3 lit. b) şi alin. 2 din Codul de procedurã penalã (CPP).
36. Reclamantul nu a prezentat observaţiile sale în termenul stabilit de Curte.
37. Curtea reaminteşte cã prezumţia de nevinovãţie consacratã de <>art. 6 paragraful 2 se numãrã printre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penalã impus de paragraful 1 (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) şi trebuie interpretatã în lumina jurisprudenţei Curţii în materie. Curtea a analizat deja cereri din perspectiva celor douã paragrafe coroborate (Bernard împotriva Franţei, 23 aprilie 1998, § 37, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-II, şi Janosevic împotriva Suediei, nr. 34.619/97, § 96, CEDO 2002-VII, şi a statuat cã <>art. 6 paragraful 2 reglementa întreaga procedurã penalã, independent de rezultatul urmãririi penale, nu numai examinarea temeiniciei acuzaţiei (Pandy împotriva Belgiei, nr. 13.583/02, § 41, 21 septembrie 2006).
38. Apoi, Curtea reaminteşte cã trebuie fãcutã o distincţie între deciziile care reflectã sentimentul cã persoana în cauzã este vinovatã şi cele care se limiteazã la a descrie o stare de suspiciune. Primele încalcã prezumţia de nevinovãţie, iar celelalte au fost de mai multe ori considerate conforme cu spiritul <>art. 6 din Convenţie (vezi, printre altele, Leutscher împotriva Olandei, 26 martie 1996, § 31, Culegere 1996-II).
39. Curtea reitereazã şi cã prezumţia de nevinovãţie este încãlcatã dacã, fãrã stabilirea legalã în prealabil a vinovãţiei unui învinuit şi, în special, fãrã ca acesta sã fi avut ocazia sã exercite drepturile apãrãrii, o hotãrâre judecãtoreascã datã în privinţa sa reflectã sentimentul cã el este vinovat. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatãri formale; este suficientã o motivaţie care sã dea de gândit cã judecãtorul considerã cã partea interesatã este vinovatã [vezi, printre multe altele, Minelli, menţionatã mai sus, § 37, şi McHugo împotriva Elveţiei (dec.), nr. 55.705/00, 12 mai 2005].
40. În speţã, Curtea constatã cã dupã ce a casat hotãrârile instanţelor inferioare, instanţei de recurs îi revenea sã judece, în temeiul <>art. 385^16 din CPP , circumstanţele cauzei în fapt şi în drept şi a fost determinatã sã studieze în ansamblul sãu problema vinovãţiei sau nevinovãţiei. Pe de altã parte, aceasta a procedat la o nouã analizã a probelor ce stãteau la baza acuzaţiei, fãrã a audia încã o datã martorii şi fãrã a îl interoga pe reclamant. Aspectele pe care curtea a trebuit sã le analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovãţia reclamantului şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic: era vorba, într-adevãr, sã aprecieze dacã reclamantul a comis infracţiunile de fals şi uz de fals şi dacã l-a agresat pe P.M.
41. Curtea de Apel constatase prescripţia rãspunderii penale în temeiul <>art. 10 alin. 1 lit. g) din CPP dupã o nouã analizã a probelor. Fãcând trimitere la probele ce fuseserã administrate mai înainte şi în temeiul cãrora reclamantul fusese achitat, curtea a statuat în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals "cã rezulta în mod sigur" din probele deja administrate cã nu avusese loc o vânzare la licitaţie. În ceea ce priveşte capãtul de acuzare referitor la lovire şi vãtãmare, Curtea a apreciat cã tot din probele administrate rezulta cã reclamantul comisese infracţiunea respectivã. În continuare, ea a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescripţie a rãspunderii penale. În viziunea Curţii, aceastã motivare ar putea da impresia cã reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecatã (Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, § 38, seria A nr. 49). Extrasul menţionat mai sus nu se limita la a descrie o "stare de suspiciune" sau un pronostic, el prezenta ca stabilite anumite fapte enunţate în rechizitoriu fãrã sã se fi stabilit un nou termen de judecatã şi fãrã ca instanţa de apel sã se fi pronunţat cu privire la probele ce trebuiau administrate. Rezultã cã, prin închiderea procedurii, Curtea de Apel a pus sub semnul întrebãrii nevinovãţia reclamantului, pronunţându-se asupra vinovãţiei sale în virtutea Codului penal (vezi, a contrario, McHugo, menţionatã mai sus).
42. Mai mult chiar, fãcând acest lucru, Curtea de Apel a dispus ca reclamantul sã plãteascã cheltuielile de judecatã în temeiul <>art. 192 alin. 2 din CPP , conform cãruia cheltuielile ar trebui suportate de partea al cãrei recurs a fost respins. În opinia Curţii, cele douã aspecte ale hotãrârii se dovedesc a fi nedisociabile (Minelli, menţionatã mai sus, § 38). Într-adevãr, dacã reclamantul ar fi fost achitat, el nu ar fi putut fi obligat sã plãteascã cheltuielile de judecatã decât în cazul în care ar fi fost obligat sã repare prejudiciul [<>art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c) din CPP ]. Sprijinindu-se pe argumentul Guvernului, conform cãruia prescripţia înlãturã rãspunderea penalã, dar nu înlãturã caracterul penal al faptelor, Curtea constatã cã hotãrârea cuprinde cu atât mai mult o constatare de vinovãţie cu cât motivarea a determinat Curtea sã constate cã infracţiunile au fost într-adevãr comise, dar cã a intervenit prescripţia rãspunderii civile (vezi, a contrario, Nolkenbockhoff, menţionatã mai sus, §§ 39-40, Englert, menţionatã mai sus, §§ 39-40, şi Adolf, menţionatã mai sus, §§ 36-41). Pe de altã parte, constatarea vinovãţiei reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acţiuni civile în despãgubire a pãrţii lezate, greşeala constatatã în penal având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.
43. Prin urmare, a avut loc încãlcarea <>art. 6 paragraful 2 din Convenţie .
III. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
44. Prin scrisoarea din data de 16 aprilie 2007, reclamantul se plânge cã, prin Decizia din 9 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra unei cereri fãcute direct în recursul în anulare şi cã aceastã decizie a atras asupra sa consecinţe patrimoniale importante.
45. Trebuie menţionat cã reclamantul a sesizat Curtea cu acest capãt de cerere la data de 16 aprilie 2007, adicã dupã mai mult de 6 luni de la Decizia din 9 decembrie 2003, care constituie, în speţã, decizia internã definitivã în sensul <>art. 35 paragraful 1 din Convenţie .
46. Rezultã cã acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins în aplicarea <>art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie .
IV. Asupra aplicãrii <>art. 41 din Convenţie
47. Conform <>art. 41 din Convenţie :
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
48. Curtea observã cã reclamantul nu şi-a prezentat cererile de reparaţie echitabilã în termenul acordat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe durata procedurii şi prezumţia de nevinovãţie şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 6 paragraful 1 din Convenţie din cauza duratei excesive a procedurii;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 6 paragraful 2 din Convenţie .
Întocmitã în limba francezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 14 aprilie 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
